CAPITOLUL 1.

NOŢIUNI GENERALE

1.1. Rolul şi definirea exploatării pădurilor

Exploatarea lemnului reprezintă ansamblul de activităţi cu caracter silvicultural, tehnic

şi economic, care urmăresc introducerea în circuitul economic a produselor rezultate din
valorificarea biomasei lemnoase a pădurilor. Ca proces de producţie exploatarea lemnului este
parte integrantă a procesului de producţie forestieră şi presupune transformarea părţii
lemnoase a arborilor în sortimente de lemn brut sau semifinit şi transportul acestora în
vederea livrării pentru consum sau pentru prelucrări ulterioare.
În contextul silviculturii moderne, înţeleasă ca o activitate cu caracter biologic bazată
pe procese naturale, silvicultorului îi revin sarcinile de a crea, de a îngriji şi de a conserva un
fond forestier optim.
Pădurea trebuie să îndeplinească în cele mai bune condiţii funcţiile de protecţie a
mediului înconjurător şi, în acelaşi timp, să asigure permanent biomasă lemnoasă şi alte
produse specifice necesare economiei.
Cultura pădurilor şi exploatarea lemnului trebuie să reprezinte un sistem unitar în care
cele două activităţi se intercondiţionează. Cultura pădurilor nu poate fi separată de activitatea
de exploatare pentru că recoltarea lemnului reprezintă o metodă culturală de regenerare,
condiţionând instalarea unui nou arboret. Pe de altă parte, exploatarea pădurilor trebuie să se
efectueze în concordanţă cu cerinţele culturale ale arboretelor.
Exploatarea forestieră, una dintre cele mai vechi activităţi legate de pădure, face parte
integrantă din procesul general de regenerare, conducere şi îngrijire a pădurilor, în scopul
creării condiţiilor pentru dezvoltarea altor arborete mai productive.
În sens larg, prin exploatare se înţelege totalitatea lucrărilor de punere în valoare a
unui bun natural sau a unui sistem tehnic. În cazul pădurilor, principalul produs valorificat
este lemnul, de aceea, cu toate că prin exploatarea pădurilor se înţelege valorificarea tuturor
produselor acestora, în sens restrâns, vorbind despre exploatarea pădurilor se face referire în
mod curent la valorificarea biomasei lemnoase ce o oferă arborii destinaţi acestui proces.
Exploatarea lemnului poate fi privită ca o activitate pur extractivă, aşa cum este cazul
recoltării lemnului din pădurile naturale, sau ca o etapă finală a procesului silvicultural de
gospodărire a pădurilor, suprapusă temporal etapei de creare a condiţiilor de realizare a unei
noi păduri.
Prin intervenţiile care se fac în arborete, în sensul atingerii obiectivelor propuse,
începând cu stadiul de păriş rezultă masă lemnoasă care corespunde dimensional şi calitativ
cerinţelor societăţii şi care se extrage din arborete printr-un ansamblu de activităţi tehnice ce
definesc exploatările forestiere ca şi activitate productivă.
Necesitatea extragerii masei lemnoase din pădure este impusă, pe de o parte, de
aplicarea măsurilor culturale, fapt ce defineşte scopul cultural al exploatărilor forestiere, iar pe
de altă parte de satisfacerea nevoilor de lemn ale societăţii, fapt ce defineşte scopul economic
al activităţii.
Ca activitate productivă, exploatările forestiere reprezintă ansamblul activităţilor prin
care se extrage şi se pune în valoare masa lemnoasă pentru atingerea celor două scopuri
esenţiale : cultural şi economic.
Ca ştiinţă, exploatările forestiere sunt definite prin totalitatea cunoştinţelor teoretice
privind principiile, metodele, procedeele şi tehnicile de lucru prin care se asigură extragerea şi
punerea în valoare a masei lemnoase destinată exploatărilor forestiere în concordanţă cu
cerinţele silviculturale de gospodărire a pădurilor.
Recoltarea lemnului poate să determine, atunci când nu este efectuată corespunzător,
modificări substanţiale în ecosistemele forestiere, modificări care pot deregla echilibrul
ecologic local.
Tehnologiile de exploatare trebuie, deci, adaptate structurii pădurii şi trebuie să se
integreze în sistemul gospodăririi durabile a acesteia.
Obiectivele activităţii de exploatare a pădurilor sunt impuse de cerinţele de
gospodărire a fondului forestier. Optimizarea intereselor silvicultural şi economic se
realizează prin proiectarea şi organizarea corespunzătoare a lucrărilor de exploatare în vederea
asigurării condiţiilor optime de dezvoltare şi regenerare a arboretelor şi a punerii în valoare, în
condiţii economice rentabile, a masei lemnoase rezultate.
Activitatea de exploatare a lemnului, în strânsă legătură cu activitatea de gospodărire a
pădurilor, trebuie să satisfacă anumite deziderate, cele mai importante fiind următoarele:
 introducerea integrală în circuitul economic a masei lemnoase puse în valoare şi
valorificarea superioară a acesteia în condiţii de maximă rentabilitate;
 crearea condiţiilor favorabile pentru instalarea unei noi păduri prin reducerea la
minimum a vătămărilor şi a dereglărilor ecologice;
  extragerea arborilor cu creşteri reduse, rău conformaţi, vătămaţi, uscaţi, rupţi sau
doborâţi accidental, în vederea prevenirii unor calamităţi naturale provocate de
factori biotici sau abiotici;
 asigurarea posibilităţii de a introduce noi specii cu valoare economică ridicată
prin extragerea arborilor din specii nedorite;
 obţinerea unei structuri mai eficiente a pădurii în scopul îndeplinirii funcţiilor
sale recreative, sanitare, de protecţie etc.

Exploatarea pădurilor s-a dezvoltat ca o ştiinţă de sine stătătoare care se bazează pe un

ansamblu de cunoştinţe referitoare la pădure şi la gospodărirea ei, la modul de valorificare a
produselor forestiere, în principal a lemnului, în condiţii variate de mediu, stare de vegetaţie şi
tehnică de lucru. Fiind o ştiinţă tehnică, exploatarea pădurilor are un pronunţat caracter practic
şi se fundamentează pe cunoştinţe oferite de disciplinele de strictă specialitate cu caracter de
cunoaştere a vegetaţiei forestiere, cât şi de alte domenii cu al căror obiect de activitate se
intersectează (transporturi, maşini şi utilaje, mecanică, fizică, rezistenţa materialelor,
construcţii, topografie etc.). Este necesară, aşadar, o pregătire multidisciplinară a specialiştilor
din domeniul exploatării pădurilor.

1.2. Structura procesului de producţie

a exploatării lemnului

Procesul de producţie, în accepţiune generală, este un proces social în care forţa de

muncă, reprezentată prin indivizi aflaţi în relaţii de producţie, acţionează cu ajutorul
mijloacelor de producţie (a uneltelor) asupra obiectului muncii în scopul transformării
acestuia în bun material necesar societăţii.
Procesul de producţie al exploatării lemnului (simplificat: exploatarea lemnului)
reprezintă ansamblul de activităţi cu caracter silvicultural, tehnic şi economic care urmăresc
introducerea în circuitul economic a produselor rezultate din valorificarea biomasei lemnoase
a pădurilor.
Aceasta presupune transformarea părţii lemnoase a arborilor în sortimente de lemn
brut sau semifinit şi transportul acestora (livrarea) în vederea consumului sau a unei prelucrări
ulterioare.
Procesul de producţie al exploatării lemnului face parte integrantă din procesul de
producţie forestieră, care include şi procesul de producţie din cultura pădurilor, dar, spre
deosebire de acesta, are un caracter tehnico-industrial pronunţat, factorii naturali de producţie
intervenind numai printr-o eventuală condiţionare a activităţii de exploatare.
În structura procesului de producţie al exploatării lemnului sunt incluse procese de
bază, auxiliare, de deservire şi procese anexe.
Procesul de producţie de bază reprezintă activitatea principală de exploatare al cărei
scop este realizarea sortimentelor de lemn brut din biomasa pusă în valoare. Acesta poate fi
secţionat în trei părţi corespunzătoare celor trei secţii de producţie caracteristice:
 procesul de producţie al şantierelor de exploatare,
 transportul
şi
 procesul de producţie al depozitelor centrale şi al centrelor de sortare şi
preindustrializare a lemnului.
Procesele de producţie auxiliare se concretizează prin activităţi de construire,
întreţinere şi reparare a mijloacelor de muncă şi prin producerea şi furnizarea diferitelor forme
de energie.
Procesele de deservire, după cum le spune şi numele, sunt constituite din activităţi
ajutătoare, acestea deservind procesele de producţie de bază sau auxiliare (de exemplu:
aprovizionarea, controlul produselor, transportul netehnologic, conducerea tehnico-
organizatorică şi financiară).
Procesele de producţie anexe pot fi puse în evidenţă atunci când activităţile de
exploatare se extind şi asupra altor produse (nelemnoase) ale arborilor sau atunci când se dă o
utilizare superioară unor părţi lemnoase ale acestora, transformându-le în produse finite (de
exemplu: mangalizarea buturilor greu despicabile şi a crăcilor, fabricarea de extracte tanante
vegetale sau a uleiurilor eterice, obţinerea de compost).
Procesul tehnologic reprezintă transformarea directă (cantitativă şi calitativă) a
obiectului muncii în urma acţiunii mijloacelor de muncă (schimbarea dimensiunilor, a
proprietăţilor, modificarea aspectului etc.) completată de eventuala depozitare şi de
transportul tehnologic. Procesul de producţie forestieră se caracterizează prin efectuarea, pe
întreg teritoriul fondului forestier, a unor operaţii specializate grupate în următoarele procese
tehnologice de bază:
 procesul tehnologic de recoltare a lemnului, care cuprinde ca operaţie principală
doborârea arborelui; acest proces reprezintă ansamblul de lucrări prin care se
realizează transformarea arborelui din element bioproductiv în materie primă;
 lucrările se efectuează în pădure (la cioată), iar unitatea tehnico-administrativă
este parchetul;
 procesul tehnologic de colectare a lemnului cu operaţiile de adunat, scos,
apropiat prin care se realizează concentrarea progresivă a lemnului utilizând căi
de colectare cu caracter temporar;
 procesul tehnologic din platformele primare, care are loc la baza parchetelor de
exploatare, la intersecţia căilor de colectare cu drumul forestier, cu operaţiile de
fasonare şi prelucrare prin care se realizează modificarea formei şi dimensiunilor
materialului lemnos rezultat în urma recoltării, pregătindu-l pentru transportul
tehnologic ce urmează;
 procesul tehnologic de transport forestier ce se desfăşoară între platforma
primară şi centrul de sortare şi preindustrializare a lemnului (C.S.P.L.);
 procesul tehnologic de preindustrializare prin care se dă o formă definitivă
produsului exploatării prin lucrări de sortare şi prelucrare în condiţii industriale;
precede procesul de industrializare a lemnului.

