Dendrologia

GeneralA
 2

Introducere
Obiectul dendrologiei. Metode de cercetare.

De-a lungul veacurilor omul a folosit pădurea cu bogăţia-i naturală în viaţa de

toate zilele, construindu-şi case de locuit şi alte edificii, a meşterit obiecte de uz casnic
şi a întrebuinţat fructele şi seminţele drept hrană, a folosit materialele fibroase, sucul şi
răşinile, vopselele, substanţele tanante şi de o mulţime de alte lucruri, dar nu numai
pentru a le utiliza în scop direct, ci şi pentru a-şi înfrumuseţa viaţa şi traiul. În zilele
noastre utilizarea plantelor lemnoase şi a produselor din lemn nu s-a redus, ci din
contra, a crescut considerabil.
E stabilit că după importanţa lor pădurile au acelaşi rol în activitatea vitală a
omului, pe care-l deţine Oceanul Mondial. Suprafaţa împădurită a globului acumulează
o mare cantitate de energie solară, pe care în procesul fotosintezei o transformă în
energia biomasei plantei. S-a calculat că 80% din biomasa globală se concentrează în
fitomasa păduri. Legând în ansamblul substanţelor organice cantităţi imense de apă,
pădurile determină întregul regim hidric al uscatului. În baza acestei legităţi s-a format
o nouă concepţie despre pădure ca un sistem unic, Pădurea Mondială, precum suma
tuturor mărilor şi oceanelor formează Oceanul Mondial. Pădurea Mondială poate fi
comparată cu o fortăreaţă care primeşte asupra sa prima lovitură. Deoarece tehnosfera
consumă oxigen de 15 ori mai mult, decât toate vietăţile, prea posibil că anume Pădurii
Mondiale, care absoarbe 500 m3 de bioxid de carbon şi elimină o cantitate
corespunzătoare de oxigen la 1m3 de masă lemnoasă, îi datorăm faptul că până în
prezent nu ne-am asfixiat.
Rolul pădurii pe scară mondială a fost înţeles recent. Imboldul, care ne-a condus
spre această gândire, l-au constitut tăierile masive de păduri în diferite regiuni ale
globului. După calculele experţilor, junglele se distrug cu o viteză fantastică,
aproximativ 20 ha/min. Dacă aceste tempuri de tăieri ale pădurilor tropicale care ocupă
o zecime din suprafaţa uscatului se vor menţine, atunci spre sfârşitul anului 2100
acestea vor dispărea pentru totdeauna de pe faţa Pământului. Reieşind din acest motiv,
interesul faţă de pădure, ca element fundamental al biosferei, avansează cu o viteză
echivalentă dispariţiei pădurilor.
 3

Actualmente, la cele trei mari funcţii ale pădurilor, economică, ecologică şi

social-recreativă (la sfârşitul secolului trecut) s-a adăugat a patra – de protecţie a
diversităţii biologice (biodiversităţii). Această problemă este atât de actuală, încât s-a
adoptat “Convenţia cu privire la diversitatea biologică” (Rio-de-Janeiro, 1992),
ratificată de majoritatea ţărilor din lume, inclusiv Republica Moldova. După un răstimp
societatea a convenit că pădurile mai exercită şi valoroasa funcţie de captare,
circulaţie şi depozitare a carbonului, astăzi problemă globală, abordată la rang de
ONU, în “Convenţia cu privire la schimbarea climei” (Protocolul de la Chioto, 1997).
În acelaşi timp, după datele ONU, spre sfârşitul secolului XX, necesitatea
anuală numai în masă lemnoasă a atins cifra de 6,0 miliarde m3. Oamenii de ştiinţă au
început să elaboreze moduri de folosire cât mai raţională a pădurilor existente, de
plantare a noilor păduri, îmbogăţire a componenţei lor specifice, mărire şi menţinere a
biodiversităţii, sporire a productivităţii, creare a noilor forme, varietăţi etc.
În flora noastră plantele arboricole sunt reprezentate prin 44 de genuri şi circa
90 de specii autohtone, iar cele introduse enumeră cca. 1000 de specii. Plantele
lemnoase joacă un rol important privitor la crearea spaţiilor verzi ale oraşelor şi satelor
republicii, indiscutabil în gospodăria silvică, împădurirea terenurilor degradate, crearea
perdelelor de protecţie etc.
Actualmente suprafaţa împădurită a Moldovei constituie doar 9,6% din
suprafaţa totală a republicii, ceea ce se datorează distrugerii rapace a pădurilor care,
îndeosebi, s-a agravat în ultimele două secole. Până atunci suprafaţa împădurită
constituia mai bine de 30%.
Pădurea protejează solul contra eroziunii, râurile de înnămoliri şi secări,
câmpurile de vânturi uscate şi fierbinţi, favorizează clima, făcând-o mai blândă pentru
oameni. Multiplele funcţii ale pădurii ne obligă să luăm măsuri pentru mărirea
suprafeţelor împădurite, creărea perdelelor de protecţie a câmpurilor, râpelor şi
malurilor râurilor, împădurirea terenurilor supuse eroziunii şi torentelor de apă.
Organizarea şi gestionarea gospodăriei silvice şi a spaţiilor verzi moderne necesită o
evidenţa totală şi studierea compoziţiei speciilor lemnoase autohtone şi introduse în
Moldova, studierea biologiei, ecologiei, răspândirii geografice şi folosirii lor raţionale
în economia naţională. Cunoaşterea particularităţilor speciilor, comportării lor faţă de
 4

factorii mediului înconjurător, reacţiei faţă de activitatea (negativă sau pozitivă) omului
şi mediului lui de trai, posibilităţii de cultivare a plantelor noi şi folosirii lor raţionale,
toate acestea joacă un rol practic inestimabil.
Răspunsul la toate întrebările sus-menţionate îl dă Dendrologia. De la început
Dendrologia se numea botanică forestieră.
Termenul dendrologie provine de la cuvintele greceşti “dendron” – copac,
arbore şi “logos” – ştiinţă. Astfel, Dendrologia ca disciplină se ocupă cu studierea
plantelor lemnoase din toate punctele de vedere.
Dendrologia se află într-o strânsă legătură cu morfologia şi sistematica plantelor,
biologia, genetica, ecologia şi geobotanica, fitogeografia, fiziologia şi fenologia,
silvicultura, împădurirea şi ameliorărea silvică, aclimatizarea şi introducţia, selecţia şi
ameliorarea plantelor, folosind în cercetările sale metodele anatomo-morfologice,
fiziologo-biochimice, selecţie şi genetică, ce se aplică în botanică.
Separarea Dendrologiei într-o ştiinţă aparte a fost condiţionată de cerinţele
crescânde ale silviculturii, horticulturii peisagere şi culturii plantelor decorative. Iniţial,
în Dendrologie erau specificate morfologia şi sistematica plantelor arboricole, astfel ca
silvicultorul şi horticultorul să poată recunoaşte după caracterele morfologice arborii,
arbuştii şi lianele, cu care se întâlnesc în activitatea sa cotidiană. Mai târziu, în legătură
cu dezvoltarea largă a lucrărilor de creare a masivelor noi de împădurire şi stabilizare a
râpelor, deşerturilor şi ariilor salinizate, perdelelor de protecţie de-a lungul drumurilor
şi câmpurilor, în localităţile populate a parcurilor, spaţiilor verzi, volumul de cunoştinţe
în domeniul dendrologiei a crescut considerabil. În prezent Dendrologia studiază
răspândirea plantelor lemnoase, structura morfologică şi anatomică, particularităţile
biologice şi ecologice, diversitatea formelor şi importanţa lor pentru economia
naţională.
Dendrologia, în sensul larg al cuvântului, este studiuul biologiei pădurii, iar
pentru înţelegerea vieţii ei cu schimbările-i dirijate, e necesar de a cunoaşte
particularităţile specifice ale plantelor lemnoase care-i formează componenţa.
Cunoaşterea Dendrologiei este necesară şi pentru studierea cursurilor facultative:
“Împăduriri”, “Silvicultură”, “Protecţia pădurii”, “Arhitectura peisageră”, “Crearea
spaţiilor verzi” etc.
 5

Capitolul I. Diversitatea speciilor de plante. Noţiune de areal.

Bazele sistematicii plantelor lemnoase.

Suprafaţa totală a Terrei constituie 510 mln. km2, din care litosferei îi revin 29%
(149 mln. km2) şi hidrosferei – 70%. Organismele vii (plante, animale,
microorganisme) reprezintă biosfera. Diversitatea lor este foarte mare. Actualmente
sunt descrise cca. 5 mln. de specii de plante superioare şi inferioare şi aproape 2 mln.
de specii de animale.
Printre plante sunt multe specii de alge, ciuperci, licheni şi muşchi, plante cu
seminţe – angiosperme (Magnoliophyta) şi gimnosperme (Pinophyta). În mări şi
oceane predomină plantele inferioare, pe uscat, în păduri şi savane, stepe şi păşuni
predomină plantele superioare. Toate plantele de cultură, cu mici excepţii, sunt
reprezentate prin plante superioare.
După structura exterioară, interioară şi proprietăţile biologice, plantele
superioare însumează cca. 330000 de specii, dintre care mai mult de 600 sunt pinofite
şi aproape 300000 – magnoliofite. Toate pinofitele, cunoscute până în prezent, sunt
reprezentate numai de plantele arborescente – arbori şi arbuşti. Deseori ele ating
dimensiuni foarte mari (molid, secvoia, larice), deşi uneori sunt reprezentate prin
arbuşti (efedra). Majoritatea sunt specii cu o creştere verticală, făcând excepţie unele
liane. Unele gimnosperme sunt puternic ramificate şi poartă o cantitate mică de frunze
deseori solzoase sau aciforme, altele dimpotrivă, sunt slab ramificate şi poartă frunze
foarte mari, întregi, penate, palmate etc.
După structura anatomică şi morfologică organele vegetative ale magnoliofitelor
variază foarte mult în dependenţă de condiţiile ecologice. Structura morfologică a
frunzei, de exemplu, este atât de diversă, încât e dificil de identificat genul sau familia
unor plante după acest caracter.
Magnoliofitele, care reprezintă culmea evoluţiei lumii vegetale, formează cea
mai mare diviziune a regnului vegetal (cca. 390 de familii şi 13000 de genuri). După
numărul de ordine (≈ 128 dicotiledonate şi 38 monocotiledonate) magnoliofitele sunt
mai numeroase, decât toate celelalte plante superioare luate împreună (Takhtajan,
1987). Cu alte cuvinte noi ne aflăm în epoca dominaţiei magnoliofitelor. Arealul de
 6

răspândire a plantelor cu flori e foarte vast – tropice şi tundră, mlaştini şi pustiuri,

malurile mării şi munţii. Ele formează biomasa terestră de bază a biosferei şi sunt o
sursă importantă pentru viaţa omului. Aproape toate plantele de cultură importante,
plantele lemnoase, fructifere, leguminoase aparţin aceastei diviziuni.
După forma vitală sau biomorfă, magnoliofitele se divizează în două grupe:
lemnoase (arbori şi arbuşti) şi erbacee. Plantele lemnoase sunt caracteristice pentru
păduri şi formaţiuni arbustive, dar joacă un rol secundar în stepe, formaţiuni unde
predomină ierburile.
Există forme de trecere, de la plante lemnoase la cele erbacee, ceea ce
îngreuiază mult aprecierea apartenenţei lor uneia din aceste două grupe. În aceste
cazuri răspunsul poate fi dat numai prin cercetările anatomice ale plantelor. Pentru
plantele lemnoase este caracteristică prezenţa cambiului activ, care formează în tulpină
şi rădăcină xilem şi floem secundar (scoarţă). La plantele erbacee aceste structuri (în
primul rănd cambiul peren), ca regulă, lipsesc.
În cadrul magnoliofitelor numărul de genuri de plante erbacee prevalează mai
ales în cadrul monocotiledonatelor (Liliopsida), unde plante lemnoase sunt puţine de
tot. Conform concepţiei contemporane, transformarea evolutivă a formelor lemnoase
în cele erbacee s-a produs ca urmare a reducerii activităţii cambiului.
Caracteristic şi comun pentru pinofite şi magnoliofite este prezenţa seminţelor.
Dezvoltarea embrionului în interiorul seminţei şi, apariţia unei noi unităţi superioare de
reproducere a plantelor este o prioritate biologică principală a plantelor cu seminţe,
ceea ce determină posibilitatea de a se adapta mai uşor la condiţiile terestre şi de a
atinge o largă răspândire.
La gimnosperme (pinofite) solzii carpelari nu se concresc definitiv şi ovulele
rămân deschise. În procesul polenizării, polenul, trecând prin micropil, cade direct pe
nucela ovulului (macrosporange). Dezvoltându-se, tubul polinic cu doi gameţi, ajunge
până la endospermul primar, apoi la arhegonul cu oosfera, unde are loc fecundarea şi
formarea seminţei. La gimnosperme nu există pistil, deci lipseşte şi fructul. Sămânţa se
formează din ovul, fiind nudă (golaşă, neînchisă în fruct, ca la angiosperme). Seminţele
se formează pe solzii seminali carpelari, totalitatea cărora formează conurile femele.
La angiosperme, (magnoliofite) carpelele (macrosporofilele), concrescând între
 7

