Ministerul Educației Republicii Moldova

Colegiul de Ecologie din Chișinău

Lucrare de laborator 1
Tema: Silvotehnica. Specificul și obiectivele prioritare.
Regenerarea. Împăduririle, metode și tehnologii folosite la
lucrările de împădurire.

A efectuat:
A verificat: Goncearencu Aliona

CHIȘINĂU 2014
 Silvobiologia

are ca obiectiv studiul ecosistemului pădure prin identificarea elementele constitutive, a

relaţiile dintre factorii ecologici şi pădure şi a procesele de nivel ecosistemic (regenerare,
creştere şi dezvoltare, etc). Competenţele praxiologice dobândite vor permite cursanţilor:
 să descrie un arboret şi să interpreteze descrierea deci să cunoască
caracteristicile arboretului,
 să aprecieze valoarea arboretului şi deci să cunoască avantajele şi
dezavantajele fiecărui caz în parte,
 să prevadă evoluţia arboretului şi să gestioneze eventualele pericole.
Silvotehnica introduce fundamentele teoretice şi aplicative ale metodelor tehnice aplicabile
pădurii cultivate. Competenţele praxiologice care vor fi dobândite permit absolvenţilor:
 să cunoască măsurile tehnice de cultura propriu-zisă a pădurilor, adică de
întemeiere a lor pe cale naturală şi artificială,
 să stăpânească posibilităţile de îngrijire, conducere şi ameliorare a arboretelor
în timpul dezvoltării lor,
 să promoveze tehnologiile de recoltare a lemnului şi a celorlalte materii prime produse
în scopul maximizării funcţiilor protective şi productive atribuite arboretelor.
După cum se poate observa, silvicultura are prin definiţie o importantă parte praxiologică care
poate fi prezentată doar prin contactul direct cu obiectul ei de activitate, pădurea. În
consecinţă ‘Silvicultura teoretică’ este introdusă conform standardelor de redactare în
tehnologie ID, fiind identică ca şi tematică cu ceea ce introduce cursul de silvicultură la forma
de învăţământ de zi. Similar, această parte teoretică este susţinută printr-un număr relevant de
activităţi asistate care se desfăşoară în arborete reprezentative din zonă.

Definirea şi apariţia sistemelor silvotehnice

Ca ştiinţă şi activitate practică, silvicultura se ocupă de pădurea cultivată.

