1.Introducere
Pentru fiecare categorie funcţionalăprin amenajamentele
să relateze obiectul de studiu al disciplinei;
Obiectul silviculturii este reprezentat de pădure.
Silvicultura este definita ca stiinta care studiaza legile
si procesele de viata ale padurii si stabileste masurile
capabile sa-i sporeasca productivitatea si sa-i intensifice
functiile protectoare. Cu alte cuvinte, silvicultura are ca
obiect de studiu cunoasterea padurii precum si
precizarea si fundamentarea masurilor tehnice specifice
de dirijare a dezvoltarii sale in spatiu si timp, in
conformitate cu scopurile gospodariei silvice.
să descrie componentele fondului forestier şi cele
ale silviculturii ca ştiinţă
Structura pădurilor Moldovei este predominată de
specii de foioase (97,8 procente), inclusiv cvercinee -
39,6%, frăsinete - 4,6%, cărpinete - 2,6%, salcâmete -
36,1%, plopişuri - 1,6% etc., răşinoasele fiind
prezentate doar în proporţie de 2,2%.Cvercineele sunt
cele mai valoroase arborete ale fondului forestier. Din
suprafaţa totală a acestora - circa 27% provinind din
sămânţă şi 73% din lăstari. Această repartiţie
influenţează şi productivitatea cvercineelor, din care
circa 43% sunt de productivitate superioară şi 57% de
productivitate inferioară.Volumul total al masei
lemnoase pe picior din pădurile Moldovei constituie
circa 46 milioane metri cubi, la un hectar revenind în
mediu 124 metri cubi. Creşterea medie a pădurilor
constituie 3,3 metri cubi/an/hectar, iar creşterea medie
totală constituie circa 1236 mii metri cubi/an. Clasa
medie de producţie constituie 2,3. Structura pe vârste la
toate speciile forestiere este dezechilibrată, îndeosebi
cele de productivitate inferioară.
Componentele silviculturi ca stiinț
Silvobiologia este parte silviculturii care se ocupă de
studiile ecosistemului pădure (silvosistem) sub raport
morfologic, fiziologic, evolutiv şi sistemic. În acest
context se are în vedere studiul elementelor constitutive
şi modul lor de organizare, ecologia, legile şi procesele
ce au loc în viaţa pădurii şi distribuţia vegetaţiei
forestiere pe mari spaţii şi pe unităţi tipologice.
Silvotehnica sau silvicultura aplicată studiază metodele
biotehnice folosite la întemeierea, conducerea-îngrijirea
arboretelor şi exploatarea-regenerarea pădurii în
conformitate cu natura şi sarcinile gospodăriei,
elaborând fundamentele teoretice ale acestor metode şi
tehnicile specifice de aplicare. Ea include deci studiul
măsurilor reclamate de gospodărirea raţională şi
multifuncţională a pădurii cultivate. Cele 2 laturi –
silvobiologia şi silvotehnica se împletesc strâns şi se
intercondiţionează, definind caracterul unitar şi complex
al silviculturii ca ştiinţă şi ramură de producţie.
2. Metode de cercetare în silvicultură
să descrie metodele clasice de
cercetare în silvobiologie;
Metoda analitica: Observatia , Experimentala,
Rationamentul
Metoda istorica: Evolutia padurilor , Dinamica
padurilor
Metoda sistematica : Sisteme, Subsisteme, Interactiuni
Metoda analitică constă în analiza detaliată şi obiectivă
a organizării, funcţionării şi evoluţiei ecosistemelor
forestiere precum şi a legăturilor dintre acestea şi
sistemul social-economic. În acest scop sunt utilizate
observaţia (în suprafeţe de probă cu caracter de durată
sau pe intinerare), experimentaţia (construirea unor
modele de studiu pe care le supune unui regim
controlat), raţionamentul şi comparaţia.
Metoda istorică (darwiniană) se bazează pe realitatea
obiectivă că ecosistemul forestier se află într-un
continuu proces evolutiv şi deci fiecare subsistem
component se găseşte la un moment al evoluţiei sale.
Metoda sistemică ia în considerare organizarea
ecosistemului forestier în ansamblul său. Metoda
studiază interacţiunile dintre părţile componente
(subsisteme) şi ecosistemul ca ansamblu.
să analizeze legătura între cercetarea şi practica
silvică;
Activitatea de cercetare ştiinţifică este o componentă fu
ndamentală a activităţii,şi reprezintă unul dintre princip
alele criterii de evaluare a calificăriişi de apreciere a per
formanţei .
Activitatea ştiinţifică se desfăşoară în conformitate cu le
gislaţia naţională în domeniul de cercetare şi inovare a
Republicii Moldova. Cercetările silvice au ca scop
fundamentarea managementului durabil al pădurilor, pe
baza cunoaşterii legităţilor de structurare şi funcţionare
a ecosistemelor forestiere şi a evaluării efectelor
modificărilor globale, care au loc la nivelul mediului
natural, social şi economic cu impact asupra pădurilor,
în vederea conservării şi ameliorării,
Practica silvica tine in mare parte de cercetare.
Silvicultura practică are normele şi rigorile ei de natură
economică, care în mod normal, nu se poate detaşa de
coordonatele biologice
3. Raporturile silviculturii cu agricultura.
să descrie trăsăturile comune şi
deosebirile dintre silvicultură şi agricultură;
Agricultura este știința, arta sau practica care se
ocupă cu procesul producerii de hrană vegetală și
animală, fibre, respectiv diverse materiale utile prin
cultivarea sistematică a anumitor plante și
creșterea animalelor.
SILVICULTÚRĂ - Știință care se ocupă cu studiul
culturii, amenajării și exploatării pădurilor; ramură a
economiei forestiere care, cuprinde amenajarea și
protecția patrimoniului forestier, asigurând materia
primă pentru industria forestieră.
-amble produc hrana pentru animale
-ambele au ramura de export
- in ambele creste vegetatie
-ambele ridica economia tarii.
să identifice utilizarea produselor pădurii în
construcţii, industria alimentară şi farmaceutică;
In constructi. La construirea podurilor ,caselor,
Industria alimentara. Fructele de pădure ocupă un
loc important printre produsele accesorii ale pădurii.
Unele specii de arbori și arbuști fructiferi au fost
adaptate cu timpul în culturi, creâdu-se varietăți noi și
mai productive.
Datorită conținutului bogat în vitamine (B-caroten, B1,
B2, B6, C, D, E, K, PP) și subsanță uscată nutritivă
proteine, lipide, glucide, săruri minerale)fructele de
pădure completează și diversifică alimentația omului.
Fructele de pădure mai conțin substanțe tanante,
pigmenți coloranți, enzime, iar la unele specii și uleiuri
eterice, care la dau aromă.
Specii -
Equisetum arvense – Ecvisetă campestră (Carl
Linnaeus); med, color.
Equisetum pretense – Ecvisetă praticola (Jakob
Friedrich Ehrhart); color.
Phalaroides arundinaceae – Ierbăluță arundinacee (Carl
Linnaeus); alcoloizi, comest.
Acorus calamus – Obligeană comună ; tanant.
Allium scorodoprasum - Aiul șsarpelui; comest.
Asparagus tenuifolius – Umbra iepurelui ; décor.,
comest.
In farmaceutica.Silvoterapia (tratamentul diferitelor
boli cu ajutorul pădurii) este o practică terapeutică
străveche. Din documentele antice, aflăm că bolnavilor
suferinzi de plămâni li se indicau plimbări prin pădure,
sau chiar să locuiască o perioadă de timp în interiorul ei
sau măcar în apropiere.
Plantele medicinale sunt specii vegetale, cultivate sau
spontane, care prin compoziția lor chimică au
proprietăți farmaceutice și sunt folosite în terapeutica
umană și veterinară.
Valoarea terapeutică a plantelor medicinale are la bază
relația dintre structura chimică a substanțelor active,
numite și principii active, și acțiunea lor
farmacodinamică pe care o exercită asupra elementelor
reactive ale organismului. Faptul că majoritatea
plantelor medicinale au o compoziție chimică complexă
începând de la 2-3 compuși până la 30-40 substanțe
chimice identificate în unele plante, cum ar fi speciile
genurilor Digitalis, Vinca, Claviceps, Papaver etc.,
explică și proprietățile farmacodinamice multiple ale
uneia și aceeași plante. Lucrurile se complică atunci
când avem de-a face cu amestecuri de plante cunoscute
sub denumirea de "ceaiuri medicinale" sau "specii
medicinale" sau amestecuri de tincturi, de pulberi de
plante, sau alte forme farmaceutice complexe.
Specii - Salix pentandra – Răchită ; tanant.,med.
Rumex hydrolapathum – Stevie hidrofilă ; tanant.,med.
Fallopia dumetorum - Hrișcuță dumicolă ; med.
Dianthus armeria – Garofiță armerioidă ; med.
Adonis flammea – Rușcuță roșie ; med.
Corydalis marschalliana – Brebenel Marșal (Hayek);
med.,décor.
4. Zonarea funcţională a pădurilor
să caracterizeze încadrarea pădurilor
în zonarea funcţională;
Grupa I:Paduri cu functii speciale de protectie
Subgrupele
1) păduri cu funcţii de protecţie a apelor
2) păduri cu funcţii de protecţie a terenurilor şi solurilor
3) păduri cu funcţii de protecţie contra factorilor
climatici şi industriali dăunători
4) păduri cu funcţii de recreere
5) păduri de interes ştiinţific şi cu funcţii de ocrotire a
genofondului şi ecofondului forestier
Grupa II:Paduri cu functii de productie si protectie
să descrie grupele, subgrupele şi categoriile
funcţionale;
Grupa 1
1. Păduri cu funcţii de protecţie a apelor:
a) perdelele forestiere de protecţie de pe versanţii
rîurilor, rîuleţelor, lacurilor, lacurilor de acumulare şi ai
altor bazine acvatice;
2. Păduri cu funcţii de protecţie a terenurilor şi
solurilor:
a) pădurile antierozionale;
b) perdelele forestiere de protecţie limitrofe căilor
ferate;
c) perdelele forestiere de protecţie limitrofe
drumurilor auto de interes naţional;
3. Păduri cu funcţii de protecţie contra factorilor
climatici şi industriali dăunători:
a) perdelele forestiere de protecţie a terenurilor
agricole;
b) pădurile de stepă, pădurile de la limita dintre stepă
şi silvostepă, cu excepţia zăvoaielor şi pădurilor de
luncă din aceste zone;
c) trupurile de pădure dispersate cu suprafeţe sub 50
ha, situate în zona de cîmpie;
d) sectoare silvice deosebit de valoroase;
4. Păduri cu funcţii de recreere:
a) pădurile zonelor verzi din jurul oraşelor şi altor
localităţi, inclusiv sectoarele de păduri-parc din aceste
zone;
b) pădurile din prima şi a doua zonă de protecţie
sanitară a surselor de aprovizionare cu apă;
c) pădurile din zonele de protecţie sanitară a
staţiunilor balneoclimaterice şi a sanatoriilor;
d) pădurile urbane şi pădurile-parc;
5. Păduri de importanţă ştiinţifică şi de conservare a
genofondului şi ecofondului silvic:
a) pădurile din rezervaţiile naturale;
b) pădurile din parcurile naţionale şi naturale;
c) sectoarele de pădure aflate în regim de rezervaţie;
d) pădurile de importanţă ştiinţifică sau istorico-
culturală;
e) pădurile declarate monumente ale naturii;
f) plantaţiile silvice cu pomi fructiferi.
Grupa 2
1. Păduri destinate pentru producţia de biomasă
lemnoasă şi de protecţie
2. Păduri destinate dezvoltării intensive a vânatului, de
producţie a biomasei lemnoase şi de protecţie
să argumenteze zonarea funcţională a pădurilor
din R. Moldova;
Pădurile din Republica Moldova sunt încadrate în
grupa I funcţională, având înexlusivitate funcţii de
protecţie a mediului înconjurător. În raport cu funcţiile
prioritare ce le îndeplinesc, sunt stabilite următoarele
subgrupe funcţionale – păduri cu funcţii:
1.De protecţie a apelor (1,6%);
2.De protectie a terenurilor şi solurilor (6,7%);
3.De protecţie contra factorilor climaticişi industriali
dăunători (48,6%);
4.De recreere (29,5%);
5.De interes ştiinţific şi ocrotire a genofondului şi
ecofondului forestier (13,6%)
silvice sunt stabilite măsuri diferenţiate de gospodărire
în raport cu funcţiile atribuite.În perioada postbelică au
fost plantate circa 200 mii ha terenuri impracticabile în
agricultură. Suprafaţa pădurilor a sporit cu 60%. În
mare majoritate aceste specii au fost salcâmul, glădiţă,
plopul, nucul, pinul, mesteacănul.
Pădurile Moldovei sunt încadrate în categoria
pădurilor cu pericol incendiar redus (în medie clasa
3,6).Un pericol mare pentru vegetaţia forestier ă îl
constituie tăierile şi păşunatul ilicit, poluarea pădurilor
cu deşeuri
şi reziduuri menajere, industriale, de construcţii şi de
altă naturaPăşunatul neautorizat a luat amploare,
aducând prejudiciu mai mare ca tăierile ilicite,întrucât
nu permite regenerarea pădurilor. Astfel, au fost
compromise 6% din suprafeţele plantate cu culturile
silvice.
5. Regenerarea naturală a
pădurii din sămânţă.
Să descrie caracteristicile regenerării naturale
a pădurii din sămânţă;
Regenerarea naturala a padurii din samanta
constituie in prezent si va constitui si inperspectiva un
obiectiv prioritar, atat din considerente ecologice
(conservarea siutilizarea speciilor si provenientelor
locale valoroase), cat si economice (costuri deproductie
mai mici).
Regenerarea din sămânţă se bazează pe capacitatea
arborilor ajunşi la vârsta maturităţii de a produce
sămânţă, de calitatea cerută pentru a da naştere la
indivizi cu însuşiri corespunzătoare scopului urmărit. În
acest sens, se cer îndeplinite unele condiţii şi anume
- existenţa unui număr suficient de arbori maturi, care să
fructifice abundent la nivelul întregii suprafeţe în curs
de regenerare
- seminţişul instalat să beneficieze de condiţii necesare
dezvoltării sale până la constituirea de noi arborete
viabile, a unei noi păduri tinere
- solul să prezinte însuşiri favorabile proceselor de
germinare şi răsărire a plantulelor
- concurenţa altor specii de plante erbacee şi
arborescente nedorite faţă de spaţiu şi nutrienţii minerali
să fie practic nesemnificativă
Procesul de regenerare pe cale naturală din sămânţă
presupune: fructificarea arborilor, germinaţia
seminţelor, răsărirea plantulelor şi dezvoltarea
seminţişului.
să descrie specificul dezvoltării seminţişului;
Dezvoltarea seminţişul propriu-zis
începe din al doilea an de vegetaţie şi durează până
în momentul constituirii stării de masiv. Se consideră
că, în acest moment de existenţă seminţişul dispune de o
capacitate sporită de folosire a mediului său de viaţă,
dovedind o rezistenţă mai pronunţată faţă de ostilitatea
factorilor de mediu. Pe măsură ce seminţişul se
dezvoltă, cresc exigenţele sale faţă de lumină, apă şi
constituenţi minerali.
Rolul de protecţie pe care l-a asigurat arboretul rămas
pe picior devine din ce în ce mai redus/limitat odată cu
tăierea definitivă. Seminţişul diferitelor specii manifestă
reacţii variate faţă de acoperişul arboretului rămas pe
picior: puieţii de mesteacăn, de exemplu, rezistă sub
masiv numai în primul an, cei de stejar pedunculat doi
ani, la molid şi fag până la 20 de ani, iar la brad şi mai
mult.
Flora şi fauna pădurii exercită o influenţă negativă
asupra dezvoltării plantulelor și semințișurilor: speciile
de animale care păşunează în păduri, ca şi cele de vânat,
când sunt menţinute la nivelul unor efective
supranumerice, provoacă pagube pădurii încă din acest
moment al existenţei sale.
Lucrările pentru îngrijirea seminţişului urmăresc
1
realizarea și ameliorarea mediului său ecologic de
creștere și dezvoltare până la integrarea acestuia în
arboret. La îngrijirea seminţişului instalat, se ia în
considerare numai cel utilizabil, alcătuit din speciile
prevăzute în compoziţia de regenerare.
- să evalueze caracteristicile dezvoltării seminţişului;
Dezvoltarea semintisului
Dezvoltarea semintisului incepe dupa rasarire si se
considera incheiata cand puietii se integreaza in
arboretul existent sau constituie un nou arboret tanar. Se
disting doua subfaze de crestere:
- subfaza de plantula care dureaza doar primul an
de existenta a puietului;
- Subfaza puietilor care incepe din al doilea an de
vegetatie si se incheie cu disparitia puietilor, integrarea
lor in arboretul existent sau constituirea un nou arboret;
Cresterea si dezvoltarea plantulelor este conditionata
de factorii de mediu. Acesti factori pot deveni
determinanti, favorizand cresterea sustinuta a
plantulelor sau, dimpotriva, eliminarea severa sau totala
a lor. Pre exemplu, lumina devine un factor limitativ
pentru cresterea plantulelor sub masivul parental.
Plantulele unor specii de lumina au nevoie de multa
lumina pentru o crestere sustinuta. Lipsa de lumina nu
poate fi suportata si plantulele se usuca. La fel de
daunatoare cresterii si dezvoltarii plantulelor pot fi
ingheturile tarzii sau timpurii. De aceea, cand se
urmareste asigurarea regenerarii naturale din samanta
este necesar sa fie asigurat un control eficient asupra
rasaririi, cresterii si mentinerii plantulelor.
Cresterea si dezvoltarea puietilor
Semintisul manifesta cerinte tot mai mari fata de
factorii mediului. Intensitatea competitiei cu celelalte
etaje de vegetatie creste fiind necesare masuri tehnice
de favorizare a speciilor valoroase. Arboretul parental
devine un factor limitativ tot mai evident in cazul
regenerarii sub masiv. Daca umbrirea arboretului
parental este prea intensa exista riscul compromiterii
regenerarii. Acest risc poate fi insa prevenit prin rarirea
progresiva pana la lichidare a arboretului.
Regenerarea naturală vegetativă a pădurii
să analizeze caracteristicile regenerării naturale
vegetative a pădurii;
Regenerarea naturala vegetativa se bazeaza pe
insusirea de care dispun arborii unei specii de a se
reface sau intinerii din anumite parti vii ale tulpinii sau
radacinii.
Regenerarea prin lastarire
Capacitatea de a produce lastari pe cioata ramasa
dupa taierea tulpinii sau pe tulpina se intalneste la cele
mai multe specii foioase, dar lipseste la majoritatea
rasinoaselor. Pentru regenerarea vegetativa conteaza
lastarii care se produc pe cioata dupa taierea tulpinii.
Pentru practica silvica conteaza lastarii formati pe
tulpina din muguri dorminzi (lastari proventivi). Lastarii
formati pe cioata taiata (lastari adventivi) se
dezgardineaza mai usor, sunt mai expusi la putregai si
deci nu trebuie favorizati in regenerare. Sunt si unele
cazuri particulare de lastarire. Astfel, la puietii tineri
(numai la speciile care lastaresc) a caror tulpina este
retezata sau se usuca, dau lastari din tulpina vie ramasa.
Acest mod de refacere a tulpinii se numeste
autorecepare daca are loc in mod natural sau recepare
cand puietii sunt retezati aproape de sol prin masuri de
ingrijire a puietilor.
Totalitatea lastarilor constituie lastarisul iar
arboretele care iau nastere exclusiv sau in proportie de
minim 70% din lastari se numesc arboret de crang.
Arboretele de crang trebuie exploatate inainte de
slabirea evidenta a capacitatii de lastarire, in etapa
tineretii.
Lastaresc si deci regenerarea prin lastarire se
produce, numai in anul taierii arborilor. Daca acestia
sunt distrusi dintr-o cauza oarecare, nu se mai poate
conta pe lastarirea produsa in anii urmatori. Cresterea
lastarilor este evident mai activa decat aceea a puietilor
in primii 10-15 ani dar dupa aceea sunt depasiti ca
dimensiuni si ca si calitate. Acest fapt este de mare
importanta silvica deoarece in arborete mixte, in primii
ani lastarii pot coplesi exemplarele din samanta lucru
care trebuie evitat prin lucrari corespunzatoare.
Regenerarea prin drajonare
Regenerarea naturala a padurii prin drajonare se
bazeaza pe proprietatea unor specii foioase de a produce
lastari din mugurii de pe radacina (drajoni). Capacitatea
de drajonare este activa pe radacinile laterale situate pe
radacina aproape de suprafata solului.
Dintre speciile arborescente drajoneaza viguros
salcamul. Daca se procedeaza la ranirea scoartei
arborilor prin mobilizarea superficiala a solului se poate
conta pe o drajonare mai intensa. Spre deosebire de
lastari, drajonii apar si in anul urmator taierilor de
crang. De asemenea, drajonii se individualizeaza mai
repede prin formarea radacinilor proprii iar riscul
putregaiului interior este mai mic decat la lastari. Un
caz particular de regenerare vegetativa este marcotarea
care se produce in mod natural la fag, salcie, molid, etc.