ele, formează o cameră ori un „cuib” special pentru seminţe. Din pereţii carpelari se
formează fructul. Grăunciorul de polen nu nimereşte direct pe ovul, ci este captat de
terminaţia pistilului – stigmat. Aici, din grăunciorul de polen se dezvoltă tubul polinic
care, printr-un proces complex de transformări, ajunge la ovar. Existenţa stigmatului
este una din particularităţile caracteristice plantelor angiosperme şi constituie
deosebirea principală dintre floarea acestora şi strobilele gimnospermelor.
Una din particularităţile evolutive caracteristice ale plantelor angiosperme este
fecundarea dublă, care constituie o deosebire radicală faţă de celelalte grupe de
plante. Acest proces constă în faptul, că una din cele două celule sexuate, care se
formează în gametofitul mascul, se contopeşte cu oosfera, iar cealaltă – cu aşa-numitul
nucleu secundar diploid al gametofitului femel. Contopirea celulei sexuate masculine
cu oosfera dă naştere zigotului, iar în cazul contopirii celei de a doua celulă sexuată
masculină cu nucleul secundar diploid se produce un nucleu cu 3 seturi de cromozomi
(sau triplod). Din acesta se formează endospermul, alcătuit din celule triploide, ţesut
caracteristic numai angiospermelor. El serveşte ca substrat de nutriţie pentru
dezvoltarea embrionului din zigot.
Există şi alte deosebiri între aceste două diviziuni de plante. Astfel, la
gimnosperme lemnul conţine traheide cu pori şi parenchim lemnos, pe când la
angiosperme în locul traheidelor apar traheele. Gimnospermele se polenizează cu
ajutorul vântului, în timp ce angiospermele se polenizează cu ajutorul vântului şi
animalelor (polenizarea de către insecte sau entomofilă).
Majoritatea gimnospermelor se înmulţesc prin seminţe, iar angiospermele atât
prin seminţe, cât şi vegetativ (butaşi, marcote, drajoni, altoire). La angiosperme
structura frunzelor este mult mai complicată şi mai variată, decât la pinofite.
Unitatea de bază inferioară în sistematică este Specia. Specia este totalitatea
plantelor care au aceeaşi structură morfo-fiziologică şi genetică care se transmite
urmaşilor prin ereditate.
O specie există pe parcursul unui număr determinat de generaţii, treptat se poate
transforma într-o specie nouă. La speciile bătrâne toate aceste caractere sunt bine
evidenţiate. Speciile tinere morfofiziologic nu sunt atât de pronunţate. Speciiile se
caracterizează şi prin aria de răspândire, fiecărei specii îi este caracteristic un anumit
 8

areal geografic.
Fiind morfologic stabilă, specia, cât priveşte proprietăţile fiziologo-biochimice,
totuşi se caracterizează prin modificări şi dinamică. După V.L. Komarov, specia ocupă
o anumită etapă în procesul de evoluţie. Noile semne de specie apar în salturi, adică pe
calea întreruperii continuităţii sub acţiunea factorilor externi care, aflându-se sub
controlul selecţiei naturale, pot deveni caractere noi.
În cadrul speciei încrucişarea între indivizii săi se produce liber, iar încrucişarea
între specii diferite, mai ales genetic îndepărtate biologic şi fiziologic, este un fenomen
foarte rar, deseori imposibil. Cu toate acestea, există hibrizi spontani care se întâlnesc
în condiţii naturale, dând uneori naştere speciilor noi, de exemplu, Populus canescens,
Cerasus vulgaris, Prunus domestica, Spiraea vanhouttei etc. Fiecare specie întruneşte
indivizi calitativ asemănători, care transmit urmaşilor caracterele sale genetice.
Fiecare individ dintr-o specie are particularităţile sale fiziologice şi ecologice
individuale. Indivizii care au particularităţi identice sunt uniţi în varietăţi şi tipuri, care
constituie forma de existenţă a speciei date. La aceste se mai adăugă şi aşa-numitele
forme cultivate, care se deosebesc de specia de bază după aspectul coroanei
(piramidală, globuloasă, plângăreaţă ş.a.) şi a frunzişului (colorat sau pestriţ).
Speciile de plante sunt răspândite pe suprafaţa Pământului în funcţie de origine,
condiţiile de creştere şi activităţile antropice. Unele specii se întâlnesc pe o suprafaţă
foarte mare, uneori ieşind din hotarele unui continent, altele ocupând o suprafaţă foarte
restrânsă. Suprafaţa, în interiorul căreia s-a dezvoltat natural specia dată, reprezintă
arealul natural de răspândire, iar suprafeţele pe care această specie a fost introdusă
artificial reprezintă arealul de cultivare a speciei date. De menţionat faptul, că arealul
este aria de răspândire a speciei, dar aceasta nu înseamnă că specia ocupă toată
suprafaţa conturată. Din contra, deseori se întâmplă că specia dată este dispersată şi în
amestec cu alte specii (de exemplu, Populus alba în luncile Prutului şi Nistrului).
Suprafaţa şi hotarele arealului nu rămân constante. Sub acţiunea unor factori ele se pot
mări sau reduce. Adesea micşorarea suprafeţelor se datorează factorului uman
(defrişarea pădurilor, aratul terenurilor înţelenite, modificarea regimului hidric al
suprafeţelor mari de pădure în cazul construcţiei staţiilor hidrotehnice, edificarea
rezervoarelor de apă etc.), care poate să se modifice mult şi deseori în detrimentul
 9

omului. În consecinţă, specia dată nu se mai poate menţine în arealul ei. Sunt posibile
şi schimbări ale condiţiilor naturale în sens opus, care vor duce la mărirea arealului
speciei. Acest fel de areal poate fi considerat progresiv. În cazul micşorării suprafeţei
arealului, în legătură cu modificarea condiţiilor climatice, el se consideră regresiv. Mai
există şi al treilea tip de areal, aşa-numitul areal rupt sau disjunctiv. Ca exemplu poate
servi arealul teiului pucios, răspândit în Moldova, România, Ucraina, Bielarusi, ţările
Baltice şi unele regiuni ale Siberiei. Speciile cu areal mic de răspândire, se numesc
endemice. De regulă, speciile endemice sunt de origine relictă şi în antichitate ele au
avut o răspândire largă, dar odată cu modificările geoistorice au ajuns să ocupe o
suprafaţă restrânsă (speciile genurilor Taxus, Ginkgo, Buxus).
Drept condiţii optime pentru dezvoltarea unei specii se consideră cele din
centrul arealului şi mai puţin favorabile de la periferie. Sunt cazuri când o specie este
extrasă din arealul ei şi introdusă în alt mediu, care aclimatizându-se rapid, se dezvoltă
furtunos. În practica silvică, îndeosebi la lucrările de înverzire, permanent apare
necesitatea de a folosi plantele introduse. Transferarea speciilor lemnoase, din locurile
de baştină în afara arealului, se numeşte introducţie, iar procesul de adaptare a
speciilor la condiţiile noi de dezvoltare – aclimatizare. În acest caz plantele introduse
se numesc exotice. Cunoaşterea arealului fiecărei specii are un rol practic foarte
important. Aprecierea tuturor factorilor mediului înconjurător care asigură dezvoltarea
speciei date în arealul său natural, face posibile unele deducţii despre perspectivele
introducerii ei în alte zone.
Noţiuni generale despre sistematica plantelor. După cum s-a menţionat mai
sus, lumea plantelor este foarte variată, incluzând sute de mii de specii. A inventaria şi
descrie această enormă diversitate de plante este imposibil fără o clasificare şi
repartizare în anumite unităţi sistematice subordonate. Clasificarea plantelor (şi nu
numai a plantelor) l-a preocupat pe om din cele mai vechi timpuri. Ştiinţa, care se
ocupă cu clasificarea plantelor şi elaborarea unui sistem al lumii vegetale, este
sistematică plantelor. Primul sistem ştiinţific de clasificare a plantelor a fost elaborat
de ilustrul botanist suedez Carl Linné (1707-1778). La baza clasificării au fost puse
caracterele organelor reproductive (floarea, pistilul şi staminele), acestea din urmă
fiind cele mai conservative. Sistemul linnean de clasificare exprimă, într-o anumită
 10

măsură, relaţiile naturale de rudenie a plantelor. C. Linné a introdus în sistematică

nomenclatura binară, dând fiecărei specii o denumire dublă (binară), formată din
două cuvinte; primul, e denumirea genului la care aparţine specia dată, iar al doilea –
denumirea speciei. Sistemul linnean îşi păstrează şi astăzi însemnătatea sa.
Sistemul de clasificare al lui Carl Linné este în mare măsură artificial. De
exemplu, liliacul (Syringa vulgaris fam. Oleaceae), şopârliţa (Veronica fam.
Scrophulariaceae), jaleşul (Salvia, fam. Lamiaceae) şi viţelarul (Anthoxantum, fam.
Poacee) sunt incluse în aceiaşi clasă (Diandria) numai după caracterul că florile conţin
câte 2 stamine, deşi, după cum e cunoscut acum, aparţin la diferite familii şi ordine.
Sistematica are drept scop final folosirea legăturilor naturale de înrudire a plantelor
spre a elabora un sistem natural evolutiv sau filogenetic, începând de la cele primitive
şi terminând cu cele perfecte. Sistemul filogenetic al plantelor, în general, se
elaborează şi se perfecţionează treptat, pe măsura acumulării datelor ştiinţifice din
domeniul morfologiei, anatomiei, embriologiei, citologiei, fiziologiei, geneticii,
biochimiei etc. Pe parcursul dezvoltării evolutive plantele, de la cele primitive la cele
superioare, au suferit schimbări structurale mai mari sau mai mici. Schimbările
esenţiale sunt oglindite în unităţile sistematice (taxonomice) superioare, iar schimbările
mici în unităţile inferioare. În ordine crescândă, unităţile taxonomice se înscriu, după
cum urmează: specie–gen–familie–ordin–clasă–divizie. Specia (species) este unitatea
taxonomică de bază în sistemul organismelor vii.
Specia se defineşte ca o totalitate a populaţiilor de indivizi care au caractere
morfo-fiziologice şi genetice comune, ocupă acelaşi areal geografic, se încrucişează
liber între ei, dând urmaşi fertili, şi care nu se încrucişează cu indivizii altor specii în
condiţii naturale. Criteriile de bază ale speciei sunt: (1) morfologia, fiziologia şi
genetica, ereditatea, variabilitatea, autoreproducerea; (2) limitarea geografică,
istoricul geologic. Specia include unităţi taxonomice intraspecifice: subspecia,
varietatea, forma.
Genul (genus) – unitate taxonomică superioară speciei, cuprinde speciile direct
înrudite de origine comună.
Familia (familia) – unitate superioară genului, reuneşte mai multe genuri
înrudite. Familia este unitatea taxonomică principală cu care se operează în botanică.
 11

Denumirea familiei are terminaţia – aceae (Fagaceae, Rosaceae).

Ordinul (ordo) – unitate superioară familiei, include familii înrudite, are
terminaţia – ales (Fabales, Rosales).
Clasa (classis) cuprinde unul sau mai multe ordine genetic şi evolutiv înrudite.
Denumirea clasei are terminaţia – opsida (Magnoliopsida, Ginkgoopsida).
Diviziunea (divisio) – unitate superioară de clasificare a plantelor, reuneşte
clasele înrudite filogenetic. Pentru diviziune este caracteristică terminaţia – phyta
(Pinophyta, Magnoliophyta).
În clasificare se folosesc şi unităţile taxonomice tranzitorii, precum urmează:
supra- şi subordin, subgen, subfamilie, subclasă. De exemplu, fam. Rosaceae
include 4 subfamilii: Spiraeoideae, Maloideae (Pomoideae), Rosoideae şi Prunoideae;
clasa Magnoliopsida se împarte în 7 subclase: Magnoliidae, Ranunculidae,
Hamamelididae, Caryophyllidae, Dilleniidae, Rosidae, Asteridae, iar clasa Liliopsida
se împarte în subclasele, precum urmează: Liliidae, Alismatidae, Arecidae.
 12

Capitolul II. Ecologia plantelor lemnoase.

Factori ecologici. Acţiunea antropică ca factor
ecologic.