Fundamentele cercetării ştiinţifice în silvicultură se caracterizează prin intervenţii culturale
în comunitatea de viaţă a pădurii, care se diferenţiază prin tehnologii şi decizii manageriale
corespunzătoare ţelurilor de gospodărire şi situaţiilor concrete din teren. Metodele de lucru
folosite în practica silvică iau în considerare alcătuirea, organizarea şi succesiunea vegetaţiei
pădurilor ca o asociaţie vegetală precum şi tehnologiile promovate la întemeierea, îngrijirea
şi conducerea arboretelor pe o perioadă îndelungată de timp, considerând biocenozele de
pădure şi habitatul lor natural ca un sistem fitocenotic.
La inceput, nevoile locale de lemn erau satisfacute prin extrageri de arbori intr-
un sistem de „grădinărit primitiv”, regenerarea arboretelor producandu-se natural, din
samanta dar si din lastari. Acest mod de exploatare s-a practicat pana in evul mediu iar in
unele regiuni chiar pana in secolul XX, prefigurand unul din regimele forestiere actuale cel
al codrului gradinarit cultural.
In padurile de foioase, taiate la varste mici, pentru lemn de foc sau pentru coaja de
tabacit, s-a produs de regula, regenerarea din lăstari prefigurandu-se un al doilea regim
forestier - cel de crang. Constatandu-se insa ca, dupa mai multe regenerari, lastarirea slabeste
si arboretele se raresc, din cauza uscarii cioatelor, s-a recurs la lasarea de arbori seminceri
(rezerve) pentru a obtine si regenerare din samanta. S-a conturat astfel un al treilea regim
forestier - cel al crangului compus.
Nevoia de lemn de mari dimensiuni, mai ales pentru constructia de vase, a impus si
exploatarea padurilor (mai ales a celor de stejar) la varste mari. Daca aceasta se facea ras,
rezultau arborete de codru regulat regenerate din samanta-luand astfel nastere si al patrulea
regim forestier-cel de codru regulat.
Trecerea de la o silvicultură bazată pe observaţii întâmplătoare la o silvicultură
ecologică reprezintă un progres ce răspunde cerinţelor de modernizare şi tehnologizare a
activităţilor practice ce au ca obiect folosirea durabilă a complexului păduri-ape-soluri.
Orientarea silviculturii pe baze ecologice are ca obiectiv promovarea unei noi atitudini faţă de
rolul şi funcţiile pădurilor; conceptul de proprietate şi tehnologiile de lucru sunt potrivite
proceselor fiziologice care întreţin existenţa, creşterea şi dezvoltarea arborilor şi arboretelor pe
toată durata existenţei lor.
Silvotehnica defineşte un mod de cercetare a tehnicilor şi tehnologiilor care se aplică
arboretelor, pădurii în ansamblul ei de la întemeiere şi până la exploatarea lemnului. Este
vorba de relaţiile din pădurea cultivată, dintre exploatare-regenerare, de tehnicile de
conducere a proceselor de creştere şi dezvoltare din ecosistemele forestiere, de tehnicile
de reconstrucţie a suprafeţelor împădurite destructurate ecologic.
Silvotehnica defineşte regimul de gospodărire adică modul general de gestiune,
amenajare şi punere în valoare a resurselor forestiere constituind astfel:
 Legătura între teorie şi practică
 Nu doar exploatarea şi regenerarea ci un întreg sistem de măsuri
 Promovarea în practica silvică a mijloacelor şi tehnicilor celor mai sigure, mai
simple şi mai bine adaptate realităţilor de arboret
Aplicarea măsurilor silvitehnice se face în contecxtul unui regimul silvic adică sistemul de
legi şi normative care reglementează regimul de gospodărire al resurselor forestiere.
Sistemul silvotehnic aplicat este caracteristic noţiunii de regim silvotehnic care
cuprinde modul general în care se va realiza regenerarea pădurii cultivate
 Codru – bazat pe regenerare din sămânţă (91% în Romania)
 Crâng simplu – bazat pe regenerarea din lăstari (5 % în Romania)
 Crâng compus – bazat pe regenerarea mixtă

Componentele
sistemului
silvotehnic

Silvotehnica se află în permanenţă sub presiunea cerinţelor economice, ecologice,

tehnice şi sociale, foarte variate de la o zonă la alta, de la un popor la altul.
Reinfiintarea arboretelor in padurea cultivata de catre silvicultor este necesara din doua
motive :
- ca sa mentina functionalitatile productive ale arboretului si ecoprotective ale
padurii la un nivel ridicat prin crearea si mentinerea de structuri optime;
- ca sa valorifice productia de lemn a padurii atunci cand lemnul are cantitativ si
calitativ cea mai ridicata valoare.
Reinfiintarea arboretelor in padurea cultivata reprezinta o interventie activa a
silvicultorului pentru a declansa si dirija procesul de regenerare naturala in codrul
regulat sau a-l mentine in codru gradinarit atunci cand se atinge exploatabilitatea care
corespunde telului de gospodarire stabilit prin amenajament.
Silvicultorul intervine deci in procesul de regenerare naturala grabindu-l si orientandu-l in
functie de exploatabilitate si acest tel de gospodarire.
Principala masura in cazul regenerarii din samanta este taierea intr-un anumit fel a
arborilor vastnici pentru a crea spatiul si conditiile de lumina pentru producerea de samanta si
formarea noii generatii de arbori. In cazul regenerarii vegetative se aplica aceeas masura dar
la specii si varste la care acest mod de regenerare este posibil. Astfel silvicultorul prin
aplicarea unor anumite feluri de taieri, adica a unor tratamente silvotehnice, realizeaza
concomitent recoltarea de masa lemnoasa si regenerarea arboretului.
 Figura 1: Componentele sistemului silvotehnic

Trecerea arborilor de la existenţa izolată la starea de colectivitate, în masiv, se

manifestă prin procese colective cu influenţe decisive asupra creşterii şi dezvoltării
arboretelor. Cum s-a menţionat deja, procesele cu caracter populaţional joacă un rol hotărâtor
în organizarea, structurarea şi funcţionarea ecosistemelor de pădure, ca expresie a relaţiilor
de favorizare, cooperare sau competiţie intra şi interspecifice din biocenoza forestieră,
precum şi dintre aceasta şi mediul său de existenţă.