Evaluarea
regenerarii naturale
Este o operatiune foarte necesara care trebuie
efectuata pe toata durata desfasurarii procesului de
regenerare. Se face anual, dupa o metodologie stabilita
prin normele tehnice.
In cazul evaluarii prin observatii se va aprecia, dupa
parcurgerea suprafetei in cure de regenerare daca
aceasta decurge foarte bine, satisfacator sau slab
estimandu-se masurile de remediere. In practica se
recomanda amplasarea a 3-7 suprafete de proba la
hectar, marimea pietei fiind de 5 m2 iar procentul de
inventariere de circa 2%. Puietii se inventariaza
diferentiat pe specii, pe dimensiuni, pe calitate sau
inregistrarea distincta a releveelor fara puieti, cu 1 puiet,
2, 3 sau mai multi puieti.
Regenerarea poate fi considerata reusita cand avem un
minim 1-2 puieti viabili la m2 sau peste 10.000 de puieti
viabili la hectar.
Regenerarea naturala din samanta se impune
deoarece
- pune mai sigur in valoarea ecotipurile locale, mai
bine adaptate conditiilor de mediu
- realizand de la inceput o desime mai mare a
puietilor ofera o baza de selectie mai larga pentru
dirijarea compozitie si calitatii arborilor
- reclama costuri mai reduse
- asigura mai bine continuitatea padurii in timp si
spatiu.
Iata de ce, cresterea ponderii regenerarii naturale
vegetative, legata mai ales de interesele micilor
proprietari ar reprezenta un pas inapoi fata de
silvotehnica actuala.
6. Constituirea stării de masiv
Constituirea starii de masiv se refera la procesul de
apropiere a coroanelor puietilor si realizare a
coronamentului unui arboret nou intemeiat. La
constituirea starii de masiv participa initial masa de
puieti din speciile arborescente dar si unii arbusti care in
scurt timp vor ramane intr-un etaj inferior. Numai in
conditiile starii de masiv arbori capata forma forestiera,
diferita de cea specifica.
In padurea pluriena, starea de masiv a arboretului se
mentine cu continuitate in timp ca urmare a faptului ca
in locul unor arbori grosi care se usuca sau sunt extrasi
se integreaza alte exemplare tinere din masa puietilor
care refac consistenta arboretului. In padurea echiena
sau relativ echiena, fiecare generatie arborescenta se
constituie o data cu formarea coronamentului noului
arboret si deci cu constituirea masivului. Constituirea
starii de masiv reprezinta un mod eficient de adaptare a
arborilor pentru luarea in stapanire a teritoriului, deci ca
forma cea mai eficienta de existenta a speciilor
lemnoase de aceea constituirea si mentinerea starii de
masiv reprezinta conditia de baza pentru punerea in
valoare cu continuitate a functiilor productive si
protectoare ale fondului forestier.
Cresterea si dezvoltarea padurii
Cresterea se refera la sporirea treptata si ireversibila
a dimensiunilor si a biomasei organismelor ce participa
in constituirea padurii. Cresterea arborilor si arboretelor
are o importanta deosebita in cunoasterea padurii, in
estimarea capacitatii productive si protectoare a acesteia
si in gospodarirea judicioasa a resurselor forestiere.
In mediul padurii, arborii isi pun in vedere potentialul
lor de crestere in mod variat sau, daca nu mai reusesc,
se usuca si sunt eliminati. Ca regula generala, arborii
predominanti din arboret au cresterile cele mai active si
constituie principalii producatori de masa lemnoasa. De
aceea prin masuri silvotehnice corect aplicate, in
padurea cultivata, in stratul dominant al arboretului este
indicat sa fie promovati arborii valorosi ca specie si
conformare.
Tot ca urmare a cresterii diferentiate a arborilor in
padure se realizeaza diferentierea si dispunerea etajata a
arborilor in arboret, iar dupa constituirea starii de masiv
se contureaza tot mai evident forma forestiera a
acestora, diferita de cea specifica.
Cresterea arborilor in inaltime este mai intensa in
tinerete cand se realizeaza si culminarea cresterii. La
unele specii cresterea maxima se realizeaza de timpuriu
iar ele se numesc repede crescatoare (salcia, plopul,
mesteacanul, etc.). La alte specii culminarea cresterii
are loc mai tarziu iar speciile se numesc incet
crescatoare (molid, brad, fag, etc.), iar la alte specii se
prezinta o situatie medie.
Rarirea arboretelor excesiv de dese stimuleaza cresterea
in grosime a arborilor remanenti si contribuie la
cresterea ponderii sortimentelor de lemn mai gros dar o
rarire prea intensa poate conduce la accentuarea
conicitatii trunchiurilor si la incetinirea ritmului
producerii elagajului natural, putand afecta calitatea
masei lemnoase.
Trebuie remarcat faptul ca intre cresterea curenta si
cea medie exista o relatie legica cu mari implicatii in
stabilirea varstei exploatarii arboretelor echiene. Astfel,
cresterea curenta este mai activa in primii ani,
culmineaza mai devreme si in marime absoluta este mai
mare decat cresterea medie dupa care incepe sa scada si
intersecteaza curba cresterii medii in momentul in care
aceasta din urma atinge un maxim dupa care ambele
sunt descrescatoare dar cresterea curent este inferioara
celei medii. Varsta exploatabilitatii arboretului este
egala cu cea la care cresterea medie atinge valoarea
maxima, fapt evident daca se are in vedere ca atat
pentru o perioada mai lunga cat si pentru una mai scurta
de timp se obtine o productie medie inferioara.
Dezvoltarea
arborilor
In dezvoltarea arborilor individuali se disting patru
etape de dezvoltare: etapa embrionara, etapa tineretii, a
maturitatii si etapa batranetii.
Etapa embrionara incepe cu fecundarea celulei ou si
dureaza pana la maturatia embrionului si coacerea
semintei. La cele mai multe specii arborescente dureaza
un singur sezon de vegetatie dar exista si cazuri cand
aceasta dureaza doi ani (cer, stejar rosu, pin) sau chiar
trei (ienupar).
Etapa tineretii debuteaza cu rasarirea plantulelor si
dureaza pana la prima fructificatie. In cazul regenerarii
vegetative ciclul de dezvoltare incepe cu etapa tineretii.
Durata acestei faze este relativ scurta si se realizeaza cat
timp arboretul este angajat in faza ascendenta de
crestere. In aceasta etapa arborii se caracterizeaza
printr-o capacitate ridicata de adaptare la mediul in care
se dezvolta, exigentele fata de lumina si constituientii
nutritivi cresc iar in masivul forestier eliminarea este
foarte activa. In aceasta etapa se pot recunoaste trei faze
de dezvoltare:
- faza de plantula dureaza doar primul sezon de
vegetatie, cand puietii rasariti se hranesc cu substantele
de rezerva din samanta sau cotiledoane
- faza dezvoltarii individuale incepe din al doilea
sezon de vegetatie si se incheie concomitent cu
constituirea noului masiv
- faza dezvoltarii in masiv are loc numai la puietii
(lastarii) care cresc in masivul padurii. Debuteaza cu
intemeierea arboretului si se incheie cand exemplarele
ajung la prima fructificatie. In aceasta faza exemplarele
ajunga capete forma forestiera si realizeaza cresterile
cele mai active.
Etapa maturitatii debuteaza cu prima fructificatie si
dureaza pana la aparitia semnelor evidente de
depericiune (uscarea coroanei de la varf spre baza,
producerea scorburilor, etc.). In prima parte a acestei
etape arborii realizeaza mari dimensiuni si calitati
superioare devenind exploatabili. Daca raman mai mult
in padure cresterile se reduc calitatea lemnului incepe a
se deprecia si valoarea de utilizare se reduce ca si
capacitatea de adaptare la mediul de viata.
Etapa batranetii este scurta si dureaza de la aparitia
simptomelor de depericiune si pana la uscarea arborelui.
Etape si faze de dezvoltare a padurii
Prin analogie cu dezvoltarea arborilor, la arboretele
echiene se pot diferentia doar trei etape de dezvoltare si
mai multe stadii calitativ diferite.
Etapa tineretii debuteaza cu intemeierea arboretului si
se incheie cand arboretul ajunge la prima fructificatie
abundenta. In aceasta etapa arboretul prezinta o mai
mare capacitate de adaptare la conditiile de mediu, iar in
conditii improprii, in partea finala a acestei etape, cand
cresterile se accentueaza si culmineaza poate aparea,
poate aparea un moment de criza si se inregistreaza
esecuri de cultura. Padurea este de regula bine inchisa si
celelalte etaje de vegetatie pot lipsi sau se dezvolta mai
anevoios. In cadrul acestei etape se disting mai multe
faze de dezvoltare.
- Faza de semintis este o faza premergatoare dar
indispensabila intemeierii unui nou arboret. Incepe cu
aparitia plantulelor si se incheie cu constituirea starii de
masiv a arboretului nou intemeiat. Se caracterizeaza
prin dezvoltarea individuala a masei de exemplare care
intra in competitie cu toate celelalte etaje de vegetatie.
Pentru cele mai multe specii, conditiile cele mai bune de
crestere si dezvoltare se gasesc in mediul padurii; cand
insa presiunea competitiva a masivului este prea
puternica, existenta semintisului poate fi periclitata daca
arboretul nu este rarit corespunzator.
- Faza de desis incepe cu constituirea starii de masiv si
se incheie cand incepe sa se produca elagajul natural.
Competitia este foarte activa si eliminarea naturala este
foarte intensa, fara a favoriza de fiecare data
exemplarele cele mai valoroase ca specie si conformare.
De aceea, in padurea cultivata este necesar sa se
intervina cu masuri de rarire si selectie dirijata
(degajari)
- Faza de nuielis incepe cu declansarea elagajului
natural si se incheie cand majoritatea arborilor ating
diametrul de 4-5 cm. Ritmul de crestere se intensifica
iar eliminarea naturala este inca foarte intensa.
Exemplarele componente incep a capata forma
forestiera dar nu ajung sa-si defineasca fiecare in parte
valoarea, fapt ce face ca interventiile sa capete
caracterul unei rariri si selectii de masa cu caracter
negativ.
- Faza de prajinis a arboretului dureaza un interval in
care diametrul mediu al arboretului este cuprins intre 5
si 10 cm. Competitia este accentuata, diferentierea si
eliminarea naturala sunt intense iar elagajul natural se
accentueaza. Cresterea in inaltime a arborilor devine
foarte activa astfel incat daca arboretul nu este rarit
suficient trunchiurile devin excesiv de zvelte facand
arboretul mai vulnerabil la rupturi si doboraturi de
zapada
.- Faza de paris, ultima din etapa tineretii, cand
diametrul mediu al arboretului are marimi cuprinse intre
10 si 20 cm. De fapt, aceasta faza se incheie cand
arboretul realizeaza prima fructificatie abundenta,
indiferent de marimea diametrului. Cresterea in inaltime
culmineaza si intra in faza descendenta iar cresterea in
diametru se apropie de momentul culminant. Arborii din
arboret isi precizeaza tot mai evident calitatea si
valoarea si, ca urmare, se poate trece la selectia cu
caracter de masa la aceia cu caracter individual si
pozitiv, in care atentia trebuie indreptata asupra
arborilor valorosi din arboret.
Etapa maturitatii incepe dupa prima fructificatie si
se considera incheiata atunci cand arboretul ajunge intr-
o avansata de depericiune. In padurea cultivata
arboretele sunt exploatate inaintea incheierii acestei
etape. Rarirea progresiva a arboretului si fructificarea
arborilor favorizeaza instalarea semintisurilor
preexistente dar si a subarboretului si a paturii vii In
aceasta faza s-au diferentiat doua faze distincte.
- Faza de codrisor este marcate de inceperea
fructificatiei arboretului si dureaza pana cand diametrul
mediu atinge 35 cm. Arboretul poate reactiona eficient
la rarituri, dar trebuie intervenit de asa maniera incat sa
se previna instalarea si dezvoltarea prea viguroasa a
subarboretului si a paturii erbacee.
- Faza de codru mijlociu corespunde intervalului in care
diametrul mediu este cuprins intre 35-50 de cm. Cu
aceasta se incheie si etapa maturitatii iar arboretul ramas
da semne evidente de depericiune. Arboretul remanent
mai realizeaza in aceasta faza cresteri active, da ritmul
cresterilor scade tot mai evident. In padurea cultivata
arboretele devin exploatabile inaintea incheierii acestei
faze. Biocenoza in ansamblu se restructureaza continuu
iar reusita regenerarii va depinde de valoarea si desimea
arborilor ramasi.
Etapa batranetii careia ii corespunde o singura faza, de
codru batran, se intalneste doar in arboretele ocrotite,
exceptate de la taieri de produse principale. Arborii
existenti au cresteri foarte reduse, coroana lor se usuca
de la varf spre baza, putregaiul se accentueaza, etc.
Capacitatea competitiva a arboretului scade pana
aproape inceteaza si se dezvolta tot mai viguros o alta
generatie arborescenta sau celelalte etaje de vegetatie.
Exista chiar riscul ca statiunea sa se degradeze daca nu
se intervine prin masuri de conservare a unor
ecosisteme forestiere.
2

7. Regenerarea padurii
Regenerarea sub masiv
poate fi considerata modul normal de regenerare.
Considerente de natura silviculturala (valorificarea
speciilor locale cele mai bine adaptate, lipsa
transplantarilor specifice instalarii pe cale artificiala,
desimea mai mare a puietilor care permite o selectie mai
riguroasa) dar si economice (costuri mai reduse ale
lucrarilor de regenerare), vor impune ca pe viitor
aceasta metoda sa devina prioritara.
In principiu, instalarea unor noi generatii sub masiv se
poate produce acolo si atunci cand, prin masuri tehnice
adecvate, sunt valorificate aptitudinile arboretului
parental de a produce samanta (lastarii) din care se va
instala o noua generatie juvenila si, in continuare, prin
rarirea pana la lichidarea arboretului parental se creeaza
conditii tot mai prielnice e crestere si dezvoltare pentru
intemeierea unui nou arboret.
Regenerarea sub masiv este de neinlocuit in cazul
instalarii unor specii sensibile la actiunea unor factori
perturbanti care actioneaza pe teren descoperit
(ingheturi, arsite, secete, etc.) cum este in primul rand
cazul la brad si fag. De asemenea, este de preferat in
cazul cvercineelor care au nevoie in stadiul de semintis
de o eficienta protectie laterala.
Insa, in cazul regenerarii sub masiv, lumina poate
deveni un factor limitativ, daca nu se intervine in rarirea
arboretului parental, avand in vedere cerintele ecologice
ale semintisului speciilor dorite. Totodata trebuie avut
in vedere ca intre generatia adulta si cea juvenila apar
raporturi de concurenta si, daca nu se intervine
corespunzator, arboretul matur va conduce la eliminarea
arboretului instalat. De asemenea, daca semintisul
speciilor valoroase intarzie sa se instaleze, dupa rarirea
arboretului parental, atunci, in conditiile mediului intern
modificat al padurii se va instala si dezvolta viguros
patura erbacee, subarboretul si semintisul unor specii
nedorite care vor deveni apoi concurenti de temut
pentru procesul de regenerare. Semintisul principalelor
specii forestiere trebuie pus complet in lumina dupa 2-6
ani la larice, dupa 2-4 ani la stejar pedunculat, dupa 3-6
ani la gorun, garnita si cer, dupa 5-8 ani la molid, dupa
6-15 ani la fag, dupa 8-15 ani la brad.
Dupa felul cum sunt conduse taierile si se asigura
regenerarea se pot recunoaste mai multe forme
fundamentale de regenerare sub masiv:
¨ regenerarea sub masiv, din samanta, prin extrageri
cu caracter continuu.
Constituie calea cea mai intensiva de regenerare si este
aplicabila arboretelor cu structura pluriena sau relativ
pluriena. In astfel de arborete, an de an, dar de fiecare
data in alte puncte, se extrag, selectiv, cate unul sau
grupe mici de arbori grosi sau foarte grosi, imprastiati in
padure, iar dupa fiecare fructificatie, in punctele
deschise din arboret se instaleaza semintisul din care,
prin crestere si dezvoltare se vor integra mereu noi
arbori tineri in arboretul existent. In acest caz, procesele
de exploatare, regenerare, crestere si dezvoltare au
caracter continuu
Regenerarea din samanta se produce aproape exclusiv
pe cale naturala iar taierile de arbori exploatabili nu
trebuie corelate cu mersul fructificatiei speciilor
componente, daca nu se deschid decat puncte (ochiuri)
mici, favorabile instalarii semintisului si nu altor etaje
de vegetatie. Sunt favorizate in regenerare speciile mai
rezistente la umbrire ceea ce limiteaza in mare parte
sansele de extindere a acestui mod de regenerare la
padurile constituite din specii de lumina.
¨ regenerarea sub masiv, din samanta, prin rarirea
progresiva si neuniforma a arboretului matur
Se urmareste concomitenta a generatiei devenita
exploatabila cu alta noua, valoroasa, prin rarirea cat mai
uniforma a semintisului din care se va constitui noua
padure tanara. In acest context, de regula, prima taiere
de regenerare va avea drept scop instalarea unui
semintis valoros si deci va avea in vedere mersul
fructificatiei si instalarea semintisului iar urmatoarele
taieri vor viza exploatarea integrala a arboretului matur
si instalarea cat mai sigura a noului arboret. Acest
sistem da rezultate bune daca se aplica in arborete pure
sau aproape pure, situate pe statiuni mai omogene, in
care nu se doreste schimbarea speciei.
regenerarea vegetativa sub masiv,in paduri de crang.
Constituie un caz particular de regenerare naturala
vegetativa (lastarire, drajonare) si se bazeaza pe taierea,
in arborete tinere, a unor exemplare din padurea de
crang iar din cioatele ramase dupa taiere vor da lastari
care se integreaza in arboretul rarit prin exploatare. La
noi in tara nu a dat rezultate incurajatoare si nu se aplica
deloc.
regenerarea padurii pe teren descoperit
Acest mod de regenerare devine oportun ori de cate
ori se considera necesara exploatarea integrala a
arboretului matur printr-o singura taiere, iar pe suprafata
ramasa complet descoperita de vegetatie trebuie
intemeiata o noua padure tanara. Este singurul sistem de
care se poate face uz si atunci cand se decide infiintarea
padurii pe alte terenuri (agricole, pasuni) lipsite anterior
de padure si in care conditiile stationale permit
instalarea vegetatiei forestiere.
In acest caz, actul regenerarii are loc dupa incheierea
celui de exploatare, sau acesta din urma lipseste In
aceste conditii este favorizata instalarea semintisului
speciilor mai robuste, mai iubitoare de lumina, dar si
mai rezistente la actiunea unor factori vatamatori
specifici terenului descoperit.
Regenerarea pe teren descoperit devine cu atat mai
nesigura si mai costisitoare cu cat suprafata este mai
mare sau se intarzie mai mult dupa extragerea
arboretului exploatabil si cu cat conditiile stationale
sunt mai neprielnice. In schimb, regenerarea vegetativa
a unor specii (salcii, plopi, anini, salcam,etc.) s-a
dovedit a fi mai sigura decat sub masiv si se realizeaza
cu cele mai mici costuri de regenerare. Este de remarcat
insa faptul ca, desi regenerarea vegetativa a unor specii
este sigura si ieftina, in practica s-a dovedit ca
arboretele intemeiate raman evident inferioare ca
valoare celor de codru, constituite din aceleasi specii.
¨ regenerarea naturala din samanta pe teren
descoperit.
Are loc dupa taierea rasa a unor benzi inguste din
marginea masivului in care este favorizata insamantarea
produsa de masivul matur alaturat, care ofera ulterior si
o protectie laterala eficace semintisului instalat. Este un
sistem de regenerare mai dificil de condus insa motivat
de usurinta exploatarii si, mai ales de nevoia asigurarii
unei eficiente protectii aboretelor noi create la actiunea
unor factori perturbatori cum sunt vanturile puternice.
Daca in anume imprejurari, pe banda ramasa
descoperita nu se instaleaza un semintis natural viabil
sau nici nu se doreste acest lucru, devine obligatorie
instalarea pe cale artificiala a semintisului. In acest caz,
exploatarea padurii se face numai pe benzi inguste, care
inainteaza in interiorul masivului in sens invers de
actiune a factorului perturbant periculos. Se poate aplica
in diferite variante in molidisuri echiene, laricete si
pinete.
¨ regenerarea artificiala din samanta pe teren
descoperit.
Se aplica acolo si atunci cand padurea existenta este
exploatata prin taiere rasa (unica) pe suprafete mai mari
sau cand anumite terenuri goale ce nu pot fi valorificate
eficient prin alt mod de folosinta urmeaza a fi
impadurite. Regenerarea are loc in conditiile mediului
de teren descoperit care, de cele mai multe ori, sunt mai
favorabile instalarii paturii erbacee, subarboretului sau
unor specii pionere (mesteacan, plop, salcie capreasca,
carpen s.a.) care se instaleaza si se dezvolta mai usor pe
teren descoperit dar prezinta valoare ecologica si mai
ales economica mai reduse.