Condiţiile mediului înconjurător exercită o influenţă decisivă asupra dezvoltării

plantelor şi a comunităţilor vegetale. Exteriorul, mărimea şi longevitatea plantelor
depinde în anumită măsură de acţiunea mediului înconjurător. Vorbind despre acţiunea
factorilor mediului înconjurător asupra plantelor, se disting mediul de populare şi
condiţiile de existenţă. Sub noţiunea de condiţii de existenţă se înţeleg acele elemente
ale mediului înconjurător care sunt necesare pentru o dezvoltare normală a plantei. În
general planta trebuie privită nu aparte de factorii mediului înconjurător, ci în corelaţie
cu ei, deoarece nu numai mediul înconjurător influenţează plantele, ci şi plantele co-
influenţează mediul înconjurător, modificându-l. Interacţiunea dintre organismele vii şi
condiţiile mediului înconjurător se numeşte ecologică, iar ştiinţa care se ocupă cu
studierea acestor corelaţii se numeşte ecologie. Planta poate să se dezvolte numai în
condiţiile mediului corespunzător cerinţelor ecologice ale ei. Compartimentul ecologiei
ce se ocupă cu studierea relaţiilor reciproce dintre un organism (specie) aparte şi
factorii ecologici este autecologia, iar cel ce studiază relaţiile dintre asociaţiile
organismelor vii şi mediul înconjurător, se numeşte sinecologie.
Toţi factorii cu acţiune pozitivă sau negativă se împart în 3 grupe: abiotici,
biotici şi antropici.
Factorii abiotici sau factorii naturii névii la rândul său se împart în: climatici,
edafici, geologici.
Factorii biotici se împart în vegetali şi animali.
Factorii antropici sau acţiunea omului care se manifestă nu numai ca factor
care contribuie la înflorirea şi dezvoltarea speciei, ci şi care agravează dezvoltarea
normală a speciei.
Factorii climatici (temperatura, durata sezonului de vegetaţie, durata repausului
biologic, totalitatea temperaturilor efective, regimul hidric, cantitatea de precipitaţii,
regimurile eolian şi termic ş.a.) se modifică în funcţie de latitudine, orografie a
terenului, altitudine etc. Condiţiile climatice, într-o măsură semnificativă, influenţează
 13

compoziţia şi productivitatea arboretului, calitatea masei lemnoase, periodicitatea de

fructificaţie ş.a. Schimbarea climei pe teritorii imense, luând în seamă aportul ştiinţei şi
tehnicii, e greu de efectuat, deaceea factorul climatic se consideră încontinuu
conservativ şi stabil.
Factorii edafici (compoziţia solului, stabilitatea orizonturilor, fertilitatea,
adâncimea stratul fertil, aciditatea, aerisirea ş.a.) influenţează dimensiunile şi
productivitatea arborilor, longevitatea şi stabilitatea lor. Acest factor poate fi modificat
pe mari suprafeţe.
Factorii geologici (erupţia vulcanilor, alunecările de teren, seismuri, gradul de
accidentare ş.a.) influenţează periodic asupra stării plantelor în general şi a pădurilor,
în particular.
Factorii ecologici, care au o mare influenţă asupa funcţionării ecosistemelor,
asupra creşterii şi dezvoltării plantelor lemnoase sunt numiţi factorii vieţii. Din factorii
cosmici fac parte căldura şi lumina, iar din cei tereştri – fertilitatea şi umiditatea
solului. Pentru dezvoltare şi creştere factorii vieţii sunt egali după necesitatea lor, şi
niciodată nu se intersubstituie. În procesul vieţuirii plantelor într-un anumit climat pe
parcursul mileniilor, plantele s-au adaptat la acţiunea factorilor climatici şi
reacţionează într-un anumit fel la schimbările lor. Aceste proprietăţi ecologice sunt
fixate ereditar. Ele caracterizează comportarea fiecărei specii faţă de acţiunea
factorilor de bază a mediului.
Căldura. Fără o temperatură optimă plantele nu pot să se dezvolte normal.
După latitudine în direcţia de la ecuator spre poli, plantele se împart în 4 categorii:
tropicale, subtropicale, temperate şi de climat rece, iar după comportarea lor faţă de
temperatura mediului – în 3 tipuri ecologice: plante termofile, criofile şi mezofile.
Sursa principală de căldură este soarele. Fluxul energetic din sol, apă şi aer face
posibilă realizarea tuturor proceselor fiziologo-biochimice şi morfogenetice de
dezvoltare şi creştere a plantelor. Căldura mai vine şi din straturile adânci ale
Pământului ca rezultat al dezintegrării substanţelor radioactive, descompunerea
deşeurilor organice ş.a. La diferite etape de dezvoltare (începutul circulaţiei sevei,
desfacerea mugurilor, începutul fotosintezei, încolţirea seminţelor, înflorirea, legarea şi
coacerea fructelor) speciilor lemnoase le este necesar un anumit regim termic, un
 14

minim de temperatură. În perioada fotosintezei maxime şi a creşterii rapide planta

necesită un optim de temperatură. Odată cu atingerea maximului de temperatură, unele
procese vitale se intensifică, pe când altele îşi încetinesc activitatea sau se întrerup.
Creşterea rădăcinilor şi circulaţia sevei în ţesuturile conducătoare începe la o
temperatură mai mare de 0° C, iar a lujerilor şi frunzelor la plantele mezoterme – la +6°
C. Odată cu creşterea temperaturii solului creşte şi activitatea microbiotei edafice, ceea
ce duce la o mai bună circulaţie şi asimilare a soluţiilor de fosfor, azot şi alte substanţe.
Vizual, începutul vegetaţiei arborilor este indicat de desfacerea mugurilor, ce are loc la
temperatura aerului mai mare de +10° C şi a solului mai mare de +5° C. Activitatea
fotosintetică a plantei se petrece la o temperatură de 0-40° C, cea optimă este de 20-30°
C, iar la 40-50° C acest proces se întrerupe.
Temperaturile maxime cauzate de razele directe ale soarelui provoacă
intensificarea transpiraţiei plantelor, arsuri ale coletului, scoarţei, lăstarilor, frunzelor,
ceea ce se răsfrânge negativ asupra seminţişului şi arborilor maturi. Temperaturile
negative minime foarte joase (mai cu seamă scăderea lor rapidă) provoacă degerături
ale unor organe sau a plantei întregi. Formarea cristalelor de gheaţă în spaţiile
intercelulare au ca rezultat distrugerea mecanică a ţesuturilor.
O acţiune negativă asupra plantei o au şi îngheţurile târzii de primăvară şi
timpurii de toamnă. Primele aduc daune puieţilor din pepiniere şi culturilor silvice în
timpul înverzirii şi înfloririi. Îngheţurile timpurii provoacă degerarea organelor
nelignificate mai ales la plantele termofile. În Moldova cele mai păgubitoare sunt
îngheţurile târzii de primăvară sub -1-3oC, în urma cărora se lezează florile la stejar,
fag, nuc, corn, păducel, măr pădureţ ş.a.
După exigenţele faţă de temperatură, plantele lemnoase se împart în următoarele
grupe:
Specia
(1) Megatermofile (plantele exotice): Criptomeria, Chiparos sempervirescent
sp., Metasequoia, Cedru, unele specii de
Magnolia, Albiţia, Paulownia;
(2) Termofile (include o parte din speciile Stejar pufos, Salbă pitică, Castan
comestibil,
 15

autohtone şi majoritatea celor introduse) Koelreuteria, Arborele de lalea, Platan,

Kerria,
Nucul comun, Glădiţă, Sofora, Cenuşar,
Maclura;
(3) Mezotermofile (majoritatea speciilor Stejar obişnuit, Gorun, Stejar roşu, Castan
autohtone) porcesc, speciile de Arţar, Ulm, Frasin,
Fag,
Tei, Cireş;
(4) Subtermofile, rezistente la frig (include Plop tremurător, Plop negru, Anin alb,
Scoruş,
puţine specii autohtone şi majoritatea Mesteacăn, Brad alb, Molid, Pin, Larice,
coniferelor introduse) Jneapăn.

Apa. Cantitatea de apă necesară pentru activitatea vitală a plantelor constă din
precipitaţiile atmosferice (ploaie, zăpadă) şi din condensări (rouă, promoroacă, ceaţă),
din pânzele de ape freatice. Necesităţile în umiditate depind de etapele de dezvoltare a
plantei. Calităţile solului, reliefului, temperatura şi umiditatea aerului, sunt caractere
sezoniere. Fără umiditatea necesară a solului şi aerului la temperaturi optime este
imposibilă dezvoltarea normală a plantelor. Dar plantele, după necesitatea în apă,
diferă ca şi cea a căldurii. În dependenţă de necesarul de apă plantele pot fi clasificate
în mai multe grupe:
Specia
(1) Ultraxerofite (foarte iubitoare de căldură, Stejar pufos, Scumpie, Sălcioară,
cresc în condiţii de umiditate extrem de reduse) Migdal;

(2) Xerofite (iubitoare de căldură, adaptate Pin negru, Cenuşar, Cătină, Ulm, Sofora
la umiditate redusă) (Salcâm japonez);
(3) Mezoxerofite (grup de trecere la speciile cu Stejar obişnuit, Sorb, Păr pădureţ,
Paltin de necesitate medie în umiditate) câmp, Paltin de munte, Ulm, Glădiţă,
Cireş,
Măr pădureţ;
(4) Mezofite (cu o necesitate medie de umiditate) Speciile de Tei, Carpen, Fag,
 16

Frasin, Nuc,
Larice, Castan porcesc, Mesteacăn, Pin,
Brad;
(5) Mezohigrofite (necesită umiditate suficientă) Ulm, Mălin, Plop negru şi alb,
Salcie
căprească, argintie şi fragilă, Anin alb;
(6) Higrofite (foarte pretenţioase la umiditate. Ecotip de mlaştină al Frasinului şi
Cresc bine pe terenuri foarte umede) Stejarului, Salcie cenuşie, Mesteacăn
pitic, Anin negru, Chiparos de baltă.
Includerea unei sau altei specii într-o grupă oarecare este relativă, deoarece
majoritatea speciilor arboricole au o amplitudine ecologică destul de mare. Ca exemplu
poate servi Chiparosul de baltă ale cărui 2 exemplare cresc şi se dezvoltă, peste
optzeci de ani, pe teritoriul pepinierii din ocolul silvic Hîrbovăţ, în condiţii de secetă a
solului şi aerului, se reproduc prin seminţe; plantaţiile de Castan comestibil (plantă
acidofilă), plantat (în aa.’70 ai sec. XX) pe terenuri uscate cu soluri carbonate ale
gospodăriei silvice „Iargara”, unde fructifică normal.
Gradul de umiditate a solului şi aerului are o influenţă asupra aspectului exterior
al plantei, structurii anatomice şi funcţiilor fiziologice. Multe plante din regiunile cu
climă uscată, pentru micşorarea transpiraţiei îşi reduc suprafaţa aparatului foliar până
la solzi, altele şi-au pierdut întru tot frunzele, iar rolul lor îl preia scoarţa verde a
lujerilor (mătură verde, unele specii de răchită, djuzgun, saxaul) sau ramurile îngroşate
cu o ramificaţie slabă fără frunze (cactuşii).
Lumina. Factor de o importanţă primordială în viaţa plantelor. Cu ajutorul
luminii are loc procesul de fotosinteză, transpiraţia, creşterea mugurilor, ţesuturilor,
formarea florilor şi fructelor, schimbul de substanţe în celule ş.a. Ca rezultat al
fotosintezei se elimină oxigen în aerul atmosferic. Cea mai mare parte din oxigenul
atmosferei ia naştere în urma fotosintezei. Lumina poate fi de două tipuri: directă,
nemijlocit de la soare şi difuză, ca rezultat al refracţiei şi reflecţiei norilor, suprafeţei
terestre şi acvatice. Efectul luminii asupra plantelor depinde de compoziţia spectrală şi
lungimea de undă, unghiul de cădere, intensitate şi putere, durata de iluminare.
Plantele sunt mai sensibile la lumina roşie şi infraroşie, deoarece prima
 17

contribuie la germinarea seminţelor şi alungirea plantelor crescute la întuneric, a doua

contribuie la alungirea plantelor care cresc la lumină. Când cantitatea de lumină roşie
şi oranj este mare, se observă acumularea maximă de substanţe organice.
Formarea şi dezvoltarea ţesuturilor mugurilor, frunzelor, florilor, fructelor şi a
masei lemnoase are loc sub influenţa luminii violete şi albastre. Razele ultraviolete
previn întinderea exagerată a plantelor. Transpiraţia are loc sub influenţa tuturor razelor
spectrului solar. Clorofila – pigment dominant al plantelor terestre, absoarbe lumina
verde şi parţial cea galbenă, deaceea frunzele sunt de culoare verde.
O majorare considerabilă a creşterii se observă în cazul acţiunii întregului
spectru al luminii solare. Creşterea frunzelor este mai rapidă în prezenţa razelor verzi.
Frunzele crescute în prezenţa luminii sunt frunze de lumină, iar cele crescute în umbră
– de umbră. Lumina şi căldura vin concomitent pe pământ de la soare. Asupra mărimii
fluxului de energie solară pe parcursul anului influenţează latitudinea geografică şi
anotimpul. Cantitatea de energie pe o unitate de suprafaţă depinde de unghiul de
înclinare a razelor faţă de această suprafaţă. De exemplu, în regiunea Minskului, pe
suprafaţă sudică cu înclinare de 20°, cade tot atâta radiaţie solară, cât primeşte o
suprafaţă orizontală în Chişinău.
Plantele reacţionează diferit faţă de lumină. Lumina constutuie un factor
ecologic care poate fi dirijat. În practică se foloseşte capacitatea arborilor de a-şi
intensifica creşterea prin mărirea intensităţii iluminării pe cale artificială. De aceea
multe metode de majorare a productivităţii arboretului sunt orientate spre formarea
coronamentului cu o mai mare capacitate de captare a razelor solare. Modificând
desimea coroanei arborilor, contribuim la o mai bună iluminare a etajelor inferioare ale
coroanei, ceea ce contribuie la o mai bună activitate vitală a arborilor. Acest caracter
stă la baza unor procedee silvotehnice, în special tăierile de îngrijire şi formare
majorează productivitatea pădurii. Lumina mult influenţează şi asupra fructificării. Cu
cât e mai bine iluminată coroana, în aceleaşi condiţii climatice, cu atât este mai bogată
recolta de seminţe.
Se disting două tipuri de plante după comportarea lor diferită faţă de lumină:
iubitoare de lumină sau heliofile şi rezistente la umbră sau ombrofile. Raportul faţă de
lumină a plantelor poate fi apreciat după densitatea frunzişului în coroană, timpului şi
 18