Este de remarcat faptul că, în unele situaţii, transformarea materialului lemnos în

sortimente livrabile anumitor consumatori nu implică neapărat aplicarea tuturor acestor
procese tehnologice (uneori, produsele lemnoase sunt trimise din platformele primare direct la
consumatori, la fabricile de cherestea, de exemplu, fără a mai fi supuse procesului tehnologic
din centrele de sortare şi preindustrializare a lemnului).
Indiferent dacă procesul de producţie de bază al exploatării lemnului se consideră
împărţit sau nu în procese parţiale, structura lui cuprinde următoarele categorii de operaţii
tehnologice:
 operaţii de transformare şi de prelucrare primară specifice: doborârea, curăţirea de
crăci, secţionarea, despicarea, cojirea, tocarea etc;
 operaţii de deplasare sau transport tehnologic: colectarea, încărcarea, transportul
propriu-zis (auto, pe căi ferate, pe apă sau pe calea aerului), descărcarea,
deplasarea pe distanţe scurte (transportul interior) etc;
 operaţii de depozitare, control şi livrare: stivuirea sau pachetizarea, sortarea,
măsurarea etc.
 Unitatea de bază din structura de producţie a unui agent economic de profil,
organizată, condusă şi gestionată în mod unitar reprezintă şantierul de exploatare . În sens
restrâns şantierul de exploatare este identificat cu parchetul.
. Prin parchet se înţelege suprafaţa delimitată în interiorul unui arboret pe care este
amplasată biomasa lemnoasă destinată exploatării.
Actul de evaluare a volumului de lemn destinat exploatării (Actul de Punere în Valoare
– A.P.V.), se realizează separat pentru fiecare suprafaţă (unitate amenajistică) parcursă cu
marcări şi este numit în general partidă. Se admite gruparea mai multor unităţi amenajistice
într-o singură partidă în situaţia în care sunt îndeplinite următoarele condiţii:
 dacă proprietarul sau gestionarul este acelaşi;
 dacă sunt arborete din care rezultă produse de acelaşi gen (principale, secundare,
accidentale i, accidentale II, igienă, etc.);
 dacă produsele rezultate provin din aplicarea aceluiaşi fel de tăiere la produse
principale;
 dacă în toate arboretele se preconizează aplicarea aceleiaşi tehnologii de
exploatare;
 dacă fac parte din acelaşi canton silvic(vor avea acelaşi gestionar - pădurar titular
de canton)
Şantierul de exploatare a lemnului cuprinde unul sau mai multe parchete, căile de
colectare a lemnului, una sau mai multe platforme primare, punctele de încărcare şi
mijloacele de muncă active, aferente, precum şi toate instalaţiile, construcţiile şi amenajările
necesare, executării lucrărilor de exploatare a lemnului.
Căile de colectare sunt formate cel mai frecvent din traseele de acces pentru tractoare
şi utilaje sau cele ale instalaţiilor cu cablu (funiculare).
Platforma primară reprezintă suprafeţe de teren amplasate la intersecţia uneia sau a
mai multor căi de colectare cu calea de transport. Acestea includ în acelaşi timp şi punctele de
încărcare a materialului lemnos, în mijloacele de transport. În cazul parchetelor depărtate de
calea de transport, platformele primare sunt în afara limitelor parchetului, ca şi parte din
traseele de colectare care asigură accesul la platforme.
Depozitul central este o suprafaţă de teren special amenajată, dotată cu construcţii,
instalaţii şi mijloace de muncă ce se utilizează pentru descărcarea, stocarea şi încărcarea
materialului lemnos. Dacă depozitul central este situat între două căi de transport forestier ce
se execută cu mijloace diferite, fiindu-i caracteristică operaţia de transbordare, acesta se
numeşte depozit intermediar.
 Atunci când mijloacele de fasonare clasice sunt înlocuite cu linii tehnologice
semiautomate de sortare şi fasonare în flux continuu, depozitele centrale se numesc centre de
sortare şi preindustrializare a lemnului (C.S.P.L.).

1.3. Elemente caracteristice ale procesului

de producţie

Pentru desfăşurarea activităţilor din şantierele de exploatare, prin colectarea masei

lemnoase sub una din formele menţionate este necesară o anumită ordine de desfăşurare a
operaţiilor, folosind mijloace de lucru adecvate condiţiilor în care se lucrează.
În acest sens pot fi definite metodele şi tehnologiile de exploatare astfel:
 Metoda de exploatare reprezintă un concept general de organizare a lucrărilor de
exploatare exprimat prin forma sub care se deplasează masa lemnoasă la
colectare.
 Tehnologia de exploatare reprezintă, modalitatea concretă de desfăşurare a
operaţiilor într-un şantier de exploatare, în cadrul unei metode adoptate.
Alegerea metodei de exploatare este impusă de condiţiile silvotehnice de lucru,
sistema de maşini disponibilă, precum şi de politica forestieră aplicată la un moment dat.
Aplicarea metodei de exploatare se poate face prin tehnologii diverse, alese în funcţie
de condiţiile concrete de lucru din fiecare şantier de exploatare.
Metodele de exploatare cunoscute şi acceptate, în general, de literatura de specialitate
se clasifică, aşa cum s-a arătat anterior, după forma dominantă a masei lemnoase la colectare,
în:
- metoda de exploatare în sortimente definitive;
- metoda de exploatare în trunchiuri şi catarge;
- metoda de exploatare în arbori şi părţi de arbori;
- metoda de exploatare în tocătură.
Desfăşurarea corespunzătoare a activităţii de exploatare a lemnului presupune
proiectarea şi organizarea acestui proces de producţie în strânsă legătură cu cerinţele de ordin
silvicultural şi economic urmărite prin procesul de producţie forestieră.
Proiectarea lucrărilor de exploatare a lemnului presupune activitatea de elaborare a
soluţiilor tehnologice optime şi întocmirea documentaţiei necesare în vederea aplicării
acesteia.
 Organizarea lucrărilor de exploatare a lemnului vizează ansamblul de acţiuni care se
desfăşoară în vederea asigurării condiţiilor optime de aplicare a soluţiei tehnologice de
exploatare, pregătirea tehnico-materială a şantierului, programarea, conducerea şi controlul
execuţiei lucrărilor.

1.4. Principiile organizării activităţii de

exploatare a pădurilor

În desfăşurarea activităţii de exploatări forestiere trebuie să fie respectate următoarele

principii:

Principiul protejării mediului, care atestă faptul că valorificarea lemnului

trebuie să se realizeze în condiţiile asigurării acestui principal rol al pădurii, cel
de protecţie a mediului; serviciile oferite de pădure trebuie să primeze atunci
când se analizează valoarea unui teren forestier şi, în acest context, trebuie să se
evite exploatarea intensivă sau cea realizată fără asigurarea unor măsuri de
protecţie corespunzătoare.

Principiul corelării exploatării lemnului cu cerinţele regenerării pădurii (sau

principiul interacţiunii dintre silvicultură şi exploatare), care impune alegerea şi
aplicarea acelor metode şi mijloace de lucru care să minimizeze eventualele
prejudicii aduse prin distrugerea seminţişului sau vătămarea arboretului; trebuie
să se coreleze, de asemenea, volumul de exploatat cu posibilitatea pădurii, în
vederea menţinerii unui echilibru ecologic normal; activitatea de exploatare a
lemnului trebuie să se adapteze, din punct de vedere al utilajelor şi al tehnicii de
lucru, la specificul intervenţiilor silvotehnice prevăzute.

Principiul eficienţei economice presupune organizarea ştiinţifică a activităţii de

exploatare a lemnului pentru asigurarea continuităţii, a ritmicităţii livrării
sortimentelor de lemn către consumatori (constanţa ofertei) şi a rentabilităţii
economice; acest principiu presupune amplasarea judicioasă a biomasei lemnoase
de recoltat, estimarea corectă cantitativă şi calitativă a masei lemnoase, aplicarea
unor tehnologii moderne de lucru şi utilizarea unei reţele corespunzătoare de
instalaţii de transport; pentru realizarea ritmicităţii este necesar să se creeze
 stocuri de material lemnos în depozitele forestiere în vederea compensării
perioadelor de inactivitate sau de activitate redusă impuse de cerinţele biologice
ale regenerării sau de condiţiile climatice nefavorabile. Pe de altă parte, trebuie să
se asigure condiţiile pentru permanentizarea activităţii muncitorilor forestieri
(pregătirea complexă a acestora şi crearea unor condiţii mai bune de transport, de
hrană şi de locuit). Orice activitate de exploatări forestiere trebuie să se
desfăşoare în baza unui proiect tehnologic care stabileşte soluţiile de organizare
rezultate prin analiza mai multor variante posibile şi care include un antecalcul al
cheltuielilor şi al rentabilităţii scontate.

Principiul economisirii şi valorificării superioare a lemnului este determinat

de creşterea cerinţelor cantitative şi de valoarea sa economică ridicată, în
condiţiile unor resurse limitate şi cu posibilităţi relativ mici de creştere în timp; se
urmăreşte ca prin sporirea volumului de lucru, printr-o sortare mai judicioasă, să
se asigure fiecărui sortiment lemnos o destinaţie precisă şi rentabilă, cu o valoare
cât mai mare de întrebuinţare.

CAPITOLUL 2. RESURSA DE MASĂ LEMNOASĂ

Biomasa lemnoasă reprezintă substanţa lemnoasă din trunchiul, crăcile şi rădăcinile

arborilor şi arbuştilor supuşi total sau parţial procesului de valorificare. Aceasta este
acumulată în permanenţă prin utilizarea energiei solare, a aerului şi a apei din sol şi constituie
resursele de biomasă lemnoasă sau potenţialul pădurii la un anumit moment, potenţial ce
poate fi valorificat în cadrul activităţii de exploatare forestieră.
Ca elemente componente ale fondului de producţie, arborii (unităţi simple) sau
arboretele (unităţi complexe) furnizează pentru exploatare şi valorificare biomasa lemnoasă
echivalentă creşterilor proprii, sub forma cotei normale de tăiere (sau posibilitate) stabilite
prin amenajament.
Arborii puşi în valoare formează recolta de lemn sau biomasa lemnoasă brută, definită
ca totalitatea arborilor pe picior sau doborâţi al căror volum a fost determinat în conformitate
cu metodele de estimare în vigoare şi care constituie obiectul muncii în procesul de producţie
al exploatării lemnului.

Deşi creşterea medie anuală a pădurilor ţării noastre este de 4,09 m3⋅ha-1, pentru un
volum estimat de 1,341 miliarde m3 (30,7% răşinoase şi 69,3% foioase) repartizat pe o
suprafaţă a fondului forestier de 6,367 milioane ha (26,7% din suprafaţa totală a ţării, din care
339 mii ha fond forestier în proprietate privată), posibilitatea pădurilor a fost stabilită, la

nivelul anului 1999, la numai 16,5 milioane m3 (faţă de o acumulare anuală de 4,09 m3⋅ha-1 ⋅

6,367 milioane ha ≅ 26,0 milioane m3). Acest fapt se explică, în parte, prin inaccesibilitatea a

1,9 milioane m3⋅an-1 (datorită distanţelor de colectare mai mari de 2,0 km) şi, în al doilea rând,

prin necesitatea păstrării cotei anuale de tăiere (15,5 milioane m3⋅an-1) sub nivelul creşterilor
anuale de biomasă lemnoasă în vederea realizării unei echilibrări a repartiţiei pădurilor pe
clase de vârstă.
În funcţie de natură şi provenienţă, produsele lemnoase destinate exploatării se
clasifică în:
 produse principale, provenite din arboretul principal prin tăierile de regenerare;
 produse secundare, rezultate din tăierile de îngrijire a arboretelor;
 produse de igienă, produse lemnoase rezultate din exploatarea arborilor dispersaţi
care sunt rupţi, doborâţi, uscaţi, atacaţi de insecte etc;
 produse accidentale, provenite din tăierea arborilor în cazul unor calamităţi în masă
(uscare, doborâturi de vânt, atacuri de insecte); aceste produse, în funcţie de volumul
arborelui mediu, se împart în produse accidentale I (când rezultă lemn gros în
cantitate mare, fiind similare ca sortimentaţie dimensională cu produsele principale)
şi produse accidentale II (când rezultă un volum redus de lemn gros, fiind similare ca
sortimentaţie dimensională cu produsele secundare).
 În general, volumul de lemn valorificat dintr-un arbore este constituit din partea
aeriană a acestuia situată deasupra nivelului de doborâre, ceea ce reprezintă aproximativ 80%
din volumul total al arborelui. Acest volum, înscris în actul de punere în valoare, include
volumul trunchiului cu coajă şi al crăcilor cu diametrul mai mare de 5 cm la răşinoase şi 3 cm
la foioase.
Diferenţa, reprezentând circa 20% din volumul total al arborelui pe picior, este
repartizată în cioată, rădăcini, crăci cu diametru redus şi frunze a căror valorificare implică un
consum mare de energie şi este neeconomică.
Volumul brut pe picior reprezintă volumul înscris în actele de punere în valoare şi este
format din volumul arborilor î
ntregi inclusive coaja.
Volumul utilizabil este egal cu volumul brut pe picior minus volumul cojii pentru
lemnul rotund de lucru.
Volumul comerciabil reprezintă volumul lemnului recepţionat în depozitele finale sau
în centrele de sortare şi preindustrializare sau cel confirmat de beneficiar, în cazul livrărilor
directe din platformele primare. Acesta se obţine prin scăderea consumurilor tehnologice din
volumul utilizabil.
În procesul de exploatare, prin operaţiile de transformare a lemnului arborilor puşi în
valoare în sortimente de lemn brut se produc diminuări inerente ale volumului iniţial denumite
consumuri tehnologice.
Indicii de consum tehnologic sunt reglementaţi prin normative revizuite periodic care
iau în considerare nivelul tehnic şi tehnologic al momentului când sunt întocmite. Numai
depăşirile acestor indici de consum tehnologic sunt considerate pierderi şi sunt cauzate de
organizarea necorespunzătoare a procesului de muncă şi de defecţiuni tehnice (nerespectarea
disciplinei tehnologice, utilizarea forţei de muncă necalificate, a utilajelor şi dispozitivelor cu
grad înalt de uzură etc.).
În cadrul operaţiilor de transformare a lemnului, consumurile tehnologice ce se
înregistrează pot fi grupate astfel:
 consum în tăieturi,
 consum în rupturi,
 consum în supradimensiuni,
 consum în putregai.
 Consumul în tăieturi cuprinde volumul de lemn consumat prin execuţia tăieturilor de
doborâre şi secţionare (acestea din urmă realizate în parchet şi/sau în C.S.P.L.) şi includ
calupuri de tapă, aşchii şi rumeguş.
Consumul în rupturi cuprinde lemnul rupt şi sfărâmat prin căderea arborilor.
Consumul în supradimensiuni este specific centrelor de sortare şi preindustrializare a
lemnului, dar poate să apară şi în platformele primare dacă lemnul este fasonat în sortimente
definitive.
Reglementările prevăd o mărime a supralungimilor de 1 cm/m necesară asigurării
obţinerii în întreprinderile de prelucrare a lemnului a lungimilor prevăzute pentru produsele
semifinite.
În această categorie se încadrează şi porţiunea olărită a buştenilor.
Este necesar să se ia în considerare şi un consum în supragrosimi, mai ales în cazul
buştenilor de răşinoase care suferă o contragere accentuată a lemnului prin uscare.
Consumul în putregai se înregistrează atunci când prin secţionări ale pieselor din lemn,
în platforma primară sau în C.S.P.L., sunt descoperite porţiunile afectate de putregai.
Volumul iniţial de lemn de lucru trebuie, evident, diminuat cu volumul zonei cu
putregai.
În ceea ce priveşte consumurile tehnologice datorate deplasării lemnului, prin
colectare sau transport tehnologic, acestea depind de specie, de distanţa pe care se deplasează
piesele din lemn, de pantă şi starea traseului de colectare, de mijloacele utilizate.
Se concretizează prin lemn rupt şi sfărâmat sau aşchiat care, fie că se desprinde din
piesele aflate în mişcare, fie că se elimină prin retezarea capetelor pieselor respective.
Consumurile tehnologice din această categorie au valorile cele mai mici în cazul
colectării cu funicularele şi cu atelajele, valori medii la colectarea cu tractoarele şi valori
ridicate pentru colectarea lemnului prin corhănire.
Cerinţa tot mai mare de lemn în perioada actuală datorată multiplelor utilizări ale
lemnului determină o extindere a preocupărilor privind atragerea în circuitul economic a cât
mai mult din biomasa arborilor şi arboretelor şi valorificarea superioară a acesteia.
CAPITOLUL 3. SCURT ISTORIC AL EXPLOATĂRII PĂDURILOR