Fundamentarea masurilor tehnice necesare pentru
intemeierea vegetatiei forestiere din samanta pe teren
descoperit face obiectul disciplinei impaduriri.
¨ regenerarea vegetativa, naturala si artificiala pe
teren descoperit.
Se realizeaza in urma aplicarii taierilor rase in arborete
tinere, care dispun de capacitatea de a produce lastari
sau drajoni, ca si in cazul in care se recurge la
regenerarea vegetativa artificiala (butasire). Intemeierea
unor arborete tinere pe aceasta cale este lai sigura decat
regenerarea din samanta, reclama costuri mai reduse si
lucrari de ingrijire a lastarisului mai putine. Deoarece
insa noile arborete trebuie exploatate tot la varste mici,
atat productia si productivitatea cat si calitatea masei
lemnoase raman in multe cazuri inferioare arboretelor
de codru. Sunt insa si exceptii cum este cazul
rachitariilor, zavoaielor de plop si salcie, unele culturi
de salcam la care regenerarea naturala este sustinuta
deopotriva de considerente silviculturale si economice.
Cand se constata ca vigoarea de lastarire slabeste se
poate si este indicat ca sa se procedeze la extragerea
cioatelor necorespunzatoare si reimpadurirea prin
plantatii cu puieti proveniti din samanta.
regenerarea padurii in si la
margine de masiv
Constituite un sistem intermediar de intemeiere a
unei paduri si consta in aceea ca procesul de regenerare
incepe dintr-o anumita margine ingusta a masivului
exploatabil si inainteaza in interiorul acestuia pana la
epuizarea arboretului matur. Specific acestui sistem este
ca fiecare banda amplasata in interiorul marginii de
masiv este condusa prin doua sau mai multe taieri,
urmand instalarea semintisului, dar dezvoltarea lui si
constitui pe o banda exterioara, la marginea masivului
rarit, care ofera protectie atat semintisului care se
instaleaza in banda respectiva, cat si celui de pe banda
alaturata de pe care, intre timp, arboretul matur a fost
integral extras. Ca urmare, regenerarea incepe in
marginea masivului, uniform sau neuniform, si se
desavarseste pe teren descoperit la marginea masivului
beneficiind de protectia laterala a acestuia
In desfasurarea procesului de exploatare si regenerare s-
au diferentiat doua benzi
- Banda interna este constituita dintr-o fasie
ingusta, din interiorul masivului, de latime de cel mult
2H (inaltimea arboretului matur). In aceasta banda
taierile sunt repetate si corelate cu mersul fructificatiei
si instalarea semintisului
- Banda externa, care provine mereu dintr-o
banda interna in care vechiul arboret este integral
extras, iar semintisul beneficiaza de protectia laterala a
arboretului
Folosind liniile de masiv ca linii de plecare se sconteaza
la realizarea unor conditii dintre cele mai favorabile de
producere si conducere a regenerarii insa se ajunge la o
mai mare fragmentare a masivelor forestiere care pot
spori vulnerabilitatea padurii.
Evaluarea reusitei si calitatii regenerarilor
Reusita regenerarii in padurea cultivata este
conditionata de un complex de factori favorizanti sau
perturbanti ce se manifesta diferit in spatiu si in timp.
De aceea, pentru dirijarea sustinuta, sigura si eficienta a
procesului de regenerare este obligatorie evaluarea
desfasurarii pe parcurs a acesteia.
Controlul si evaluarea regenerarii au loc anual, in
perioada 1 Septembrie - 31 Decembrie, din momentul
instalarii si pana cand se apreciaza reusita definitiva a
regenerarii care corespunde constituirii starii de masiv
si intemeierea noului arboret.
Pentru culegerea datelor din teren normele tehnice
recomanda amplasarea de suprafete de control de forma
dreptunghiulara de 5 m2 (5m x 1m) sau circulara
(R=1,26m) numarul acestora fiind diferit, in functie de
marimea suprafetei de regenerare si anume:
- 10 suprafete la hectar, in cazul suprafetelor
regenerate sub 3 ha;
- 5 suprafete la hectar, in cazul suprafetelor
regenerate de 3 – 10 ha;
- 2 suprafete la hectar, in cazul suprafetelor
regenerate de peste 10 ha;
La controlul regenerarii in etapa a II-a, marimea
insumata a suprafetelor de control trebuie sa reprezinte
8% din suprafata de regenerare daca nu depaseste 5 ha,
4% daca este intre 5 si 10 ha si 2% daca depaseste 10
ha.Suprafetele de regenerare mai mici de 2500 m.p. se
vor inventaria integral.
8. Lucrari silvotehnice de ingrijire si conducere a
padurii
În interiorul lucrărilor de conducere a arboretelor se
deosebesc intervenţii corespunzătoare stadiilor de
dezvoltare şi obiectivelor economice şi sociale urmărite.
Totodată se includ între aceste lucrări şi o categorie de
intervenţii cu caracter special, cum este cazul lucrărilor
de îngrijire la margine de masiv, elagajul artificial şi
emondajul, lucrările de igienă
Lucrări de îngrijire cu caracter sistematic
(operaţiuni culturale)
Degajări - desiş - ţinerea în frâu a speciilor
nevaloroase, copleşitoare, a lăstarilor, a preexistenţilor
etc.; - promovarea exemplarelor valoroase; -
ameliorarea compoziţiei arboretului; - ameliorarea
condiţiilor de creştere etc.
Depresaj – seminţiş desiş - rărirea convenabilă a
arboretelor pure excesiv de dese; - ameliorarea
condiţiilor de creştere şi dezvoltare.
Curăţiri - nuieliş prăjiniş - rărirea şi selecţia în masă
prin extragerea exemplarelor necorespunzătoare ca
specie şi conformare; - ameliorarea compoziţiei
arboretului; - creşterea rezistenţei arboretului la acţiunea
factorilor vătămători; - ameliorarea condiţiilor de
creştere şi dezvoltare a arborilor şi arboretului;
Rărituri - păriş-codru mijlociu - selecţia individuală
inter şi intraspecifică; - ameliorarea stării de desime, a
compoziţiei şi calităţii arboretului; - creşterea rezistenţei
arboretului la acţiunea factorilor vătămători; -
ameliorarea condiţiilor de creştere şi dezvoltare a
arborilor valoroşi; - recoltarea şi valorificarea raţională
şi superioară a masei lemnoase rezultate
Lucrări de îngrijire cu caracter special
Lucrări de igienă - prăjinişcodru bătrân -
ameliorarea stării fitosanitare prin extragerea arborilor
uscaţi, rupţi şi doborâţi, vătămaţi etc.; - obţinerea şi
valorificarea unei mase lemnoase suplimentare sub
formă de produse accidentale.
Elagajul artificial - nuieliş-păriş - înlăturarea
cioturilor, a ramurilor uscate şi verzi de la baza coroanei
arborilor valoroşi.
Emondajul - îndepărtarea crăcilor lacome şi a
mugurilor din partea inferioară a tulpinii arborilor.
Îngrijirea marginii de masiv - în toate stadiile -
creşterea rezistenţei lizierelor de pădure la acţiunea
factorilor vătămători.
Lucrările de îngrijire şi conducere a arboretelor au un
caracter sistematic, ele executându-se în mod periodic
potrivit stadiului de dezvoltare a acestora, într-o
succesiune bine definită pe toată perioada ciclului de
producţie. Caracterul sistematic al lucrărior presupune
ca:
- fiecare lucrare se caracterizează printr-un scop și
tehnică de lucru aparte, dar integrate între ele și în
sistemul general de gospodărire a pădurilor;
- fiecare intervenție este condiționată de lucrările
anterioare și în același timp condiționează intervențiile
viitoare;
- lucrările de îngrijire și conducere a arboretelor sunt, pe
de o parte, o continuare a lucrărilor de îngrijire a
semințișurilor și plantațiilor și, pe de altă parte, ele se
corelează organic cu viitoarele lucrări de regenerare;
- efectul pozitiv în sporirea valorii arboretelor se poate
obține numai prin executarea cu consecvență a tuturor
lucrărilor integrate în sistemul de îngrijire preconizat. În
cazul arboretelor cu structură echienă și relativ echienă
gestionate în sistemul de codru regulat sau de crâng
simplu, lucrările de îngrijire se vor execută
corespunzător stadiului de dezvoltare al acestora.
3
 9. REGIME ŞI TRATAMENTE
Regimul este modul general în care se va realiza
regenerarea pădurii cultivate. Întrucât regenerarea
pădurii poate avea loc pe cale generativă sau vegetativă,
se vor distinge prin urmare şi regimele fundamentale:
Regimul codrului , Regimul crang, Regimul
crângului compus (din lăstari şi seminţe)
Regimul codrului se bazează pe regenerarea din
seminţe şi pe conducerea acesteia până la vârsta când
arborii ating mari dimensiuni. Pădurea tratată în regim
de codru, provine obişnuit din seminţe şi prezintă două
atribute importante: se poate regenera tot din seminţe
din generaţie; produce lemn de dimensiuni mari, cu un
ridicat indice de utilizare.
Din aceasta rezultă, că pădurile cultivate în regim de
codru să fie conduse la vârste suficient de mari, când
fructificarea abundent şi regenerarea naturală din
seminţe este posibilă. Prin excepţie tot în regimul de
codru sunt incluse şi culturilor de plopi euroamericani,
create prin plantarea butaşilor, şi prin creşterii foarte
active arborii ating dimensiuni comparabile cu cele din
pădurile de codru. În regimul de codru sunt incluse toate
pădurile de răşinoase, amestecurile de răşinoase cu
foioase, şi cele de foioase în care specia şi staţiunea
permit obţinerea de biomasă lemnoasă de înaltă calitate.
Tot în regim de codru se încadrează şi marea majoritate
de a pădurilor cu rol deosebit de protecţie. Ciclurile de
producţie variază în pădurile de codru între 40-50 ani la
plopi şi peste 100 ani, în celelalte păduri în funcţie de
natura pădurii, scopul urmărit şi condiţiile staţionale. În
pădurile cu structura grădinărită, arborii consideraţi
individual se pot menţine şi la vârste şi mult mai mari.
Regimul crângului reprezintă modul general de
gospodărire a unei păduri, bazată pe regenerarea din
lăstar, drajonii şi pe conducerea acestea în vederea
obţinerii lemnului de dimensiuni mici şi mijlocii.
Atributele principale a pădurii în regim de crâng sunt:
Să fie capabilă de regenerarea vegetative. Să producă
lemn de dimensiuni mici şi mijlocii
Ciclul de producţie la pădurile de crâng variază de la
1an (la rachitării) până la 40 ani la celelalte specii. Este
ştiut că după câteva reprize de tăieri şi regenerări
consecutive, lăstărirea este tot mai anevoioasă, şi este
necesară înlocuirea cioatelor cu exemplare din seminţe,
dar fiind faptul că ele vor fi conduse până la vârste mici
se vor regenera apoi tot vegetativ şi se vor menţine în
crâng. Tot aici se includ răchităriile, salcâmetele,
zăvoaile de salcie, o parte din pădurile din silvicultură.
Regimul crângului compus–reprezintă o formă
intermediară de gospodărire a unei păduri, bazat atât pe
regenerarea din seminţe, cât şi vegetativă, şi pe
conducerea acesteia în vederea obţinerii lemnului de
dimensiuni mici şi mijlocii şi mari.
Tratamente in regim codru
2.1. Tratamente cu taieri rase si regenerare pe
teren descoperit.
Tratamentele din aceasta grupa se caracterizeaza prin
faptul ca arboretul exploatabil se recolteaza printr-o
singura taiere unica (rasa). Actul regenerarii urmeaza
celui de exploatare care constituie modul cel mei radical
de interventie in viata padurii. Odata cu exploatarea
integrala a arboretului dispare si mediul intern al padurii
iar semintisul instalat nu beneficiaza de protectia
masivului parental.
Dupa mecanismul de conducere a taierilor si de
producere a regenerarilor s-au diferentiat doua
tratamente de baza:
- tratamentul taierilor rase cu regenerare artificiala;
- tratamentul taierilor rase cu regenerare naturala.
2.1.1. Tratamentul taierilor rase cu regenerare
artificiala
Consta in taierea anuala a cate unui parchet ajuns la
termenul exploatarii, iar regenerarea suprafetei ramase
complet descoperita se asigura ulterior, pe cale
artificiala, prin reimpaduriri, urmand ca in ansamblul
padurii sa se realizeze o structura echilibrata de arborete
echiene, cu varste si dimensiuni gradate. De remarcat ca
in practica notiunea de parchet este utilizata pentru
oricare arborete supuse exploatarii de produse lemnoase
(principale, secundare, etc.).
Prin taieri anuale pe suprafete mari de 60 – 80 de
hectare cum se practicau in trecut s-a ajuns adesea la
declansarea unor procese erozionale si schimbari in
evolutia compozitiei arboretelor. Experienta acumulata
a condus la impunerea unor reguli privind amplasarea,
marimea, forma si ritmul de revenire cu taierile in
parchetele alaturate. S-a aplicat cel mai mult in
molidisurile naturale si artificiale si in cazul unor lucrari
de refacere sau substituire in aproape toate formatiile
forestiere.
Caracteristicile tratamentului prin care difera de
celelalte sunt urmatoarele:
- unitatea de productie se imparte si trebuie sa
cuprinda un numar de parchete egal cu marimea ciclului
de productie adoptat;
- la amplasarea parchetului se tine cont de
actiunea factorilor locali periculosi;
- taierea unui parchet alaturat are loc numai dupa
ce semintisul a pus temeinic stapanire pe sol si
regenerarea este asigurata;
- regenerarea parchetelor exploatate se produce
prin reimpaduriri, cu specii rezistente la mediul pe teren
descoperit.
2.1.1. Tratamentul taierilor rase in benzi si
regenerare naturala
In dorinta de a inlatura, cel putin in parte dezavantajele
taierilor rase pe parchete si urmarind si producerea
regenerarii naturale pe terenul ramas descoperit s-au
fundamentat mai multe variante. Prin modul cum sunt
conduse taierile in benzi se urmareste atat valorificarea
potentialului de regenerare naturala a arboretelor
devenite exploatabile, cat si dezvoltarea cat mai sigura a
semintisului instalat ca urmare a protectiei laterale.
S-au diferentiat mai multe variante:
a. Taierile rase in benzi alaturate. Constau din taieri
rase in succesiuni de benzi inguste, asezate una langa
alta si inaintand impotriva vantului dominant sau a altui
factor vatamator periculos, regenerarea benzilor urmand
a se realiza din samanta si beneficiind de protectia
laterala oferita de padurea alaturata.
La nevoie si in forme adaptate se pot aplica si in scopul
refacerii (substituirii) unor arborete necorespunzatoare
situate pe versanti cu panta pana la 350. Principial
taierile rase se localizeaza pe benzi inguste, 1-2 inaltimi
medii ale arboretului (H), tinand seama de capacitatea
de diseminare a semintelor si de distanta pana la care se
manifesta efectul de protectie laterala a arboretului
ramas neexploatat.
b. Taierile rase in benzi alterne (culise) se deosebeste
de prima varianta prin faptul ca benzile taiate alterneaza
ca alte benzi netaiate. Nu se aplica la noi deoarece
regenerarea naturala decurge satisfacator doar pentru
prima serie de benzi.
c. Taierile rase in benzi la margine de masiv sunt
asemanatoare cu taierile rase in benzi alaturate dar se
deosebesc prin aceea ca benzile incep in fiecare
insiruire numai de la o margine a masivului, au forma
impusa de marginea respectiva si inainteaza in interiorul
acestuia si impotriva factorului vatamator care
actioneaza in zona.
2.2. Tratamente cu taieri repetate si regenerare
sub masiv.
Tratamentele cu taieri repetate si regenerare sub
masiv au fost fundamentate din dorinta unei cat mai
bune regenerari naturale sub adapost care a reprezentat
modul normal de regenerare a padurilor virgine. Ele
urmaresc, in esenta, ca pe masura raririi si lichidarii
progresive a arboretelor exploatabile sa asigure
concomitent regenerarea si intemeierea unor noi
arborete tinere, din samanta si sub protectia eficienta a
masivului. Spre deosebire de tratamentul cu taieri unice,
in care actul regenerarii urmeaza indeaproape pe cel al
exploatarii, in acest caz exploatarea si regenerarea au
loc concomitent si se conditioneaza reciproc. Arboretele
care iau nastere prezinta o structura mai mult sau mai
putin echiena, care cu timpul se uniformizeaza.
Tratamentele cu taieri repetate si regenerare sub masiv
sunt mai intensive decat cele bazate pe taieri rase iar
regenerarea devine o consecinta directa a modului cum
se face exploatarea.
Spre deosebire de taierile rase in care starea de masiv si
mediul intern al padurii se intrerup brusc, in cazul
taierilor repetate cu regenerare sub masiv, vechea
padure se rareste treptat pana la lichidare, dar prin
regenerare se intemeiaza o noua padure tanara.
2.2.1. Tratamentul taierilor succesive
Tratamentul taierilor succesive costa in rarirea
treptata si uniforma a arboretelor devenite exploatabile,
urmarindu-se prin aceasta punerea in valoare a
arboretului parental si intemeierea altuia nou, din
samanta, sub masiv, asigurandu-se astfel regenerarea
padurilor si a functiilor ce-i sunt atribuite.
Caracteristicile tratamentului sunt urmatoarele
- arboretul parental se rareste treptat, pe cat posibil
uniform, dar si selectiv, prin doua sau mai multe reprize
de taieri pana se extrage integral intr-o perioada de timp
care sa favorizeze semintisului si constituirea noului
masiv arborescent;
- in desfasurarea succesiunii de taieri, aceasta se
diferentiaza ca scop, intensitate si mod de aplicare;
- regenerarea se produce din samanta, sub masiv,
si are un caracter relativ uniform
- arboretele care iau nastere sunt uniforme,
monoetajate, pure sau aproape pure, din specii mai
rezistenta la umbrire;
- posibilitatea se stabileste numai pe volum, prin
amenajament, iar localizarea taierilor prin care se
2.2.2. Tratamentul taierilor progresive
Tratamentul taierilor progresive consta din rarirea
treptata (progresiva) si neuniforma a arboretului, prin
taieri concentrate in ochiuri si imprastiate neregulat in
cuprinsul arboretelor exploatabile urmarindu-se
concomitent instalarea si dezvoltarea semintisului sub
protectia masivului parental si sa preia integral functiile
exercitate de vechiul arboret.
Caracteristicile tratamentului :
- taierile sunt repetate intr-o anumita perioada de
timp (max. 30 de ani) rarind treptat si neuniform
arboretul parental pana la completa sa lichidare si
regenerare;
- de fiecare data taierile se concentreaza in ochiuri
favorabile desfasurarii regenerarii si intemeierii de noi
arborete tinere si valoroase asigurand perenitatea
padurii si continuitatea functiilor sale
- taierile in ochiuri se coreleaza obligatoriu cu
mersul fructificatiei si cu ritmul de crestere si dezvoltare
a semintisurilor utilizabile preexistente sau instalate pe
parcurs in fiecare din ochiurile deschise;
- ochiurile deschise trebuie neintarziat regenerate
iar asupra lor se revine treptat ori de cate ori este nevoie
pentru desfasurarea sustinuta a regenerarii in fiecare
ochi si in arboretul intreg;
- in aplicarea tratamentului se disting mai multe
etape: de pregatire pentru regenerare (taieri preparatorii)
daca sunt necesare precum si de deschidere, de largire si
luminare, precum si de racordare;
- regenerarea se produce in ochiuri din samanta in
mod natural (dar si artificial daca este nevoie)
valorificand in mod optim anii de fructificatie din
perioada de exploatare regenerare si efectul protector al
arboretului parental conform cu cerintele ecologice ale
semintisului speciilor ce vor constitui noul arboret;
- instalarea semintisului in suprafata periodica in
rand decurge treptat ca si taierile care il sustin si se
desfasoara independent in fiecare din ochiurile deschise;
- prin modul cum sunt conduse taierile si ritmul
de intemeiere a arboretelor lucrarile d
ingrijire pot incepe chiar inainte de exploatarea
regenerarea completa a arboretelor din suprafata
periodica in rand si se concentreaza in arboretele tinere
si preexploatabile.
2.3. Tratamente cu taieri si regenerare continui.
Tratamentul codrului gradinarit.
Tratamentul codrului gradinarit consta in rarirea
continua si selectiva a arboretului, prin recoltarea din
anumite puncte a cate unui arbore sau grupe mice de
arbori deveniti exploatabili sau a caror mentinere nu
mai este necesara, regenerarea golurilor ramase
realizandu-se tot in mod continuu, din samanta, sub
masiv, in cadrul unor arborete a caror structura trebuie
permanent indrumata spre cea pluriena de tip gradinarit.