gradului de curăţire a tulpinii de craci (elagaj natural), densitatea arboretului, durata

timpului de supravieţuire a puieţilor sub coroanele plantelor mature, intensitatea de
creştere în prima jumătate a vieţii până la înflorire. De menţionat faptul, că arborii cu o
coroană densă sunt ombrofili, iar cei cu coroană rară (mesteacănul, glădiţa, laricele)
sunt heliofili. Puieţii de plante ombrofile (molid, brad, fag, tei, carpen) rezistă sub
coroanele arborilor, pe când cei de plante heliofile nu rezistă şi repede pier (pin, larice,
mesteacăn, stejar, frasin). Plantele cu creştere rapidă sunt, de regulă, cele heliofile.
Plantele lemnoase mai prtenţioase faţă de lumină sunt cele heliofile, iar mai puţin
pretenţioase sunt cele ombrofile. Mai există şi a treia categorie de plante, cele
semiombrofile care se situează între aceste 2 grupuri.
Plantele iubitoare de lumină – heliofile:
glădiţa, sofora, salcâmul, mesteacănul, laricele, chiparosul de baltă, frasinul,
dudul, ulmul, arţarul american, nucul comun, plopul alb şi tremurător, stejarul obişnuit
şi pufos, cătina roşie (tamarixul), amorfa, migdalul, cununiţa, liliacul.
Plantele semiombrofile:
Teiul argintiu, gorunul, scoruşul, mărul, părul pădureţ, mălinul, castanul
comestibil, păducelul, scumpia, iasomia, caprifoiul tătărăsc, călinul, cornul.
Plantele rezistente la umbrire – ombrofile (sau sciofile):
Castanul porcesc, teiul cu frunză mică şi mare, paltinul de câmp şi de munte,
jugastrul, carpenul, fagul, molidul, bradul, tisa, salba moale, alunul, lemnul câinesc,
socul negru, cimişirul (Buxus).
Compoziţia aerului. Conform teoriei lui Vernardski atmosfera are provenienţă
biologică. Pe lângă oxigen şi bioxid de carbon atmosfera conţine 78,07% azot, 0,94%
argon şi alte gaze inerte (heliu, cripton, xenon, neon ş.a.). Aerul mai conţine şi vapori
de apă (până la 4%), oxid de carbon, particule de praf ş.a.
Bioxidul de carbon este folosit de plante în procesul fotosintezei. Biomasa
plantelor lemnoase conţine până la 40-50% carbon. În condiţii de creştere normală 1ha
de pădure consumă până la 6 t de carbon. Această cantitate plantele o iau din
aproximativ 25 mln. m3 de aer într-un sezon vegetal.
Cu cât mai rapid cresc arborii, cu atât mai intensiv este procesul de respiraţie. În
pădure concentraţia de CO2 este mai mare la nivelul solului şi în stratul de la suprafaţă,
 19

ceea ce face ca germenii, plantulele şi plantele mici să se afle în situaţie mai favorabilă,
compensându-se oarecum deficitul de lumină. Oscilarea cantităţii de oxigen în
atmosferă nu exercită schimbări semnificative în viaţa plantei, deci el nu este
considerat un factor limitativ pentru creşterea lor. Numai insuficienţa de oxigen în sol
poate provoca pieirea rădăcinilor plantelor. În cadrul fotosintezei plantele elimină până
la 430 mlrd. tone de oxigen pe an. Concomitent, o cantitate enormă de energie se
acumulează în biomasa plantelor în procesul fotosintezei şi este utilizată pentru
creştere şi în alte procese vitale ale plantei.
Până la jumătatea secolului al XX-lea cantitatea de oxigen consumat şi produs
se afla într-un echilibru dinamic. Dar, actualmente, necesităţile în oxigen pentru
industria gigantică şi transport a crescut foarte mult. În acelaşi timp în atmosferă sunt
aruncate mai mult de 10 mlrd. tone de gaze nocive. Şi numai datorită capacităţii de
filtrare a plantelor are loc purificarea atmosferei. Dar, capacităţile epurative ale
plantelor sunt limitate. Ele nu pot să filtreze toată cantitatea anuală de gaze. Cele mai
periculoase gaze pentru om, plante şi alte organisme sunt: anhidrizii, acizii sulfuros,
clorhidric, fluorhidric şi sulfhidric, izotopii metalelor grele. De aceea este necesar ca în
cadrul creării spaţiilor verzi în oraşe cu multă industrie să fie folosiţi nu numai arbori
rezistenţi la gaze, ci şi cei care absorb aceste gaze şi purifică aerul atmosferic.
Conform datelor noastre în oraşul Chişinău, cele mai rezistente plante la gazele
atmosferice sunt: ulmul, caisul, stejarul obişnuit, teiul pucios şi argintiu, plopul
canadian, paltinul de câmp, arţarul american, salcâmul, zămoşiţa (hibiscusul), liliacul,
forziţia, iasomia. Plantele cu o capacitate deosebită de absorbţie a prafului: sofora
japoneză, castanul porcesc, teiul argintiu, platanul hibrid, salcia, plopul canadian şi
piramidal, iasomia, caisul, liliacul, pinul negru.
Solul constituie unul din factorii de bază al activităţii pădurii, în general şi,
fiecărei plante, în particular. Solul furnizează plantei substanţe nutritive. Compoziţia
chimică şi proprietăţile fizice ale solului exercită o influenţă mare asupra plantei,
determină structura şi funcţionarea covorului vegetal în zona climatică respectivă.
Fertilitatea solului constă în capacitatea lui de a asigura planta cu cantitatea necesară
de apă şi substanţe nutritive. Pe lângă conţinutul de apă şi substanţele nutritive solul se
caracterizează şi prin profunzimea orizonturilor lui.
 20

După profunzime solul poate fi: foarte profund (1,2 m şi mai adânc), profund
(1,2 - 0,6 m) şi nedezvoltat (mai puţin de 0,3 m).
Productivitatea arboretului, intensitatea de creştere a arborilor, toate acestea
depind de gradul de dezvoltare a rădăcinii, anume a părţii terminale (scutul) şi părţii
pilifere (cu peri). În condiţii nefavorabile suprafaţa rădăcinilor se lignifică şi brusc se
reduce numărul perişorilor absorbanţi. Aceasta duce la micşorarea suprafeţei de
absorbţie de către rădăcină a apei cu substanţele minerale. Un rol important pentru
dezvoltarea optimă a rădăcinii îl are aerul din sol. Dacă aerul subteran conţine mai
puţin de 9-12% oxigen, procesul de dezvoltare a multor plante se agravează.
Cantitatea optimă de CO2 în sol pentru o dezvoltare normală a plantelor este sub 1%.
Majoritatea speciilor arborescente sunt micotrofe. Micorhiza constituie o
simbioză a rădăcinii plantelor superioare cu anumite specii de ciuperci, între care se
stabilesc relaţii de adaptare, prin care acestea se ajută reciproc. Micorhizele sunt de
patru feluri: peritrofe – când hifele ciupercii formează o pâslă în jurul rădăcinilor;
ectotrofe – când hifele se dezvoltă la suprafaţa rădăcinii, pătrunzând numai în
ţesuturile superficiale ale rădăcinii (scoarţa primară, exodermă); endotrofe – când
hifele se dezvoltă în interiorul rădăcinilor inter- şi intracelular; ecto-endotrofă – când
hifele se dezvoltă atât la exteriorul radicelelor, cât şi interiorul celulelor radicelelor. În
cazul micorizei absorbţia apei şi a sărurilor minerale se face prin intermediul hifelor
ciupercii, iar ciuperca ia de la planta-gazdă hidraţii de carbon şi alţi componenţi
nutritivi.
Necesitatea în elemente minerale este diferită de la specie, la specie. Unele
specii de plante lemnoase (pin de Crimeea, pin negru, fag, frasin ş.a.) sunt pretenţioase
faţă de conţinutul de calciu în sol şi cresc în absenţa lui foarte rău. Alte specii cresc
foarte bine pe soluri acide, ceea ce le face să crească greu pe solurile Moldovei
(magnolia, rododendronul). După cerinţele faţă de fertilitatea solului, plantele pot fi
grupate în:

Oligotrofe (nepretenţioase la sol) Pin negru, mesteacăn, halimodendron, sălcioară,

tamarix, cenuşar, drobiţă, plop alb şi negru.
Mezotrofe (puţin pretenţioase) Pin verde american, scoruş, sorb, gorun, stejar
 21

obişnuit şi roşu, castan comestibil, molid, arţar

american;
Megatrofe (pretenţioase la sol) Paltin de câmp şi de munte, jugastru, fag,
carpen,ulm, tei, brad, frasin, salcia albă, nuc comun;
Plantele arborescente anual extrag azot, fosfor şi alte substanţe minerale în
cantităţi mai mici, ca plantele erbacee. Exigenţa relativ mică a plantelor arborescente
faţă de troficitatea solului se explică prin:
• necesitatea în elemente nutritive la plantele lemnoase este mai redusă şi,
• sistemul radicular la ele cuprinde o suprafaţă de nutriţie mult mai mare,
ajungând uneori până la roca maternă.
Un arboret de tei cu vârsta de 70 ani, deşi teiul este pretenţios faţă de
troficitatea solului, în comparaţie cu sfecla de zahăr, teiul extrage azot, fosfor şi
potasiu respectiv de 1,8; 1,3; 2,9 ori mai puţin.
Anual plantele lemnoase elimină în sol mari cantităţi de substanţe organice prin
intermediul frunzelor, ramurilor uscate, florilor, fructelor, mult îmbogăţind litiera, care
influenţează regimul hidric şi termic al solului.
Relieful (câmpie, munte, nivel deasupra mării, pantă, expoziţie etc.) exercită o
mare influenţă asupra condiţiilor de creştere şi dezvoltare ale arborilor, modificând
microclimatul (diferenţa de iluminare, încălzire, umiditate a solului şi aerului) şi
caracterul solului, ceea ce în fine determină componenţa şi dezvoltarea biocenozelor şi
a speciilor.
În regiunile montane speciile lemnoase se răspândesc după zone altitudinale. În
limitele zonei plantele lemnoase sunt răspândite după expoziţie, altitudine şi gradul de
înclinare a pantei. Expoziţia sudică, de obicei, este ocupată de stejar şi pin, iar cea
nordică de fag şi molid.

Factorii biotici.
Lumea animală. Plantele se află într-o strânsă legătură cu lumea animală. Rolul
animalelor în viaţa plantelor poate fi atât pozitiv, cât şi negativ. La multe specii (tei,
salcie, paltin de câmp, salcâm) polenizarea este efectuată de insecte, ceea ce asigură
implicit fructificarea, în consecinţă existenţa speciei. În acelaşi timp un alt grup de
 22

insecte (xilofagii, trombarii, ţigărarii) distrug mii de hectare de plante lemnoase.

Un rol pozitiv foarte important în viaţa plantelor îl joacă păsările. Multe din ele
distrug în masă insectele vătămătoare şi în acelaşi rând sunt factori activi de răspândire
a seminţelor şi a fructelor. În afară de păsări, seminţele sunt răspândite şi de mamifere
mici (şoareci, veveriţe). O daună foarte mare o aduc plantelor lemnoase mamiferele
mari, care se hrănesc cu lujerii tineri, iar uneori cu puieţii. Dilema acestei probleme
constă în faptul, că toate aceste mamifere sunt specii de vânat şi se află practic în
aceeaşi nişă ecologică, deaceea este necesar de asigurat proporţia optimă între plante
şi numărul de animale pe o unitate de suprafaţă.
O mare daună pentru păduri reprezintă păşunatul intensiv, care în final duce la
degradarea ecosistemelor silvice, erodarea solului, înrăutăţirea regimului hidric.
Daunele mai principale din cauza păşunatului sunt: bătătorirea solului şi decojirea
arborilor şi pierderea părţii superioare a puieţilor. Toate acestea duc la deformarea
puieţilor, se formează aşa-zisul cuib-de-barză.
Lumea vegetală. Influenţa plantelor, una asupra alteia, inclusiv asupra mediului,
este multilaterală. Multe specii de arbori şi arbuşti cresc împreună, formând o
comunitate stabilă, dar silvicultorilor le este cunoscut faptul, că unele specii sunt
copleşite de altele: carpenul copleşeşte fagul, stejarul este copleşit de frasin şi paltin.
Dar cel mai periculos este faptul, că în multe cazuri speciile autohtone sunt copleşite
de cele introduse (de ex., arţarul american, salcâmul, amorfa) mai ales în habitate cu
condiţii optime de dezvoltare. Este cunoscut faptul concurenţei dintre speciile pentru
lumină, umiditate, substanţe nutritive ş.a. Astfel de situaţii au loc în orice etaj vegetal
atât la suprafaţă, cât şi în adâncuri, atât în arboret de amestec, cât şi în arboreturi pure.
Factorul antropic – activitatea omului ca factor ecologic. Activitatea omului
la etapa actuală de dezvoltare a societăţii vine foarte des în contradicţie cu legile
naturii, distrugând-o. Cauzele acestui fapt trebuie căutate, în primul rând, în folosirea
nechibzuită a progresului tehnico-ştiinţific, care a înzestrat omenirea cu tehnică
superioară şi în folosirea ei iraţională, mărindu-i forţele şi influenţa asupra naturii; în al
doilea rând, în continua creştere a populaţiei pe glob. Explozia demografică duce
implicit la suprapoluarea mediului înconjurător, deoarece odată cu creşterea populaţiei,
evident creşte şi volumul a tot ce este necesar pentru viaţă: produse alimentare,
 23