Procesele colective din viaţa pădurii se exprimă prin programe proprii, care se
derulează după o dinamică proprie ca sens, intensitate, ritm, durată, caracterizate numeric,
dimensional, volumetric şi calitativ.

Principala masura prin care silvicultorul intervine in aceste procese este dirijarea
selectiva a numarului populatiilor de arbori prin taieri speciale. Astfel se creaza structuri ale
arboretelor care sa optimizeze functiile de productie si de protectie si sa asigure stabilitatea
acestuia.

Se vorbeste de o dirijare selectiva a numarului de arbori, pentru ca se are in vedere mai

ales eliminarea arborilor calitativ necorespunzatori, dar si pastrarea si crearea unui
mediu pentru arborii calitativ superiori. Prin lucrarile de conducere a arboretelor se face deci,
preponderent o selectie negativa dar, in parte si selectie pozitiva.

Elementele de interferenţă dintre silvotehnică şi alte ştiinţe

În ceea ce priveşte raporturile dintre silvotehnică şi celelalte ştiinţe sunt de precizat

următoarele:
 Amenajarea doar stabileşte cadrul organizatoric potrivit căreia ţelurile pot fi atinse,
silvotehnica stabileşte când, unde şi cum urmează a fi folosite măsurile indicate şi le
aplică efectiv
  Exploatarea este în primul rând o tehnică de regenerare şi conducere a
arboretelor şi nu doar operaţiunea de recoltare a lemnului
 Fiecare sistem silvotehnic prezintă avantaje şi dezavantaje de natură economică,
ecologică sau socială de aceea funcţiile atribuite arboretelor sunt primordiale în
alegerea şi aplicarea lucrărilor silvotehnice
Noţiunile comune fac referire la:
Ciclul de producţie/protecţie – norma medie de timp în care se înlocuieşte întregul fond
de producţie ca urmare a aplicării tratamentelor silviculturale, respectându-se vârstele
exploatabilităţii la nivel de arboret.

Figura 55: Ciclu de producţie pentru codru regulat şi crâng simplu

Tabel 1: Valori ale ciclurilor de producţie/ protecţie

Perioada de regenerare: Este o subdiviziune a ciclului, în cuprinsul căreia urmează să se

exploateze şi să se regenereze integral un arboret sau un grupaj de arborete de la prima
până la ultima tăiere. Perioadele de regenerare admise prin normele tehnice sunt de 15-25 ani
pentru cvercinee şi de 20-30 ani pentru fag şi brad.

Perioada specială de regenerare: Perioadă de regenerare poate conţine mai multe perioade
speciale de regenerare adica timpul în care se poate exploata şi regenera în mod eficient o
porţiune din arboret, de la instalarea seminţişului şi până la punerea lui completă în lumină:
 - 2-4 ani stejar pedunculat
- 2-6 ani larice şi pin
- 3-6 ani pentru gorun, cer, gârniţă
- 6-15 ani pentru fag
- 8-15 ani pentru brad

Compozitia-tel a arboretului este cea pe care trebuie sa o aiba arboretul la exploatare

– regenerare. Este redata prin enumerarea speciilor de arbori si a proportiei lor. De exemplu o
compozitie-tel in molidisuri poate fi 10MO, in sleauri 3GO2FR3TE2CA. Compozitia-tel este
data pentru fiecare unitate amenajistica (subparcela), dar si pe unitatea de productie (ca o
medie a tuturor arboretelor).

Compozitia-tel se realizeaza prin toate lucrarile silvotehnice, incepand cu cele de infiintare /

reinfiintare a arboretelor dar cu precadere prin cele de ingrijire / conducere.