Codrul gradinarit, numit si tratamentul taierilor
gradinarite conduce la constituirea de paduri numite si
ele gradinarite, iar structura lor se apropie de aceea
pluriena naturala. El este supus unui sistem continuu de
interventii vizand recoltarea arborilor deveniti
exploatabili, instalarea continua a semintisului si
aplicarea tot continua a lucrarilor de ingrijire si
conducere a arborilor de varste si dimensiuni diferite
dar intim amestecate. Prin aceasta, padurea de codru
realizata prin gradinarit se deosebeste esential de cea de
codru regulat.
Caracteristicile tratamentului sunt urmatoarele:
- exploatarea nu se mai refera la arborete intregi ci
la arbori considerati individual dar se imprastie pe
suprafata intregii paduri sau numai o parte din aceasta
numita cupon;
- alegerea arborilor de extras are un rol decisiv in
realizarea obiectivelor fixate;
- punctele deschise prin recoltarea arborilor devin
nuclee de regenerare, iar din semintisul instalat se
asigura alimentarea continua cu arbori in prima
categorie de diametre si mentinerea structurii
gradinarite;
- punctele deschise si regenerate nu se mai largesc
in continuare prin noi interventii ci se vor deschide la o
noua interventie noi puncte care vor fi si ele ulterior
parasite;
- regenerarea punctelor deschise se realizeaza in
mod natural, din samanta, sub masiv fiind favorizata
instalarea preponderenta a speciilor mai rezistente la
umbrire fara a fi necesara corelarea taierilor cu anii de
fructificatie;
- taierile si regenerarea au caracter continuu;
- exploatabilitatea se fixeaza pe diametru nu pe
varsta si se refera la arbori individuali si nu la arborete.
Diametrul arborilor exploatabili poarta numele de
diametru tel sau diametru limita;
- solul se mentine permanent acoperit cu vegetatie
forestiera iar functiile padurii sunt exercitate constant.
Tratamentele in regim crang
Tratamentele din regimul crangului de pot aplica
numai in paduri constituite din specii care dispun de
capacitatea de regenerare vegetativa din generatie in
generatie (anin, salcam, tei, carpen, etc.). Pentru a
mentine activa capacitatea de regenerare vegetativa,
crangurile se exploateaza la varste mici, fapt ce face sa
se obtina masa lemnoasa de mici dimensiuni. Doua mari
avantaje au incurajat extinderea s-a.
Un prim avantaj este legat de usurinta, simplitatea,
siguranta si costurile mai reduse de regenerare. In plus,
lastarii (drajonii) cresc de la inceput mai activ decat
puietii din aceeasi specie si ca urmare inchid mai repede
starea de masiv, beneficiaza de un sistem radicelar mai
bogat si pot suporta mai usor secetele din primii ani,
reclama mai putine taieri de ingrijire si deci costurile de
productie la regenerare sunt evident mai mici. Acesta a
fost un avantaj deloc neglijabil mai ales pentru micii
proprietari de paduri. Al doilea avantaj este ca prin
exploatarea la varste mici se obtine masa lemnoasa de
produse principale in termen scurt, fapt ce convine mai
mult proprietarilor privati.
3.1. Tratamente de crang cu taieri de jos
3.1.1. Tratamentul crangului simplu
Crangul simplu se bazeaza pe taierea rasa, an de an,
a unei anumite suprafete dintr-o padure tanara, capabila
de a se regenera apoi pe cale vegetativa. Este
tratamentul de crang cel mai vechi, mai larg raspandit si
mai cunoscut, inca de pe vremea grecilor si romanilor.
Actualmente are inca o larga aplicabilitate in Italia
(40%), Franta (25%), Spania (22%), etc. La noi se mai
aplica doar pe 5-6% din suprafata fondului forestier dar
mutatiile produse in structura proprietatii asupra padurii
ar putea genera o noua extindere a tratamentului.
Caracteristicile tratamentului prin care se diferentiaza
de celelalte sunt urmatoarele: exploatarea are loc prin
taierea unica a unei suprafete echivalente posibilitatii
fixate care poate lua forma unor parchete sau chiar
benzi; in parchetul exploatat regenerarea se produce
prin lastari (butasi) dati din cioatele ramase sau din
radacinile acestora; ciclul de productie este scurt, pentru
a nu se pierde capacitatea de regenerare vegetativa;
materialul lemnos este de mai mici dimensiuni si de
calitate mai slaba; arboretul rezultat este echien,
regulat.
3.1.2. Tratamentul crangului cu taieri in cazanire
Este o varianta a crangului simplu, de care se
deosebeste prin aceea ca la taierea rasa a parchetului
scadent se procedeaza la extragerea arborilor din
pamant, cu o parte din radacinile groase. Se practica in
cazul unor culturi de salcam situate pe soluri usoare si
cu capacitate viguroasa de drajonare.
Tehnica tratamentului. Dupa extragerea arborilor si a
cioatelor, pe teren raman gropile de forma unor cazane,
de unde si denumirea tratamentului. In urma nivelarii si
mobilizarii solului se produce si o usoara vatamare
superficiala a radacinilor, ceea e contribuie la stimularea
drajonarii. Taierea se executa primavara timpuriu,
inainte de intrarea in vegetatie.
3.1.3. Tratamentul crangului cu rezerve
Consta din aplicarea taierilor de crang in parchetele
scadente dar, cu ocazia exploatarii fiecarui parchet
anual, se lasa in teren inca un ciclu de productie 50 –
100 exemplare la hectar netaiate, denumite rezerve. Prin
aceasta s-a dorit sa se obtina si o anumita cantitate de
lemn de dimensiuni mijlocii. Rezervele sunt alese din
specii mai valoroase din arboret, cu precadere din specii
de lumina. La noi a avut o larga aplicare si a fost
considerat drept tratamentul prin care s-au pus bazele
silvotehnicii in Principatele Romane.
3.2. Tratamente de crang cu taieri de sus
3.2.1. Tratamentul crangului cu taieri in scaun
Se bazeaza tot pe regenerarea din lastari, ca si la
crangul simplu, dar taierea tulpinii se face de regula la o
inaltime de 2 3 metri deasupra solului, iar lastarii dati la
acest nivel formeaza o noua coroana. Lastarii care se
formeaza pe tulpina la nivelul taieturii poarta denumirea
de sulinari si constituie o noua coroana din care se va
realiza productia de masa lemnoasa. La revenirea cu
taieri in acelasi parchet, dupa trecerea unui ciclu de
productie, se taie toti sulinarii, iar din tulpina ramasa
vor apare noi sulinari. Tulpina se ingroasa cu timpul la
nivelul sectiunii si ia o forma asemanatoare unui scaun
de unde si denumirea tratamentului. Cu timpul tulpina
se degradeaza, apar scorburi la suprafata si prezinta o
vigoare de lastarire tot mai redusa. De aceea, dupa 3-4
generatii de sulinari se recomanda taierea si extragerea
scaunelor si plantarea de noi generatii (butasi) de talie
mare numiti sade, care vor fi apoi tot cu taieri in scaun.
4
 10. Definirea, scopul si importanta impaduririlor
notiunea de împadurire imbratiseaza ansamblul de
probleme legate de instalarea vegetatiei forestiere
capabile sa valorifice la maximum potentialul productiv
al statiunilor, organizarea si aplicarea tehnologiilor
adecvate pentru producerea materialului de baza
ameliorat (seminte, butasi, puieti), imbunatatirea
conditiilor de vegetatie prin aplicarea unor agrotehnici
superioare, instalarea vegetatiei forestiere prin plantatii
sau semanaturi directe si ingrijirea culturilor pina la
realizarea starii de masiv refacerea arboretelor slab
productive reprezinta problema principala a
interventiilor artificiale in lucrari de impadurire.
Scopul actual al impaduririlor este acela de a instala
padurea artificiala sau cultura forestiera, in rol de
productie si protectie, unde regenerarea naturala nu este
posibila sau indicata.
Economia forestiera actuala isi propune ca scop sa
ridice productivitatea padurilor la nivelul cel mai inalt
posibil, inlaturind cit mai mult neconcordanta dintre
arboret si potentialul stational
Necesitatea şi importanţa instalării artificiale a
pădurii
Instalarea artificială a culturilor forestiere se poate
realiza prin trei metode: metoda plantaţiilor, metoda
semănăturilor directe şi metoda butăşirilor directe.
Ultima dintre metodele enumerate are însă o folosire
mai restrânsă, apelându‐se la ea doar în condiţii
speciale. Pentru a alege metoda de instalare trebuie
făcută a atentă analiză a condiţiilor locale
fitoclimatice şi pedologice; de asemenea trebuie
analizate particularităţile bioecologice ale speciilor a
căror introducere se urmăreşte şi nu în ultimul rând
să se ţină cont de aspectele economice implicate de
costurile de instalare ale viitoarelor culturi.
Datorită numeroaselor avantaje pe care le are, metoda
plantaţiilor este cea mai folosită în vederea instalării
speciilor forestiere. Plantarea presupune folosirea
puieţilor ca şi material de regenerare, rădăcina acestora
fiind fixată în solul terenului în care se urmăreşte
instalarea vegetaţiei lemnoase.
AVANTAJE.
Rata mare de supravieţuire a puieţilor după instalare
garantează o mai bună reuşită a culturilor. Acest lucru e
explicabil prin faptul că puieţii reuşesc să concureze
mai eficient vegetaţia erbacee prin dimensiunile mai
mari faţă de plantulele provenite din semănăturile
directe, puieţii valorificând la un nivel superior atât
spaţiul suprateran cât şi cel subteran. De asemenea
puieţii plantaţi sunt foarte rar expuşi deşosării în primul
an de instalare.
 Plantaţiile oferă un foarte bun control asupra
spaţierii indivizilor, numărului de exemplare şi desigur
asupra modului de asociere a speciilor din compoziţia
de împădurire. O spaţiere regulată şi
uniformă facilitează controlul culturilor iar mai apoi
uşurează realizarea operaţiilor de îngrijire şi conducere.
Asigurarea unui număr optim de exemplare per
suprafaţă poate să reducă din volumul lucrărilor de
îngrijire şi conducere a viitorului arboret.
 Se poate vorbi de o economie privind cantitatea de
seminţe folosită, comparativ cu semănăturile directe. Cu
aceeaşi cantitate de seminţe se poate obţine în pepiniere
o cantitate de puieţi ce poate asigura împădurirea unei
suprafeţe mult mai mari decât dacă s‐ar fi semănat
direct seminţele. Această economie este foarte
importantă îndeosebi în cazul speciilor ale căror
seminţe sunt scumpe sau se obţin greu şi în cantităţi
reduse.
 Se reduce timpul necesar atingerii stării de masiv ceea
ce presupune economii importante în realizarea
lucrărilor de îngrijire. Putem vorbi şi despre o reducere
a perioadei parcurse până la momentul exploatării
să aprecieze evoluţia concepţiilor
asupra împăduririlor.
In terenuri descoperite din zona forestieră, vegetaţia
lemnoasă se poate instala şi extinde natural generative
din sămînţă sau vegetativ din drajoni, fără nici o
intervenţie din partea omului. In astfel de situaţii, sub
influenţa exclusivă a factorilor naturali, terenul este
cucerit din aproape în aproape de vegetaţia lemnoasă
sau chiar de pădure, mai devreme sau mai tîrziu, în
funcţie de capacitatea de migrare a seminţelor şi de
extindere a drajonilor de la arborii izolaţi sau din
arborete învecinate. Seminţele forestiere, purtate şi
împrăştiate pe sol de vînt, apă sau animale, germinează
şi dau naştere unei generaţii tinere de plante lemnoase,
dacă condiţiile de mediu sînt favorabile şi acţiunea
omului nu se opune. Experienţa practică demonstrează
însă că procesul natural de instalare a vegetaţiei
lemnoase se desfăşoară, de regulă, arbitrar. Natura
lăsată în voie acţionează lent şi, de cele mai multe ori,
contrar intereselor noastre. într-adevăr, ea poate înlesni
instalarea şi extinderea vegetaţiei forestiere, dar cu
întîrziere şi adeseori cu o structură necorespunzătoare
din punct de vedere al compoziţiei şi consistenţei. De
aceea, în asemenea situaţii, se recomandă mai degrabă
instalarea artificială a vegetaţiei lemnoase.
să descrie problemele legate de instalarea
vegetaţiei forestiere pe cale artificială
Unul din principalele dezavantaje se referă la faptul
că plantaţiile sunt mai costisitoare decât semănăturile
directe. Costul ridicat are mai multe cauze. Preţul
puieţilor este mare, înglobând costurile producţiei din
pepiniere. De altfel necesitatea existenţei pepinierelor
pentru realizarea plantaţiilor constituie un neajuns
major. În afară de acest lucru procesul tehnologic în
sine, de plantare, este complex şi mai complicat,
necesită un personal numeros şi bine instruit şi permite
foarte greu mecanizarea. Drept urmare manopera
implică şi ea costuri importante.
 Terenul pe care se va realiza plantarea trebuie
să aibă o accesibilitate ridicată pentru a putea asigura
transportul puieţilor, al muncitorilor şi al
echipamentului de lucru.
 Transplantarea reprezintă o operaţie cu caracter
de şoc în viaţa puieţilor. Acest moment critic este
caracterizat prin dezechilibrul fiziologic ce se poate
să apară între capacitatea de absorbţie a apei din sol şi
transpiraţie. Sistemul radicelar redus, cu o parte din
perii absorbanţi distruşi nu poate să susţină partea
aeriană care e mai voluminoasă, disproporţionată ca
mărime. Pentru a reduce acest şoc al transplantării
trebuie să se acorde o atenţie deosebită fazelor
premergătoare plantării, respectând anumite indicaţii:
solul să fie reavăn, mobilizat în momentul scoaterii
puieţilor din pepinieră, după scoatere să se execute o
corectă toaletare a rădăcinii; să se manipuleze atent
puieţii atât la ambalare cât şi pe parcursul
transportului şi apoi până în momentul plantării. De
foarte multe ori reuşita unei plantaţii depinde tocmai de
această perioadă parcursă între scoatere şi plantare.
Dezavantajele metodei pot fi accentuate de o execuţie
neglijentă a lucrărilor aferente. Apare deseori riscul
rănirii puieţilor. Vătămările mecanice suferite de puieţi
pot avea consecinţe ulterioare grave, acestea
reprezentând adevărate porţi de intrare pentru diverşi
agenţi patogeni. Execuţia neglijentă a plantării poate
determina aşezări defectuoase ale rădăcinii (în formă de
”L” sau ”J”) ce vor afecta creşterea şi dezvoltarea
ulterioară a puietului. Neexecutarea operaţiei de
mocirlire a rădăcinilor puieţilor înainte de plantare sau
trecerea unei perioade de timp prea lungi de la mocirlire
până la plantare poate să reducă rata de prindere a
puieţilor.
11. Categoriile lucrărilor de împăduriri
Să descrie particularităţile lucrărilor de
împădurire.
Padurea poate fi instalata si acolo unde ea lipseste, in
poieni, terenuri degradate, alunecari etc, sau in afara
zonei forestiere, in stepa calda si rece se intelege ca, in
asemenea situatii, neexistind padure nu poate fi vorba
de regenerare. Aici padurea trebuie sa fie creata pe cale
artificial.
Modalitatea de a crea sau a regenera padurea pe cale
artificiala presupune, in esenta, pregatirea si adunarea
de catre om a materialului de reproducere si instalarea
lui dupa o tehnologie specifica, pe suprafata destinata
vegetatiei forestiere. De aceea, padurile instalate
integral sau in cea mai mare parte in material de
reproducere pregatit si adus de catre om poarta
denumirea de culturi forestiere.
Să expună specificul lucrărilor de
împădurire propriu-zisă şi de reîmpădurire.
Impadurirea propriu-zisa reprezinta actiunea de
instalare a padurii pe terenuri care nu au sau prezinta
prea putine din insusirile statiunilor forestiere. Aceta
poate fi cazul terenurilor de impadurit, situate in afara
zonei forestiere, unde nu au existat paduri nici in
trecutul indepartat, sau al terenurilor propriu-zise sint de
regula descoperite si cu solul intelenit.
Reimpadurirea reprezinta actiunea de reinstalare
artificiala a padurii pe terenuri de curind despadurite,
ale caror soluri si-au pastrat, in general, insusirile
favorabile vegetatiei forestiere. Astfel se reimpaduresc,
obisnuit, suprafetele rezultate in urma exploatarilor
curente, executate concentrat prin taieri rase sau ca efect
al unor calamitati. In cazul reimpaduririlor terenul
nefiind de regula intelenit, nu apare necesara lucrarea
prealabila a solului.
Să argumenteze specificul instalării vegetaţiei
forestiere pe terenurile ocupate de arborete degradate
şi derivate.
Pentru reconstructia ecologica a arboretelor
degradate se adopta urmatoarele categorii de lucrari de
impadurire: refaceri, substituiri sau ameliorari.
Substituirea presupune inlocuirea integrala sau in cea
mai mare parte a speciei, respectiv a speciilor, din
componenta arboretelor existente, cu altespecii
corespunzatoare statiunilor, mai productive si de
valoare economica mai ridicata. Substituirile apar
frecvent necesare in cazul arboretelor ce apartin
tipurilor de padure derivate, cu o stare de vegetatie in
general normala, dar rare sint necorespunzatoare din
punct de vedere economic.
Refacerea presupune inlocuirea unui arboret
degradat cu un nou arboret folosind specia sau speciile
din vechiul arboret, dupa ce, in prealabil s-au luat
masuri eficiente de lucrare si ameliorare a solului.
Refacerea vizeaza de regula arboretele degradate din
punct de vedere al consistentei sau vitalitatii, situate in
statiune de productivitate cel putin mijloace pentru
speciile ce le populeaza.
Ameliorarea presupune pastrarea arboretului
existent, luindu-se in schimb masuri de mobilizarea
solului, instalarea subarboretului si, eventual,
completarea golurilor cu specii arborescente, pentru a
realiza consistenta normala. Ameliorarea arboretelor
apare necesara cind vigoarea acestora slabeste, fara
posibilitatea de a fi redresata pe cale naturala, datorita
reducerii consistentei si a intelenirii si uscarii solului.
Lucrarile de ameliorare se recomanda in toate arboretele
necorespunzatoare silvobiologic, cu consistenta
subnormala si cu solul pe cale de intelenire, dar mai cu
seama in arborete bracuite, de virsta mijlocie.
12. Formule şi scheme de împădurire
Să descrie sortimentul de specii şi rolul
lor în formula de împădurire.
Asortimentul de specii arborescente şi arbustive ce
întră în alcătuirea unei culturi forestiere este redat prin
formula de împădurire. Convenţional, formula de
împădurire indică nominal, prin simboluri, speciile
componente şi pecizează procentual proporţia lor de
participare.
Pentru fiecare unitate de cultură forestieră, se
alcătuieşte şi se adoptă o anumită formulă de împădurire
corelată cu compoziţia-ţel, care trebuie să fie realizată la
vîrsta exploatabilităţii. În monoculturi, legătura cu
compoziţia ţel se rezolvă uşor, printr-o formulă de
împădurire simplificată, ce cuprinde o singură
specie.Pentru culturi de amestec formula de împădurire
capătă un caracter complex datorită numărului mai mare
sau mai mic de specii componente care se grupează pe
categorii distincte în raport cu funcţia atribuită în
comunitatea de viaţă.
După funcţia atribuită în cultura de amestec, speciile
lemnoase, din formula de împădurire, se împart în trei
categorii şi anume specii principale, specii secundare şi
specii pentru protecţia şi ameliorarea solului.
Să identifice elementele schemei de împădurire
Schema de împădurire trebuie să fie în aşa fel
concepută, încît prin modul de amplasare să se asigure o
bună dezvoltare a tuturor speciilor ce intră în
componenţa unui amestec.
Schema de împădurire stabileşte prin simboluri într-o
prezentare grafică modul de asociere a speciilor pe
suprafaţa de împădurire, dispozitivul de amplasare şi
desimea iniţială a culturilor forestiere. Gruparea poate fi
realizată în ochiuri cu forme geometrice diferite
(dreptunghi, pătrat, cerc etc.) sau în benzi continue ori
întrerupte.
Să analizeze modul de asociere a speciilor
prevăzute în schema de împădurire.
Grupele de specii principale de amestec se dispun în
cuprinsul terenului de împădurit, fie ordonat cu
respectarea distanţelor între ele, fie neregulat ţinînd
seama de microcomplexele staţionale, pentru a plasa
fiecare specie în locul cel mai potrivit.
Pentru a îndeplini în condiţii optime funcţiile
principale ce le sînt atribuite, speciile de ajutor şi cele
de arbuşti se introduc întodeauna în amestec intim cu
speciile principale, într-o distribuţie cît mai uniformă pe
suprafaţa de cultură.
Desimea- culturilor se exprimă prin numărul de
puieţi la hectar şi redă gradul de apropiere între
exemplarele instalate artificial, respectiv distanţele
dintre rînduri şi între puieţi pe rînd.
Ca regulă generală, desimea culturilor trebuie să fie
în aşa fel concepută, încît să conducă într-un timp cît
mai scurt la realizarea mediului specific forestier, prin
închiderea masivului.