îmbrăcăminte, case de locuit, transport, energie, materie primă, metal ş.a. Poluarea
mediului înconjurător, ca consecinţă a activităţii umane, este în directă legătură cu
numărul populaţiei şi insuficienţa tehnologiilor ecologic susţinute. Un pericol foarte
mare pentru mediul înconjurător îl reprezintă acţiunile militare şi armamentul
ultramodern: biologic, chimic, nuclear ş.a., care este capabil să producă pe suprafeţe
imense condiţii drastice pentru tot ce e viu.
Şi în viaţa cotidiană acţiunile nechibzuite ale omului influenţează negativ flora şi
fauna. Aceasta constă în tăierea pădurilor din bazinul râului Amazonca, care include
23% din totalitatea apelor dulci ale Planetei. La ora actuală 20% din păduri sunt tăiate,
ceea ce face posibilă înaintarea deşertului. Un final tragic în urma tăierii pădurilor
Amazoncei îl are lumea animală şi diversitatea sa genetică, deoarece aproximativ 1
mln. de specii de plante, animale şi insecte sunt autohtone în bazinul râului.
Poluarea mediului înconjurător mai ales a celui acvatic, are loc prin folosirea
excesivă în agricultură a substanţelor chimice – îngrăşăminte, erbicide, insecticide ş.a.
Dar dauna cea mai mare o aduce urbanizarea şi dezvoltarea industriei cu următoarele
categorii de surse poluante: întreprinderile industriale, termo- şi electroinstalaţiile,
transportul auto, aerian şi feroviar. Ca rezultat al dezvoltării proceselor tehnologice
inclusiv transportul, creşte poluarea globală a Planetei. Una dintre cele mai grave
daune pentru biosferă sunt ploile acide. Aceste ploi se formează în urma activităţii
industriei metalurgice, de construiere a maşinilor, funcţionarea termo- şi
hidroelectrostanţiilor, arderii combustibilului (mai ales cu includerea compuşilor
sulfurici), a cărui fum se ridică în atmosferă la înălţimi mari, unde oxizii de sulf şi azot
intră în reacţie cu apa, producând acizi. Concentraţiile de acizi care se produc în final,
cad în formă de precipitaţii, ajungând la depărtare de sute de km de la sursa de
poluare, şi care duc la arderea completă a vegetaţiei.
În condiţiile de astăzi nu totdeauna pot fi apreciate locurile de formare a ploilor
acide. În fosta RFG fiecare al 13-lea arbore este afectat sau uscat de ploi acide.
Poluarea atmosferei cu produse chimice industriale, de la transport şi termo-instalaţii a
dus la deformările unor specii (de esenţă moale) şi scăderii vitezei creşterii a multor
specii de conifere. Analizele statistice arată, că la ora actuală scăderea vitezei de
creştere este de 20-30% în comparaţie cu aa. 1930-1950.
 24

Omul în activitatea sa economică poate (după o profundă analiză a complexului

de relaţii a plantelor cu mediul înconjurător şi cu factorii biotici şi, orientarea lor în
direcţia cuvenită prin ameliorarea solurilor, combaterea dăunătorilor, combinarea
speciilor), să facă ca plantele (inclusiv arborii) să aibă o productivitate biologică şi
silvică maximă.
 25

Capitolul III. Caracteristica morfologică a organelor la

plantele
lemnoase. Formele vitale.

Plantele lemnoase în procesul evoluţiei sub acţiunea selecţiei naturale au căpătat

diferite aspecte exterioare care reflectă gradul de adaptare a lor la condiţiile de viaţă,
care s-au definit prin aşa-numitele forme vitale sau biomorfe. Partea supraterestră este
reprezentată prin trunchi şi coroana care la rândul ei este compusă din ramuri, lujeri,
lăstari, muguri, frunze, flori şi fructe. Cea subterană este reprezentată de sistemul
radicular.
Tulpina (caulis) este organul esenţial de suport al plantei ce reprezintă
trunchiul, axul principal şi coroana. Ea asigură circulaţia substanţelor în două sensuri –
de la rădăcini spre frunze (curentul ascendent) şi de la frunze spre rădăcini (curentul
descendent). Curentul de apă cu substanţele minerale dizolvate, de la rădăcină spre
frunze, constituie seva brută, iar curentul cu substanţele organice, de la frunze spre
rădăcină, formează seva elaborată. Partea superioară a tulpinii se termină cu mugurele
terminal, datorită căruia se iniţiază dezvoltarea şi creşterea tulpinii în înălţime. Axul
principal, care poartă coroana, reprezintă 45-85% din volumul arborelui.
Ne vom opri mai detaliat asupra structurii părţilor tulpinii. Una din sarcinile
principale ale silviculturii este obţinerea lemnului de calitate, aceasta însemnând
obţinerea trunchiuriilor cu proprietăţi fizico-mecanice bune, pe care le tratează mai
detaliat disciplina despre studiul lemnului. Părţile principale ale tulpinii, în secţiune
transversală sunt: ritidomul (scoarţa), cambiul, felogenul, cilindrul central şi măduva.
Scoarţa (ritidomul) constituie partea exterioară a tulpinii şi rădăcinii sau
totalitatea de ţesuturi de protecţie. Ea reprezintă stratul format din ţesuturi, care în
ansamblu protejează xilemul şi cambiul de acţiunea nefavorabilă a mediului. În ritidom
se depun substanţe organice de rezervă sintetizate de plantă. Fiecărei specii
arborescente îi este caracteristic un anumit tip de scoarţă, deosebindu-se de scoarţa
altor specii după tenacitate, structură, culoare, grosime ş.a. Scoarţa se modifică odată
cu vârsta şi se deosebeşte la diferite organe ale plantei – tulpină, ramuri, lăstari. La
arborii maturi scoarţa capătă un caracter crăpăturos, determinat de zbârcituri groase
 26

(ritidii) şi devine ritidom. Se disting două tipuri de crăpături: longitudinale şi

transversale.
Cambiul reprezintă un ţesut regenerator secundar, care prin diviziuni celulare
formează floemul şi xilemul. Spre centrul tulpinii se depun celulele lemnului sau
xilemul, iar spre exterior celulele ce formează liberul sau floemul. Ţesutul conducător
constă din elemente histologice, în lemn – trahee şi traheide, în liber – tuburi ciuruite
şi celule anexe. Ţesutul mecanic este reprezentat prin colenchim, sclerenchim (fibros
şi libriform) şi sclereide. Ţesutul fundamental este format din celule parenchimatice.
Între fasciculele conducătoare se află raze medulare care fac legătura dintre măduvă şi
scoarţă prin cilindrul central.
Cilindrul central. Totalitatea elementelor conducătoare lemnoase în tulpina şi
rădăcina plantelor, parenchimul lemnos şi elementele mecanice, compun cilindrul
central. El oferă tulpinii rezistenţă mecanică şi depozitează rezerve de substanţe
nutritive necesare arborelui pentru începutul creşterii în primăvara anului următor.
Cilindrul central, ca şi scoarţa la specii diferite, se deosebeşte prin compoziţie şi
proprietăţi. După lemn se poate deosebi o specie de alta. O valoare deosebită o
prezintă lemnul, folosit într-o cantitate tot mai mare, pentru diverse necesităţi în
producţie.
Felogenul. Unele celule epidermale sau celulele din straturile mai profunde dau
naştere unui ţesut meristematic secundar, numit felogen sau cambiu de plută. Celulele
felogenului, divizându-se treptat se transformă, la exterior, în felem şi spre centru în
feloderm. Complexul din aceste straturi (felem, feloderm şi felogen) după un oarecare
timp se transformă în ţesut terţiar de protecţie – ritidom (scoarţă). În anul următor sau
după câţiva ani din periciclu din nou se formează felogen, se produce felem şi
feloderm. După fiecare perioadă ritidomul devine tot mai gros, poros, uscat şi tenace,
protejează trunchiul de temperaturile extremale, asigură un regim hidric şi aerian în
interiorul trunchiului. La unele plante ritidomul (sau pluta) este atât de gros, că poate fi
utilizat în scopuri practice. Astfel, din felemul stejarului de plută (Quercus suber) se
fabrică dopuri, care au calităţi specifice, sunt impenetrabile pentru apă şi aer.
Măduva. În centrul tulpinii se formează un ţesut poros din celule poligonale
parenchimatice cu pereţi subţiri, numit măduvă.
 27

Coroana. Tulpina plantei lemnoase, de obicei, la o oarecare înălţime deasupra

solului se ramifică şi formează coroana arborelui.
Speciile diferite au coroană diferită după formă şi desime şi se schimbă odată cu
înaintarea în vârstă a plantei. Forma coroanei depinde de tipul ramificaţiei, rapiditatea
creşterii trunchiului şi crengilor laterale etc. La plantele lemnoase predomină, în
general, 3 tipuri principale de ramificaţiei:
 ramificaţia monopodială, specifică pentru stejar, fag, arţar, pin, molid, la care
axul principal al plantei nu-şi încetează creşterea în înălţime şi mai jos de
punctul de creştere formează ramuri laterale. La pin, pe lângă cele sus-
menţionate, este bine evidenţiată ramificarea inelată, în cazul căreia crengile
sunt dispuse împrejurul tulpinii în inele, ceea ce face posibilă determinarea
foarte precisă a vârstei plantei;
 ramificaţia dihotomică falsă, caracteristică pentru liliac, castanul porcesc, la
care mugurii opuşi, dispuşi sub mugurele terminal, încep creşterea simultan,
formând bifurcaţie, iar mugurele terminal încetează creşterea şi piere;
 ramificaţia simpodială, specifică pentru tei, salcie, ulm, mesteacăn. La aceşti
arbori axul principal are creştere definită, deoarece mugurele terminal nu se
dezvoltă sau avortează, iar creşterea în lungime este continuată de mugurele
lateral inferior etc.
Lujerii lăstarului sunt terminaţiile de un an ale ramurilor sau partea desfrunzită a
ramurii. Se deosebesc lujeri lungi sau foliari de creştere şi lujeri scurţi floriferi.
Lujerii foliari de creştere şi cei florali sunt bine evidenţiaţi la plop, mesteacăn, măr,
păr şi alte specii. Adesea lujerii scurţi au terminaţia spiniformă (părul pădureţ). Pe
lujeri lungi se evidenţiază noduri (locurile de inserţie ale frunzelor) şi internoduri
care reprezintă porţiuni dintre 2 noduri.
Ramul. Ramurile ce se formează direct pe tulpină pe axul central se mai
numesc ramuri scheletice de bază.
Mugurii. Plantula (embrionară) constă din radiculă, tulpiniţă şi muguraş
(gemulă). De obicei, mugurele este acoperit de nişte solzi, frunze metamorfozate sau
de peţiolul frunzelor. La unele specii mugurele este nud, fără solzi, iar la altele acoperit
cu răşină (plop, castan porcesc).
 28

Mugurele, aflat în vârful lujerului, se numeşte terminal, iar cei de la subsuoara

frunzei – laterali sau axilari. De obicei, nu toţi mugurii se dezvoltă primăvara, o parte
dintre ei pier sau se transformă în muguri dorminzi, care îşi pot păstra vitalitatea timp
de mulţi ani. În anumite condiţii ei încep creşterea şi dau naştere la lujeri puternici,
cărora li se mai spune lăstari lacomi.
În afară de muguri vegetativi mai sunt şi muguri generativi, în care se dezvoltă
primordiile florilor şi ale inflorescenţelor. Se deosebesc muguri micşti, care conţin
primordii atât foliare, cât şi florale şi generează lujeri cu frunze şi flori.
Frunza. Organ al plantei care se formează numai pe tulpină. Funcţia de bază a
frunzei este fotosinteza, cu alte cuvinte procesul de sinteză în cloroplaste a
substanţelor organice din cele neorganice în prezenţa luminii, bioxidului de carbon şi
apei. În afară de aceasta frunza participă la procesele de respiraţie şi transpiraţie, de
rezervare a substanţelor nutritive, protecţia plantei contra desicării ş.a.
Forma limbului foliar şi mărimea lui este diferită de la specie la specie: limb
foliar poate fi: rotunjit, eliptic, oval, alungit, lanceolat, ovat etc; marginea frunzelor
poate fi: întreagă, serată, dinţată, crenată, sinuată. După forma marginii limbului
foliar deosebim frunze: lobate, penate şi palmate etc. La răşinoase frunzele sunt
aciforme sau solziforme. Durata vieţii frunzei variază de la o perioadă de vegetaţie
până la câţiva ani. În condiţiile ţării noastre majoritatea plantelor sunt cu frunze
căzătoare (caduce). La unele plante frunzele persistă mai mulţi ani, deşi treptat cad în
fiecare an, în timp ce altele se dezvoltă. Deci la astfel de plante, frunzişul constă din
frunze de diferită vârstă, ceea ce face o impresie de „frunze sempervirescente”. Dintre
acestea fac parte majoritatea speciilor de conifere şi unele foioase (iedera, mahonia,
piracanta, ilexul etc.).
Frunzele unor plante sunt folosite în gospodărie, fiind comestibile, ale altor
plante, conţin vitamine, substanţe medicinale, uleiuri eterice, coloranţi, substanţe
tanante, fibre etc.
 29

