Ecosisteme Silvice

ŞTIINŢA DESPRE ECOSISTEMELE SILVICE – SILVOECOLOGIA

INTRODUCERE

Silvicultura este ştiinţa de sinteză a datelor şi faptelor acumulate privind studiul

organizării, funcţionării, evoluţiei şi sistematicii pădurii, ca ecosistem şi a măsurilor
tehnice de dirijare şi exploatare a acesteia în direcţia satisfacerii intereselor social –
economice momentane şi de perspectivă, dar şi de conservare, ameliorare şi extindere a
patrimoniului silvic.
Silvicultura studiază, deci, legile şi procesele de viaţă din pădure şi, pe această
bază, stabileşte măsurile tehnice capabile să-i sporească productivitatea şi să-i
intensifice funcţiile ecologice de protecţie a altor areale. Studiul pădurii, care este şi
obiectul silviculturii, este unul sistemic, bazat pe metoda analizei sistemice, ea fiind
indubitabil un ecosistem, aflat în diferite stadii de evoluţie.
Din această perspectivă, ştiinţa silviculturii are trei ramuri:
- silvobiologia, care se ocupă cu studiul biocenozei pădurii sub aspect morfologic,
fiziologic, evolutiv şi sistematic (compoziţia şi structura fito şi zoocenozei);
- silvoecologia (ecologia silvică sau forestieră), care studiază relaţiile dintre
biocenozA şi biotopul pădurii, precum şi funcţiile ecologice complexe ale pădurii, în
ansamblul său;
- silvotehnica, care studiază metodele biotehnice şi tehnologice utilizate la
întemeierea, conducerea, îngrijirea arboretelor şi exploatarea, regenerarea pădurii în
conformitate cu natura sa (compoziţie, structură, productivitate) şi starea ori faza
evolutivă.
Cele trei ramuri se împletesc şi se intercondiţionează, astfel că întreaga ştiinţă a
silviculturii capătă un caracter unitar, pe fondul unei mari complexităţi.
Soluţiile tehnice impuse de nevoile social – economice trebuie să fie întotdeauna
armonizate cu imperativele şi legile bio-ecologice, astfel încât orice acţiune tehnică în
pădure să aibă un pronunţat caracter biotehnic – adică să ţină seama de particularităţile
biologice şi de cerinţele şi relaţiile ecologice de care depinde existenţa, regenerarea,
productivitatea, echilibrul şi funcţiile protectoare ale pădurii.
Imperativele de ordin bio-ecologic sunt deseori intransigente, ele sunt legile de
organizare şi funcţionare a ecosistemului, iar ignorarea lor în domeniul silvotehnicii
poate avea grave consecinţe pentru pădure, pentru existenţa sa de lungă durată, dar şi
pentru mediu, în general, date fiind multiplele funcţii ecologice ale pădurii.
Prin forţa lucrurilor, în etapa actuală, silvicultura nu poate fi, deci, decât una
ecologică.