Să descrie dispozitivele de cultură aplicate în
lucrările de împăduriri.
Dispozitivul de cultură exprimă modul în care sînt
dispuse exemplarele cultivate pe suprafaţa terenului de
împădurit. În funcţie de desimea adoptată şi de natura
terenului de cultură, puieţii pot fi amplasaţi în dispozitiv
neregulat, la distanţe variabile, sau în dispozitiv regulat,
la distanţe constant.
Dispunerea neregulată a puieţilor este determinată
în general de caracterul accidentat al terenului. În
asemenea situaţii, nevoia de a folosi fiecare loc mai
aşezat, cu solul mai profund, nu permite respectarea
unor distanţe constante între puieţii plantaţi.
Dispunerea regulată a culturilor, cu respectarea
distanţelor între rînduri şi între puieţi pe rind, se
recomandă oriunde este posibil acest lucru. Dispozitivul
de cultură regulat permite distribuirea uniformă a
puieţilor pe toată suprafaţa de împădurit şi uşurează
5
mult execuţia lucrărilor de instalare şi de îngrijire
ulterioară a culturilor.
În sistemul amplasării uniforme a puieţilor la distanţe
constant, dispozitivul de cultură poate fi în pătrat, în
dreptunghi sau în chincons după figura geometrică pe
care o formează patru puieţi alăturaţi, cite doi din două
rînduri învecinate.
La dispozitivul în pătrat, distanţa între puieţi pe rînd
este egală cu cea dintre rînduri. În dreptunghi, distanţa
între rînduri este mai mare decît cea dintre puieţi pe
rînd. Chincons, fiecare puiet dintr-un rînd este amplasat
în dreptul mijlocului distanţei dintre doi puieţi ai
rîndului vecin.
13. Pregătirea terenului şi a solului pentru culturi
forestiere.
Să stabilească particularitatea regiunii geografice
asupra felului de pregătire a solului.
Particularităţile terenului de împădurit sînt
determinate de modul actual de folosinţă, zona
fitoclimatică, forma de relief, însuşirile solului, gradul
de înerbare etc.Suprafaţa destinată culturii forestiere
poate fi situată în cuprinsul sau în afara zonei forestiere,
într-un climat mai umed sau mai uscat, pe un teren
aşezat sau fărîmiţat şi accidentat. Terenul poate fi
descoperit însă cu soluri degradate prin eroziune, soluri
sărăturate sau instabile datorită alunecărilor de teren sau
cu vegetaţie lemnoasă, cioate, resturi de exploatar. În
regiunile de cîmpie, cu precipitaţii reduse, în care solul
suferă în cursul verii de un accentuat deficit de
umiditate, flora ierbacee de orice natură este un
concurent de temut pentru vegetaţie lemnoasă silvică.
Să descrie pregătirea solului cu şi fără ogor.
Cu ogor. Toate lucrările aferente pregătirii terenului,
uneori deosebit de importante şi necesare, cum ar fi, de
exemplu înlăturarea vegetaţiei lemnoase şi eventual a
cioatelor prin defrişare, stabilizarea terenurilor puternic
înclinate şi expuse eroziunii prin executarea de terase şi
altele. Prin lucrarea solului se produc modificări
favorabile de aşezare-consistenţă-aeraţie ce ameliorează
factorii ecologici pe o anumită adîncime de sol. Se
pregăteşte astfel un strat de pămînt afînat, lipsit de
vegetaţie ierbacee, permiabil pentru aer şi apă, un regim
de căldură favorabil, în care seminţele semănate găsesc
condiţii prielnice de germinare, iar plantulele rezultate
şi puieţii plantaţi pot creşte viguros, realizînd în scurtă
vreme starea de masiv.
Fara ogor. În cazul în care culturile forestiere se
instalează în staţiuni cu climate favorabile speciilor
folosite şi cu soluri specific forestiere, neînierbate sau
cel mult acoperite cu plante caracteristice de pădure,
pregătirea prealabilă a solului nu este neapărat necesară,
şi atunci cînd se face, se limitează cel mult la o afînare
superficială prin scarificare.
Să descrie specificul pregătirii solului pe toată
suprafaţa.
Lucrarea solului pe toată suprafaţa, în vederea
instalării culturilor forestiere, se recomandă oriunde
ternul este înţelenit şi permite desfundarea mecanizată
prin arătură. Lucrarea solului pe toată suprafaţa
(desfundarea, arătura) este indicată pe terenuri cu
înclinare până la 12°, situate la câmpie şi coline, cu
soluri înţelenite. Pe soluri cu textură uşoară, mijlocie,
mobilizarea se execută la adâncimea de 25–35 cm, iar
pe soluri compacte până la 40‐45 cm.
Desfundarea este operaţia de bază, nelipsită în
lucrarea solului in vederea instalării culturilor forestiere.
Prin desfundare, stratul de sol este dislocat, răsturnat,
mărunţit şi afânat pe toată adâncimea supusă procesului
de lucrare. Ca urmare, pe toată această adâncime creşte
porozitatea solului şi se măreşte permeabilitatea pentru
apă, aer şi căldură. Operaţia de desfundare se poate
executa manual, cu cazmaua, sau mecanizat, cu plugul.
Mărunţirea bulgărilor şi netezirea terenului după
desfundare se realizează mecanizat, utilizând grape de
diferite tipuri (cu dinţi sau discuri), operaţia căpătând
denumirea de grăpare. Astfel se sfărâmă şi se
mărunţesc bulgării de pământ rămaşi după desfundare şi
se afânează solul la suprafaţă, realizând un strat de mici
agregate, care uşurează instalarea culturilor şi reduce
pierderea apei prin evaporare.
Să descrie specificul lucrării parţiale a solului.
În condiţii de relief accidentat specific regiunilor de
deal şi de munte, factorul principal in funcţie de care se
stabileşte modul de pregătire a solului este înclinarea
terenului. În cazul unor terenuri slab înclinate (până la
100), lipsite de obstacole, ca şi în cazul când culturile
forestiere se instalează sub masiv sau în urma aplicării
tăierilor rase în parchete, cu soluri neînierbate şi relativ
afânate (situate chiar şi în regiunea de câmpie), se
recurge la pregătirea parţială a solului. Avantajele
conferite de acest mod de pregătire constau în faptul că
nu necesită înlăturarea arborilor şi a cioatelor
(defrişarea), elimină pericolul declanşării eroziunii
accelerate, tehnologiile de pregătire a terenului şi a
solului fiind ca urmare mai simple şi mai puţin
costisitoare.
Porţiunile de teren pe care se efectuează lucrarea
parţială a solului pot avea forma unor fâşii (benzi), tăblii
sau vetre. Suprafaţa efectiv lucrată depinde de mărimea
acestor porţiuni şi de desimea lor. În cazul lucrării
solului în fâşii (benzi) cu sau fără terasare, acestea se
orientează pe direcţia est-vest pe terenuri plane, aşezate
şi în lungul curbelor de nivel, pe terenuri înclinate. Ele
pot fi continui sau întrerupte, în măsura în care terenul
este presărat cu obstacole şi nu se recomandă înlăturarea
acestora.
14. Instalarea culturilor forestiere prin
semănături directe.
Semănăturile directe reprezintă metoda prin care
seminţele speciilor de arbori şi arbuşti se încorporează
direct în solul terenului destinat culturilor forestiere.
Semănăturile directe se aplică cu rezultate bune în
numeroase situaţii în care condiţiile naturale sau cele
ameliorate artificial favorizează germinarea seminţelor
şi creşterea normală a puieţilor rezultaţi. Aşa, de
exemplu, sînt preferate semănăturile directe cu seminţe
de cvercinee, fag etc. la adăpostul unui arboret pe cale
de regenerare, care se taie şi se înlătură după ce puieţii
au crescut suficient şi nu mai au nevoie de protecţie.
Sub masiv, semănătura se face într-un sol forestier
reavăn, structurat şi lipsit de buruieni, iar puieţii
rezultaţi beneficiază de protecţia împotriva uscăciunii,
insolaţiei şi temperaturilor scăzute.
La fel, în regiunile de cîmpie, sînt avantajoase
semănăturile directe cu ghindă, printre rîndurile
cultivate cu porumb, în urma aplicării ogorului ocupat.
Avantajele semănăturilor directe:
1. Puieţii rezultaţi în urma semănăturilor directe se
formează şi cresc pe locul definitiv, fără să mai sufere
consecinţele procesului de transplantare. Rădăcinile
puieţilor nu suferă nici o deformare sau vătămare
mecanică, ceea ce asigură obţinerea unor culturi mai
sănătoase, în comparaţie cu cele rezultate din plantaţie.
2. Agrotehnica instalării semănăturilor directe este
mai simplă şi mai accesibilă mecanizării, în comparaţie
cu cea a plantaţiilor.
3. Semănăturile directe înlătură necesitatea
pepenierilor, precum şi a cheltuielilor pentru creşterea
culturilor de pepenieră.
4. Sînt accesibile şi uşor de executat în condiţiile
unui teren accidentat, pe soluri superficiale şi schelete.
Dezavantajele semănăturilor directe:
1. Seminţele semănat şi mai ales plantulele
rezultate sînt totdeauna mai sensibile şi mult mai expuse
la acţiunea diverşilor dăunători decît puieţii plantaţi.
2. Puieţii rezultaţi din semănături directe, pe
terenuri înţelenite rezistă greu la concurenţa vegetaţiei
ierbacee.
3. Culturile forestiere instalate prin
semănături directe necesită de regulă, îngrijiri mai
multe, mai dese şi de durată mai lungă.
4. Se necesită de a semăna la unitatea de
suprafaţă o cantitate mult mai mare de seminţe decît cea
solicitată pentru producerea puieţilor de plantat.
5. Prin semănături directe nu se pot face
completări în regenerări naturale, deoarece plantulele
rezultate sînt repede copleşite şi eliminate de seminţişul
existent.
Datorită particularităţilor biologice pe care le au,
unele specii forestiere fac nu numai posibilă, ci chiar
preferată metoda semănăturilor. Aşa este cazul speciilor
cu seminţe mari. Speciile de stejar, nuc, caştan etc. se
seamănă, de regulă, mai adînc (5-8cm) fiind astfel ferite
de uscarea uneori excesivă a stratului superior de sol. Pe
de altă parte, datorită conţinutului lor bogat în substanţe
nutritive de rezervă, asemenea seminţe asigură de la
început creşterea şi formarea unor puieţi viguroşi, cu
înrădăcinarea profundă, capabilă să suporte uşor
vicisitudinile mediului.
Semănăturile directe se pot executa, după caz, prin
împrăştiere în rînduri sau în cuiburi.
Semănatul prin împrăştiere presupune distribuţia
cît mai uniformă a seminţelor pe suprafaţa de cultură,
uneori fără încorporarea în sol. De aceea, procedeul
poate fi aplicat numai în regiuni cu climat mai umed, pe
soluri, receptive, reavene şi afînate şi numai pentru
speciile cu seminţe mărunte (mesteacăn, plop etc.) care
se seamănă obişnuit la suprafaţă sau se încorporează la
mică adîncime în sol.
La semănatul prin împrăştiere, o bună parte din
seminţe nu ajung în condiţii prielnice de germinaţie.
Pentru a obţine tot rezultate satisfăcătoare, se seamănă
abundent, folosind cantităţi de 3-4 ori mai mari de
seminţe faţă de cazul semănăturilor în rînduri sau
cuiburi. Datorită acestui consum mare de seminţe,
procedeul semănatului prin împrăştiere se adoptă numai
atunci cînd se pot procura uşor cantităţi suficiente de
seminţe, la un preţ de cost cît mai scăzut.
Pentru a spori gradul de reusita a semanaturilor
directe prin imprastiere este necesar ca receptivitatea
solului sa fie ameliorata prin mobilizarea si afinarea lui
superficiala pe toata suprafata, in benzi sau tablii. O
asemenea masura se recomanda chiar daca semanatura
se executa sub masiv si devine obligatorie atunci cind
solul a pierdut insusirile sale forestiere.
Pe suprafetele cu solul pregatit, semintele se
imprastie cit mai uniform si se incorporeaza superficial,
folosind in acest scop o grebla mecanica, un tavalug sau
o grapa de maracini.
Imprastierea semintelor se poate face cu mina sau
cu dispozitive de semanat actionate manual de tipul
celor folosite in agricultura pentru semanarea semintelor
de trifoi, lucerna etc.
Semanaturile directe prin imprastiere capata o
importanta deosebita atunci cind pot fi distribuite de la
bordul unui avion utilitar semanaturile din avion
sporesc considerabil productivitatea muncii si reduc
mult pretul de cost al lucrarilor.
Avio-semanaturile sint larg folosite intr-o serie de
tari, cum ar fi Rusia, S.U.A, canada, etc. Pentru
impadurirea unor suprafete mari apreciate la mii de
hectare, rezultate in urma taierilor rase. In Rusia acest
procedeu este folosit pentru semanarea semintelor de
molid, pin, larice etc. In regiunile de taiga mai departate
de centrele populate.
Avio-semanaturile pot fi aplicate cu succes numai
pe suprafete mari de impadurit, cu conditii deosebit de
favorabile pentru specia cultivata in statiuni cu soluri
receptive, neinerbate, aflate sub adapostul masivului
paduros sau in parchetele abia eliberate prin exploatari.
Epoca de semanat. Semanatul direct se poate
efectua atit toamna, cat si primavara. Pentru alegerea
celei mai potrivite epoci trebuie sa se tina seama de
climatul regiunii, de durata facultatii germinative si de
posibilitatea conservarii lor, de pagubele pe care le-ar
putea produce aumiti daunatori ( soareci, mistreti), sau
de pericolul de inghet.
6
 15. Instalarea culturilor forestiere prin
plantaţii.
Terenurile degradate includ:
a) terenuri cu eroziune de suprafaţă foarte puternică şi
excesivă;
b) terenuri cu eroziune de adâncime - ogaşe, ravene,
torenţi;
c) terenuri afectate de alunecări active, prăbuşiri,
surpări şi scurgeri noroioase;
d) terenuri nisipoase expuse erodării de către vânt sau
apă;
e) terenuri cu pietriş, bolovăniş, grohotiş, stâncării şi
depozite de aluviuni torenţiale;
f) terenuri cu exces permanent de umiditate;
g) terenuri sărăturate;
h) terenuri poluate cu substanţe chimice, petroliere sau
noxe;
i) terenuri ocupate cu cariere deschise, cu halde
miniere, cu deşeuri de producţie sau menajere etc.;
j) terenuri cu biocenoze afectate sau distruse;
k) terenuri neproductive.
Instalarea vegetatiei forestiere pe cale artificiala prin
plantare presupune folosirea puietilor ale caror radacini
se incorporeaza in solul terenului destinat culturii
forestiere.
Datorita multiplelor avantaje pe care le are, plantarea
reprezinta metoda de instalare artificiala a vegetatiei
forestiere cu cea mai larga aplicabilitate practica in
silvicultura noastra.
Prin plantatii vegetatia forestiera poate fi instalata in
cele mai variate conditii stationale. In climatul tarii
noastre, prin plantatii se obtin rezultate satisfacatoare
chiar si atunci cind se folosesc puieti cu radacini
neprotejate in zone mai aride, cu soluri mai sarace,
intilnite in terenuri degradate prin eroziune, alunecari de
teren etc.
Recurgind la plantatii si folosind ca material de baza
puieti cu tulpini si radacini suficient crescute si bine
conformate, se obtin todeauna si de la inceput, culturi
forestiere mai rezistente la adversitati decit in cazul
semanaturilor directe.
In favoarea plantatiilor intervine si faptul ca din
aceeasi cantitate de seminte se obtin in pepeniera puieti
cu care se pot impaduri suprafete de 10-30 ori mai mari
decit prin semanaturi directe.
In afara de avantajele incontestabile pe care le au,
plantatiile prezinta o serie de neajunsuri, dintre care
unele pot fi agravate printr-o executie
necorespunzatoare a lucrarilor aferente.
In procesul de trensplantare, prin executia mai putin
atenta a operatiilor tehnice de scos, manipulare,
plantare, etc., puietii pot suferi vatamari de natura
mecanica sau fiziologica greu suportate de unele specii.
Plantarea in despicatura
Plantarea in despicatura presupune introducerea
radacinilor intr-o fanta deschisa in sol cu diferite unelte
manuale.Prin adunarea si presarea pamintului pentru
inchiderea despicaturii, radacinile puietilor fiind
comprimate intr-un singur plan, capata o dispunere sub
forma de eventai, diferita de cea normala avuta in
pepeniera. Data fiind aceasta caracteristica a
procedeului de plantare in despicatura, nu pot fi plantati
puieti de talie mica, cit mai tineri(1-2ani) si cu radacini
pivotante sau fasciculate bine proportionale, la nevoie
toaletate in evantai in cazul speciilor foioase. Procedeul
de plantare in despicatura nu poate fi aplicat decit in
soluri neinerbate, bine afinate si reavene sau pregatite in
prealabil prin lucrarea lor.
Plantarea in despicatura prezinta totodata si unele
neajunsuri, care pot fi grav amplificate in cazul unei
executii neglijente. Simplul fapt ca la plantare,
radacinile ajung presate intr-un singur plan, constituie o
stare incomoda care se reflecta in desfasurarea
proceselor vitale. Daca la aceasta stare se adauga si alte
defectiuni, cauzate de executarea neatenta a plantarii se
intelege ca prinderea si cresterea ulterioara a puietilor
poate fi grav afectata. Cind plantarea nu se executa cu
atentia cuvenita, exista riscul de a indoi, rasuci sau
impleti radacinile puietilor in momentul introducerii lor
in despicatura. Asemenea defectiuni de plantare duc
uneori si pentru anumite specii, la o deformare
monstruoasa a radacinilor la frinarea proceselor
fiziologice si in conditii de vegetatie mai grele, chiar la
disparitia arborilor inainte de vreme.
Plantarea in gropi
Fata de plantarea in despicatura, procedeul de
plantare in gropi are un cimp nelimitat de aplicabilitate
practica si alte avantaje de ordin tehnic. In primul rind,
saparea unor gropi, de forme si marimi convenabile,
inlesneste asezarea radacinilor intr-o pozitie cit mai
apropiata de cea normala si acoperirea lor cu pamint
ales, oferind astfel puietilor cele mai favorabile conditii
de prindere si de crestere ulterioara. In al doilea rind,
plantarea in gropi este procedeul aplicabil in cele mai
variate conditii de teren. In gropi, puietii pot fi plantati
in soluri nepregatite, compacte, degradate, inerbate, etc.,
acolo unde plantatiile in despicatura sint de la inceput
excluse.
Gropile de plantat, prin sapare, pot capata forma
prismatica sau cilindrica. Dimensiunile lor se stabilesc
in functie de marimea si forma radacinilor, de natura
terenului si a solului. Important este ca volumul gropilor
sa permita asezarea radacinilor intr-o pozitie cit mai
normala, adica fara indoirea lor.
Pentru puieti de talie mica, folositi in lucrari
obisnuite de impadurire, se recurge la gropi de forma
cilindrica, cu latura de 40cm, in soluri grele si mijlocii
si respectiv de 30 cm in soluri cu textura usoara. In
terenuri nepregatite in prealabil, cu soluri grele si
puternic tasate se recomanda executarea unor gropi mai
adinci si largi pentru ca radacinile, in alungirea lor, sa
intilneasca pamintul mobilizat si afinat.
Daca solul este intelenit, stratul ineirbat se cojeste si
se inlatura pe o suprafata de 60/60 sau 60/80 cm,
rezultind astfel vatra in mijlocul careia se executa
groapa de plantat. Pe terenuri inclinate, vatra se
amenajeaza terasat cu usoara contrapanta, iar gliile de
iarba se aseaza in forma de val sau parapet in partea
dinspre vale. Amenajarea vetrelor si saparea gropilor
alcatuiesc faze de lucru ale procesului de plantare. Ele
trebuie sa fie urmate imediat de plantarea propriu-zisa.
Executarea vetrelor si a gropilor cu mult timp inainte de
plantare, risca sa expuna pamintul unei uscari excesive.
La saparea manuala a gropilor se foloseste cazmaua
sau sapa forestiera. In conditii grele de teren, formatia
de lucru este alcatuita obisnuit din doi sapatori si un
plantator. Operatia se executa greu si este costisitoare.
Intr-o zi de lucru revine unui muncitor in mediu, 150
puieti plantati.
In cazul unor soluri profunde si fara resturi de roca,
se pot folosi cu mult succes burghiurile de forat gropi.
Acestea pot fi actionate manual sau mecanc. Un interes
deosebit prezinta burghiurile prevazute cu un motor
propriu, ca si cele atasate si actionate de tractor, cu
ajutorul carora se foreaza intr-o ora 50-150 gropi de
forma cilindrica, cu diametre de la 40 la 120 cm si
adincime dupa nevoie. In acest scop se foloseste
frecvent in practica silvica burghiul mecanic de forat
gropi CMIA-100 actionat hidraulic.