De la începuturile existenţei, omul a tăiat pădurea pentru a folosi lemnul şi pentru a

mări suprafaţa pământurilor cultivate.
De foarte multe ori pădurea a fost considerată ca un obstacol în calea dezvoltării
culturilor agricole şi a societăţii umane, ca un obiect menit doar pentru a fi exploatat. Lemnul,
principalul produs al pădurii a fost ajutorul cel mai de preţ al omului în existenţa sa istorică,
fiind folosit atât ca sursă de energie cât şi pentru construcţia adăposturilor.
Exploatarea pădurilor de către om, în cele mai vechi timpuri, s-a realizat pentru două
scopuri principale :
 asigurarea nevoilor de lemn;
 creşterea suprafeţei terenurilor agricole
Astfel, între pădure şi om de-a lungul timpului s-au stabilit raporturi strânse care au
evoluat şi în funcţie de nivelul de înţelegere a rolului pădurii ca ecosistem existent în viaţa
omului

Pădurea în antichitate
Pădurea ţinutului capoto-danubian şi apoi în vremea dacilor avea o arie de
acoperire a ţării de 70 %.
În anii 75-74 î.e.n, proconsulul Macedoniei, C. Scibonius Curio, atinge, cu
armata sa, Dunărea, în faţa Banatului ( alţi cercetători spun că ar fi fost în faţa
Teleormanului), dar nu a îndrăznit să treacă fluviul:istoricul antic florus spune :”s-a
temut de întunecimea codrilor” („Curio Dacia tenus venit, sed tenebras saltuum
expavit”).
În te4ritoriul Bucureştiului şi dincolo de Ploieşti erau păduri întinse care se
uneau cu pădurile dealurilor şi a munţilor. Teleormanul ( în turca veche „pădure
nebună”) era complet împădurit, azi se mai găsesc ici acolo pâlcuri de copaci sau
câte un stejar singuratic. Banatul central şi de răsărit, era acoperit de păduri, doar în
zona Tisei şi a Timişului erau câmpii şi bălţi datorate reversării albiilor. Romanii
numeau aceste bălţi „album”. Pădurile din Maramureş formau o adevărată fortăreaţă.
În general, speciile de atunci sunt aceleaşi, însă unele au dispărut:
 În Dobrogea era un soi de pin din care se confecţionau făclii, azi nu mai
există.
 Tisa, arbore cu lemn roşu şi rezistent se întâlneşte din ce în ce mai rar în
pădurile zilelor noastre, frunzele acestui copac sunt otrăvitoare pentru
animale
 Alte soiuri au apărut:
 stejarul roşu
 plopul euro-american
 salcâmul
 arţarul canadian
În limba română sunt mulţi termeni de origine dacică, care au legătură cu
pădurea.
 bunget - pădure de stejar sau porţiune de pădure deasă şi întunecoasă, desiş.
 codru – pădure mare, deasă, bătrână.
 gorun – specie de stejar
 sâmbure, etc.
Tot de la daci avem cuvântul „brad” care avea o simbolistică
complexă, era legat de o seamă de evenimente ale vieţii: căsătoria (bradul împodobit
însoţea nunatşii), construcţia casei (se fixa un brad pe coama casei la finalizarea ei),
moartea ( însoţea cortegiul funerar). Mulţi dintre copaci au însă nume latin.
Exemplificăm după cum urmează: fagul (fagus), frasinuş (fraxinus), ulmul
(ulmus), cornul (cornus), teiul (tilia), plopul (populus), arinul sau aninul (alnus),
carpenul (carpenus), salcia (salix),socul (sambucus).

La foarte multe unelte, vase şi mobilier din lemn, tehnica de

execuţie este moţenită de la daci: fusul de tors, sărăriţa, furca, grebla de
lemn, scaunele mici şi masa rotundă unde parcă pofta de mâncare a
copiilor creşte înzecit, blidele , putinelele, putina, laviţa, etc.
Aceste lucruri se găsesc şi azi în multe din gospodăriile din
mediul rural sau în muzee etnografice.
Din secolul al XVI-lea, în regiunile cu silvicultura dezvoltată,
suprafaţa forestieră a fost împărţită în păduri destinate producţiei de
lemn (păduri de producţie), şi păduri destinate să îndeplinească
anumite funcţii de protecţie ( păduri de protecţie).
Pădurea în epoca modernă

Considerăm că epoca modernă în istoria pădurii româneşti,

epoca al cărei început îl formează primele rânduieli oficiale privind
exploatarea şi păstrarea pădurii - din anii : 1781 – Transilvania, 1786-
Bucovina, 1792 – Moldova şi 1781 – Muntenia., aşadar, finele
secolului al XVIII- lea şi al cărei sfârşit coincide cu sfârşitul primului
război mondial (1918).
Această epocă se poate împărţii în două perioade : prima până
la începerea exploatării intensive, cu ajutorul fabricilor, dispunând de
numeroase gatere acţionate de puterea aburului, cea de-a doua, de
atunci înainte.
În prima perioadă lucrează fierăstraiele mecanice, mişcate de
puterea apei - În România în 1867 sunt numărate oficial 608 de
fierăstraie tăind fiecare circa 40 de scânduri/zi. Această putere de tăiat
nu depăşeşte pe aceia de refacere a pădurii, echilibrul putând fi astfel
menţinut.
A intervenit însă un alt eveniment în defavoarea pădurii: defrişările din
regiunea de şes de deal şi chiar şi la munte, spre a obţine teren de
cultură, ogoare pentru agricultură, păşuni şi fâneţe.
Mihalik de Hodocin, profesor la Academia Mihaileana, scrie în
1840: „prin exportaţie a lemnului, prin numeroasele şi peste analoghie
ferestrei, toată Valea cea mare a Bistriţei cu a ei lăturalnice Văi, se
vede stârpită de lemne”.
 Tot el adaugă: „ Spre a lăţi locurile de păşunat pentru oi şi
vite albe se aprind înadins întregi păduri de mai multe sute de fălci
( veche unitate de măsură pentru suprafeţele agricole, folosită în
Moldova, echivalentă cu circa un hectar şi jumătate), şi în acest
chip, în puţine ceasuri , se pierd cei mai frumoşi copaci, rodul de
sute de ani”.
Pădurile moldovene au avut o scădere în doar 4 ani după cum
urmează: în 1837 aceste păduri erau evaluate la 399.254 fălci,
Bacăul cu 94.530 fălci, Neamţul cu 86.403 fălci şi Suceava cu
79.386 pentru ca în 1841 ele să reprezinte numai 375.730 de fălci. O
scădere de 23.794 de fălci ( aproximativ 35.000 de hectare).
Dezechilibrul se va accentua considerabil în perioada a doua
când actionează marile fabrici de exploatare a lemnului. Dacă pană
acum atenţia exploatatorilor se îndreptase asupra pădurilor de şes şi
de deal, acum ea este îndreptată asupra imenselor păduri ale
regiunilor muntoase. Exemplul tipic de felul sălbatic în care s-a
lucrat pot servi pădurile Moşenilor din Vrancea, unde pădurea a fost
fost tăiată fără a se lua măsuri de reîmpădurire.
În 1817 se înfiinţează la Sibiu prima şcoală de silvicultură,
directorul şcolii fiind silvicultorul S. Guilleaume iar profesorul de
botanică farmacistul Peter Sigerus, cursurile durau 3 ani. Un pas
important se face în momentul înfiinţării la Bucureşti, în 1851, având
3 profesor francezi, elevi în număr de 15. Şcoala se închide în 1853
când profesorii s-au reîntors în Franţa. Între 1862 - 1863, silvicultura
s-a predat la şcoala de agricultură, mai întâi la Pantelimon, până în
1866 şi apoi cea de la Herăstrău.
 A urmat apoi Şcoala de silvicultură de langă Ministerul de
Domenii, intre 1883 – 1886, pentru ca în anul 1893 să înfiinţeze
şcoala proprie de silvicultură, la brăneşti, judeţil Ilfov, şcoală care,
din 1901 a primit numai bacalaureaţi.
Începand cu 23 septembrie 1923, învăţămantul silvic
superior a fost încadrat în Şcoala Politehnică din Bucureşti, iar
după al doilea război mondial, s-a creat Facultatea de Silvicultură.
Despre preocupările privind valorificarea lemnului şi
implicit exploatarea pădurilor de la noi din ţară, edificatoare sunt
afirmaţiile silvicultorului George Stătescu care în Revista Pădurilor
din 1886 arată că exploatarea lemnului la noi in tara noastră se
reduce la satisfacerea nevoi de lemn de foc şi foarte puţin ca lemn
de lucru pentru industrie.
In jurul anilor 1880 - 1890 George Stănescu descrie
dificultăţile cu care se confruntă exploatarea masei lemnoase
datorită lipsei căilor de comunicaţie care să permită transportul
acesteia spre primele centre de prelucrare. Tot atunci, un alt
silvicultor, Radian, descrie problematica transportului pe apă al
masei lemnoase şi neutilizarea întregului potenţial de transport
aprobat prin Regulamentul Organic al lui Kiseleff din 1843. Lipsa
căilor de comunicaţie atât în cadrul pădurilor cât şi în afara lor este
relatată şi de către un silvicultor francez care propune ca soluţie
vinderea lemnului la preţuri atractive, societăţile comerciale fiind
astfel obligate să construiască drumuri pentru a-şi putea ridica
lemnul.