Premizele regenerării în pădurea cultivată

Regenerarea se produce atât în pădurea virgină, cât şi în cea cultivată, obiectivul

prioritar al silvicultorului îl reprezintă însă regenerarea pădurii cultivate. Regenerarea
arboretului are la bază capacitatea arborilor existenţi de a produce sămânţă sau de a
lăstări. Regenerarea în pădurea virgină se produce atât sub adăpostul arboretului (masivului)
existent, cât şi la marginea acestuia sau în afara masivului pe teren descoperit. Regenerarea sub
adăpost conferă un caracter continuu în pădurea virgină. În pădurea cultivată, procesul de
regenerare a luat forme diferite ca urmare a aptitudinilor şi exigenţelor ecologice ale speciilor,
condiţiilor de mediu şi amestecului factorului antropeic în viaţa pădurilor. În raport de
interesele proprietarului de pădure, dotarea tehnico-financiară şi considerentele silviculturale,
pădurea cultivată se poate regenera pe cale naturală, artificială şi mixtă (naturală şi artificială).

Aspectele privind regenerarea pădurilor au fost detaliate anterior în cursul 11. Repetăm
doar câteva elemente din cele prezentate.

Regenerarea naturală are loc din sămânţă, lăstari şi drajoni, reuşita acestora fiind
condiţionată de influenţa factorilor de mediu şi de priceperea silvicultorului. Acesta concepe şi
conduce modul de producere şi desfăşurare a procesului de regenerare, folosindu-se de
tehnologii corespunzătoare scopului urmărit.

Regenerarea artificială se produce din sămânţă, puieţi sau butaşi; diferă de regenerarea
naturală prin faptul că se stabilesc din timp suprafeţele de regenerat şi materialul
necesar întemeierii unei noi păduri.

Regenerarea mixtă s-a extins în practica silvică din raţiuni financiare, procesul în sine fiind
favorizat de fărâmiţarea proprietăţii asupra pădurilor şi nevoia de a se instala în timp scurt, cu
eforturi minime o nouă pădure în locul celei exploatate sau distruse.

După materialul folosit la întemeierea pădurii cultivate, se deosebesc:

- regenerarea din sămânţă, sexuată sau generativă, naturală sau artificială;
- regenerarea vegetativă, asexuată sau prin micropropagare vegetativă;
- regenerare mixtă, generativă şi vegetativă.

Procesul de regenerare naturală în pădurea cultivată se produce sub adăpostul arboretului

matern, la marginea masivului sau pe teren descoperit. Sunt diferite condiţiile de mediu
şi obiectivele urmărite, ceea ce face ca desfăşurarea procesului în sine să se deruleze după o
dinamică proprie. Regenerarea se consideră încheiată când generaţia tânără de arbori instalată
pe suprafaţa exploatată realizează o independenţă biologică şi este în măsură să constituie
starea de masiv, deci, capabilă să formeze o nouă pădure matură.

Regenerarea din sămânţă se bazează pe capacitatea arborilor ajunşi la vârsta

maturităţii de a produce sămânţă, de calitatea cerută pentru a da naştere la indivizi cu însuşiri
corespunzătoare scopului urmărit. În acest sens, se cer îndeplinite unele condiţii şi anume:

- existenţa unui număr suficient de arbori maturi, care să fructifice abundent la

nivelul întregii suprafeţe în curs de regenerare;
- seminţişul instalat să beneficieze de condiţii necesare dezvoltării sale până la
constituirea de noi arborete viabile, a unei noi păduri tinere;
- solul să prezinte însuşiri favorabile proceselor de germinare şi răsărire a
plantulelor;
- concurenţa altor specii de plante erbacee şi arborescente nedorite faţă de spaţiu
şi nutrienţii minerali să fie practic nesemnificativă.

Speciile de interes forestier nu fructifică în fiecare an. Repetarea fructificaţiei abundente