Dupa saparea normala sau mecanizata a gropilor, se
procedeaza la plantarea propriu-zisa a puietilor. In acest
caz, muncitorul plantator prinde cu o mina puietul
deasupra coletului, iar cu cealalta rasfira si asaza
eadacinile cit mai convenabil in spatiul gropii. Apoi ia
pamintul bogat, curat si reavan, separat la saparea gropii
si acopera progresiv radacinile puietului pina la
suprafata. Pe masura ce radacinile se ingroapa, pamintul
se taseaza bine, la inceput cu pumnul si la urma cu
piciorul, pentru a realiza contactul strins intre radacini si
sol. La plantare puietul se incorporeaza in sol pina la 2-
3 cm deasupra coletului, astfel incit, prin tasarea
ulterioara a pamintului, radacinile sa nu ramina
descoperite.
In regiuni mai secetoase se formeaza o usoara
concavitate in jurul puietului pentru retinerea apei din
precipitatii.
Procedee speciale de plantare
In conditii stationale extreme sau in terenuri deschise
se adopta procedee speciale de plantare a puietilor cu
radacini neprotejate. Aceste procedee sint variante sau
perfectionate ale plantarii in despicatura si in gropi.
Plantatorul in cavitati se recomanda in statiuni cu
climate aride si soluri profunde, ale caror straturi de la
suprafata sint expuse uscarii excesive si de lunga durata.
In asemenea conditii, plantatiile executate dupa
procedeele obisnuite pot fi de la inceput compromise.
Plantarea in cavitati permite, pe de o parte, ca
radacinile sa ajunga in straturi mai profunde si mai
reavene ale solului, iar pe de alta parte, ca puietul in
intregime sa fie protejat in primii ani de viata. Procedeul
presupune saparea unei gropi (cavitati) mai mari, de
forma cilindrica, cu diametrul de 50-70 cm, variabil in
raport cu talia puietului si stabilitatea solului.
Adincimea este bine sa fie cu ceva mai mare decit
inaltimea tulpinii puietului.
La baza cavitatii se sapa central a doua groapa
corespunzatoare, ca forma si marime, pentru plantarea
puietului. Radacinile vor fi totdeauna acoperite cu cel
mai bun pamint, separat din straturile superioare, la
saparea cavitatii. Daca local nu se dispune de pamint
structurat si bogat in humus, se recurge la pamint de
imprumut.
In cazul puietilor cu radacini neprotejate, tot special
pot fi considerate si procedeele de plantare care
presupun folosirea unor mijloace mai mult sau mai
putin mecanizate.
Plantarea pe brazde de plug este un procedeu
simplu, aplicabil insa numai in terenuri cu solul pregatit
in prealabil, bine afinat si lipsit de buruieni. In acest
caz, radacinile ajung dispuse intr-un singur plan, ca la
plantarea in despicatura, De aceea, pe brazda de plug,
nu pot fi plantati decit puieti de talie mica.
Cu plugul monobrazdar se trage o prima brazda pe
directia rindului de plantat, iar in urma lui, pe fisiia de
pamint rasturnata se asaza puietii intr-o pozitie stabila si
cit mai normala, la distantele stabilite prin schema de
impadurire. Rasturnind a doua brazda in acelasi sens,
radacinile puietilor sint acoperite cu pamint. Operatia se
repeta in mod analog pentru toate rindurile de plantat.
Un muncitor, mergind din urma plugului, indreapta
puietii si taseaza suplimentar pamintul in jurul lor.
Plantarea mecanizata este accesibila numai in
terenuri mai mult sau mai putin asezate, cu solul bine
pregatit in prealabil, afinat si lipsit de buruieni.
In ultimele decenii au fost concepute si construite
numeroase tipuri de masini pentru plantarea mecanizata
a puietilor forestieri. La plantarea mecanizata a
terenurilor lucrate pe toata suprafata, precum si a celor
lucrate pe toata suprafata, precum si a celor lucrate in
benzi se folosesc masinile de plantat SLC-1, SLN-1,
SLN-2, SLNŞ-1. Pe terenuri recent exploatate, pe care
solul se pregăteşte în fîşîi înguste cu ajutorul unor
pluguri cu dublă cormană cum sînt PCL-70, PLP-135, la
plantare se folosesc masinile de tip SBN-1A, SBN-2,
MLU-1.
Parţile active principale ale maşinii de plantat sunt
brazdarul şi cei doi tăvălugi. Brăzdarul cu cormană
dublă, răstoarnă pămîntul în doua părţi opuse, formînd
un şanţ, în secţiune de formă triunghiulară sau
trapezoidală, adîncimea pina la 30 cm şi cu o deschidere
la suprafaţă de 7-10 cm sau mai mult. În timpul lucrului,
puietul aşezat in spatele brăzdarului, cu mîna sau prin
intermediul unui dispozitiv, este prins între cei doi
tăvălugi tranconici, care adună şi tasează pămîntului. O
greblă situată în spate afînează solul tasat prin trecerea
maşinii.
Plantarea puieţilor cu rădăcini protejate
În categoria puieţilor cu rădăcini protejate se includ
atît puieţii crescuţi în recepiente, cît şi cei care se scot
din secţia de repicaj, cu bal sau cu balot de pămînt la
rădăcină, indiferent de talia lor.
Folosirea puieţilor cu rădăcini protejate este în
general, mai costisitoare dar oferă, în schimb, şanse
maxime de reuşită în cele mai grele condiţii de
vegetaţie. În procesul de transplantare, rădăcinile
puieţilor rămîn în poziţie naturală şi într-o legătură
nederanjată cu suportul şi mediul nutritiv în care au
crescut important este faptul că, după plantare, puieţii se
adaptează uşor şi repede la noile condiţii de viaţă, fără
să înregistreze stagnarea temporară în creştere, specifică
celor care se scot şi plantează cu rădăcini neprotejate.
Puieţii cu rădăcini protejate se plantează totdeauna în
gropi echivalente ca formă şi mărime cu balul de pămînt
sau recepientul în care se găsesc rădăcinile. La scosul
puieţilor de talie mică cu bal de pămînt se pot folosi
cazmale cu lame curbate sau de forma unor cleşti
cilindrici, iar la plantare gropile se execută cu aceleaşi
unelte manuale.
Îm cazul puieţilor containerizaţi, gropile se execută
cu cazmale cilindrice sau transonice de formă şi mărime
corespunzătoare recepientului. Dacă terenul de plantat
este acoperit cu vegetaţie ierbacee, la partea activă a
cazmalei se ataşează lateral o lamă tăietoare, care, prin
rotire, decapează o suprafaţă circulară în jurul gropii.
În Canada a fost conceput şi construit un plantator-
puşcă, care plantează automat puieţi crescuţi în
recepiente tip Walter, de forma unor cartuşe
confecţionate din material plastic. Recipientul-cartuş
este regid şi suficient de rezistent pentru a pătrunde în
pămînt prin presare. În vederea plantării lor, cărtuşele
sînt orînduite şi grupate cîte 12 bucăţi într-o sarjă
(cărtuşieră).
Plantatorul automat de construcţie relativ simplă,
este un aport tubular prevăzut cu un sistem de arcuri,
care, încordat şi apoi declanşat, introduce în sol cartuşul
cu puiet, prin presiune comandată de la mîner. Cînd
presiunea incetează, un al doilea recipient din cartuşieră
şi ajunge la baza tubului, fiind astfel pregătit pentru a fi
plantat la o nouă declanşare a resortului.
16. Urmărirea şi controlul culturilor forestiere.
Procesul tehnologic, specific instalării artificiale a
culturilor forestiere, poate fi considerat încheiat numai
în momentul în care puieţii plantaţi sau rezultaţi din
semînături directe au ajuns, prin creştere, să formeze
starea de masiv. În urma constituirii stării de masiv,
puieţii trec de la existenţa izolată cînd fiecare exemplar
este nevoit să învigă separat acţiunea vătămătoare a
factorilor staţionali şi concurenţa buruienilor la
existenţa în comun, cînd, în dezvoltarea sa fiecare
exemplar începe să fie protejat şi condiţionat de
exemplarele din jur.
Pînă la constituirea stării de masiv, o cultură
forestieră, manifestînd maximum de sensibilitate faţă de
factorii mediului exterior, trăieşte cele mai grele
momente de viaţă. De aceea, în această perioadă se
impun cele mai multe şi atente lucrări de îngrijire, care
să asigure reuşită deplină şi dezvoltarea normală a
noului arboret. De la instalarea ei şi pînă la realizarea
stării de masiv, o cultură forestieră trece succesiv prin
două faze principale de viaţă şi anume: faza de adaptare
şi faza de creştere individuali a puieţilor.
Faza de adaptare pentru semănături directe
reprezintă perioada de timp în care se produce
germinaţia seminţelor, răsărirea şi creşterea plantelor
pînă la lignificarea lor, în condiţiile de viaţă oferite. Aşa
dar, o cultură forestieră rezultată din semănături directe
se poate considera adoptată numai în măsura în care
procesul de germinaţie răsărire s-a produs normal, iar
plantulele obţinute au crescut suficient, făcînd astfel
dovada capacităţii lor de a folosi eficient condiţiile de
viaţă şi mai ales de a înfrunta acţiunea negativă a
diverşilor factori dăunători.
Pentru plantaţii faza de adaptare reprezintă perioada
în care rădăcinile puieţilor s-au regenerat şi consolidat
suficient în sol, devenind capabile să asigure procesul
normal de nutriţie şi să declanşeze creşterea în noile
condiţii de viaţă. Durata fazei de adaptare este de 1-2
luni, în cazul plantaţiilor şi de 2-3 luni, pînă la un întreg
sezon de vagetaţie, în cazul semănăturilor directe. De
regulă, numai după trecerea fazei de adptare se pot face
unele aprecieri asupra gradului de reuşită a culturilor.
Faza de creştere individuală a puieţilor începe după
adaptare şi continuă mulţi ani, pînă la constituirea stării
de masiv. În această fază, premărgătoare închiderii
masivului, influienţa reciprocă între puieţii cultivaţi este
atît de puţin resemţită, încît se poate susţine că fiecare
exemplar creşte izolat, fiind obligat ca singur să înfrunte
acţiunea negativă a factorilor staţionali şi concurenţa
vegetaţiei dăunătoare. Prin urmare, caracteristic în
această fază este creşterea şi lupta individuală a
puieţilor cu condiţiile nefavorabile ale mediului
înconjurător.
Dinamica constituirii stării de masiv depinde de
condiţiile staţionale în care se desfăşoară acest proces,
de natura speciilor folosite şi mai ales de desimea
iniţială a culturilor . În general, cu cît numărul de puieţi
instalaţi la unitatea de suprafaţă este mai mare, cu atît
condiţiile staţionale sînt mai prielnice, cu atît
constituirea stării de masiv se realizează mai devreme.
Pe de altă parte, în aceleaşi condiţii staţionale, speciile
de lumină sau repede crescătoare ajung sau încet
crescătoare.
Cu toate acestea, o limită de vîrstă pentru
constituirea stării de masiv nu poate fi stabilită
anticipat, decît cu aproximaţie.
Pînă la această etapă, o cultură forestieră este expusă
şi poate suferi vătămări importante cauzate de insolaţie,
îngheţ, uscăciune, buruieni, animale, insecte sau boli
criptogamice. Este totuşi necesar ca prin numărul şi
calitatea puieţilor folosiţi la unitatea de suprafaţă şi mai
ales prin gama largă a intervenţiilor cu lucrări de
îngrijire, să se asigure închiderea masivului în decurs de
5-6 ani(cel mult 10 ani) de la instalarea culturii.
7
 De la instalarea lor şi pînă la constituirea stării de
masiv, culturile forestiere sînt ţinute sub observaţie,
urmărindu-se atent evoluţia lor cu scopul de a stabili şi
aplica oportun măsurile necesare de îngrijire.
Urmărirea culturilor forestiere tinere se face
sistematic prin controlul anual, executat după anumite
reguli tehnice.
Imediat după ce o cultură forestieră a fost instalată pe
o anumită suprafaţă, se procedează la recepţia tehnico-
financiară a lucrărilor executate, în vederea achitării
cheltuielilor de monoperă. Cu acest prilej se stabileşte
suprafaţa împădurită, numărul de puieţi plantaţi etc. Şi
se verifică măsura în care au fost respectate prevederile
documentaţiei tehnice (proiect sau studiu de
împădurire). La închierea acestei verificări se
întocmeşte un proces verbal, pe baza căruia cultura
recepţionată se înscrie în „ Registrul de împăduriri” .
Oricît de atent ar fi făcută recepţia tehnico-financiară,
ea nu oferă posibilitatea aprecierii gradului de reuşită a
culturilor. Abia după parcurgerea şi expirarea fazei de
adaptare se fac controale şi se stabilesc precis
rezultatele obţinute.
Primul control de calitate se face toamna, în lunile
septembrie-octombrie şi vizează numai culturile
instalate în primăvara anului respectiv sau în toamna
anului precedent, după ce puieţii au parcurs un prim
sezon de vegetaţie şi deci au depăşit în întregime faza
de adaptare. Tot toamna se execută şi următoarele
controale anuale pentru plantaţii de doi sau mai mulţi
ani, pînă la constituirea stării de masiv.
Indiferent cînd se face, controlul de calitate
presupune de limitarea unor suprafeţe de probă, în
cuprinsul cărora se inventariază şi examenează calitatea
fiecărui puiet. În terenul împădurit, suprafeţele de probă
se amplasează în număr cît mai mare şi într-o distribuţie
cît mai uniformă, pentru a stabili în final starea medie a
culturii. Însumate, suprafeţele de probă trebuie să
reprezinte un anumit procent din întinderea totală a
şantierului de plantat.
Cu prilejul controalelor de calitate, pe suprafeţele de
probă, puieţii se inventariază în totalitate şi se clasifică
după starea lor în următoarele trei categorii:
- Normal dezvoltaţi, puieţi sănătoşi şi cu
creşteri evident active;
- Slab dezvoltaţi, puieţi cu o conformaţie
anormală şi cei cu vătămări mecanice sau fiziologice
evidente, care nu prezintă garanţie că vor rezista în
viitor;
- Compromişi, puieţi complect uscaţi, ca şi
locurile celor dispăruţi.
Reuşita şi calitatea culturilor se stabilesc în funcţie
de procentul puieţilor prinşi şi cu stare de vegetaţie
bună, din totalul celor instalaţi.
Atunci cînd, pe baza controlului, se constată că
reuşita nu e deplină, se cercetează şi se înregistrează
cauzele care au condus la dispariţia sau la starea
anormală a unor puieţi şi, în acelaşi timp, se stabilesc
măsurile de prevenire a vătămărilor şi de remediere a
pagubelor (prin completări, întreţinerea solului,
combaterea dăunătorilor etc).
Receparea puieţilor
Operaţia de transplantare a puieţilor cu rădăcini
neprotejate provoacă fără excepţie, deranjamente mai
mult sau mai puţin accentuate, în desfăşurarea
proceselor fiziologice. În faza de adaptare, pînă la
consolidarea şi regenerarea sistemului absorbant,
puietul tînjeşte, pornirea vegetaţiei şi creşterea lujerilor
întîrzie, iar uneori tulpina se usucă parţial sau total, din
cauza dezichilibrului dintre transpiraţie şi absorbţie.
În cazul speciilor de foioase, puieţii sănătoşi la
plantare, nu-şi pierd capacitatea de a-şi reface tulpina,
chiar dacă aceasta s-a uscat în urma dezechilibrului
dintre transpiraţie şi absorbţie. Din mugurii preventivi,
aflaţi în regiunea coletului, pornesc lăstari care refac
tulpina dispărută. Acest fenomen este întîlnită frecvent
în natură şi este cunoscut sub denumirea de
autorecepare.
În cazul fenomenului natural de autorecepare, pot
rezulta tulpini rău confirmate, bifurcate sau mai multe la
număr. Pentru a evita acest fenomen şi mai ales pentru a
atenua efectul dezechilibrului fiziologic al puieţilor
provocat de transplantare, se recomandă suprimarea
tulpinii, după plantare, prin retezarea ei cu 1-2 cm
deasupra coletului. Operaţia poartă denumirea de
recepare sau retezare a tulpinii.
Cu toate că dezechilibrul dintre absorbţie şi
transpiraţie se manifestă, cu ocazia transplantării, la
toate speciile, receparea nu poate fi aplicată decît la
foioase, receparea nu se aplică oriunde şi oricînd. În
general, se recurge la această operaţie cînd puieţii se
planteză în regiuni mai uscate sau cînd apar după
plantare perioade prelungite de secetă.
La foioase, receparea apare frecvent necesară nu
numai la plantaţii, ci şi în seminţişuri naturale sau a
celor provenite din semănături directe cînd acestea au
stare de vegetaţie lîncedă, datorită păşunatului sau
vătămărilor provocate cu ocazia exploatări materialului
lemnos.
Reglarea desimii
O cultură forestieră trebuie să fie astfel concepută şi
executată încet să asigure desimea optimă la instalare.
Prin numărul de puieţi plantaţi la unitatea de suprafaţă
(ha) sau prin cantitatea de seminţe semănate şi mai ales
prin respectarea condiţiilor tehnice de instalare, este
necesar să se obţină reuşita deplină a culturilor care să
conducă cît mai degrabă la constituirea stării de masiv.
Totuşi în natură, din cauza unor factori neprevăzuţi
(geruri excesive, îngheţuri, arşiţă, atac de dăunători
etc.), precum şi abaterea de la prevederile tehnice de
plantare, proporţia reuşitei a culturilor, sînt necesare
intervenţii pentru verificarea şi reglarea desimii.
O intervenţie de acest gen, cu caracter mai urgent,
este aşa numită reveziune a culturilor, prin care se
urmăreşte depistarea şi remedierea unor defecţiuni ce
pot surveni peste iarnă. Aşa de exemplu, în cazul
semănăturilor directe executate toamna, pe terenuri în
pantă, vetrele pot fi colmatate sau spălate de scurgerile
de suprafaţă. În aceste situaţii este necesar să se reaşeze
seminţele la adîncimea normală, pentru a înlesni
germinarea şi răsărirea.
De asemenea, tot peste iarnă, din cauza alternanţelor
dintre îngheţ şi dezgheţ, puieţii plantaţi sau rezultaţi din
semănături directe pot suferi de deşosare. Prin
reviziune, se constată efectele acestui fenomen şi se i-au
măsuri de remediere prin muşuroirea puieţilor dăunaţi.
Pentru reglarea desimii, în plantaţii se intervine
frecvent cu completări, iar la semănături directe cu
rărirea culturilor.
Completarea culturilor reprezintă intervenţia prin
care se instalează o nouă serie de puieţi în locul celor
dispăruţi din diferite cauze. Cînd proporţia puieţilor
dispăruţi este redusă şi deci se încadrează în anumite
limite previzibile, completările nu sînt necesare.
Dimpotrivă, dacă proporţia puieţilor dispăruţi este mai
mare de 20-25% în stepă şi silvostepă, apare necesară
intervenţia cu completări.
Necesitatea şi volumul completărilor se stabileşte, de
regulă, cu ocazia primului control de calitate, care se
face toamna, după ce culturile au parcurs un sezon de
vegetaţie, depăşind faza critică de adaptare.
Dacă pierderile sînt grupate, formînd goluri,
completările se fac chiar dacă procentul puieţilor
dispăruţi este mai mic decît cel admis. Pierderile se
consideră grupate atunci cînd numărul puieţilor lipsă
sau uscat din categoria celor principale este mai mare de
3-5 exemplare la un loc.
Dacă procentul de reuşită depăşeşte 40% la
împăduririle ce specii de foioase şi 20% la cele cu
răşinoase, cultura se consideră compromisă şi se reface
în întregime.
Completările se execută numai prin plantaţii,
folosind puieţi viguroşi şi cît mai bine dezvoltaţi,
capabili să suporte tendinţa de copleşire manifestată de
puieţii existenţi mai vîrstnici.
În plantaţii, completările se fac în al doilea an după
instalarea culturii, iar în semănături directe pot fi
executate şi după 2-3 ani. În cazul culturilor prea dese
instalate prin semănături directe, se intervine cu operaţia
de rărire sau depresaj, care se execută prin zmulgirea
puieţilor de prisos la foioase. Cu ocazia depresajului se
are în vedere de a înlătura în primul rînd puieţii rău
conformaţi, slab crescuţi, şi, în general, cei care prezintă
vătămări provocate de dăunători biotici şi abiotici.
Tăieri de formare şi stimulare
Tăierile în coroană începute în pepenieră la puieţii de
talie mare, sînt continuate uneori şi după plantare.
Aceste tăieri sînt indicate atît pentru stimularea
fructificaţiei în plantaje şi obţinerea formelor
ornamentale decorative în spaţii verzi, cît şi pentru
producerea lemnului de lucru fără defecte în culturile
forestiere de producţie.
Tăierile de formare aplicate în culturi forestiere de
producţie urmăresc, în principal, realizarea elagajului
artificial, care contribuie sensibil la îmbunătăţirea
calităţii lemnului de lucru şi prin aceasta la ridicarea
indicelui de utilizare.