Odată cu începutul secolului XX mai mulţi specialişti observă rezultatele grave ale
exploatării cu exclusivitate a zonelor adiacente puţinelor căi de acces, făcând observaţii
asupra lipsei vegetaţiei forestiere care să asigure continuitatea şi
deasemenea a apariţie fenomenelor torenţiale pe văi exploatate nemilos.
Nevoia tot mai mare a economiei de lemn este primordială existenţei pădurii, astfel că
începând cu anii 1900 exploatarea pădurilor în România devine tot mai excesivă, societăţile
străine de exploatare neavând alt obiectiv decât preluarea lemnului, fără a se gândi la
consecinţele exploatării exagerate şi a defrişării unor zone întregi.
Pădurea şi silvicultura românească este puternic ameninţată, acest proces fiind
favorizat şi de lipsa de personal specializat şi literatura de specialitate. Primele noţiuni sunt
predate odată cu ţinerea cursului de „Exploatarea pădurilor” încă din 1894 de prof. Nicolae
Gh. Popovici elevilor şcolii speciale de silvicultură de la Brăneşti. În 1901 conducerea
societăţii „Progresul silvic” hotărăşte să se publice pe cheltuiala sa cursul de „Drumuri şi
transporturi forestiere” pe care ing. N. Saegiu îl preda la aceiaşi şcoală specială de silvicultură
de la Brăneşti.
Defrişările continuă şi în perioada 1930 - 1940, Marin Popescu Spineni afirmând în
această perioada că datorită exploatării barbare şi fară discernământ a pădurilor ţările
consumatoare de lemn au impus raţionalizarea exportului de lemn din România, gândindu-se
înaintea noastră la continuitatea fondului forestier.
După cel de-al doilea război mondial exploatarea pădurilor devine o activitate de sine
stătătoare, cuprinzând pe lângă exploatarea propriu-zisă şi transportul masei lemnoase până la
un drum sau o cale ferată. Tot atunci începe crearea unui sistem legislativ care să
reglementeze exploatările şi să asigure regenerarea pădurii.
Primul pas este intrarea pădurilor şi a activităţii de exploatare în proprietatea statului.
Apoi apare „Zonarea funcţională a pădurilor” (1954 şi apoi 1980), „Codul silvic” din 1962 şi
Legea nr. 26 - 1996 „Codul silvic”, modificată din nou în ultimii ani.
În ansamblu legislativ referitor la fondul forestier naţional apare în anul 1954 prin,
HCM nr. 2741 din 30 decembrie „Regulamentul privind exploatarea şi livrarea materialelor
lemnoase pe picior din pădure”, act normativ care marchează începutul acţiunii de introducere
a unei gospodăriri raţionale a pădurilor României.
Apariţia în procesul de producţie a fierăstraielor mecanice pentru doborât şi secţionat,
a instalaţiilor cu cablu şi a tractoarelor specializate pentru colectarea lemnului, a
autovehiculelor specializate pentru transportul lemnului lung este ca o consecinţă firească a
dezvoltării industriei româneşti constructoare de utilaje specifice sectorului forestier.
Până la introducerea întregului sistem de acte normative prezentat anterior, care pun
bazele unei exploatări riguroase, accesibilitatea fondului forestier era asigurată numai în
bazinele cu volume mari de masă lemnoasă.
In aceste bazine s-au construit, în funcţie de configuraţia reliefului, drumuri axiale, căi
ferate şi funiculare în lungime totală de circa 6500 km, care raportată la suprafaţa fondului
forestier determină o desime de aproximativ 1 m/ha şi s-au practicat tăieri rase pe suprafeţe
mari, ceea ce a avut ca efect, aşa cum am mai amintit, defrişare şi distrugerea pădurilor uşor
accesibile având ca rezultat dezgolirea terenurilor.
Dezvoltarea sectorului de accesibilizare a fondului forestier, de construcţie de drumuri
auto in pădure şi căi ferate forestiere a cunoscut o continuă ascensiune din 1950, ajungându-se
in anul 1998 la o reţea de transport de aproape 41.500 km din care 83% le reprezintă drumuri
si căi ferate forestiere (aproximativ 34.400 km). In aceste condiţii desimea reţelei de căi de
transport creşte de la 1 m/ha în anul 1950 la 6,5 m/ha în anul 1998.
După anii 1998 - 2000 sistemul de reţele de transport permanente nu a mai beneficiat
de atenţia forurilor decizionale şi nu a mai primit fondurile necesare extinderii lucrărilor de
îndesire a reţelei existente, de întreţinere a drumurilor şi a căilor ferate forestiere şi de
construcţia unora noi.
Zonarea funcționala a pădurilor

Astfel de preocupări s-au manifestat, însă mult mai târziu în ţara noastră, cu precădere
în perioada interbelică, având ca finalitate adoptarea Legii pentru pădurile de protecţie (1935).
Pentru a evita greșelile de gospodărire s-a trecut la reglementarea prin lege a funcțiilor pădurii,
prima reglementare privind zonarea funcţională a pădurilor din România. Aceasta
reglementare s-a realizat prin Hotărârea Consiliului de Miniştri (H.C.M) nr. 114/1954,
bazată pe „Criteriile de clasificare funcţională a pădurilor” elaborate de prof.dr. Ion Popescu-
Zeletin în anul 1953. H.C.M-ul respectiv a fost completat prin Codul silvic din 1962
şi Ordinul M.E.Fnr. 3134/1963.
Profesorul Viktor Dieterich în anul 1953, a introdus în silvicultură teoria funcţiilor
pădurii, cuprinzând funcţii de producţie, funcţii de protecţie şi funcţii sociale. În prezent,
pornind de la clasificarea menţionată, care a fost extinsă şi modificată în ultimele decenii, în
Europa se consideră că pădurile joacă următoarele funcţii:
 ecologice:
de regularizare a climatului, calității aerului, sistemelor acvatice,
potenţialului solului;
de protecţie împotriva riscurilor naturale şi a zgomotului;
de conservare a biodiversităţii;
 economice: de producţie (lemn şi alte produse lemnoase şi nelemnoase), activităţi
şi servicii;
 sociale: funcţii de peisaj, de recreare, educative, culturale şi sociale în sens
strict.
 Conform normelor tehnice pentru amenajarea pădurilor si normelor tehnice privind
alegerea şi aplicarea tratamentelor, pădurile ţării se împart în păduri cu funcţii speciale de
protecţie şi păduri de producţie şi protecţie (tabelul 1).
Tabelul 1
Zonarea funcţională actuală a pădurilor României (1999, 2002)

Grupa Subgrupa %
I. Păduri cu funcţii 1. Păduri de protecţie a apelor
speciale de 2. Păduri de protecţie a solului
protecţie 3. Păduri de protecţie climatică 52,1
4. Păduri de interes social, cinegetic, agrement
5. Păduri rezervații științifice şi monumente ale
naturii
II. Păduri de 47,9
producție şi
protecție

Se observă că pădurile din grupa I au o pondere mai mare decât a celor din grupa a II-a,
acestea dezvoltându-se în permanenţă după 1954.
Proporţia ridicată a pădurilor din grupa I funcţională are următoarele justificări:
 majoritatea pădurilor sunt cantonate în regiuni montane şi de dealuri, deosebit de
vulnerabile la hazarde geomorfologice şi hidrologice;
 cea mai mare parte a resurselor de apă ale României se află în fondul forestier,
ceea ce implică măsuri silvice de protecţie, îndeosebi a lacurilor de acumulare;
 majoritatea ariilor protejate se află, de asemenea, în domeniul forestier,
îndeplinind prioritar funcţii de conservare a biodiversităţii.
În legătură cu zonarea funcţională prezentată este necesară precizarea că tuturor
pădurilor României li s-au stabilit funcţii de protecţie de diferite tipuri, chiar şi în cazul în care
arboretele are rolul de producere a lemnului cu diverse utilizări industriale sau de a favoriza
cultura intensivă a vânatului.
Apariția în procesul de producție a fierăstraielor mecanice pentru doborât si secționat,
a instalațiilor cu cablu si a tractoarelor specializate pentru colectarea lemnului, a
autovehiculelor specializate pentru transportul lemnului lung este ca o consecință fireasca a
dezvoltării industriei românești constructoare de utilaje specifice sectorului forestier.
 Până la introducerea întregului sistem de acte normative prezentat anterior, care pun
bazele unei exploatări riguroase, accesibilitatea fondului forestier era asigurata numai în
bazinele cu volume mari de masa lemnoasa. In aceste bazine s-au construit, în funcţie de
configurația reliefului, drumuri axiale, cai ferate si funiculare în lungime totala de circa 6500
km, care raportata la suprafața fondului forestier determina o desime de aproximativ 1 m/ha
si s-au practicat tăieri rase pe suprafețe mari, ceea ce a avut ca efect, așa cum am mai amintit,
defrișare si distrugerea pădurilor ușor accesibile având ca rezultat dezgolirea terenurilor.
Dezvoltarea sectorului de accesibilizare a fondului forestier, de construcție de drumuri
auto in pădure si cai ferate forestiere a cunoscut o continua ascensiune din 1950, ajungându-se
în anul 1998 la o rețea de transport de aproape 41.500 km din care 83% le reprezintă drumuri
si cai ferate forestiere (aproximativ 34.400 km). In aceste condiții desimea rețelei de cai de
transport creste de la 1 m/ha în anul 1950 la 6,5 m/ha în anul 1998.
După anii 1998 - 2000 sistemul de rețele de transport permanente nu a mai beneficiat de
atenția forurilor decizionale si nu a mai primit fondurile necesare extinderii lucrărilor de
îndesire a rețelei existente, de întreținere a drumurilor si a cailor ferate forestiere si de
construcția unora noi.
Suprafața fondului forestier național este de circa 6,4 milioane de hectare, din care 6,22
milioane hectare sunt ocupate de pădure, reprezentând un procent de împădurire din suprafața
țării de 26,7 %.
În raport cu marile unități geomorfologice, repartizarea fondului forestier este
următoarea:
 Munte: păduri de fag şi răşinoase în proporție de 66 % ;
 Deal: păduri de stejar şi fag în proporție de 24 % ;
 Câmpie: păduri de șleau şi luncă în proporție de 10 %.
 Structura probabilă în raport cu natura proprietății se prezintă după cum
urmează:
 Păduri de stat: 3,0 – 3,2 milioane ha ;
 Păduri proprietate privată (asociații, persoane juridice de drept privat,
persoane fizice): 3,2–3,4 milioane ha.
Administrarea pădurilor de stat se realizează de către Regia Națională a Pădurilor (RNP),
în timp ce pădurile proprietate particulară au administrații proprii (regii sau ocoale silvice) sau
sunt administrate de RNP prin contracte de servicii.
Structura pe specii a pădurilor este următoarea:
 răşinoase (29,77 %):
  molid 22,62 %,
 brad 4,85 %,
 pin 1,72 %,
 alte specii 0,58 % ;
 foioase (70,23 % din care fag 32,08 % ; stejar 17,66 %):
 diverse tari (salcâm, frasin, carpen, paltin, mesteacăn etc.) 15,51 %,
 diverse moi (în special plop euroamerican, salcie, tei etc.) 4,98 %.

Etapele privind raporturile dintre om şi pădure

Teoretic, pentru studiu şi analiză, întâlnim următoarele etape:

1. Etapa raporturilor individuale - în care fiecare individ extrăgea lemn din pădure
corespunzător voinței şi necesităților proprii;
2. Etapa raporturilor colective - în care pădurea din aria de existență a unei
colectivități era considerată proprietate a colectivității respective şi folosită pentru
necesitățile acestei colectivități;
3. Etapa raporturilor statale - în care pădurile aparțin statului, unor colectivități sau
sunt proprietate individuală şi sunt folosite de proprietari corespunzător unor norme
impuse de stat.
Reține atenția faptul că, în 1669, în Franța, are loc prima inițiativă legislativă care
stabilește reguli privind exploatarea pădurilor (Ordonanța lui Colbert).
În țara noastră, primele documente oficiale privind apărarea pădurilor şi exploatările
forestiere apar după cu urmează:
 1781, în Transilvania;
 1785, în Muntenia;
 1786, în Bucovina;
 1794, în Moldova;
 1877, în Dobrogea, când pădurile din această provincie devin proprietatea statului
şi sunt supuse regimului silvic.
Dintre aceste documente amintim :
 „Orânduiala Pădurilor Principatului Ardealului", 1781 - conține principii de
practică silvică şi reglementări privind folosirea pădurilor în devălmășie;
 „Carte de pădure", 1785, în Muntenia, care reglementează faptul că locuitorii
pot folosi uscăturile şi doborâturile din pădure, fiind interzisă tăierea arborilor;
  „Orânduiala de pădure" Bucovina, 1786 - se cere proprietarilor să taie într-un
an cât pădurea poate să dea în aceeaşi perioadă;
 Aşezământul domnitorului Alexandru Moruzi, 1794, Moldova, document pentru
protejarea pădurilor, ca urmare a tăierilor fără socoteală;
 Regulamentul organic, 1832, care prevedea ca pădurile mari să fie exploatate pe
parchete şi succesiv;
 Codul Silvic, 1881, 1910, unde apare prevederea referitoare la imposibilitatea
exploatării fără un amenajament silvic.
4. Etapa raporturilor globale, în care pădurea este considerată un bun al umanității
care trebuie folosit şi prin prisma interesului global al omenirii, corespunzător unor
principii şi norme general valabile.
Sunt fundamentate în acest sens documentele Conferinței Națiunilor Unite pentru
Mediu (Rio de Janeiro 1989) precum şi cele ale Conferinței Ministeriale asupra protecției
mediului, Helsinki, 1993, care introduc un nou concept referitor la gestionarea durabilă a
pădurilor, care reprezintă un sistem complex de administrare şi folosire a pădurilor şi
terenurilor forestiere astfel încât să se asigure păstrarea biodiversității, productivității,
capacității de regenerare, vitalității şi potențialului de a-şi exercita permanent funcțiile
multiple prin care să răspundă necesităților de ordin social, economic, cultural şi
spiritual al generațiilor prezente şi viitoare ”.
Pe plan științific, în anul 1933, odată cu înființarea Institutului de Cercetări şi
Experimentație Forestieră s-a înființat laboratorul de exploatare a pădurilor, tehnologia şi
industrializarea lemnului a cărui activitate era coordonata de inginerul N. Ghelmeziu.