Floarea. Organ de reproducere al magnoliofitelor. Axa florală îngroşată în

partea bazală formează receptaculul, pe care se formează părţile florii. Floarea include
următoarele părţi: caliciu, corolă, androceu şi gineceu. Corola şi caliciul formează
periantul. Se întâlnesc şi flori fără periant. Ele se numesc flori golaşe (nude). În
interiorul periantului pe receptacul se dezvoltă staminele (microsporofilele), formate
din filament, conectiv şi antere. Totalitatea staminelor formează androceul. În partea
centrală a receptaculului din alte primordii se formează gineceul (pistilul) alcătuit din
carpele (macrosporofile). Gineceul, în dependenţă de numărul de carpele, este
unicarpelar, bicarpelar, tricarpelar, pluricarpelar. Pistilul este alcătuit din trei părţi
principale: ovarul, stilul şi stigmatul. Florile care au atât androceu, cât şi gineceu se
numesc bisexuate sau hermafrodite. (ulmul, teiul), iar cele care conţin numai
organele unui singur sex (stamine sau pistil) sunt unisexuate (nucul, salcia, stejarul).
Plantele cu flori unisexuate pot fi: monoice, cu flori mascule şi femele pe acelaşi
exemplar (fag, stejar, mesteacăn, nuc, pin, molid), dioice, cu florile mascule şi femele
pe exemplare diferite, existând indivizi masculi şi indivizi femeli (salcie, plop, ghinco),
poligame, la care pe acelaşi individ se întâlnesc flori mascule, flori femele şi bisexuate
(Fraxinus, Acer), cât şi ambisexe, dar funcţionând drept monosexe mascule sau femele
(unele specii de palmieri).
Strobilii pinofitelor sunt unisexuaţi cu polenizarea anemofilă (cu ajutorul
vântului). Ovulele sunt libere şi grăuncioarele de polen pot ajunge prin micropil direct
pe ovul. Conul femel este compus dintr-un ax pe care sunt dispuse 2 rânduri de solzi:
exteriori, care sunt lignificaţi şi sterili, exercită funcţie de protecţie şi interiori, mai
mari, cărnoşi pe care se formează sămânţa (carpelari). Conurile femele sunt dispuse la
extremităţile lujerilor tineri.
Microsporofilele formează şi ele conuri dispuse pe lujerii tineri. Pe partea
interioară a microsporofilei sunt 2 microsporangi în care se dezvoltă microsporii sau
grăuncioarele de polen. Uneori florile sunt solitare (arborele de lalea, magnolia,
zămoşiţa), mai deseori se formează inflorescenţe.
Inflorescenţele sau totalitatea de flori de pe un lujer se deosebesc prin modul de
creştere şi dispunere a florilor pe ax şi sunt grupate în:
 inflorescenţe monopodiale sau racemoase,
 30

 inflorescenţe simpodiale sau cimoase.

Cele monopodiale se caracterizează prin aceea că axul principal are o creştere
continuă, iar florile apar lateral, sesile sau pedicelate. Inflorescenţele simpodiale se
caracterizează prin faptul, că axul principal este cu creştere definită şi se termină cu o
floare, iar alungirea în continuare se face prin ramificaţiile secundare (laterale).
Inflorescenţele monopodiale sunt reprezentate prin: spic, racem, corimb,
spadice, umbelă, capitol, calatidiu.
Inflorescenţele simpodiale sunt reprezentate prin: monohaziu, dihaziu,
pleiohaziu.
În afară de inflorescenţele descrise, numite simple, există şi inflorescenţe
compuse, din care fac parte: inflorescenţele homotactice (racem compus, spic compus,
umbelă compusă, monohaziu, dihaziu, pleiohaziu compus) şi heterotactice (spic sau
dihaziu la Carpinus, Betula; ament cu dihaziu la Alnus ş.a.).
Fructul constituie organul magnoliofitelor care se dezvoltă din ovar după
fecundaţie şi care conţine seminţe. La formarea lui mai pot participa şi alte părţi ale
florii: receptaculul, periantul, stilul şi chiar frunzele. De obicei, din pereţii ovarului se
formează pericarpul (uscat sau cărnos) variat colorat. Din fructele cărnoase
menţionam drupa, baca etc. Fructele uscate se împart în: dehiscente şi indehiscente.
Dintre cele indehiscente, mai frecvent se consideră achena (stejar, fag) cariopsa,
samara (frasin, ulm) sau disamara (Acer). Fructele uscate dehiscente au ca tipuri
principale: folicula, păstaia (Robinia, Colutea), silicva, capsula.
Fructele, provenite dintr-o singură floare cu ovar apocarp sunt fructe
monocarpelare (salcâm), iar din mai multe carpele – policarpelare: polifoliculă
(Spiraea), poliachenă, polidrupă (Rubus).
Fructele, la formarea cărora participă şi alte părţi ale plantei (receptaculul,
periantul, stilul) se consideră fructe „false”. La acestea aparţine: poama, (mărul)
caracteristică rozaceelor (pomoideelor), măceşul (Rosa), pseudodrupa (Viburnum),
drupa dehiscentă (specii de Juglans, Carya).
Fructele care provin dintr-o întreagă inflorescenţă sunt fructe compuse
(Platanus, Morus, Maclura).
 31

Forma şi dimensiunile fructelor variază de la specie la specie. Rolul lor biologic

este de a proteja sămânţa şi a răspândi specia dată în hotarele arealului. În acelaşi timp
ele sunt folosite de către om în alimentaţie în stare proaspătă sau prelucrate. Fructele
conţin glucide, proteine, grăsimi, vitamine, substanţe volatile, acizi organici, coloranţi
ş. a.
Sămânţa constituie organul de reproducere a plantelor. Se diferenţiază din ovul
după fecundarea oosferei, care la magnoliofite este înglobată în fruct. Sămânţa constă
din tegument, embrion şi rezerve nutritive (endosperm, cotiledoane). La pinofite (pin,
molid) sămânţa se dezvoltă pe suprafaţa solzului seminal, însoţit de un solz de
protecţie. La magnoliofite (monocotiledonate), în ovul se dezvoltă un ţesut special –
endospermul, destinat pentru asigurarea cu substanţe nutritive a embrionului. Speciile
dicotiledonate au seminţele fără endosperm (stejar, castan porcesc, castan comestibil
ş.a.). La acest fel de seminţe substanţele nutritive sunt concentrate în cotiledoane.
Dimensiunile, forma şi culoarea seminţelor diferă de la specie la specie.
Germinaţia seminţelor de asemenea diferă. Seminţele pot să-şi păstreze puterea
germinativă de la 1 an până la 10, chiar şi 100 de ani. În timpul păstrării, puterea
germinativă a seminţelor scade mult. Durata păstrării puterii de germinaţie depinde
mult de condiţiile de păstrare. Embrionul este format din rădăciniţă, tulpiniţă şi
muguraş (gemulă).
Rădăcina este organul fără frunze care ia naştere din rădăciniţa embrionului. Ea
serveşte pentru menţinerea plantei în sol, absorbţia apei cu substanţe minerale
dizolvate în ea şi transportarea lor prin tulpină spre frunze. Rădăcina primară, în mod
obişnuit, include următoarele zone:
Scufia sau piloriza ce acoperă conul de creştere a rădăcinii cu un manşon de
formă conică, pe o lungime de 2-3 mm.
Zona de creştere prin diviziunea mitotică a celulelor, situată deasupra pilorizei.
Zona netedă (de extindere a celulelor) este situată deasupra zonei de diviziune a
celulelor, cu o lungime de 1-2-5 mm şi corespunde zonei de creştere prin extindere a
celulelor.
 32

Zona piliferă sau a perişorilor absorbanţi se întinde pe o lungime de 0,2-3,0 cm

deasupra zonei netede.Zona aspră sau conducătoare – mai sus de zona piliferă până la
colet.
În rădăcina secundară ca şi în tulpină deosebim: scoarţă, cambiu şi lemn. În
rădăcina primară lipseşte măduva, fiind substituită prin lemnul primar. Zona de
tranziţie de la rădăcină la tulpină se numeşte colet. Atât rădăcina, cât şi tulpina se
ramifică. Totalitatea rădăcinilor unei plante formează sistemul radicular. El diferă de la
specie la specie şi poate fi chiar diferit la aceeaşi specie, în condiţii diferite. Unele
specii au pivotul bine dezvoltat, care se înfige în sol, foarte adânc, producând o
multitudine de rădăcini laterale (stejar, arţar ş.a.). La alte specii pivotul îşi încetineşte,
în scurt timp, creşterea sau piere, în cazul dat rădăcinile laterale se dezvoltă mai
puternic, decât pivotul şi deci se dezvoltă sistemul radicular rămuros, o înrădăcinare de
suprafaţă (molid, stejar pe soluri cu exces de umiditate).
Pe rădăcinile unor plante (plop, salcâm ş.a.) se formează muguri adventivi, care
în anumite condiţii dau naştere drajonilor supraterani şi în acest fel duc la înmulţirea
vegetativă a speciei. La unele specii rădăcinile pot apărea pe tulpină numai la noduri
(rădăcini adventive regulate) sau pot ocupa o poziţie nedeterminată. Înmulţirea
vegetativă a unor plante se bazează pe capacitatea acestora de a forma rădăcini
adventive.
Important este faptul, că unele specii pe rădăcini formează micorize, care apar
datorită simbiozei dintre o specie de plante şi o ciupercă. Se deosebesc micorize
exterioare (ectotrofe), interioare (endotrofe) şi mixte (ectoendotrofe), dispuse
împrejurul rădăcinii (peritrofe).
Micoriza este caracteristică tuturor speciilor de răşinoase şi parţial foioaselor (stejar,
fag, mesteacăn etc.). S-a constatat faptul, că la aceste specii în lipsa micorizei nu este
posibilă dezvoltarea normală
 33

a majorităţii speciilor lemnoase. Ea asigură o mai bună alimentare a plantei cu apă şi

substanţe nutritive. Multe specii (arţarul, teiul, mesteacănul, scoruşul, mărul,
părul, salcia, plopul etc.) formează micoriză în condiţii de pădure. În condiţii
neprielnice micorizei, aceşti arbori se dezvoltă şi fără ciuperci. Micorizele n-au
fost descrise la plantele leguminoase (Fabaceae), dar acestea au rădăcini cu
nodozităţi (simbize între rădăcinile plantei şi bacteriile fixatoare de azot) şi nici
la frasin, scumpie, cais, dud etc., chiar dacă ele cresc în condiţii de pădure.
Aceste proprietăţi trebuie să fie luate în consideraţie la lucrările silvotehnice de
înverzire şi împădurire, în special în cadrul staţiunilor neîmpădurite. În aceste
cazuri este necesară folosirea solului cu micorize în timpul plantării şi cultivării
plantelor micotrofe.
Formele vitale ale plantelor lemnoase.
Plantele lemnoase sunt nişte plante multianuale cu tulpina şi rădăcina lignificată. După
înălţimea şi caracterul dezvoltării tulpinii, plantele lemnoase se împart în:
arbori, arbuşti şi liane.
 34

Arborii. Arborele este o plantă cu tulpina bine lignificată, de talie înaltă şi care
constă din trunchi şi coronament. Viteza creşterii arborilor depinde de condiţiile
mediului, aşezarea geografică şi caracterele biologice ale speciei. Creşterea arborelui
în înălţime nu este una şi aceeaşi, ci se schimbă odată cu vârsta şi variază în
dependenţă de specie, atingând de la câţiva metri până la zeci de metri, iar în unele
cazuri depăşeşte 100 de metri. Sequoia sempervirens (fam. Taxodiaceae) atinge
înălţimea de peste 100 m (cel mai înalt exemplar a avut înălţimea de 112 m şi
diametrul de 11 m). După diametru Sequoia cedează speciei Taxodium micronatum,
care ajunge până la 16 m în diametru şi speciei Sequoiadendron giganteum (arborele
mamut) care atinge diametrul de 12 m şi prevalează vârsta de 3000 ani, deşi recordul
vârstei îl deţine Pinus longaeva, specie nord-americană. În Nevada de Est (SUA) a
fost găsit un exemplar al acestei specii, vârsta căruia depăşea 4900 de ani. Pe timpul
construcţiei piramidei Heops, această plantă era deja bătrână având peste 200 de ani.
Înălţimea mai mare de 100 m o ating şi speciile de eucalipt australiene. Arborii din
pădurile noastre nu au aşa performanţe în înălţime, însă mulţi din ei ating înălţimea de
30-40 m. Dimensiunile plantelor lemnoase sunt calităţile foarte importante atât în
soluţionarea problemei de asigurare cu lemn a industriei, cât şi pentru folosirea lor în
fâşiile de protecţie şi în spaţiile verzi.
Dimensiunile arborilor au o importanţă colosală, deoarece de ele depinde
densitatea plantării în grupuri, pâlcuri, fâşii de protecţie, numărul, schema
compoziţională folosită pentru plantări. După înălţime arborii se împart în următoarele
3 grupe:
(1) Arbori de mărimea I (de la 20m în sus): salcâmul, frasinul, teiul argintiu şi
macrofil, stejarul pedunculat, gorunul, fagul, arţarul, speciile de plop alb, negru şi
piramidal, sofora, glădiţa, castanul porcesc, nucul comun şi negru, platanul şi cireşul.
(2) Arbori de mărimea II (10-19 m): dudul alb, salcia albă şi babiloniană,
jugastrul, castanul roşu, maclura, mărul şi părul, carpenul, catalpa şi mesteacănul alb.
(3) Arbori de mărimea III (5-9 m): mărul purpuriu şi Nedzveţkii, salcâmul
roşu, ulmul de Turkestan, Fraxinus ornus, dudul de hârtie, arborele Iudei, arborele de
săpun, vişinul, albiţia, păducelul, mesteacănul de Bumon şi scoruşul.
 35