la anumite intervale de timp se numeşte periodicitatea fructificaţiei. Recoltarea fructelor şi
seminţelor este precedată de o estimare calitativă a fructificaţiei pe specii forestiere. Gradul de
fructificaţie se apreciază: 0 – lipsă de fructe, conuri sau seminţe; 1 – fructificare slabă, când se
găsesc fructe, conuri sau seminţe în număr satisfăcător pe arbori izolaţi şi pe cei de la lizierele
însorite; 2- fructificaţie bună, în cazul când fructele, conurile sau seminţele sunt din abundenţă
pe arbori izolaţi şi pe cei de pe lizierele însorite şi suficient de frecvente pe arbori maturi şi de
vârstă mijlocie; 3 – fructificaţie abundentă, când fructele, conurile, seminţele sunt din
abundenţă în toate situaţiile menţionate anterior.
Condiţiile fizico-geografice şi fito-climatice în care se dezvoltă fondul nostru forestier
permit ca pădurile ţării să se regenereze într-o pondere ridicată, peste 60%, pe cale naturală din
sămânţă. Există riscul prin decelarea proprietăţii asupra pădurilor din România ca multe
arborete valoroase tratate în codru şi regenerate din sămânţă să fie transformate în crânguri
regenerate pe cale vegetativă. Consecinţele sunt uşor vizibile şi vor duce la diminuarea
capacităţii bioproductive şi bioprotective a viitoarelor păduri, la randamente economice sub
nivelul a ceea ce, în condiţiile staţionale date, silvicultura europeană îşi propune şi urmăreşte
să înfăptuiască.
Procesul de regenerare pe cale naturală din sămânţă presupune: fructificarea arborilor,
germinaţia seminţelor, răsărirea plantulelor şi dezvoltarea seminţişului.

Regenerarea naturală pe cale vegetativă se poate realiza din lăstari şi drajoni.

Regenerarea din lăstari este proprie speciilor de foioase; dintre răşinoase prezintă o asemenea
însuşire numai tisa. Lăstarii speciilor de foioase se formează pe tulpină sau pe cioata rămasă
după tăierea tulpinii, putând proveni din muguri dorminzi (proventivi) sau din muguri
adventivi (întâmplători). În primul caz, lăstarii obţinuţi se numesc lăstari proventivi, iar în al
doilea – lăstari adventivi.
Lăstarii proventivi sunt mai tineri stadiali şi în consecinţă mai viguroşi, se
individualizează mai repede şi dispun de o stare de vegetaţie mai viguroasă. Se
urmăreşte ca aceşti lăstari să nu fie expuşi la putregai. La unele specii, se întâmplă ca în
perioada estivală, tulpina unor puieţi tineri să se usuce sau să fie ruptă ori retezată.
Partea sănătoasă a tulpinii respective se poate reface; când acest fenomen se produce natural se
numeşte autorecepare, iar atunci când este provocat de practicieni – recepare.

Lăstarii care se formează constituie la nivelul parcelei respective lăstărişul din care se
întemeiază pe cale vegetativă un arboret, o pădure. La început, lăstarii primesc seva brută
prin rădăcinile arborelui pe care s-a format, însă cu timpul îşi creează rădăcini proprii, în timp
ce cioata putrezeşte. Capacitatea tulpinilor şi cioatelor de a lăstări este dependentă de factori
bioecologici, precum: însuşirile speciei, vârsta arborilor, condiţiile de staţiune. Lăstăresc
viguros şi pe o durată de timp mai mare; stejarul, gorunul, salcia, plopul, aninul, carpenul,
jugastrul şi majoritatea speciilor de arbuşti. Prezintă o capacitate de lăstărire medie
salcâmul, mesteacănul şi fagul; se poate sconta pe potenţialul ridicat de lăstărire al acestor
specii când arborii şi cioatele sunt tinere.
Vârsta arborilor constituie un element important pentru a evalua capacitatea de lăstărire:
în primii ani de existenţă, cioatele arborilor lăstăresc viguros, după care acest potenţial scade
sensibil în jurul vârstei de 30-40 ani. La anin doar, se menţine capacitatea de lăstărire peste
vârsta de 50 de ani. La aceeaşi specie şi vârstă, capacitatea de lăstărire este mai viguroasă
pe staţiuni superioare de fertilitate. Cioatele care lăstăresc de mai multe ori, cum este cazul
frecvent răspândit la salcâm, îşi pierd capacitatea de lăstărire cu cca. 25-30% de la o generaţie
la alta.
Cercetări auxologice pun în evidenţă creşterea mai viguroasă în primii ani a lăstarilor
decât la exemplarele din sămânţă. Este cazul speciilor de stejar, gorun, salcâm, tratate în crâng,
care realizează dimensiuni în înălţime şi în diametru mai mari până la vârsta de
20-30 ani.
Ritmul de creştere a lăstarilor este deci mai activ în primii ani, pe motiv că beneficiază
de sistemul radicelar al cioatei şi de un spor de lumină, căldură şi nutrienţi. Totodată, lăstarii
nu întâmpină prea mare rezistenţă din partea plantelor erbacee cum este cazul puieţilor
proveniţi din sămânţă, care până la realizarea stării de masiv sunt supuşi unui proces puternic
de eliminare naturală.
Proprietatea speciilor de foioase de a produce lăstari din muguri adventivi formaţi pe
rădăcini poartă denumirea de drajonare. Dintre speciile arborescente din fondul nostru
forestier, drajonează viguros plopul tremurător, salcâmul, aninul alb, cenuşerul, plopul alb,
plopul negru, teiul etc. Drajonii se formează pe rădăcinile subţiri laterale de la suprafaţa
solului.
Capacitatea de drajonare variază în raport de specie, vârstă şi condiţii staţionale. Prin
lucrări de mobilizare superficială a solului şi rănirea superficială a rădăcinilor se poate stimula
capacitatea de drajonare, fapt extins în practică la salcâm. Drajonii se întind până la
distanţe apreciabile (10-15 m) de cioată, în funcţie de lungimea rădăcinilor. Se apreciază,
îndeosebi la regenerarea pe cale vegetativă a arboretelor de salcâm, că drajonarea este mai
sigură decât lăstărirea, pe motiv că drajonii se formează atât în anul tăierii cât şi în anii
următori. Ritmul de dezvoltare a drajonilor este asemănător cu al lăstarilor; se preferă drajonii
şi pe considerentul că aceştia se individualizează mai de timpuriu, nu prezintă curburi la bază
şi sunt mai puţin expuşi la putregai.