Exploatările forestiere ca activitate productivă în România

Odată cu revoluţia industrială, la începutul secolului XIX, consumul de lemn a

crescut foarte mult, fiind folosit ca materie primă, în special pentru industria de prelucrare,
dar şi ca resursă energetică.
Pentru a satisface aceste nevoi, domeniul exploatărilor forestiere, dar şi al prelucrării
ntr-un ritm accelerat, după cum urmează:
lemnului s-au dezvoltat î
 în anul 1835 ia fiinţă Societatea pentru exploatarea pădurilor Moldovei, de la
Galaţi;
 în perioada 1860-1900 s-au amenajat pentru plutărit râurile Olt, Bistriţa şi Prut;
  în anul 1880 s-a dat în folosinţă prima linie de cale ferată forestieră între Tarcău
şi Piatra Neamţ;
 în anul 1901 apare Societatea anonimă pentru exploatarea de păduri Lotru, de la
Brezoi;
 în perioada 1900-1960 s-au construit căi ferate forestiere şi funiculare
permanente, astfel că, la sfârşitul perioadei, existau 4349 km căi ferate şi 12
funiculare cu o lungime de 110 km;
 1949, introducerea primelor ferăstraie mecanice (drujba);
 1950, se introduce la colectarea lemnului tractorul pe senile KT 12;
 1953, se introduce funicularul Mâneciu;
 1954, se introduc încărcătoarele frontale LM 218 TD;
 1956, se introduce la colectare tractorul pe pneuri de tip UTB;
 1959 se introduc funicularele Ciucaş şi FP2;
 1960 se introduce încărcătorul frontal IFRON 204D;

Situația actuala a resurselor forestiere mondiale

În prezent, la nivel global, referitor la dinamica suprafeței ocupate de pădure, se

constată un deficit anual de 7,317 milioane de hectare conform datelor FAO, 2007. Aceasta
situație este valabila pentru perioada 2000 - 2005. Se constata o îmbunătățire fata de perioada
1990 - 2000 când deficitul anual era mai mare, de 8,868 milioane ha. Practic a scăzut rata de
diminuare a suprafeței ocupate de pădure de la 0,22% pe an la 0,18% pe an aceasta în
condițiile în care suprafața ocupată de pădure continua sa scadă. Suprafața împădurită la nivel
global era de 4,077 miliarde hectare în anul 1990, de 3,980 miliarde hectare în anul 2000 si
de 3, 950 miliarde hectare în anul 2005.
La nivelul continentelor situația e îngrijorătoare în Africa - cu un deficit anual de
4,040 milioane hectare si America de Sud - cu un deficit anual de 4,483 milioane hectare. Se
poate totuși vorbi în general despre progrese înregistrate fata de perioada 1990 - 2000.
America de Sud rămâne singurul continent ce nu a înregistrat progrese în acest sens.
Africa poseda un procent de împădurire redus, de doar 21,4% (Africa de Nord are un
procent de împădurire de doar 8,2%), având o suprafața a pădurilor de 635 milioane de
hectare (16% din pădurile mondiale). În perioada 1990 - 2000 s-a înregistrat un deficit de
4,375 milioane de hectare pe an (o rata de reducere de 0,64% pe an). Situația s-a ameliorat în
perioada 2000 - 2005 când a fost înregistrat un deficit de 4,040 milioane de hectare pe an (o
rata de reducere de 0,62% pe an). Din punct de vedere economic continentul african
realizează un procent de doar 2,2% din venitul global obținut din produsele lemnoase,
ponderea cea mai mare având-o valorificarea lemnului rotund neprelucrat.
America de Sud si Centrala au cel mai mare procent de împădurire, de 47,3%.
Suprafața pădurilor este de 860 milioane de hectare (21,7% din pădurile mondiale). În
perioada 1990 - 2000 s-a înregistrat un deficit de 4,147 milioane de hectare pe an (o rata de
reducere de 0,46% pe an). Situația s-a agravat însă în perioada 2000 - 2005 când a fost
înregistrat un deficit de 4,483 milioane de hectare pe an (o rata de reducere de 0,51% pe an).
Deși America de Sud deține pădurile cu cea mai mare productivitate realizează doar 9% din
venitul global obținut din produsele lemnoase.
Asia si Oceania au o suprafața ocupata de păduri de 734 milioane de hectare (18,6%
din pădurile mondiale). Oceania are un procent de împădurire de 24,3% iar Asia de doar 18,5%
- situația fiind foarte diferita în funcţie de zona - Asia Centrala (3,6%) si Asia de Vest (4,3%)
compensând cu Asia de Sud-Est (46,8%). În perioada 1990 - 2000 a înregistrat un deficit de
1,275 milioane de hectare pe an (o rata de reducere de 0,17% pe an). Situația s-a îmbunătățit
considerabil însă în perioada 2000 - 2005 când a fost înregistrata o creștere de 633 mii de
hectare pe an (o rata de creștere de 0,09% pe an). Eforturile depuse de China, care a împădurit
anual 1,8 milioane de hectare, precum si de celelalte tari asiatice sau simțit. China a devenit
cel mai mare importator de lemn industrial si unul din cei mai mari exportatori de produse
lemnoase. Continentul asiatic realizează 24% din venitul global obținut din produsele
lemnoase.
America de Nord are un procent de împădurire de 32,7%. Suprafața pădurilor este de
677 milioane de hectare (17% din pădurile mondiale). În perioada 1990 - 2000 s-a înregistrat
o creștere de 17 mii de hectare pe an. În perioada 2000 - 2005 a fost înregistrat un deficit de
101 mii de hectare pe an (o rata de reducere de 0,01% pe an). Continentul Nord American
realizează 38% din venitul global obținut din produsele lemnoase si 40% din producția
mondiala de lemn. Ani în sir SUA a fost doar un mare exportator de lemn si produse
lemnoase, dar î
n ultimii ani a devenit si un mare importator.
Un singur continent, si anume Europa, are o creștere anuala a suprafețelor ocupate de
pădure constanta si considerabila. Anual în Europa, suprafața acoperita de pădure a crescut în
medie cu 0,845 milioane de hectare în perioada 1990 - 2000 (o rata de creștere de 0,46% pe
an), respectiv cu 0,756 milioane de hectare în perioada 2000 - 2005 (o rata de creștere de 0,40%
pe an). Europa are un procent de împădurire de 32,6% sau de 44,3% daca se adaugă si Rusia.
Deși pădurile europene reprezintă doar 4,85% din pădurile mondiale (192 milioane de
hectare), se constituie în importanți furnizori de lemn la nivel mondial şi furnizează 23% din
cantitatea de lemn industrial. Acest lucru se datorează si faptului ca peste 59% din pădurile
europene sunt destinate producției, fata de 32% care este media globala. Faptul ca suprafața
împădurita a Europei creste an de an poate conduce la concluzia ca un nivel ridicat al
producției de lemn nu este incompatibil cu un management corespunzător principiilor de
dezvoltare durabila. În prezent, Europa este cel mai mare exportator de lemn si produse
lemnoase şi deține 49% din exporturile la nivel mondial (exporturi apreciate la 71 miliarde de
dolari în anul 2000).
Acest lucru este datorat în mare parte Rusiei, ce are o suprafața ocupata de pădure de
808 milioane de hectare (20,5% din pădurile lumii). Rusia reprezintă tara cu cele mai mari
exporturi de lemn rotund 42 milioane (35% din exporturile mondiale de lemn rotund).
Europa este continentul care a luat masurile cele mai drastice si mai timpurii.
Programe de refacere a suprafeței împădurite au fost demarate încă din secolul al XVIII-lea.
Astfel Danemarca avea în 1810 suprafața împădurita de 4% iar în 2005 de 10%, Elveția 18%
în 1810 si 29% în 2005, Franța 14% în 1830 si 27% în 2005 iar Scotia 5% în 1920 si 15% în
2005. Şi în prezent exista tari extrem de preocupate de creșterea suprafeței împădurite - mai
ales în condițiile reducerii suprafețelor agricole. Avem ritmuri de creștere foarte bune pentru
Spania (296 mii ha/an), Italia (cu peste 100 mii ha/an), precum si Franța, Portugalia, Turcia,
Grecia.
Uniunea Europeana s-a implicat în activitatea de management al resurselor forestiere
încă din 1990 prin Politica Agricolă Comuna. Din anul 2000, conform directivei 1257/1999 a
oferit suport pentru dezvoltare rurala, în domeniul forestier oferindu-se suport pentru
împăduriri si alte masuri silviculturale. Au fost acordate prin Fondul European de Orientare si
Garantare în Agricultura (EAGGF) contribuții financiare importante. Astfel, Spania a
beneficiat de circa 1,5 miliarde de euro (din care 650 milioane de euro doar pentru împăduriri),
Italia de 900 de milioane de euro (550 milioane doar pentru împăduriri), Portugalia de 700 de
milioane de euro. Până în prezent, toate aceste masuri au fost finanțate prin Fondul European
pentru Agricultura şi Dezvoltare Rurala (EARFD), care a fost în vigoare pe perioada 2007 -
2013.
Pădurea şi toponimia

Dintre cele patru ţări româneşti, Muntenia, Moldova, Transilvania şi

Dobrogea, una – Transilvania are nume în strânsă legătură cu pădurea, căci
înseamnă „ ţara de dincolo de pădure”.
Numele dat de unguri ţării româneşti este „ Erdely”, care înseamnă
„ ţara pădurii”, „ ţara păduroasă”. Numele „Erdely” a devenit în
româneşte „Ardeal”.
Bucovina înseamnă „pădure de fag”. În Dobrogea există regiunea
Codrului din partea de miazănoapte, regiune care a favorizat continuitatea
elementului romanic în cursul întunecatului mileniu al popoarelor
migratoare. În Ţara Românească sau Muntenia nu există regiuni cu nume
distincte privind pădurea. În schimb, însă, o seamă din judeţele ei intră în
această categorie. Ex: Ilfov, Dâmboviţa, Teleorman şi Pădureţ. Numele
primelor două datează din timpul conlocuirii româno-slave şi au un sens
precis: ariniş şi stejăriş.
De la alun vine numele satului Alun din Vâlcea şi Alunişu din
Săcuieni, Valea Arinilor – Bacău, Aninoasa în Muşcel şi în Fălciu,
Anenoasa în Dâmboviţa, Arţarul e numele unui sat din Ialomiţa.
Bradul, arborele cu nume străvechi dacic, e normal să fie prezent în
toponimie pe o arie largă: în Teleorman, avem Bradul de sus şi Bradul de
jos, Bradu în Neamţ, Bradului în Roman, Brazii în Putna, valea Bradului în
Muscel, doua sate Brădet în Mehedinţi, Brădet în Argeş.
 În Bucureşti, una dintre una din „mahalalele”centrale s-a numit în a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea Brazii, din cauză că în cuprinsul ei se
află „Biserica cu bradu” (azi Boteanu!), după cum unei mahalale vecine i se
spunea Stejarul , după un stejar falnic de lângă biserica de zid ridicată în
1763, pe locul uneia mai vechi, de Tănase căpitanul şi Stanciul vătaful de
brutari.
Carpenul, copacul de soi, cu lemn ales, a dat numele la trei sate din
Dolj, Carpenii de jos, Carpenii de mijloc şi Carpenii de sus. Alexandru cel
Bun dă slugii sale Oancea, pentru slujba sa dreaptă şi credincioasă, un sat la
Cărpiniş, Cărpanişu în Gorj.
Cerul – o varietate de stejar – a dat numele său satului Ceraş din
Prahova, Ceretul din Dolj, ambele menţionate în harta Stolnicului…
Şi după alte soiuri de copaci (Cireş, Corn,. Fag, Frasinul, Gârniţa,
Mălinul, Nucul, Paltinul, Răchita, Soc etc.) s-au dat nume unor regiuni,
judeţe sau districte, dar spaţiul limitat nu ne permite să publicăm toată
informaţia aici şi oricum nu ar fi corect.
CAPITOLUL 4. PROCESE DE MUNCĂ ÎN
EXPLOATAREA PĂDURILOR

În procesul de exploatare forestieră intervin două categorii de procese:

 procese de muncă;
 procese naturale.
Din categoria proceselor de munca vom face o analiză succintă, care să înlesnească
însușirea cunoștințelor teoretice din domeniul exploatărilor forestiere, a două categorii de
procese:
 tăierea lemnului, cu operațiile, metodele şi tehnologiile specifice;
 transportul lemnului.