Creşterea plantelor lemnoase se apreciază după înălţime, diametrul coroanei, a

trunchiului. O deosebită importanţă o prezintă viteza (rapditatea) creşterii în înălţime,
care se caracterizează prin mărimile anuale de creştere. Intensitatea creşterii în
înălţime, la majoritatea speciilor noastre (autohtone), se realizează între vârstele de 10-
20-30-40 de ani, în dependenţă de specie. După intensitatea creşterii în înălţime arborii
se împart în următoarele grupe:
(1) cu rapiditate foarte mare de creştere (2 m/an şi mai mult). La acest grup
se referă: Platanus acerifolia, Paulownia tomentosa, Acer dasicarpum, Robinia
pseudoacacia, Betula alba, Salix alba, Catalpa speciosa, Padus racemosa,
Gleditschia triacanthos, Populus simonii, Populus boleana, P. canadensis, P.
pyramidalis, Acer negundo.
(2) cu creştere intensă (1m): Betula papyrifera, Ulmus pinnato-ramosa, Acer
pseudoplatanus, Juglans nigra, Sorbus torminalis, Populus alba, Liriodendron
tulipifera, Malus sp., speciile de Gymnocladus, Cerasus.
(3) cu creştere medie (0,5-0,6 m): Fagus sylvatica, Acer platanoides, A.
campestre, Aesculus hippocastanum, Carpinus betulus, Tilia tomentosa.
(4) cu creştere redusă (0,25-0,3 m): Sorbus torminalis, Pirus salicifolia,
Magnolia soulanjiana.
(5) cu creştere neînsemnată (0,15 m): formele pitice ale speciilor lemnoase,
Tisa sp., Buxus sp. etc.
Dezvoltarea coroanei în lăţime este într-o strânsă legătură cu creşterea în
înălţime a arborilor. Arborii de categoria I au o coroană bine dezvoltată (peste 10 m în
diametru): stejarul, arţarul, frasinul; arborii de categoria II dispun de o coroană medie
(5-10 m în diametru): carpenul, părul, jugastrul; arborii din categoria III formează o
coroană relativ îngustă (2-5 m): scoruşul, mărul, arborele de săpun.
Excepţie fac unii arbori cu o coroană deosebită: stejarul pedunculat piramidal,
salcâmul alb piramidal, sofora japoneză, toţi aceşti arbori fac parte din categoria I şi au
coroana îngustă, ce reprezintă forma sau varietatea ornamentală a speciei date.
 36

Durata de viaţă a plantelor lemnoase (în special arborii) de asemenea are o

importanţă foarte mare în condiţiile actuale ale progresului tehnico-ştiinţific pentru
crearea fitocenozelor cu productivitate şi decorativitate înaltă, ecologic susţinute.
Multe plante introduse, nimerind în condiţii noi, îşi reduc brusc longevitatea, iar altele
invers şi-o măresc. Acest aspect trebuie luat în considerare de specialişti de profil.
Pentru crearea unei păduri sau a spaţiilor verzi trebuie luate în consideraţie următorii
factori:
(a) longevitatea speciilor date în condiţii concrete,
(b) în care perioadă a vieţii arborii în cauză ating maximul de creştere în
înălţime,
(c) ce dimensiuni ating arborii într-o perioadă dată de timp.
După longevitate arborii se împart în:
(1) arbori cu longevitate foarte mare (500 ani şi mai mult),
(2) cu longevitate mare (200-500 ani),
(3) cu longevitate medie (100-200 ani),
(4) cu longevitate redusă (sub 100 ani).
Din speciile de arbori cu o longevitate foarte mare şi mare fac parte: stejarul
pedunculat şi pufos, fagul, teiul argintiu, paltinul de câmp, platanul, teiul macrofil,
plopul alb, nucul; cu o longevitate medie: paltinul de munte, mărul şi părul pădureţ,
jugastrul, frasinul, plopul negru, salcia albă, nucul negru, dudul, castanul porcesc; cu o
longevitate redusă: plopul piramidal, mesteacănul alb, glădiţa, scoruşul, salcâmul,
arţarul, salcia plesnitoare.
Speciile de arbori cu o creştere rapidă în majoritatea cazurilor sunt de o
longevitate redusă şi invers. Arborii cu o longevitate redusă la bătrâneţe îşi pierd
calităţile decorative, chiar având un aspect respingător (salcâmul, scoruşul, plopul
piramidal). Majoritatea arborilor cu longevitatea mare, capătă la bătrâneţe un port
măreţ şi decorativitatea lor este foarte solicitată: stejarii seculari, fagul, platanul,
paltinii, frasinul, castanul porcesc.
 37

Asupra longevităţii arborilor o mare influenţă o au condiţiile de creştere.

Reducerea bruscă a longevităţii spaţiilor verzi în condiţiile nefavorabile ale oraşelor
are loc din cauza poluării aerului cu praf, fum, gaze nocive, sub influenţa tasării şi
poluării solului, reducerii regimurilor hidrice şi de aerisire.
Arbuştii spre deosebire de arbori se ramifică, începând de la baza tulpinii şi cu
vârsta nu se mai diferă tulpina principală. La arbuşti nu există o coroană bine definită.
Ei au dimensiuni relativ mici şi o longevitate mult mai redusă decât arborii.
După înălţime, arbuştii pot fi clasaţi în 3 grupe:
(1) arbuşti înalţi (2-5 m): scumpia, liliacul, zămoşiţa de Siria, păducelul, alunul,
cornul.
(2) arbuşti medii (1-2 m): veigela, cununiţa, dracila.
(3) arbuşti pitici (0,5-1,0 m): dracila Thunbergi, gutuiul japonez, drobiţa,
cununiţa japoneză.
După intensitatea de creştere în înălţime, arbuştii pot fi clasificaţi în 3 grupe:
(1) cu intensitate foarte mare: Laburnum anagiroides, Sambucus nigra, S.
rubra, Caragana arborescens, Amorpha, Phyladelphus, specii de Deutzia,
Elaeagnus.
(2) cu intensitate mare: Ribes aureum, Berberis vulgaris, B. thumbergii,
Hippophae rhamnoides, Crataegus oxyacantha, Cornus sanguinea,
Lonicera xylosteum.
(3) cu o intensitate redusă: Buxus sempervirens, Cotinus coggygria, Euonymus
nana, Cornus mas.
Longevitatea arbuştilor este mai mică în comparaţie cu longevitatea arborilor.
Deosebim arbuşti cu o longevitate:
(1) foarte mare (100-150 ani), (2) mare (50-100 ani), (3) medie (25-50 ani), (4)
submedie (sub 25 ani).
 38

Arbuşti cu longevitate foarte mare şi mare: Cornus, Chaenomeles, Caragana

arborescens, Crataegus, Laburnum anagyroides, L. alpinum, Cerasus mahaleb,
Sambucus nigra, Viburnum opulus, Elaeagnus angustifolia, Corylus avelana,
Lonicera tatarica, Cotoneaster multiflora, Syringa vulgaris, Cotinus. Cu longevitatea
medie: Berberis vulgaris, B. thunbergii, Veigela, Mahonia, Rodotypos keriodes,
Cotoneaster, Amelanchier, Lonicera caprifolium, Forsitschia. Cu longevitate
submedie: Philadelphus, Spiraea, Amorpha, Sambucus rubra, Deutzia, Hidrangea,
Symphoricarpus, Halimodendron holodendron.
Aceste particularităţi biologice ale arbuştilor se iau în consideraţie la crearea
culturilor forestiere şi mai ales a spaţiilor verzi, deoarece amestecul de specii cu
longevitatea diferită şi cu dimensiuni diferite duce la sărăcirea fitocenozei înainte de
vreme. Îmbinând specii de arbori cu o creştere rapidă cu arbuşti cu creşterea înceată,
dar cu o longevitate foarte mare, putem într-un timp scurt să creăm compoziţii finite,
care ar corespunde cerinţelor estetice şi utile.
Lianele sunt plante lemnoase cu tulpinile flexibile şi stereomul slab dezvoltat
care pentru creştere necesită un suport. Au un areal de răspândire foarte larg, fac parte
din familii diferite şi au o importanţă specifică pentru om.
Golovaci (1973) menţionează faptul, că aproximativ jumătate din familiile de
magnoliofite existente au ca reprezentanţi liane. O dezvoltare foarte mare o au lianele
în regiunile tropicale şi subtropicale, în special în regiunile cu păduri virgine şi lipsesc
în regiunile polare şi alpine, unde condiţiile extremale nu permit o dezvoltare rapidă.
Clasificarea lianelor se bazează pe proprietatea lor de a se fixa de suport.
Lianele se pot clasifica în 5 grupe:
(1) Lianele sprijinitoare, plante lungi, nestabile, la care trunchiul şi ramurile
laterale se urcă pe suport şi se sprijină de el. Menţinerea de suport ale acestor plante se
realizează cu ajutorul perişorilor aspri, ţepilor, peţiolurilor frunzei care adesea cresc
sub un unghi drept sau sunt răsfrânse în jos. Din aceste plante fac parte speciile de
Rosa, Licium, Rubus, Clematis vitalba.
 39

(2) Lianele radicibule, care se urcă şi se menţin pe suport cu ajutorul

rădăcinilor aeriene, fixându-se pe tulpina arborilor. Aceste rădăcini se formează cu
precădere în mediu umed şi întunecos. La crearea acestor condiţii participă însăşi
planta prin desimea frunzelor. Unele liane din acest grup sunt capabile să se urce cu
ajutorul rădăcinilor crampoane nu numai pe suporturi riguroase (scoarţa arborilor,
crăpături din stânci, pereţi din cărămidă), ci şi netede (arbori vopsiţi, cărămidă şlefuită,
beton sau chiar sticlă). În aceste cazuri menţinerea plantei se face cu ajutorul
rădăcinilor aeriene şi a unor substanţe secretate de ea. Din acest grup fac parte speciile
genurilor Hedera, Campsis.
(3) Liane volubile, plante la care tulpina se răsuceşte spiraliform împrejurul
suportului. Acesta este cel mai numeros grup de liane, care exprimă din plin natura
morfo-biologică a lor ca formă vitală. Este reprezentat de speciile din genurile:
Aristolochia, Menispermum, Schisandra, Celastrus, Lonicera, Wisteria.
(4) Liane căţărătoare, plante ce se fixează cu ajutorul peţiolurilor frunzelor.
Frunzele au limbul dezvoltat normal, îşi păstrează toate funcţiile fiziologice şi se agaţă
de suport cu ajutorul peţiolurilor prin răsucire. Din acest grup fac parte Clematis,
Atragene.
(5) Liane cu cârcei, plante ce se fixsează pe suport cu ajutorul unor organe,
numite cârcei. Tulpinile acestor liane, cu o mică excepţie, sunt drepte şi verticale, cresc
în sus şi se ramifică lateral. Datorită cârceilor se fixează de orice suport, înfăşurându-
se în jurul suportului. Cârceii, la diferite specii din acest grup au o provenienţă diferită
prin metamorfozarea frunzelor sau a ramurilor. O particularitate caracteristică a
cârceilor este de a percepe atingerea de suport, reacţionând prin îndoirea lor spre
excitant şi înfăşurându-se rapid de suport din poziţii incomode şi în direcţii diferite.
Având o mulţime de cârcei foarte sensibili şi agăţători, aceste liane sunt capabile să se
urce la periferia coroanei arborilor, agăţându-se de crengi fără a atinge tulpina.
Acapararea suporturilor se datorează creşterii rapide şi a internodurilor foarte lungi.
Din această categorie fac parte genurile Vitis, Ampelopsis, Parthenocissus.
 40

În trecut, fitocenologii au grupat lianele la speciile ce nu aparţin nici unui etaj.

Actualmente, perceperea etajării arboretului exclude divizarea speciilor după
apartenenţa lor la careva etaj (liane, epifite, licheni, muşchi), deoarece orice specie în
fitocenoza dată, cu o etajare bine diferenţiată, se găseşte în limitele ei. Şi totuşi, în
unele fitocenoze se întâlnesc specii care aparţin la două, trei şi mai multe etaje,
deoarece aparatul foliar al acestor plante se situează în diferite etaje. Astfel de specii
pot fi numite multietajate.
 41

Capitolul IV. Introducţia plantelor lemnoase în Republica

Moldova.
Perspectiva folosirii pe scară largă a plantelor în silvicultură
şi horticultura peisageră.