Tăierile aplicate sub formă de elagaj artificial asigură
obţinerea unor tulpini cu coieficientul de formă
ameliorat şi trunchiuri lipsite de crăci. Un arbore elagat
din tinereţe creşte activ, drept şi produce lemn valoros,
fără noduri, apt pentru cele mai pretenţioase
întrebuinţări.
Într-o cultură forestieră, la exemplarele de viitor,
elagarea artificială este bine să înceapă cît mai devreme,
cînd arborii sînt tineri şi cicatrizarea rănilor se produce
mai uşor. Elagarea artificială începe cu tăierea ramurilor
uscate sau pe cale de uscare, de la baza coroanei şi, la
nevoie, poate angaja şi ramurile vii, fără ca prin aceasta
să se reducă capacitatea de fotosinteză a arborilor.
Tăierea ramurilor uscate poate fi executată în orice
anotimp în schimb a celor vii, numai în perioada
repausului vegetativ. În vederea producerii lemnului de
lucru, să consideră suficient dacă elagajul s-a realizat pe
o înălţime de 8-10 m.
Pentru speciile de foioase deosebit de valoroase se
recomandă trei procedee de tăiere în coroană, tăierea în
formă cilindrică şi tăierea „Rumelin”.
În cazul primului procedeu se scurteză mai mult
ramurile din partea superioară a coroanei şi mai puţin
cele dinspre bază obţinîndu-se astfel o coroană de formă
conică, asemenea celei de molid. Ramurile de la baza
coroanei, care sînt în general mai scurte, se suprimă
complet. Aplicate la stejar, gorun, frasin, nuc, aceste
tăieri ameliorează forma tulpinii şi stimulează creşterea
în înălţime.
La aplicarea celui de al doilea procedeu, ramurile
laterale se scurteză în mod egal, de la aceeaşi depărtare
de tulpină, obţinîndu-se astfel o coroană de formă
cilindrică, Acest procedeu, indicat mai mult la speciile
de stejar pedunculat şi gorun, activează considerabil
creşterea în înălţime, determină formarea de coroane
proporţionale şi a unor tulpini drepte.
Procedeul Rűmelin, indicat numai pentru
exemplarele de stejar pedunculat, presupune scurtarea
ramurilor mai lungi din treimea superioară a coroanei şi
suprimarea de la bază a celor situate sub acest nivel.
Efectul obţinut rezidă în activarea puternică a creşterii
în înălţime şi rectitudinea tulpinii.
Pentru executarea elagajului se folosesc diferite
tipuri de ferestraie manuale şi alte unelte tăietoare.
Important este că tăietura să fie executată cît mai neted,
aproape de tulpină, fără zdrelirea scoarţei.
Întreţinerea solului
Întreţinerea solului într-o bună stare de afînare şi fără
buruieni reprezintă una din cele mai importante lucrări
de îngrijire a culturilor forestiere, de la instalarea lor şi simplificarea şi reducerea sensibilă a cheltuielilor de
pînă la constituirea stării de masiv. În solul afînat şi îngrijire a culturilor forestiere.
lipsit de buruieni, culturile forestiere cresc viguros, îşi Fitoncidele pot fi cu acţiune selectivă sau totală,
păstrează suprimaţia şi dobîndesc un plus, de rezistenţă după cum respectă sau nu un anumit număr de specii
faţă de adversităţi. dintr-o cultură în condiţii normale de acţionare.
Lucrările de întreţinere vizează în principal Selectivitatea fitoncidelor poate fi de două feluri
distrugerea buruienilor şi afînarea solului. fizică şi fiziologică. În cazul selectivităţii fizice,
Combaterea buruienilor este necesară, deoarece acţiunea fitoncidelor variază de la o specie la alta, în
acestea consumă neproductiv apa şi substanţele nutritive raport cu diferenţele anatomice sau morfologice. Este
din sol, copleşesc şi adeseori sufocă puieţii. Dacă nu se vorba de conformaţia sau suprafaţa foliară, de portul
dă atenţia cuvenită distrugerii buruienilor, se reduce general al plantaţiei ei.
sensibil eficacitatea celorlalte măsuri silvotehnice Selectivitatea fiziologică face să intervină activitatea
aplicate (de pregătire a solului, instalarea culturilor metabolică a plantelor. Astfel, există produse care,
etc.), iar factorii de vegetaţie amelioraţi vor fi utilizaţi absorbite de către plante, nu se dovedesc nocive decît în
mai mult de buruieni decît de culturile instalate. Pe cazul celor incapabile de a le neutraliza suficient şi
terenul de cultură neîntreţinut, buruienile înrăutăţind repede. Rezistenţa unor specii constă tocmai în
astfel proprietăţile lui fizice. inactivarea substanţelor cu care s-a făcut tratamentul.
Afînarea înlesneşte încălzirea şi aerisirea profundă a
solului, contribuind la activarea proceselor
microbiologice. De asemenea, in solul afînat, apa
pătrunde mai uşor, se acumulează şi se păstrează în
folosul plantelor cultivate.
Combaterea buruienilor şi afînarea solului sînt
operaţii ce pot fi executate concomitent prin prăşilă.
Întreţinerea solului prin prăşile este bine să fie executată
pe întrega porţiune a terenului supusă pregătirii înainte
de instalarea culturilor.
Prăşitul se execută manual, cu sapa sau mecanizat,
cu ajutorul prăşitoarelor acşionate hipo sau de tractor.
Peste tot acolo unde pregătirea prealabilă a terenului s-a
putut face prin desfundarea solului cu plugul pe toată
suprafaţa sau în benzi, se recomandă folosirea
mijloacelor mecanizate în executarea lucrărilor de
întreţinere. În terenuri înclinate, unde lucrarea solului s-
a efectuat în tăblii, prăşila se execută manual.
O atenţie deosebită se adoptă culturilor în primii ani
de viaţă şi mai ales în faza de adptare, cînd pot avea loc
cele mai multe pierderi din cauza secetei şi a
buruienilor. Odată cu înaintarea în vîrstă a culturilor,
intervenţiile cu lucrări de întreţinere a solului se răresc
şi încetează după 5-6 ani, cînd s-a realizat starea de
masiv. În cazul unei slabe şi întîrziate închideri a
masivului, se continuă întreţinerea solului o dată pe an,
pînă cînd nu mai este necesară.
Numărul de prăşile care se aplică într-o perioadă de
vegetaţie este cu atît mai mare, cu cît culturile sînt mai
tinere şi staţiunea este mai secetoasă. Prima prăşilă se
recomandă curînd după apariţia buruienilor, la 10-15
zile după plantare în zonele de stepă şi silvostepă.
Combaterea chimică
În culturile forestiere, lucrările de întreţinere a
solului, aplicate cu scopul afînării lui şi combaterii
buruienilor, fiind necesare în fiecare an şi într-un număr
mare de reveniri, pînă la constituirea stării de masiv,
grevează mult cheltuielile de împădurire, mai ales în
regiunile accidentate, unde aceste lucrări nu pot fi
executate mecanizat. Pe de altă parte, în perioada
premărgătoare constituirea stării de masiv, culturile
forestiere sînt ameninţate nu numai de buruieni, cît şi de
vegetaţia lemnoasă nedorită provenită din sămînţă sau
lăstari şi drajoni, care lăsată în voie, ajunge repede
datorită vigorii de creştere să formeze singură starea de
masiv, copleşind şi eliminînd pînă la urmă exemplarele
cultivate. Degajarea culturilor de această vegetaţie
lemnoasă copleşitoare adaugă plusuri importante de
eforturi umane şi financiare. De aceea, în ultima vreme,
s-au găsit unele mijloace mai ieftine şi totodată eficiente
pentru combaterea vegetaţiei dăunătoare din culturi
forestiere tinere.
Pe această linie, s-a extins în practica silvică
folosirea fitoncidelor începînd de la combaterea
buruienilor în pepenieră pînă la îngrijirea arboretelor
tinere, înainte şi după constituirea stării de masiv.
Fitoncidele reprezintă astăzi un mijloc nou şi eficient,
care, folosit cu descernămînt poate contribui la
8
 17. Constructia perdelelor de protectie
Sa descrie rolul constructiei perdelelor ferestiere
pentru protectia anumitor obiecte
Imbunatatirea microclimatului (umiditate crescuta,
protectie impotriva inundatiei, temperaturi mai mici
vara si mai mari iarna, pagubele cauzate de vant mult
reduse). Intr-un sistem bine planificat, prezenta unor
perdele forestiere poate echivala cu un plus de 100 l
precipitatii anual! Fermierul Gheorghe Albu, raporteaza
productii de grau cu 30-50% mai mari in zonele cu
perdele forestiere, ajungand la 8 t/ha.
Combaterea naturala a daunatorilor, incurajand
populatiile de pradatori naturali.
Stoparea eroziunii si imbunatatirea constanta a solului,
cu '0' costuri de intretinere.
Sa estimeze influenta ameliorative a
perdelelor forestiere de protectie
Influenţa perdelelor de protecţie asupra curenţilor de
aer. Eficacitatea aerodinamică a perdelelor forestiere de
protecţie depinde de construcţia acestora, de gradul de
penetrabilitate, de viteza vîntului, de unghiul de aşezare
a perdelelor forestiere de protecţie faţă de curentul de
aer, de înălţimea plantaţiei, de desimea amplasării
perdelelor în teritoriu şi distribuţia lor după elemente de
relief.
Influenţa perdelelor forestiere de protecţie asupra
trmperaturii şi umidităţii stratului de aer de la suprafaţă.
Acesti indici meteorologici se schimbă odată cu
schimbarea regimului vîntului şi a turbulenţei. Ziua în
perioada caldă a anului în cadrul sistemului de perdele
forestiere temperatura aerului este de regulă cu 1-2
grade C mai ridicată, dcît în teritorile deschise.Odată cu
mărirea densităţii perdelelor forestiere diferenţele de
temperatură cresc şi în partea “din vînt”a perdelelor
nepenetrabile în zilele caniculare acestea ating 5-
6gradeC fapt care poate provoca arsuri de plante în zona
de litieră.Noaptea în prejma perdelelor nepenetrabile
temperatura scade şi pot să se formeze îngheţuri
locale.În sistemul perdelelor penetrabile şi „ajurate”-
penetrabile aceste fenomene negative se exclud.Asupra
umidităţi stratului de aer de la suprafaţă perdelele
forestiere de orice construcţie au o influeţă pozitivă.În
teritorile dintre perdele umiditatea relativă a aerului în
medie creşte cu2-3%.În zilele cu perdelelor forestiere
asupra temperaturi şi umidităţii aerului nu depăşeşte 10-
15H.
Sa clasifice perdelele forestiere de
protectie dupa felul constructiei lor
La proiectarea sistemelor de plantaţii forestiere se iau
în consideraţie mai întîi de toate factorii naturali: clima,
relieful, condiţiile de sol. În zonele cu umeditate
asigurată pe solurile cenuşii de pădure melioraţia
antierozională este îndreptată în mare măsură spre
consolidarea făgaşilor şi înpădurirea terenurilor puternic
erodate. În zonele cu umeditate instabilă, cu
predominarea cernoziomurilor cambice şi profunde, iar
în silvostepă şi pe soluri cenuşii de pădure se necesită
aplicarea mai masivă a lucrărilor meliorative
antierozionale cu crearea tuturor felurilor de plantaţii
forestiere. Rolul semnificativ în crearea perderilor de
protecţie îi revine înpăduririi reţelei de vîlcele şi făgaşe.
De asemenea se are nevoie în plantaţii forestiere de
protecţie a bazinelor acvatice şi a lacurilor de
acumulare. Sistema specifică de perdele de protecţie se
instalează de-a lungul rîurilor şi pîraielor, lacurilor de
acumulare, de-a lungul canalelor în teritoriile irigate, pe
şesuri şi păşuni, în livezi, de-a lungul automagistralelor.
În funcţia de destinaţia de bază şi repartizare, plantaţiile
forestiere antierozionale sînt unificate în următoarele
tipuri principale(grupe):
a)perdele de protecţie absorbante şi culise de arbuşti
pe pante (contribuie la repartizarea uniformă a zăpezii,
reţinerea şi reglarea scurgerilor de suprafaţă, diminuarea
înlăturării stratului de sol prin scurgeri de suprafaţă,
creşterea umedităţii solurilor şi a recoltelor culturilor
agricole);
b)perdele de protecţie de mal, de-a lungul făgaşilor şi a
pîraiurilor torenţiale; culturile masive pe malurile
vîlcelilor, pe taluzele făgaşilor şi-n albiile minore ale
reţelei hidrografice(perdele filtrante) (reţin zăpada,
absorb scurgerile de suprafaţă, colmatează scurgerile
solide, consolidează solul şi îl protejează de spălătură,
îmbunătăţeşte microclimatul şi favorizează folosirea
raţională a terenurilor slab productive).
c)plantaţiile forestiere de mal şi în luncile rîurilor în
jurul bazinelor de apă(consolidează malurile,
colmatează scurgerile tari, protejează bazinele acvatice
şi rîurile de mîlire, iar solurile de luncă de spălătură şi
aluvierea cu nisip şi noroi, reduc evaporarea apei,
îmbunătăţesc folosirea apelor din stocul local, condiţiile
de piscicultură etc.)
d)plantaţiile forestiere masive în pîlcuri sau benzi şi
perdelele forestiere pe pantele dealurilor şi
munţiilor(reţin şi reglează scurgerile de suprafaţă,
preîntîmpină spălarea solulului, împiedică formarea
torenţiilor de noroi, protejează obiectele de distrugere
etc.)
Sa descrie perdelel forestiere de protective
penetrabile, ajurate(semipenetrabile) si
impenetrabile
perdele penetrabile Vantul patrunde usor prin ele, in
special prin zona de sub coronamentul arborilor. Aceste
perdele sunt recomandate pentru tipul de perdele
forestiere antierozionale, contra eroziunii cauzata de apa
(P.S.a) si a celor pentru protectia digurilor si a malurilor
(P.A.).
Beneficiile perdelelor forestiere sunt evidente cand
acestea ating o inaltime considerabila (varsta de 10 ani),
iar efectul se manifesta pe toata perioada existentei lor.
In cazul asezarilor umane din regiuni cu clima
temperata, perdelele forestiere reduc necesitatile de
incalzire a locuintelor cu 10-20%.
Prin introducerea unor astfel de perdele forestiere de
protectie a campurilor se reduc mult consecintele
secetelor, furtunilor de praf si eroziunii solului, atat
asupra culturilor agricole, cat si asupra asezarilor
umane, obiectivelor economico-sociale si cailor de
comunicatie.
perdele semipenetrabile care lasa vantul sa treaca
prin ele, acesta diminuandu-si progresiv taria. Sunt
recomandate pentru tipul de perdele de protectie a
campului (P.C.a), si pentru cele antierozionale contra
vantului
perdele impenetrabile sau compacte care nu lasa vantul
sa treaca prin ele, creindu-se in spatele lor o zona de
calm absolut. Acestea sunt recomandate pentru tipul de
perdele de protectie a cailor de comunicatii si de
transport (P.C.c), precum si pentru cele de protectie a
obiectivelor economice si sociale (P.C.o);
18. Sistemul de plantatii forestiere de protectie in
luncile riurilor
Sa descrie rolul, speciile folosite si asocierea lor
in cadrul perdelelor forestiere de protectie albiilor
riurilor.
Rolul: Plantțiile acestor perdele consolidează
malurile rîurilor,protejeazpă acestea de spălare,iar albia
de mîlire,ameliorează starea sanitara a apelor
rîurilor,preîntîmpinind poluarea acestora.Micșorînd
viteza vîntului perdelele de protecție a albiilor rîurilor
slăbesc evaporarea de pe suprafața apei,micșorează
acoperirea afluenților cu alg.imbunătățesc condițiile
pentru îmulțirea peștelui.Acestea preîntîmpină spălarea
solurilor fertile în luncă,colmatează scurgerile
tari,exercită o influență meliorativă pozitivă asupra
sectoarelor agricole din preajmă.Datorită faptului că
perdelele de protecție ale albiilor rîurilor diminuează
gradul de poluare a apei din rîu și micșorează
temperatura acesteia,se creează condiții favorabile.
Speciile folosite: Pentru crearea brîului arbustiv pe
malulu albiei rîului protecția se recomandă cu
preacădere salciile arbuști : salciei de migdale
(salix triandra), s. Russica, , salcie alba (salix alba),
salcie purpurie ( s. Purpurea), Populus nigra . În brîul
arbureto arbustiv al luncii albiei rîului din arbuști pot fi
recomandați :liliacul (Syringa), amorfa(Amorpha
fruticosa), scumpia(Cotinus coggygria), coacăzul
argintiu, sîngerul (CORNUS SANGUINEA), cătina
alba (Hippophae rhamnoides), călinul, arțarul
tătăresc(Acer tataricum), . pentru protecția perdelelor de
pășunat în liziera dinspre cîmp se introduc arbuști
ghimpoși: porumbarul, maceșul, sălcioara.
PE MALURILE IAZURILOR
i pennsylvanica ), teiul pucios( Tilia cordata), iar din
Rolul: Pe malurile starițelor ,iazurilor și altor lacuri
închise în scopul preîntîmpinării mîlirii acestora ,
evitării surplusului de evaporare și protecției sectoarelor
de luncă, amplasate în aval detiliorări de gheață și
importării de nisip și resturi vegetale în luncă se crează
plantații.
Modul de asociere a speciilor: Deoarece speciile
lemnoase trebuie să apună rezistenții presiunii gheții ,
ele trebuie să aibă sisteme radiculare și partea aeriană
puternică și să suporte bine zdrelirea cojii,acestor
cerințe corespund salcia alba (salix alba) și plopii
(populus).
Pregatirea solului: In preajma stariților și lacurilor
alungite pregătirea solului pe toată suprafața nu este
admisă din motivul pericolului spălării solului arat. Se
recomandă pregătirea parțială a acestuia în gropi , tăblii
și mai rar în benzi,aceste sectoare mai puternic se
indesesc cu arbuști pentru amplificarea rolului de
protecție a solului și de colmatare a plantației .
Sa descrie constructia, asezarea, modul de
asociere a speciilor si de instalare a perdelelor
forestiere de protectie a cimpurilor Agricole asezate
in lunci.
Constructia: Acestea trebuie așezate pe granițele
cîmpurișor de asolamente de protecție a solului sau pe
granițele naturale. Perdelele se așează perpendicular
șuvoaielor de apă revărsate sau sub un unghi de 80
grade pentru împingerea curentului de apă către lunca
terasală . Dat fiind faptul că perdelele forestiere
transversale joacă un rol antierozional și de colmataj
deosebit de mare , fiecare a 4 perdea trebuie să aibă o
construcție densă și lățimea pînă la 50m.
Asezarea: Perdelele forestiere de protecție a
cîmpurilor de construcții ajurate trebuie să fie așezate în
interiorul sectoarelor pajiști peste 200-300m iar în
sectoarele folosite în scop agricol peste 400-500m una
de alta. Lățimea acestora trebuie să fie în limetele de
15m .
Asocierea speciilor si instalarea perdelelelor:
Alegerea speciilor pe diferite segmente se realizează
diferențiat, luînduse-n considerație condițiile concrete.
În perdelele forestiere de protecție a cîmpurilor arbustul
se asociază cu speciile de arbori în rîndurile către
lizieră,în perdelele de colmataj arbuștii se introduc în
rînduri curate , desemene în lizieră 2-3 rînduri. Diatanța
dintre rînduri se adoptă 2,5-3m pregătirea solului
profundă, după sistemul ogorului timpuriu și ocupat.
Sa argumenteze rolul, modul de clasificare,
speciile folosite si asocierea lor, modul de pregatire a
solului in plantatii de drenaj pe malurile
fundamentale ale vailor.
Rolul si modul de clasificare: Plantațiile de mal
trebuie să închidă sistemul de plantații de luncă pe
malurile fundamentale ale văilor. După funcțiile sale și
amlasare acestea se împart în plantașii de mal de mijlok
și de sus. Plantațiile de mal de mijloc se amplasează pe
maluri în scopul preîntîmpinării spălării, erodării,
fenomenelor fugitive și surpărilor deasemenea pentru
aspectul decorativ al malurilor.
Malurile abrupte a rîurilor mari în marea sa majoritate
se prezintă ca dezgoliri abrupte ale rocilor
fundamentale.(H.A.Haritonov, a delimitat aici 4 grupe
de soluri utile pentru instalarea vegetației forestiere cum
sunt:
-soluri, recent eșite de sub pădure, slab erodate.
-soluri moderat spălate,humificate.
-soluri puternic spălate,slab humificate.
-dezgoliri pictroase.
Speciile folosite :Solurile primelor 3 grupuri în
întregime sunt utile penttru împăduriri în calitate de
specii principale pe solurile de grupa 1 se folosesc
cvercineele, pinul de crimea;pe soluri din grupa a 2
pinul de Crimeea;frasinul verde(Fraxinus
arbuști- sîngerul(cornus sanguinea) , salba
rîioaasă((Euonymus verrucosa) , alunul (Corylus
avellana) , păducelul;pe solurile de grupa a 3 frasinul
verde, salcîmul alb (Robinia pseudoacacia) , arțarul
american (Acer tataricum), ulm de Turchestan (ulmus
pumila), aceeași arbuști.