A. Tăierea lemnului

Transformarea unui arbore pe picior în părți de arbore şi apoi în sortimente de lemn,

pregătite pentru transport şi livrare ca marfă se face prin procesul de taiere a lemnului.
Tăierea, în general, este definită ca fiind un proces de creare de noi suprafețe. Lemnul
are o structură neuniformă şi rezistențe variabile la taiere în funcţie de direcții şi planuri
caracteristice, fiind considerat un material anizotrop –ortotrop - fibros.

GLOSAR

anizotrop = care nu are aceleaşi proprietăţi fizice în toate

direcţiile

ortotrop = are aceeaşi strălucire, oricare ar fi direcţiile de

iluminare şi de observaţie

Direcțiile şi planurile caracteristice tăierii lemnului foarte importante în activitatea

practică a exploatărilor forestiere, dar şi a prelucrării lemnului, sunt următoarele (fig. 1):
  direcția longitudinală DL şi planul longitudinal PL;
 direcţia radială DR şi planul radial PR;
 direcţia tangențială DT şi planul transversal PT.

Figura 1. Direcții şi planuri caracteristice tăierii lemnului

După modul cum se realizează tăierea, cu sau fără pierderi de lemn, în literatura de
specialitate, dar şi în practică deosebim două categorii de taiere :
 tăierea destructibilă sau prin așchiere;
 tăierea nedestructibilă sau prin despicare sau forfecare.

Tăierea destructibilă
Caracteristic acestei tăieri este faptul că prin interacțiunea dintre lemn şi organul activ
(cuțitul) se realizează așchii de diferite mărimi înregistrându-se o pierdere de lemn (fig. 2).

Figura 2. Exemplu de tăiere destructibilă

V = V1+V2+V3

În procesul de taiere, lemnul își manifestă rezistența în funcţie de:

 specie;
  gradul de umiditate;
 direcția şi planul de tăiere.

Cuțitul sau organul activ întâmpină o anumită rezistență în procesul de taiere în funcţie
de:
 unghiul de taiere;
 unghiul de așezare;
 unghiul de ascuțire;
 lățimea muchiei laterale.

Tipurile fundamentale de tăiere destructibilă sunt următoarele:

a. tăierea transversală;
b. tăierea tangențială;
c. tăierea longitudinală.

În procesul de producție, pe lângă cele 3 cazuri fundamentale de tăiere prin așchiere,

se întâlnesc frecvent şi cazuri intermediare de tipul:
 tăierea longitudinal - transversală;
 tăierea longitudinal - tangențială;
 tăierea transversal - tangențială.

Organul activ de taiere este un cuțit în forma de pană (fig. 3), care se caracterizează
prin:
 feţe;
 muchii;
 unghiuri.
P

D
A

C
 Figura 3. Feţele, muchiile şi unghiurile cuţitului
Feţele:
 de aşezare (MNSR) - acţionează asupra feţei lemnului nou create;
 de degajare (MNOP) - acţionează asupra aşchiei;
 secundare (MRP şi NSO) - acţionează pentru detaşarea aşchiei.

Din punct de vedere al raportului dintre lungimea muchiilor şi lăţimea piesei de tăiat
putem avea următoarele categorii de taiere:
 tăiere deschisă, când MN > AB, caz în care desprinderea aşchiei se realizează de
muchia principală (tăişul principal);
 tăiere închisă, când MN < AB, caz în care la desprinderea aşchiei contribuie şi
muchiile secundare MP şi NO (tăişuri secundare).

Unghiurile cuţitului:
 unghiul de ascuţire β;
 unghiul de aşezare α;
 unghiul de degajare γ;
 unghiul de taiere ρ.

Tăierea destructibilă este realizată de cuţit printr-o mişcare cu două componente:

 mişcarea de aşchiere, prin care se asigură desprinderea unei aşchii - caracterizată
de vectorul (v);
 mişcarea de avans, care asigură continuitatea desprinderii de aşchii succesive,
caracterizată de vectorul (u).

Pentru eficientizarea acestui tip de tăiere se recomandă:

 tăierea lemnului verde;
 reducerea lăţimii tăieturii prin folosirea unor cuţite cât mai subţiri;
 optimizarea şi eficientizarea raportului dintre (v) şi (u);
 optimizarea grosimii aşchiei (Δh) în raport cu puterea imprimată cuţitului de
tăiere.

Tăierea nedestructibilă
 Tăierea nedestructibilă se realizează fără formare de aşchii, în două moduri:
 prin despicare (când se rup legăturile dintre fibrele lemnului în locul de acţionare
a organului activ);
 prin forfecare (când se rup fibrele în locul de acţionare a cuţitului).

V = V1+V2

Despicarea
Ruperea legăturilor fibrelor se realizează după o direcţie longitudinală, într-un plan
radial.
Acest tip de taiere comportă mai multe faze (fig. 4):

cuţit

a. b.

Figura 4. Tăierea nedestructibilă (a - despicarea; b - forfecarea)

 contactul cuţitului cu lemnul;
 strivirea lemnului;
 crăparea lemnului;
 detaşarea pieselor rezultate.

Forfecarea
Se realizează într-un plan transversal, după o direcţie radială. Fazele pe care le
comportă acest tip de tăiere sunt:
 strivirea fibrelor;
 ruperea fibrelor în punctul M unde se produce deformaţia maximă a fibrelor.
 Organul activ în ambele cazuri este un cuţit în formă de pană (tip topor) caracterizat
prin:
 muchia tăietoare;
 unghiul de ascuţire;
 feţele active.

Pentru eficientizarea acestei forme de tăiere trebuie ţinut cont de următoarele:

 să se reducă suprafaţa de contact dintre muchia tăietoare şi lemn printr-o ascuţire
foarte bună a cuţitului;
 optimizarea valorii unghiului de ascuţit astfel încât forţele de frecare între feţele
acestuia şi lemn să fie cât mai mici (valorile unghiului: 40 -50°la despicare şi 15
- 20°la forfecare).

În cadrul procesului de producție, obiectul muncii suferă schimbări atât calitative (de
structura) cât si cantitative (de forma, dimensiuni etc). In procesul de producție mai sunt
incluse deplasările în spațiu ale obiectelor si persoanelor implicate, măsurătorile, verificările,
depozitarea diverselor elemente ale obiectului muncii. Toate acestea ne duc la concluzia ca
procesul de producție este o serie de operațiuni desfășurate într-o ordine specifica,
caracteristica formelor si mijloacelor de producție folosite conform cu bunurile materiale
necesare a le obține. Procesul de producție include procesul de munca, cel tehnologic, cel de
depozitare si păstrare, cel de mișcare în spațiu (de transport).
Aplicând aceste percepte generale exploatării masei lemnoase, putem defini procesul
de producție în acest caz ca o activitate de valorificare a pădurii sub forma sortimentelor brute
si deplasarea acestora la locurile de livrare, prelucrare în continuare, sau de consum în stare
naturala.
În cazul exploatării pădurilor așa cum s-a mai arătat, activitățile se extind si asupra
altor produse în afara de lemn, sfera de definiție fiind evident mai larga.
Procesul de producție al exploatării lemnului cuprinde, o suita, un cumul de operații
specifice care pot fi grupate în funcţie de natura lor, locul unde se executa si de modificările
calitative sau cantitative pe care le aduc arborilor în:
 operații specifice - doborârea, curățirea de craci, cojirea, secționarea si despicarea;
 operații de prelucrare primara, tocarea, mangalizarea, cioplirea etc;
  operații de transport, colectare, transport forestier pe distante lungi
 cu mijloace auto, cai ferate forestiere sau pe apa, manipularea în locurile de
concentrare a masei lemnoase (tasoane, rampe, depozite) cum ar fi, încărcarea -
descărcarea, deplasarea pe distante scurte si voltare;
 operații de depozitare, păstrare, livrare, sortare, gestionare si igiena silvica;
stivuirea, legarea în snopi sau pachete, măsurarea, curățirea suprafețelor,
păstrarea buștenilor etc.
De multe ori, curățirea de craci, cojirea, secționarea si despicarea sunt grupate în
operația complexa de fasonare a lemnului brut.
Activitatea de exploatare a pădurilor trebuie să se desfășoare astfel încât să fie
respectate pe întreg parcursul procesului de producție cerințele de ordin economic, fără a le
neglija, însă, pe cele de ordin ecologic care privesc modul de aplicare a tăierilor, asigurând
astfel condiții optime pentru dezvoltarea şi regenerarea pădurii.
Caracteristicile procesului de exploatare a lemnului diferă în funcţie de tipurile de
tăieri executate în arboretele respective. În acest sens, menționăm faptul că în producție,
exploatările forestiere trebuie să facă uz de o serie de practici silviculturale ce includ :
 aplicarea răriturilor;
 aplicarea tratamentelor regimului codru şi crâng;
 aplicarea tăierilor cu caracter special (produse accidentale şi de igienă).

Răriturile
Se execută în stadiile de păriş, codrişor şi codru mijlociu. Acest tip de tăieri se aplică
pentru a dirija în mod corespunzător arboretele, urmărind ameliorarea calitativă a stării
fitosanitare, mărirea rezistenţei la acţiunea factorilor destabilizatori biotici şi abiotici şi, din
punct de vedere al exploatării, valorificarea superioară a biomasei lemnoase.
Exploatarea biomasei lemnoase rezultate din rărituri are următoarele caracteristici:
 volum mic extras pe unitatea de suprafaţă (40 ÷50 m3.ha-1);
 volum redus pe fir (0,040 ÷0,440 m3, frecvent sub 0,100 m3);
 desime mare a arboretelor în care se intervine;
 număr mare de arbori extraşi la hectar (400 ÷600 fire/ha);
 pondere mare a sortimentelor de material lemnos de calitate inferioară.
 Unul dintre cale mai importante aspecte ale acestui tip de tăiere se referă la asigurarea
protecţiei arborilor pe picior. Din acest punct de vedere trebuie respectate următoarele reguli
de exploatare:
 alegerea celei mai adecvate metode de exploatare;
 marcolarea arborilor de viitor pentru atenţionare asupra
 obligativităţii asigurării protecţiei acestora în momentul doborârii altor arbori
aflaţi în apropiere;
 doborârea pe direcţii tehnice judicios stabilite, cu protejarea arborilor de valoare
rămaşi pe picior şi a seminţişului utilizabil;
 realizarea în parchet a unei reţele de căi de colectare utilizabile în întreaga
perioadă de executare a răriturilor.

Tratamente cu tăieri progresive şi succesive

Se aplică în regimul de codru şi constă într-o succesiune de 2 - 3 tăieri pe o perioadă
de 20 de ani, pentru a facilita regenerarea naturală a arboretelor.
Exploatarea biomasei lemnoase în acest caz are următoarele caracteristici:
 un volum aproximativ de 200 ÷250 m3/ha;
 volumul arborelui mediu mai mare de 0,7 m3;
 perioada de aplicare a tratamentului este de 20 de ani cu o periodicitate de
aproximativ 7 ani;
 se obţin sortimente lemnoase de calitate superioară.