Necesitatea
îngrijirii
regenerărilor

Dinamica dezvoltării culturilor silvice, de la instalare până la închiderea stării de

masiv, se exprimă prin adaptarea şi creşterea individuală a puieţilor instalaţi prin plantaţii
sau pe cale naturală.

Starea de masiv reprezintă procesul biologic de apropiere a coroanelor puieţilor şi de

realizare a coronamentului noului arboret şi se evidenţiază prin: la foioase – ramurile
puieţilor pe rând sau în grupe se ating în proporţie de cel puţin 80%, cu excepţia
 plopilor euramericani şi a nucului la care diametrul tulpinii la înălţimea de 1,30 m trebuie
să fie de minimum 8 cm, iar la răşinoase – înălţimea puieţilor este de 1,20-1,40m în
staţiunile normale şi de minimum 0,60-0,80m în staţiuni extreme.

Constituirea stării de masiv este influenţată de zona fitogeografică, rapiditatea de

creştere a speciei (speciilor), metoda de instalare a culturilor, desimea culturilor, bonitatea
staţiunii. Spre exemplu, salcâmul realizează starea de masiv la (2)3 ani de la plantare,
laricele, duglasul, pinul negru şi silvestru la 6-7 ani, molidul (în zonele FD4- FD3),
cvercineele, paltinul, teiul, cireşul ş.a. la 7-8 ani, molidul, laricele, pinul silvestru, pinul
negru în regiunea montană şi premontană la 7-9 ani, bradul la 9-10 ani, iar
cvercineele instalate prin semănături directe la 6-9 ani.

Puieţii pot fi vătămaţi de către animale domestice sau sălbatice erbivore prin roaderea
lujerilor, zdrelirea scoarţei, consumarea frunzelor etc. În această situaţie se recurge la
protecţia chimică a lor, lucrare care constă în acoperirea tulpinilor cu substanţe
repulsive (sânge alterat, must de bălegar la care se adaugă sulf, petrol, ulei de in, catran,
smoală) sau o protecţie mecanică (acoperirea lujerilor – în special cel terminal la răşinoase
cu pungi de polietilenă sau “îmbrăcarea” totală a puieţilor cu tuburi din material
plastic, “manşoane” din plasă de sârmă, amplasarea unei spirale de sârmă ghimpată în jurul
tulpinii etc.).