Pregatirea solului: La împădurira sectoarelor de mal
cu soluri de grupa 1 -3 se necesită teraarea, iar unde
acestea nu pot fi tăiate se recomandă lucrarea parțială a
solului în formă de tăblii, fîșii, brazde , gropi.Pe
malurile fudamentale din stînga al văilor solul se
pregătește mecanizat și se plantează culturi forestiere.
19. LUCRĂRILE CU CARACTER SPECIAL
FOLOSITE ÎN AMELIORAREA TERENURILOR
ERODATE
În activitatea de ameliorare a terenurilor erodate în
afara lucrărilor fitoameliorative, de impădurire şi de
înerbare se mai foloseşte o gamă de lucrări denumite
generic lucrări speciale. Aceste lucrări au rol să sprijine,
să întregească sau uneori să suplinească lucrările cu
caracter fitoameliorativ, constituind împreună cu ele şi
cu măsurile restrictive complexul anterozional.După
rolul lor funcţional, lucrările speciale folosite în
combaterea degradării prin eroziune se împart în trei
grupe şi anume:lucrări de susţinere directă a vegetaţiei,
lucrări de susţinere indirectă a vegetaţiei şi lucrări de
asigurare a liniştii în perimetrele de ameliorare.
Lucrări speciale de susţinere directă a vegetaţiei.
Pentru practica ameliorării terenurilor degradate interes
special prezinta lucrările de susţinere directă a
vegetaţiei. Acestea sînt lucrări de consolidare a
terenurilor şi de susţinere a puieţilor în primii ani de
instalare şi in detaliu cuprind terasele simple, terasele
sprijinite şi gărduleţele romboidale.
TERASELE SIMPLE sînt amenajări în trepte care se
construiesc pe terenuri relativ stabile cu panta de peste
20% . Lucrările se depun după curbele de nivel, sub
formă de rînduri continuie sau întrerupte la distanţa de
1,5-3m între ele şi au rol să fracţioneze liniile de
scurgerea şi viteza să acumuleze apa din precipitaţii şi
în ultimă instanţă să susţină puieţii în primii ani de
instalare. Lăţimea teraselor este cuprinsă de regulă între
0,5-1,0m iar platforma lor poate fi orizontală în avol cu
un diguleţ, sau se construieşte în contrapantă. Pentru a
evita surparea, peretele din amonte se taluzează la cca
60 grade iar taluzul din aval la 45 grade.
În cazul în care terasele simple se execută mecanizat,cu
buldozerul mărimea lor este de regulă 3-4m. Evident în
acest caz şi distanţa între mijlocul a două rînduri din
terase creşte în funcţie de înclinaţia pantei, fiind de
regulă cuprinsă între 3,5-4,5m.
Terasele simple se execută cu anticipatic sau
concomotent cu lucrările de împădurire. Practica arată
că cel mai raţional mod de lucru este executarea
teraselor primavara urmînd ca peste vară să se
pregătească solul, precum şi întreţinerea ogorului în
interiorul acestora, iar în primavară sa se procedeze la
plantare.
TERASELE SPRIJINITE reprezintă tot amenajări în
trepte care se execută pe terenurile instabile, cu panta de
peste 40%. Lucrările se amplasează dea lungul curbelor
de nivel la distanţa de 2-4m una de alta şi au rol să
reducă scurgera pluvială ,să oprească materialele
surpate să consolideze versanţii şi să susţină puieţii
instalaţi.
Terasele sprijinite se construiesc de asemnea în rînduri
continui sau întrerupte.În al doilea caz , se realizează de
regulă o dispunere,,în solzi,, fiecare solz avînd o
lungime de 5-6 m iar între solzi lasînd o întrerupere de
3-4m.
Sprijinirea teraselor se realizează fie cu ajutorul
gărduletelor, fie cu ajutorul unor banchete de zidărie de
piatră.
Gărduleţele reprezintă împletituri de nuiele cu înalţimea
de 0,2-0,4m executate pe pari cu înalţimea de 1m şi
diametrul de 5-7cm, bătuţi în pămînt la 0,5-0,6cm,la
distanta unul de altul cu 0,5. Pentru construcţie se
folosesc ţăruşi de salcîm, stejar iar nuielele verzi de
salcie, alun, carpin.
Banchetele reprezintă ziduri de sprijin de înălţime
redusă, executate din lespezi de piatră aşezate cu grija
una cu alta .Aceste ziduri se construiesc înclinat spre
amonte au o înălţime de 0,30-0,50m, o lăţime de
coronament de minimum 0,20m şi o lăţime la bază de
0,3m.
GĂRDULEȚE ROMBOIDALE sunt lucrări de
9
consolidare a terenurilor abrupte, care constau din şiruri
dispuse oblig faţă de curbele de nivel astfel încît prin
intersectare dau ochiuri sub formă romb sau de pătrat cu
latura de 1-3m sau mai mare.
De regulă gărduleţele romboidale se execută pe
terenurile cu panta depeste 45 grade. Acestea sunt
lucrări rezistente şi asigură o bună reuşită a lucrărilor cu
caracter fitoameliorativ, deoarece în ochiurile formate
se stabilesc şi se matirelizează terasele;se sapă şanţuleţe
de înfrăţire cu adîncimea de cca 0,1m şi cu lăţimea de
cca 0,2m; se bat ţăruşii,se execută împletitura cu
înălţimea de 0,2 m.
LUCRĂRI DE SUSȚINERE INDIRECTĂ A
VEGETAŢIEI.
Reuşita acţiunii de combatere a eroziunii pluviale şi
de ameliorare a terenurilor erodate este condiţionată în
numeroase situaţii de execuţia unor lucrări din grupa
lucrărilor de susţinere indirectă a vegetaţiei. Aceste
lucrări au menirea să completeze şi în unele cazuri să
suplinească rolul jucat de vegetaţie.
În mod schematic în grupa lucrărilor la care ne referim
pot fi distinse :
-lucrări de reţinere a apei pe versanţi;
-lucrări de captare şi disipare sau conducere dirijată a
apei de scurgere;
-lucrări de amenajare şi consolidare a albiilor ;
ŞANŢURILE CU VAL: Acestea sunt lucrări de reţinere
a scurgerii pluviale şi se execută în bazinele de recepţie
ale făgaşelor în condiţii de teren stabil destinat sa
devină pădure, fîneaţă, livadă. Lucrările se dispun
paralel cu curbele la nivel sub forma unor şiruri
succesive formate din transoane cu lungimea de 20m.
Valul trebuie depărtat de la vîrful făgaşului la distanţa
de 2-3 înălţimi al adîncimii la obîrşie a acestuia însa nu
mai mult de 12-15m.
Lungimea totală a şanţurilor cu val L, în metri se
stabileşte cu relaţia L = W / δ
CANALELE DE COASTĂ. Reprezintă valuri în
înălţimea de 40-60 cm, care bazează scurgerile din
bazinul de acumulare a făgaşului . Tehnologia de
execuţie a acestor lucrări este simplă. La distanţa de 10-
15 m mai sus de vîrful făgaşelor sau ravenei se tae
brazde de plug cu adîncimea de 30-40m. Brazda se
întoarce către obînşia făgaşelor iar fundul acesteea i se
face un unghi de 1-1,5 grade către înclinaţia generală a
pantei terenului. Canalul de coastă se execută prin 2-3
tăieri de plug în direcţia stabilită. Lungimea brazdei în
dependenţă de lăţimea făgaşului sau ravenei şi
posibilităţii de captare şi disipare a apei se adoptă de la
5 pîna la 30m. În scopul stopării creşterii făgaşelor de
mal este necesar să se tae 2-3 canale de coastă peste 20-
30m.
Garnisajele reprezintă lucrări de consolidare a
obîrşiilor făgaşelor torenţiale şi constau din saltele de
crăci sau alte materiale cu grosimea de 0,30-0,50m
aşezate pe suprafaţa de consolidat. Salteaua de garnisaje
se fixează cu garduleţe sau cu longrine trasversale
prinse pe pari bătuţi în pămint la adîncimea de 1 m.
20. COMBATEREA SECETEI ȘI
AMELIORAREA TERENURILOR CU DIFICIT
DE APĂ.
COMPEXUL DE MĂSURI PENTRU
COMBATEREA ȘI AMELIORAREA
TERENURILOR CU DIFICIT DE APĂ.
Seceta nu poate fi combătută în mod simplist
reclamînd în mod obligatoriu, adoptarea unui complex
de măsuri de factură organizatorică şi tehnică. În mod
schematic, complexul de măsuri care se adoptă pentru
combaterea secetei şi ameliorarea terenurilor cu dificit
de apă cuprinde:
-măsuri culturale de ordin fitotehnic;
-măsuri speciale de ordin tehnic;
În prima grupă de măsuri intră prelucrarea
corespunzătoare a solului în vederea instalării culturilor,
folosirea unor specii adaptate condiţiilor de lucru şi
întreţinerea atentă a culturilor,prin mulcire , umbrire,
distrugerea buruienilor şi a crustei reţinerea zăpezii. La
rîndul lor măsurile din grupa a doua se referă pe deo
parte la crearea unor culturi forestiere protectoare , iar
pe de o altă parte la unele lucrări cu caracter hidrotehnic
cum sînt irigaţia şi amenajarea unor rezervoare de apă. Î
n general , combaterea secetei atmosferice este mai
uşoară şi ea poate fi realizată în mare măsură printr-o
alegere judicioasă a speciilor şi un mod raţional de
instalare şi întreţinere , dublate deo reţea de perdele sau
aliniamente protectoare . Combaterea secetei pedologice
şi mai ales a celor mixte este mai deficilă şi ea reclamă
atît măsuri culturale de ordin fitotehnic cît şi culturi
forestiere protectoare cît şi lucrări hidrotehnicede
iridare.
Descrierea lucrărilor culturale de ordin fitotehnic
Dispunerea p. f.p. nu se face la întîmplare, ci în raport
cu anumite reguli şi principii astfel încît acestea să
satisfacă în grad maxim rolul de protecţie a obiectelor,
să nu stîjenească activitatea de cultură şi de exploatare a
terenurilor şi să ocupe o suprafaţă cît mai redusă. În
cazul terenurilor cu panta redusă mai mică de 2%
perdelele principale se dispun prpendicular pe direcţia
vînturilor dăunătoare sau pe rezultatele acestor vînturi,
iar cele secundare se aşează perpendicular pe
precedentele. Ținînd seama de organizarea teritoriului,
de forma terenului sau de alte considerente se poate
admite o deviere de pînă la 30 grade faţă de orientarea
de principiu. Ca vînturi dăunătoare sînt considerate
vînturile calde şi uscate, care intensifică seceta
atmosferică şi determină ofilirea culturilor, vînturile reci
puternice de iarnă, care viscolesc zăpada, dezvelesc
semănăturile şi le expun la ger precum şi furtunile care
culcă şi revăşesc culturile, spulberă solul, rup crăcile
pomilor şi scutură rodul înnainte de coacere. Direcţia
acestor vînturi se stabileşte pe baza datelor furnizate de
staţiile meteorologice din apropiere. Distanţa dintre
perdelele principale se stabilesc în funcţie de înnălţimea
pe care o realizează arborii din compoziţie la 20-25 ani
în condiţiile date se calculează după formula:
d=25*H în care, H- înnălţimea arborilor din perdea
Distanţele dintre perdelele principale nu trebuie să
depăşească:
Pe soluri cenuşii de pădure, cernoziom legivat şi
podzolit-600m;
Pe cernoziomuri tipice şi obişnuite 500m;
Pe cernoziomuri sudice 400m;
Pe ciornoziomuri ciocolatin şi castaniu 350m;
Prin urmare, rezultă că distanţa dintre perdelele
principale se i-a egală cu 600-350m în raport cu
condiţiile de vegetaţie. Distanţa dintre perdelele
secundare se i-a egală de cca 4 ori distanţa dintre
perdelele principale, ceea ce reprezintă 1000-2000m
rezultînd unităţi de cultură protejate cu suprafaţa de 25-
100h. Perdelele forestiere la care ne referim sînt de
regulă de tip penetrabil ,,ajurat,, sau ,,ajurato,, -
penetrabil. Lăţimea lor este egală cu 11-15m. De regulă,
perdelele principale constau din 5 rînduri. Distanţa între
rînduri este în mod obişnuit de 2,5-3m, iar distanţa între
puieţi pe rînd de 0,7-1,0m. Perdelele secundare se
execută din 3 rînduri de puieţi avînd ca urmare 8m
lăţime. Din fiecare parte a rîndurilor marginale se lasă o
distanţă de cca 2m care trebuie să fie ferită de buruieni
prin mobilizare şi care se adaugă la distanţa dintre
rînduri alcătuind în acest mod lăţimea totală a perdelei.
Pentru a asigura trecerea între unităţile de cultură a
agregatelor, oamenilor şi animalelor la intersecţia
perdelelor dintr-o reţea precum şi dea lungul perdelelor
principale, din 500 în 500 şi se dispun zig-zag oiar
seminţele au 6-7cm şi se dispun oblic.
Caracterizarea principalelor tipuri de plantatii
forestiere de protective
Ca urmare a condiţiilor puţin prielnice în care se
lucrează alegerea speciilor pentru împădurirea
terenurilor cu dificit de apă în general şi pentru crearea
p.f.p., în special este o problemă dificilă. Această
problemă devine şi mai grea, atunci cînd seminţei i se
adaugă şi un proces oarecare de degradare a solului cum
ar fi eroziunea sau saraturaea.în principiu pentru crearea
p.f.p, trebuie alese acele specii care pot vegeta cu succes
în condiţiile respective de climă şi sol, manifestă
rezistenţă la acţiunea factorilor nefavorabili, prezintă o
bună dezvoltare trunchiurilor şi a coroanelor, asigurînd
o protecţie corespunzătore şi care pot oferi produse
multe şi variate deasemnea trebuie alese specii melifere
şi fructifere care atrag pasările şi albinile, veţuitoare şi
deosebit de preţioase care distrug insectele vătămătoare
care ajută la polenizarea plantelor de cultură. Astefel pe
lîngă stejari, principalele specii care trebuie avute în
vedere atenţia cuvenită trebuie acordată răşinoaselor şi
speciilor foiase repede crescătoare speciilor
stimulatoare de crestere, celor protectoare a solului şi
lizierilor precum şi celor care dau fructe, flori ,frunze şi
alte produse necesare. În acelaş timp trebuie evitate din
motive de protecţie a plantelor , spaţiilor de arbori şi
arbuşti care oferă mediul de dezvoltare pentru
dăunătorii culturilor protejate cum sînt drăcila care ajută
la dezvoltarea ruginei grîului ,sîngerul şi salbia rîioasă
care favorizează dezvoltarea păduchiulor verzi,
păducelul şi vişinul turcesc care adăpostesc o serie de
insecte dăunătoare livezilor.După rolul pe care-l au în
perdele, speciile folosite se împart în: specii
arborescente sau de bază, specii arborescente secundare
sau de ajutor, specii arbustive de protecţie a solului,
specii marginale sau de apărare şi specii cu rol special
pentru producţia de fructe. Pornind de la această
împărţire recomandăm următoarele specii de arbori şi
arbuşti pentru crearea perdelelor forestiere:
a) ca specii arborescente principale: stejar pedunculat,
pufos, salcîm alb, glădiţă, frasin comun, pin negru;
b) ca specii arborescente secundare: acerinee, carpîn
salcîm japonez, teii ;
c) ca specii arbustive de protecţie a solului: lemn cînesc,
corn, alun;
d) ca specie cu rol special pomicul şi tehnic: zarzăr,
măr, păr, dud, scumpie.
Formele şi schemele de amestec pentru crearea
perdelelor de protecţie a culturilor agricole
Formele si schemele de amestec respectiv
asortimentul,proporţia şi dispunerea spaţială a speciilor
folosite depind de o parte de caracteristicile biologice a
speciilor. În raport cu asortimentul şi proporţia speciilor
folosite,în practica silvică se deosebesc 3 tipuri de
perdele şi anume:tipul arborescent umbros,tipul
arborescent cu arbuşti şi tipul mixt.Primul tip cuprinde
perdele forestiere alcatuite exclusiv din arbori dispuşi
,de regulă,în două etaje şi anume unul superior format
de speciile principale şi unul inferior format de speciile
secundare însoţitoare.Cel de-al doilea tip cuprinde în
compoziţie specii de arbori şi arbuşti,într-un raport de
1:1.Formula de principiu al acestui tip este de 25%
specii arborescente de bază ,25% specii arborescente de se întreţine atent pînă ce coroanele puieţilor se
amestec şi 50% specii arbustive.În sfîrşit cel de al ating.Întreţinerea se poate efectua manual,mecanic sai
treilea tip cuprinde perdele formate tot din arbori şi mixt şi ea constă din prăşiturile repetate pentru
arbuşti,dar proporţia speciilor arbustive în compoziţi se distrugerea buruienelor şi a crustei.De regulă,aceasta
ridică la cel mult o treime,aceste specii întroducîndu-se durează 3-5 ani şi se efectuează de 1-3(5) ori pe
în rîndurile marginale (şi eventual post-marginale)în an,numărul intervenţiilor descrescînd în timp.
amestec cu speciile pomicole şi alte specii cu rol
special.În general perdelele arborescente umbroase sunt
perdele penetrabile-semipenetrabile,iar perdelele
arborescente cu arbuşti şi cele mixte sunt perdele
semipenetrabile-compacte.Evident,gradul de
penetrabilitate faţă de vînt depinde în mare măsură şi de
lăţimea perdelelor respective şi el poate fi reglat prin
lucrările de îngrijire.Referitor la schema de amestec
respectiv la modul de dispunere a puieţilor acestea se
exprimă fie sub formulă analitică,indicîndu-se
compoziţia pe rînduri sau grpe de rînduri,fie sub formă
grafică,figurîndu-se profilul şi vederea în plan a perdelei
şi indicindu-se atît distanţele de lucru cît şi semnificaţia
seminţelor folosite.
Descrierea operatiilor thenice de instalare a
perdelelor foresiere de protective a culturilor
agricole
Instalarea pe teren a p.f.p este o acţiune a cărei
complexitate depinde de condişiile concrete în care se
lucrează.În principiu,prin tehnica adoptată trebuie să se
asigure captarea integrală a apei din
precipitaţii,reducerea evaporaţiei şi distrugerea
buruienelor.
În mod schematic,tehnica instalarii perdelelor comportă
urmatoarea suita de operaţii:
-Delimitarea fîşiei de lucru şi curaşarea terenului de
marăcini;
-Pregătirea solului;
-Instalarea propriu-zisă a perdelelor;
-Completarea golurilor şi întreţinerea culturilor pînă la
realizarea stării de masiv.
Operaţia de bază de care depinde în mare masură reuşita
lucrărilor de împerdeluire este pregătirea atentă a
solului,prin care se urmareşte atît acumularea unei
rezerve de umeditate,cît şi combaterea buruienelor.
Pe terenurile lipsite de buruiene cu condiţii relativ bune
de umeditate,pregatirea solului începe cu o dezmereştire
şi se continua cu o arătură adîncă de toamnă,care rămîne
negrapată peste iarnă. Primăvara următoare,de
timpuriu,se execută o grăpare pentru nivelarea solului şi
păstrarea umedităţii acumulate,iar apoi se trece la
instalarea propriu-zisă a perdelelor.În cazul regiunilor
semiaride de stepă sau pe terenurile năpădite de pir de
rapiţă sau de alte buruiene,pentru pregătirea solului în
vederea împăduririi se recurge la sistemul ogorului
negru.Acest sistem cuprinde,aşa cum se
ştie,dezmiriştirea,o arătură profundă în toamna
premargătoare ogorului,lucrări repetate de întreşinere a
ogorului negru,o arătură adîncă în toamna anului
ogorului şi lucrările de nivelare din primăvara care
succede ogorul.
Instalarea propriu-zisă a p.f.p se realizează prin
plantarea,butăşire sau însaminţare.Și în acest
caz,metoda principală de luru este plantarea cu material
saditor de lcalitate superioară,provenit din zona de
recoltare respectivă.
Din speciile care pot fi introduse şi prin butăşire
menţionăm plopii negri,coacăzul,caprifoiul şi alte specii
care se butoşesc uşor.Însamînţarea se poate aplica doar
în cazul stejarului,folosind ghinda preîncolţită care se
poate introduce în cuiburi simple sau grupate.
Ca metodă principală de instalare, plantarea se poate
efectua în gropi,sub brazdă sau cu maşini speciale de
plantat,cum sunt maşinia SLCi-1,maşina SLN-1 şi alte
maşini(SBM-1A,SLN-1).
După plantare puieţii de foioase,cu exceptia celor de
frasin şi de ulm de Turkestan,se retează de la suprafaţa
solului.În toamna următoare sau in pimăvara următoare
se procedează la completarea golurilor,iar apoi cultura
10