Specificul acestui tip de tăiere este faptul că trebuie valorificată biomasa lemnoasă
asigurând regenerarea naturală; deci trebuie acordată o atenţie deosebită protejării
seminţişului.
Trebuie să se asigure măsuri speciale pentru acest tip de tăieri şi anume:
 amenajarea unor spaţii restrânse de manevră datorate desimii arboretului, la
prima colectare, sau a suprafeţelor ocupate de seminţiş, la următoarele intervenţii;
 la stabilirea direcţiei de doborâre se vor lua în considerare suprafeţele ocupate de
seminţiş şi direcţia de deplasare a lemnului la adunat;
 se vor crea reţele de căi de colectare astfel dezvoltate încât să fie folosite pe
întreaga perioadă de aplicare a tratamentului fără a schimba modalităţile de scos
şi apropiat.
Tratamentul tăierilor grădinărite
Are drept scop realizarea simultană a tăierilor de îngrijire, asigurarea condiţiilor
optime de regenerare naturală şi efectuarea lucrărilor de îngrijire cu caracter special.
Se aplică în arboretele pluriene. În cadrul acestui tratament tăierile se execută continuu
pe cupoane, suprafaţa unui cupon fiind egală, în mod obişnuit, cu a zecea parte din suprafaţa
unităţii amenajistice pe care se aplică.
Caracteristicile principale acestui tip de lucrări sunt:
 volum redus de exploatat (60 ÷100 m3/ha);
 variabilitate dimensională mare a arborilor extraşi (un număr mare de arbori cu
dimensiuni mici şi un număr mic de arbori cu dimensiuni mari);
 diversitate calitativă a biomasei lemnoase (calitate superioară la arborii de
dimensiuni mari şi inferioară la cei cu dimensiuni mici);
 periodicitate de 10 ani a intervenţiilor;
 suprafeţe relativ mari ale cupoanelor.

Pentru activitatea de exploatare apar următoarele situaţii particulare:

 necesitatea protejării arborilor sursă de seminţe şi a celor cu valoare deosebită,
care se vor marcola;
 obligativitatea protejării seminţişului;
 se vor aplica metode mixte de exploatare: în trunchiuri şi catarge, pentru arborii
de dimensiuni mici, şi cea a sortimentelor definitive şi a multiplilor de sortimente,
pentru arborii mari;
 se va acorda atenţie deosebită la alegerea direcţiei de doborâre; se vor doborî
pentru început arborii de mici dimensiuni şi apoi cei cu dimensiuni mai mari
pentru a crea culoare de adunat şi scos;
 se va urmări crearea unei reţele de căi de colectare permanente.

Tratamentele tăierilor rase cu regenerare artificială

Se aplică doar în arboretele echiene. În acest caz se extrage integral masa lemnoasă de
pe toată suprafaţa parchetului într-o singură intervenţie, creându-se astfel condiţiile necesare
pentru instalarea pe cale artificială (prin plantaţii) a unei noi generaţii de arbori.
Principalele caracteristici ale acestui tratament sunt:
 volum mare de exploatat (400 ÷600 m3/ha);
 volum mare pe fir (> 0,7 m3);
  calitate superioară a sortimentelor lemnoase obţinute.
În comparaţie cu celelalte tipuri de tăieri, tăierea rasă este, din punct de vedere strict
economic, cea mai rentabilă, dar trebuie acordată o atenţie deosebită protecţiei solului, de
calitatea acestuia depinzând reuşita viitoarelor plantaţii.
Metoda de exploatare recomandată este cea în trunchiuri şi catarge, dar poate fi
aplicată şi cea a arborilor şi părţilor de arbori.

Tăieri aplicate în regimul crângului

Se efectuează pentru a asigura regenerarea vegetativă a arborilor printr-o tăiere unică,
în general, la vârsta exploatabilităţii.
Se caracterizează, din punct de vedere al exploatării, prin:
 volum redus de exploatat (cel mult 200 m3/ha);
 volum redus pe fir (sub 0,4 m3);
 calitate inferioară a biomasei lemnoase (trunchiuri rău conformate şi cu
dimensiuni mici).
Acest tip de tăieri se va aplica urmărindu-se păstrarea capacităţii de lăstărire şi
drajonare a cioatelor şi a rădăcinilor groase. Din acest punct de vedere, trebuie respectate
următoarele măsuri speciale la exploatare:
 netezirea suprafeţelor cioatelor rezultate prin doborâre;
 orientarea acestor suprafeţe spre sud;
 nivelul cioatelor trebuie să fie peste nivelul de băltire;
 evitarea crăpării, ruperii, zdrelirii sau a cojirii cioatelor şi a rădăcinilor mari;
 doborârea pentru drajonare prin tăierea rădăcinilor groase de la locul de inserţie a
acestora pe trunchi.

Tăierile de produse accidentale şi de igienă

Se execută pentru extragerea arborilor rupţi sau doborâţi de vânt sau de zăpadă, uscaţi
sau atacaţi de diverşi dăunători. Aceste tăieri se caracterizează, în primul rând, prin faptul că
momentul şi durata intervenţiilor nu pot fi prestabilite, dar şi prin:
 condiţii de lucru deosebit de periculoase (arbori aninaţi, aflaţi în echilibru instabil,
arbori putregăioşi etc.);
 volum redus de biomasă lemnoasă de exploatat pentru tăierile de igienă;
 calitate inferioară a materialului lemnos;
  necesitatea intervenţiei şi extragerii rapide pentru a se evita deprecierea lemnului.
Scopul acestor lucrări este de a păstra o stare corespunzătoare de igienă şi de a
valorifica în termen scurt materialul lemnos rezultat.

Epoci, termene şi durate de exploatare

Aplicarea corespunzătoare a lucrărilor de îngrijire şi a tratamentelor este condiţionată
de efectuarea tăierilor în epoci favorabile, perioade în care intervenţiile respective se fac cu
influenţe ecologice negative minime asupra arboretelor.
Anul forestier şi anul de producţie corespund anului calendaristic.
Exploatarea biomasei lemnoase din fondul forestier naţional şi de pe terenurile cu
vegetaţie forestieră din afara acestuia se realizează prin respectarea prevederilor legale, în
funcţie de modul de regenerare a arboretelor (tratamentul aplicat) şi de felul tăierii.
Termenele maxime între care este permisă exploatarea sunt reglementate prin acte
normative în funcţie de felul tăierii şi de condiţiile silviculturale existente. Aceste perioade
pot fi restrânse în funcţie de evoluţia vegetaţiei forestiere şi situaţia concretă din teren.
În funcţie de condiţiile silviculturale se observă următoarea diferenţiere a tăierilor:
 fără restricţii, caz în care exploatarea se face în tot cursul anului;
 cu restricţii, caz în care exploatarea se face între anumite termene bine precizate.
Restricţiile se referă doar la recoltare şi colectare, acestea fiind procesele tehnologice
care au influenţă directă asupra ecosistemului forestier. Procesele tehnologice de transport
forestier şi cele din depozite nu sunt restricţionate în timp din punct de vedere silvicultural.

Metode şi tehnologii de exploatare a lemnului

Metoda de exploatare reprezintă un concept general de organizare a exploatărilor

forestiere exprimat prin forma sub care se deplasează masa lemnoasă la colectare.
Tehnologia de exploatare reprezintă modalitatea concretă de desfăşurare a operaţiilor
într-un şantier de exploatare a pădurilor sau într-un parchet de exploatare.
Aplicarea metodei de exploatare alese se face prin tehnologii diverse de exploatare
determinate de condiţiile concrete din fiecare parchet.
 a. Clasificarea metodelor de exploatare a lemnului
şi criteriile de alegere a lor

La exploatarea lemnului, judecându-se dupa forma si lungimea de extras a trunchiului,

în practica se întâlnesc urmatoarele tehnologii sau metode:
 metoda „lemn scurt” (short wood system) sau metoda sortimentelor definitive la
cioata (î
n terminologia româneasca)
 metoda „lemn lung” (tree length system) sau metoda trunchiurilor si catargelor
(î
n terminologia româneasca)
 metoda mixta „lemn lung si scurt”
 metoda arborilor (full tree system), cu varianta „părți de arbori”
 metoda tocării lemnului (chip system).

Metoda de exploatare se alege în funcţie de: condiţiile silvotehnice ale arboretului,

sistema de maşini disponibile şi politica forestieră la un moment dat. La alegerea
tehnologiei sau metodei de exploatare se au în vedere numeroase elemente, dintre care
amintim:
 dimensiunile cerute sortimentului de lemn;
 felul intervențiilor silvotehnice din care provine lemnul;
 volumul de lemn la hectar si total;
 dimensiunile dendrometrice ale arborilor;
 posibilitățile de doborâre si în general de recoltare a lemnului;
 condițiile de teren si arboret;
 posibilitățile de colectare si transport în pădure (gradul de dezvoltare a rețelei în
pădure);
 poziția si gradul de prelucrare a lemnului în centre;
 condițiile atmosferice si înălțimea stratului de zăpadă (în unele tari)
 sistema de mașini la dispoziție.

Exploatarea lemnului sub formă de sortimente definitive la cioată

Sortimentul definitiv reprezintă o piesă de lemn brut cu o lungime mai mică de 12 m
care conţine un singur sortiment determinat de standardele în vigoare. Tehnologia sau metoda
de exploatare a lemnului sub forma de sortimente definitive la cioata presupune realizarea la
locul de doborâre de sortimente de lungimi de 1 - 6 m (lemn scurt) piesele respective
îndeplinind cerințele de utilizare ca sortimente de lemn brut (sortimente definitive la cioata).
Datorita condițiilor de lucru ale mijloacelor mecanice în parchet si a posibilității de
colectare si transport în concordanta cu solicitările beneficiarilor, sortimentele au de cele mai
multe ori o lungime mica. Aceasta metoda sau tehnologie de exploatare sub forma de lemn
scurt, are o răspândire foarte mare în multe tari, în Suedia spre exemplu aceasta reprezentând
circa 95%.
În cazul tăierilor rase în arborete de plop euramerican, doborârea, curățatul de craci si
fasonatul se executa manual, cu fierăstraiele mecanice.
După fasonarea masei lemnoase în sortimente de buștean, lemn de celuloza si lemn de
foc, transportul si amplasarea acestora în platformele primare sau depozitele finale spre
încărcarea în vase fluviale se executa pe sortimente brute, destinația sortimentelor fiind
diferita. Transportarea sortimentelor definitive la malul de încărcare se executa cu IFRON-ul
si tractorul cu remorci.
Principalele caracteristici ale metodei sunt:
 operațiile de transformare se desfășoară în totalitate pe suprafețe mari
neamenajate;
 posibilități reduse de mecanizare a lucrărilor;
 necesitatea folosirii unui număr mare de muncitori;
 productivitate scăzută;
 cheltuieli de exploatare mari;
 calitatea sortării redusă;
 indice de valorificare a masei lemnoase scăzut;
 pierderi şi consumuri mari de masă lemnoasă;
 înregistrarea unor prejudicii mari pe suprafața parchetului;
 necesitatea asigurării unei asistențe tehnice de specialitate permanentă;
 piesele care rezultă în urma sortării la cioată au în general lungimi mici, 1- 4 m,
ceea ce conduce la folosirea sub capacitate a mijloacelor de deplasare.

Este o metodă extensivă care se folosește doar în cazuri excepționale, când nu se poate
aplica altă metodă (tăieri de igienă).