Întreţinerea solului cuprinde: afânarea, combaterea vegetaţiei ierboase nefolositoare,

îmbogăţirea în nutrienţi, eventual reducerea acidităţii, iar în zonele secetoase o
acumulare suplimentară de apă.

Afânarea solului se realizează prin mobilizarea manuală cu ajutorul sapei forestiere ori
cu dispozitive acţionate hipo sau mecanic (cultivatoare, prăşitoare etc.) la adâncimea de8-10
cm. Suprafaţa mobilizată este, de regulă, suprafaţa pe care s-a pregătit solul înainte de
instalarea culturii (suprafaţa totală sau parţială). Mobilizarea cu mijloace mecanice se face
între rândurile de puieţi, pe o lăţime cu 10-15 cm mai mică de o parte şi de alta a puieţilor
pentru a nu le fi vătămată partea aeriană. Pe fâşia nemobilizată mecanic şi între puieţii pe rând
se intervine manual pentru afânarea solului. Durata şi frecvenţa mobilizărilor se stabilesc în
funcţie de zona fitoclimatică, intensitatea iniţială de îmburuienire, tehnologia pregătirii
terenului şi solului, metoda de împădurire, sortimentul puieţilor folosiţi la plantare,
vigoarea de creştere a puieţilor. Durata corespunde, de regulă, cu numărul de ani de la
instalare până la realizarea stării de masiv. Frecvenţa este dată de numărul mobilizărilor
într-un sezon de vegetaţie. În funcţie de ocupaţia anterioară a terenului, pregătirea
solului, zona fitoclimatică, vigoarea de creştere, într-un an se pot executa 1-3(4-5) lucrări.

Combaterea buruienilor se execută mecanic odată cu mobilizarea solului sau chimic,

folosind fitocide selective, preemergente, cu remanenţă mare, fără a polua mediul sau a
distruge speciile instalate. Rezultate favorabile se obţin prin aplicarea stratului protector
pe suprafaţa parţială a solului (suprafaţa vetrelor, în lungul benzilor (fâşiilor) plantate). Stratul
de paie, lujeri, resturi de exploatare, buruieni rezultate din descopleşiri, cu o grosime de 6-8
cm, împiedică instalarea plantelor ierboase prin sămânţă, drajoni, marcote şi pierderea apei din
sol prin evaporare.

Lucrări de asigurare şi îngrijire a regenerării naturale

În cazul seminţişului instalat pe cale naturală se disting două subfaze: aceea de plantulă
şi de tineret. Plantulele reprezintă în fapt seminţişul în dezvoltare, din primul an de vegetaţie
până la lignificarea completă. În urma unei fructificaţii abundente se instalează un număr
foarte mare de plantule la hectar. În primul sezon de vegetaţie dispar peste 50% dintre
acestea, ca efect al condiţiilor de mediu. Sensibilitatea plantulelor la reacţia factorilor
ecologici poate conduce, de multe ori, la compromiterea regenerării.

Modul de exprimare a factorilor climatici în cazul plantulelor este diferit, motiv pentru
care se cere o atenţie deosebită din partea silvicultorului în urmărirea acestui proces. Lumina,
de pildă, se manifestă ca un factor determinant în cazul regenerării sub masiv. Negulescu
(1966), Stănescu (1970) ş.a. consideră că reducerea cantităţii de lumină sub punctul de
compensaţie conduce la compromiterea regenerării prin dispariţia în masă a plantulelor. De
aici iscusinţa şi experienţa practicianului, care trebuie să conducă cu abilitate procesul de rărire
a arboretului matur, corespunzător exigenţelor speciilor principale faţă de factorii mediului
forestier.

Plantulele de fag şi brad de pildă, cunoscute ca specii de umbră, sunt sensibile la geruri,
în special la îngheţuri târzii, arşiţe şi uscăciune, având nevoie de umbrire din partea arborilor
rămaşi pe picior. În cazul unor specii de lumină – larice, pin silvestru, mesteacăn, plopi, chiar
molid – plantulele rezistă şi în teren descoperit, fiind mai puţin sensibile la arşiţă, secetă şi la
concurenţa plantelor erbacee.

Căldura, ca şi umiditatea în sol şi atmosferă se manifestă de multe ori decisiv în

existenţa plantulelor. Excesul de apă din sol este dăunător în condiţii de menţinere timp
îndelungat.