Exploatarea lemnului sub forma de trunchiuri si catarge

 Aceasta tehnologie presupune extragerea pieselor de lungime mare, rezultate prin
curățirea de craci a arborilor doborâţi, iar, așa cum se şi numește, masa lemnoasă este
colectată preponderent sub formă de trunchiuri şi catarge.
Trunchiul este partea din arborele de foioase cuprinsa între secțiunea rezultata la
doborâre si secțiunea de sub prima craca groasa, având lungimea, la vârsta de exploatabilitate
mai mare de 12 m. Catargul este partea din arborele de răşinoase cuprinsa între secțiunile de
doborât si de taiere (înlăturare) a vârfului (unde diametrul este de circa 5 cm).
Aceasta metoda este folosita în cazul parchetelor de plop euramerican, unde se
urmărește obținerea de sortimente brute de lemn rotund. Metoda consta în doborârea si
curățarea manuala a cracilor, urmata de secționarea vârfului sau a trunchiului la un anumit
diametru minim, urmat de tragerea pieselor astfel rezultate în tăblii în cadrul parchetului sau
al platformei primare spre fasonare în sortimente de lemn brut. Odată fasonate, aceste
sortimente pot fi sortate si transportate la locul de încărcare în vase fluviale, pe categorii.
Transportul acestor sortimente, în special al celor de lemn rotund se face preponderent pe apa,
pe vase fluviale (barje sau șlepuri). Metoda se aplica în funcţie de sortimentele de lemn care
pot rezulta în urma exploatării fiind mai puțin dependenta de distanta dintre parchet si locul de
încărcare. Metoda nu este folosita în cazul crângurilor, datorita caracteristicilor dimensionale
si calitative ale lemnului care nu permit obținerea de trunchiuri din care sa se poată fasona
sortimente de lemn brut.
Caracteristicile acestei metode se concretizează în:
 transferarea unor operații de transformare din parchet în platforma primară
(doborâre şi curățire de crăci în parchet, secționare în parchet şi în platforma
primară, despicare în platforma primară, fasonare crăci în snopi în platforma
primară tocare în platforma primară);
 creșterea gradului de mecanizare a lucrărilor;
 creșterea productivității muncii;
 reducerea cheltuielilor de exploatare;
 indice de valorificare a masei lemnoase mai mare;
 calitate sporită a lucrărilor din șantierul de exploatare;
 pierderi şi consumuri mai mici de masă lemnoasă;
 prejudicii mai mici ca frecvență.

Această metodă, prin avantajele economice şi ecologice oferite, este considerată

superioară metodei de exploatare în sortimente definitive.
Exploatarea lemnului sub forma de arbori cu coroana
Colectarea masei lemnoase se face în arbori cu coroană sau părți de arbori, atunci când
se execută o secționare pentru echilibrarea sarcinii.
Aceasta tehnologie presupune extragerea din pădure a arborilor doborâţi cu coroana si
execuția lucrărilor de fasonare, sortare, etc. pe un loc special amenajat în acest scop.
Metoda oferă posibilitatea valorificării integrale si superioare a biomasei lemnoase,
realizării unor nivele ridicate ale gradului de utilizare industriala a lemnului si introducerea
unui înalt grad de mecanizare si chiar automatizare a lucrărilor.
Din punct de vedere al exploatării lemnului este cea mai avantajoasă datorită faptului
că aproape toate operațiile se transferă în platforma primară unde mecanizarea lucrărilor se
poate realiza în condiții optime, asistență calificată pentru toate operațiile la costuri mici,
pierderile de masă lemnoasă sunt foarte mici şi în final productivitatea muncii este ridicată.
Totodată, această metodă permite utilizarea lemnului subțire şi de mici dimensiuni, extinderea
mecanizării la toate operațiile, precum şi reducerea duratei de exploatare a parchetelor.
Cu toate acestea însă, în cazul arborilor voluminoși prin deplasarea lor prin târâre sau
semitârâre prin pădure se înregistrează unele pagube prin rănirea arborilor în picioare si
distrugerea semințișului si solului.
Are marele dezavantaj că din punct de vedere ecologic poate produce prejudicii foarte
mari arborilor rămași pe picior precum şi solului.
Ea trebuie aplicată numai acolo unde prejudiciile potențiale sunt diminuate datorită
condițiilor concrete, terenului şi a parchetului de exploatare.
Aceasta metoda a fost interzisa la noi în tara datorita produceri de pagube însemnate
atât arborilor ramași pe picior cât si solului.

Exploatarea lemnului sub forma de părți de arbore

Aceasta metoda se aplica în cazul arborilor voluminoși si consta în secționarea
acestora în raport cu posibilitățile si capacitățile mijloacelor de colectare, transport si
deplasare a lor î
n locuri centrale de fasonare.
Metoda este asemănătoare precedentei în unele părți ea constituind o varianta a
exploatării lemnului sub forma de arbori cu coroana (întregi) si părți de arbori. Aceasta
metoda nu este folosita în zone în care prin extragerea cvasicompleta a lemnului din pădure se
ajunge la sărăcirea solului si diminuarea procesului de solificare atât de important în aceste
zone cu soluri în formare.
Exploatarea lemnului sub forma de tocătură
Aceasta metoda presupune tocarea lemnului moale sau a resturilor în vederea folosirii
lui la fabricarea plăcilor aglomerate sau chiar pentru foc. În cazul când tocarea se face la
pădure, transportul ei se face în containere speciale acoperite cu capac si în plasa. Colectarea
lemnului sub formă de tocătură conduce la o simplificare maximă a procesului de producție.
Toate operațiile de transformare a lemnului în tocătură se desfășoară integral în
parchet. În continuare procesul de producție constă din transportul şi depozitarea tocăturii.
Aceasta metoda poate reprezenta o varianta foarte buna de valorificare a arboretelor
tratate în crânguri, de obicei de salcie, plop alb si negru, la care masa lemnoasa nu este de
calitate deosebita din punct de vedere dimensional, fiind de cele mai multe ori propice
industriei celulozei si pentru încălzirea locuințelor. Totodată prin tocarea masei lemnoase în
parchet sau în depozite finale la locurile de încărcare pe vasele fluviale, rezulta volume foarte
mari care pentru o eficienta economica crescuta ar trebui compactizate la transport. De
asemenea, exista probleme privind păstrarea calității masei lemnoase pe parcursul
transportului, știut fiind faptul ca aceea tocătura compactizata se poate încinge datorita
umidității si poate creea probleme serioase si din punct de vedere al securității transportului.
Totuși în condițiile dezvoltării unor consumatori care sa preia acest sortiment de biomasa,
aceasta metoda de exploatare si valorificare a masei lemnoase poate fi de un real succes.
Caracteristicile principale constau în:
 simplificarea la maximum a procesului de producție;
 grad înalt de mecanizare a lucrărilor;
 productivitate mare;
 costuri scăzute de exploatare;
 valorificarea integrală a masei lemnoase pusă în valoare;
 nivel scăzut al prejudiciilor.
Diversitatea condițiilor de lucru face ca de multe ori în producție să nu poată fi
aplicată strict numai o metodă de exploatare. În astfel de cazuri pot fi alese soluții care conduc
la aplicarea simultană a mai multor metode de exploatare rezultând metode intermediare. Cele
mai cunoscute sunt:
 metoda ARCOT (arbore - coroană - trunchi);
 metoda multiplilor de sortimente.
 Alegerea unor astfel de metode se face cu scopul adaptării mai bune a soluțiilor de
exploatare la condițiile de lucru în așa fel încât metoda efectiv aplicată să asigure într-o
proporție cât mai mare avantajele metodelor clasice pe care le include.
Aceste metode intermediare includ caracteristicile metodelor din care provin.
Din punct de vedere ecologic este cea mai avantajoasă metodă, iar din punct de vedere
economic, atunci când se pretează, masa lemnoasă fiind de o calitate inferioară.

Procedee tehnologice optimizate de exploatare a lemnului

La noi în tara ca de altfel în alte tari, pe baza studiilor, cercetărilor, experienței
acumulate s-au elaborat procese tehnologice optimizate si tarife maximale care urmăresc
creșterea substanțiala a productivității muncii printr-o mai buna organizare, folosire a
mijloacelor din dotare si a forței de munca. Procesele tehnologice optimizate iau în
considerare principalii factori de influenta ai exploatării lemnului cum sunt:
 specia si provenienţă produselor principale rezultate;
 dimensiunile si volumul arborelui mediu;
 distanta de adunat si apropiat;
 condițiile de teren si poziția altitudinii a acestuia, câmpie, coline,
 dealuri sau munți;
 instalația sau utilajul conducător al procesului de producție;
 reducerea la minimum posibil a colectării lemnului prin târâre în
 favoarea deplasării prin suspendare a sarcinii);
La toate acestea se adaugă condiții specifice zonelor inundabile, în condiții
geomorfologice şi climatice specifice:
 distanta până la locul de încărcare în vasele fluviale
 cotele apelor fluviului si tendința acestora
 instalația sau utilajul folosit la încărcarea masei lemnoase in vasul fluvial

b. Tehnologii de exploatare

În cazul fiecărui șantier de exploatare se aplică un anumit proces tehnologic concret

care are un anumit flux în desfășurarea operațiilor de exploatare dând naștere la o anumită
linie tehnologică.
 Tehnologia de exploatare se referă în special la procesul de colectare în faze şi face
referire la utilajele cu care se realizează acesta.
Principalele tipuri de linii tehnologice aplicate în exploatările forestiere din țara
noastră sunt:
 adunat - apropiat cu funicular;
 adunat - scos cu tractor - apropiat cu funicular;
 adunat - scos şi apropiat cu funiculare releu;
 adunat nemecanizat - scos şi apropiat cu funiculare releu;
 adunat - apropiat cu tractor;
 adunat - scos cu funicular - apropiat cu tractor.
Numărul mare de tehnologii ce pot fi aplicate teoretic în cadrul unei metode, într-un
șantier de exploatare, fac ca alegerea şi aplicarea tehnologiei optime să fie o problemă
esențială în proiectarea şi organizarea lucrărilor în acest compartiment, de aceasta depinzând
în cea mai mare măsură efectele economice şi ecologice ale exploatării.

B. Transportul lemnului

O componentă principală a procesului de producție îl reprezintă deplasarea lemnului.

Exploatarea lemnului într-un parchet cuprinde, pe lângă procesele de tăiere a arborilor
şi lemnului, şi deplasarea acestuia din urmă fie în interiorul parchetului fie de la parchet în
centrele de sortare sau la beneficiar.
O componentă importantă a cheltuielilor realizate cu exploatarea masei lemnoase
revine energiei consumate pe transportul acesteia în diferite faze ale procesului de producție.
Transportul lemnului în procesul de exploatare forestieră se realizează în general în
condiții vitrege, pe trasee mai mult sau mai puțin amenajate, sub diferite forme şi cu mijloace
specifice, iar obiectul de transport îl reprezintă masa lemnoasă sub diferite forme, dimensiuni
şi greutăți, ceea ce impune o particularitate deosebită acestei componente.
Considerând o situație teoretică în care un volum V de lemn cu masa Q trebuie
deplasat cu un mijloc de transport de greutate G în punctul B (traseul AB având înclinarea α,
lungimea înclinată L şi lungimea redusă la orizont l) calculul consumului de energie se poate
face cu relația :
 ET = N (EG + EP)

î
n care:
ET - energia totală consumată de autovehicul pentru deplasarea masei lemnoase;
EG - energia consumata de autovehicul la cursa în gol;
EP - energia consumată de autovehicul la cursa în plin;
N - numărul de curse în care mijlocul de transport deplasează volumul V de lemn.

Sisteme, categorii şi soluții de transport în exploatările forestiere

Se disting următoarele sisteme şi categorii de transport sub aspectul naturii suportului
şi a bilanțului de transport:
Transportul pe uscat. Se realizează în mai multe feluri:
 transportul lemnului în contact direct cu terenul (alunecare sau rostogolire);
 transportul lemnului purtat parțial sau total cu vehicule;
 tracțiune mecanică pe instalații cu cablu.

Caracteristice pentru transportul lemnului pe uscat sunt forțele de frecare, aderență şi

rostogolire.
Transportul pe apă este supus legilor generale ale fluidelor, a plutirii corpurilor şi a
scurgerii lichidelor.
În realizarea acestui transport intervine forța arhimedică şi forța hidraulică. În
exploatările forestiere s-a practicat plutăritul liber şi se practică plutăritul dirijat.
Transportul aerian se limitează la folosirea elicopterelor şi elicostatelor. Se bazează pe
faptul că valoarea forțelor de rezistență aerodinamică este relativ mică.

Măsuri pentru optimizarea transportului

 folosirea unor mijloace de transport al căror raport masă proprie/masa sarcinii să fie
cât mai mic: 0,1 pentru funiculare forestiere; 1,0 pentru tractoarele forestiere; 3,0
pentru încărcătoarele frontale; 0,8 pentru mijloacele auto de transport tehnologic al
lemnului;
 folosirea mijloacelor de transport la capacitatea maximă;
 deplasarea lemnului pe trasee rectilinii, cât mai scurte;
 amenajarea corespunzătoare a căilor de transport şi alegerea unor soluții
corespunzătoare de deplasare a sarcinilor pentru reducerea rezistențelor la deplasarea
mijloacelor de transport şi a lemnului;
 utilizarea la maximum a energiei gravitaționale.