Negulescu şi colab. (1973) remarcă influenţa deosebită pe care o exercită asupra

dezvoltării seminţişului în această primă subfază a dezvoltării sale, factorii orografici –
altitudine, expoziţie, pantă etc. Flora şi fauna pădurii exercită o influenţă negativă
asupra dezvoltării plantulelor: speciile de animale care păşunează în păduri, ca şi cele de vânat,
când sunt menţinute la nivelul unor efective supranumerice, provoacă pagube pădurii încă din
acest moment al existenţei sale.

O a doua subfază din dezvoltarea seminţişului o constituie seminţişul propriu-zis:

începe din al doilea an de vegetaţie şi durează până în momentul constituirii stării de masiv. Se
consideră că, în acest moment de existenţă seminţişul dispune de o capacitate sporită de
folosire a mediului său de viaţă, dovedind o rezistenţă mai pronunţată faţă de ostilitatea
factorilor de mediu. Pe măsură ce seminţişul se dezvoltă, cresc exigenţele sale faţă de lumină,
apă şi constituenţi minerali.

Rolul de protecţie pe care l-a asigurat arboretul rămas pe picior devine din ce în ce mai
redus/limitat odată cu tăierea definitivă. Seminţişul diferitelor specii manifestă reacţii variate
faţă de acoperişul arboretului rămas pe picior: puieţii de mesteacăn, de exemplu, rezistă sub
masiv numai primul an, cei de stejar pedunculat doi ani, la molid şi fag până la 20 de ani, iar la
brad şi mai mult.

Lucrări de asigurare şi îngrijire a regenerării naturale reprezintă ansamblul

complex de operaţiuni prin care este dirijată instalarea, creşterea şi dezvoltarea seminţişului
natural. Pentru reuşita unor lucrări de regenerare pe cale naturală a arboretelor se fac lucrări de
ajutorare a regenerării naturale, care cuprind: mobilizarea solului, înlăturarea păturii erbacee,
întreţinerea seminţişului, extragerea tineretului preexistent inutilizabil, receparea seminţişurilor
prejudiciate şi lâncede, depresajul sau rărirea seminţişurilor şi a desişurilor dese.

Lucrările pentru favorizarea instalării seminţişului se executră înaintea unei

fructificaţii abundente pentru specia de regenerat și pot necesita următoarele operaţii:
 - Strîngerea şi îndepărtarea stratului de litieră:
o în făgete, molidişuri, gorunete, stejărete – în anii de fructificaţie
o lucrarea se poate executa în benzi, vetre, ochiuri

- Indepărtarea humus brut

o pentru pădurile de pe soluri acide

- Distrugerea păturii ierbacee, subarboret, seminţiş neutilizabil

o obligatorie pe porţiuni puternic rărite şi neregenerate

- Lucrări de mobilizare a solului

o pentru arborete anterior rărite şi neregenerate, pe soluri compacte

- Lucrări de înlăturare a efectelor negative ale exploatării

Lucrările pentru îngrijirea seminţişului urmăresc realizarea și ameliorarea mediului

său ecologic de creștere și dezvoltare până la integrarea acestuia în arboret și presupun
următoarele operaţii:

- Protejarea seminţişului preexistent utilizabil

o prin punerea în valoare şi organizarea procesului tehnologic de
exploatare

- Receparea seminţişului
o retezarea de la colet a puieţilor vătămaţi de foioase

- Descopleşirea seminţişului de buruieni

- Completarea regenerării naturale

o după controlul anual al regenerărilor

- Predegajarea seminţişului

- Lucrări de combatere a bolilor specifice puieţilor

Descoplesirea semintisurilor naturale si a regenerarilor artificiale este o operatie necesara

atunci cand ierburile din parchete se dezvolta prea puternic reducand fluxul de lumina si
caldura si consumand o cantitate mare de apa si elemente nutritive din sol. Lucrarea se executa
prin taierea ierburilor coplesitoare cu secera, avand grija sa nu fie vatamati puietii. Nu se
foloseste coasa penru ca pericolul de vatamare este mai mare. Ierburile pot fi distruse si prin
utilizarea de erbicide selective, care nu afecteaza puietii.