Flora şi vegetaţia ţărilor aparte şi chiar a continentelor include nu numai specii

autohtone care au apărut şi evoluat în condiţii climatice şi edafice respective. O
pondere anumită o constituie speciile introduse (exotice).
Introducţia plantelor coboară în adâncurile istoriei şi este legată, în primul rând,
de interesele economice. Am putea evidenţia câteva etape în procesul introducţiei
plantelor pe teritoriul dintre Prut şi Nistru. Prima perioadă, cea mai lungă, din timpurile
vechi până la sfârşitul sec. XVIII, este caracteristică pentru Moldova prin introducerea
plantelor lemnoase pomicole, care azi constituie baza pomiculturii şi a viţei de vie, iar
introducerea plantelor lemnoase exotice decorative purta un caracter sporadic.
Activitatea de introducţie utilitară o efectuau mănăstirile care posedau vii şi livezi,
colecţii de plante medicinale, aromatice, floricole, decorative. Primele publicaţii din
acele timpuri conţin informaţii despre cultura trandafirului, liliacului, măslinului
sălbatic, plopului piramidal, salcâmului etc.
De la începutul sec. XIX, în Basarabia, inclusă în componenţa imperiului rus, s-
au intensificat lucrările de introducere a plantelor utile. Odată cu înfiinţarea Şcolii
profesionale de horticultură în Basarabia (Chişinău, 1842) introducţia plantelor
lemnoase a căpătat un caracter dirijat. Aici, sub conducerea renumitului horticultor A.
Denghink în arboretele silvice au fost experimentate multe plante noi, inclusiv peste
200 de specii de arbori, arbuşti şi liane. Astăzi, o parte din ele sunt pe larg răspândite
în spaţiile verzi şi silvice (Amorpha fruticosa, Betula alba, Viburnum opulus “Sterile”,
Aesculus hippocastanum, Catalpa speciosa, Gleditschia triacanthos, Morus alba,
Sophora japonica, Celtis australis, Juglans nigra, Lonicera tatarica, Koelreuteria
paniculata, Spartium junceum, speciile genului Philadelphus, Fraxinus etc.). În timp
ce unele specii erau experimentate cu succes (Cletra alnifolia, Magnolia acuminata),
altele – multe forme decorative de arţar, mesteacăn, fag, stejar, tei, ulm, erau deja
 42

înmulţite şi folosite în spaţiile verzi. Cu vremea, ele, din diferite cauze au dispărut şi
azi lipsesc din dendroflora Moldovei.
Sfârşitul sec. al XIX-lea începutul sec. al XX-lea se caracterizează prin
concentrarea capitalului financiar în mâinile moşierilor mari şi crearea pe teritoriul
acestor moşii a parcurilor şi colecţiilor dendrologice de o mare valoare decorativ-
estetică şi ştiinţifică. Într-o perioadă foarte scurtă s-au creat zeci de parcuri şi grădini
publice. Materialul săditor în mare parte era procurat, din pepinierele silvice locale,
dar se aducea şi din Polonia, Rusia, Crimeea, România. Până în prezent în aceste
parcuri s-au păstrat circa 180 de specii rare de arbori şi arbuşti: Picea engelmannii,
Taxodium distichum, Pinus strobus, Abies nordmanniana, Ginkgo biloba,
Gymnocladus dioicus, Quercus alba, Q. borealis, Q. bicolor, Q. macrocarpa,
Corylus colurna, Chaenomeles superba, Cercis siliquastrum, speciile genului Spiraea
ş. a. Solicitarea crescândă faţă de arbori şi arbuşti a stimulat o direcţie nouă a
pepinieritului – creşterea materialului săditor decorativ. Pepinierele mari de producere
duceau şi o activitate vastă de introducţie a speciilor şi formelor de plante, datorită
experienţei deja acumulate, ceea ce a permis lărgirea sortimentului propus. Astfel,
pepiniera din Bucovăţ (1908) creştea pentru realizare 80 de specii, iar pepiniera
“EKO” (Soroca (1906-1913) mai mult de 400 de specii şi forme decorative de plante
lemnoase, din ele 40 – conifere şi foioase cu frunze persistente, 164 de specii de
arbori, 170 de specii de arbuşti şi liane şi un sortiment bogat de soiuri de trandafir şi
liliac. Multe din specii au îmbogăţit spaţiile verzi contemporane: Buddleia
alterniifolia, Aesculus carnea, specii ornamentale de măr, Platanus occidentalis,
Sorbus aucuparia “Pendula”, Hibiscus syriacus, Deutzia scabra, Tamarix alba,
Forsythia, Spiraea bumalda etc. Pepinierele au acordat o atenţie deosebită cultivării
diverselor forme decorative de plante lemnoase (peste 90), mai cu seamă cele cu
frunze pestriţe şi flori catifelate, chiar dacă cultura lor necesita cheltuieli mai mari.
După anul 1918, introducerea, experimentarea şi folosirea plantelor exotice au
decurs mai mult pe cale silvică. În acea perioadă creşte rolul trandafirilor în parcuri şi
grădini, anii ’20 se consideră apogeul cultivării trandafirului. La sud, în Hârbovăţ, se
creează staţiunea silvică experimentală şi în cadrul ei un dendrariu unde au fost
introduse specii de perspectivă pentru silvicultură. Din speciile introduse pentru prima
 43

dată se menţionează: Caria alba, C. ovata, C. cordiformis, Quercus rubra,

Q.imbricaria, Poligonum baldshuanicum, Halimodendron halodendron, Rhus glabra,
Rh. laciniata, Syringa chinensis, S. laciniata, Xanthoceras sorbifolia. Ocoalele silvice
practicau culturile experimentale, folosind plante introduse: Pinus nigra, P. sylvestris,
P. strobus, Picea excelsa, Fraxinus viridis, Juglans nigra, Celtis australis, Sophora
japonica, Gleditschia triacanhtos, Elaeagnus angustifolia, Ptelea trifoliata, Maclura
aurantiaca, Phellodendron amurense. Şi până acum aici s-au păstrat exemplare de
Taxodium distichum, Quercus imbricaria, Caria alba, C. ovata şi C. cordiformis, care
nu se mai întâlnesc nicăieri în Republica Moldova.
În timpul Războiului al II-ea Mondial (1941-1945) şi primii ani după război, o
parte din spaţiile verzi decorative au suferit grav, au fost distruse o parte din parcuri şi
grădini publice, ceea ce a dus la dispariţia multor specii introduse. Aproape complet au
fost tăiate parcurile din localităţile Iarovo, Leontea, parcul Şcolii superioare de
horticultură din Chişinău.
Înfiinţată în 1950, Grădina Botanică a pus bază ştiinţifică în lucrările de
introducere a plantelor lemnoase. Într-un timp restrâns s-au reintrodus speciile şi
formele de plante dispărute din dendroflora republicii, s-au elaborat metode eficiente
de cultivare şi totodată s-au preluat metodele din pepinierele existente. Baza
desfăşurării Programului de introducere a speciilor lemnoase au fost parcurile vechi,
culturile silvice şi, în general, genofondul care s-a mai păstrat. Au fost analizate
rezultatele stocate la zi, a fost elaborat un Program de perspectivă, ceea ce a permis în
scurt timp să se mobilizeze un genofond de peste 700 de specii şi forme alohtone.
Multe din speciile reintroduse au fost incluse în sortimentul principal pentru spaţiile
verzi, amenajarea parcurilor şi silvoparcurilor; speciile şi formele de Padus, Syringa,
Malus, Kolkwitzia, trandafirii urcători etc. În acelaşi timp au început să se înfiinţeze
colecţii de plante lemnoase (dendrarii) în cadrul instituţiilor ştiinţifice şi de învăţământ
din Tiraspol, Bender, Bălţi, Ţaul, pe lângă pepinierele silvice şi decorative, recent
apărute.
Activitatea vastă de introducţie şi de experimentare cu plantele lemnoase
alohtone în silvicultură, înverzire, construcţia parcurilor a fost oglindită în mai multe
publicaţii, articole, monografii, broşuri, cărţi.
 44

Bogatul genofond, rezultat al muncii îndelungate a unui colectiv de cercetători

ştiinţifici şi tehnicieni, există astăzi în patrimoniul ţării şi poate fi folosit în diferite
domenii ale economiei naţionale.
De la începutul aa. ’90 ai sec. al XX-lea introducerea planificată a plantelor în
instituţiile ştiinţifice respective mai încetinează şi se modifică, cauzele fiind atât
neajunsul de finanţe, cât şi schimbarea accentelor spre proprietatea privată. Se
introduc, pe cale privată, specii noi, mai multe forme şi varietăţi valoroase din punct de
vedere ornamental. O bună parte din plantele importate de peste hotare, pier chiar în
primul an, din diferite motive, altele cu succes sunt cultivate, îmbogăţind genofondul
dendrologic al ţării noastre.
Studiile noastre, efectuate recent privind determinarea utilităţii speciilor şi
sortimentului de plante lemnoase, au cuprins toate tipurile de spaţii verzi şi habitate
silvice. În rezultat au fost evidenţiate circa 1350 de taxoni (tab.1). O mare parte din
aceste specii şi forme sunt rezistente şi se reproduc în condiţiile noi şi numai 8% din
ele nu fructifică. Aproape 70% din acest bogat genofond se află numai în componenţa
colecţiilor speciale aproximativ 400 de specii şi forme se aplică în arhitectura
peisageră, 20-25 de specii la împăduriri, crearea fâşiilor forestiere de protecţie etc.
 45

Tabelul 1
Diversitatea taxonomică a dendroflorei cultivate
în Republica Moldova

Numărul Numărul de
Familia Genul de forme şi varietăţi
specii intraspecifice
1 2 3 4
Pynophyta (Gymnospermae)
Cephalotaxaceae Cephalotaxus Sieb. et. Zucc. 1 -
F.W.Neger*
Cupressaceae 33 113
F.W.Neger
Biota D. Don. (Platycladus 1 11
Franco)
Chamaecyparis Spach. 4 26
Cupressus L. 2 -
Juniperus L. 20 39
Libocedrus Endl. 1 1
Microbiota Kom. 1 -
Thuja Tourn. 3 35
Thujopsis Sieb. et. Zucc. 1 1
Ginkgoaceae Engelm. Ginkgo L. 1 -
Ephedraceae Wettst. Ephedra L. 1 -
Pinaceae Lindl. 89 123
Abies Hill. 20 11
Cedrus Mill. 3 4
Larix Mill. 10 9
Picea Dietr. 20 77
Pinus L. 28 14
Pseudolarix Gord. 1 -
Pseudotsuga Garr. 5 5
Tsuga Garr. 2 3
Taxaceae Lindl. 4 5
Taxus L. 3 5
Torreya Arnott. 1 -
Taxodiaceae F.W.Neger 4 1
Cryptomeria Don. 1 -
Metasequoia Hu et Cheng 1 1
Sequoiadendron Buchholz 1 -
Taxodium Rich. 1 -
Total: 25 133 176
Magnoliophyta (Angiospermae)
Aceraceae Juss. Acer L. 30 16
 46

Actinidiaceae Actinidia Lindl. 4 -

Hutchinson
Agavaceae Endlicher Yucca L. 1 -
1 2 3 4
Anacardiaceae Lindl. 5 2
Cotinus Adans. 1 1
Pistacia L. 1 -
Rhus L. 3 1
Apocynaceae Lindl. Vinca L. 2 4
Araliaceae Juss. 8 2
Acanthopanax Miq. 2 -
Aralia L. 1 -
Echinopanax Decne. et Planch. 1 -
Eleutherococcus Maxim. 1 -
Hedera L. 2 2
Kalopanax Koidz. 1 -
Aristolochiaceae Aristolochia L. 3 -
Blume.
Asclepiadaceae Periploca L. 1 -
R.Brown
Berberidaceae Juss. 32 5
Berberis L. 31 5
Mahonia Nutt. 1 -
Betulaceae S. F. Gray 39 7
Alnus Mill. 3 -
Betula L. 29 2
Caprinus L. 2 2
Corylus L. 4 3
Ostrya L. 1 -
Bignoniaceae Juss. 4 1
Campsis Lour. 1 -
Catalpa Scop. 3 1
Buddleiaceae Wilhelm Buddleia L. 2 2
Buxaceae Dumort. Buxus L. 1 5
Calycantaceae Lindl. Calycanthus L. 2 -
Caprifoliaceae Juss. 58 8
Diervilla Mill. 1 -
Kolkwitzia Graebn. 1 -
Leycesteria Vall. 1 -
Lonicera L. 35 2
Sambucus L. 3 2
Symphoricarpus Duhamel. 4 -
Viburnum L. 9 2
Weigela Thunb. 4 2
Celastraceae Lindl. 10 2
 47

Celastrus L. 3 -
Euonymus L. 7 2
Cercidiphyllaceae Cercidiophyllum Siebold et 1 -
Engl. Zucc.
1 2 3 4
Cornaceae Dumort. Cornus L. 10 2
Ebenaceae Gurke. Diospyros L. 1 -
Elaeagnaceae Juss. 4 -
Elaeagnus L. 2 -
Hippophaë L. 1 -
Shepherdia Nutt. 1 -
Ericaceae A.L. de Rhododendron L. 8 -
Jussien.
Eucommiaceae Engl. Eucomia Oliv. 4 -
Euphorbiaceae Juss. 2 -
Securinega Comm. 1 -
Arachne Neck. 1 -
Fabaceae Lindl. 52 17
Albizzia Durazz. 1 -
Amorpha L. 6 -
Caragana Lam. 5 3
Cercis L. 2 1
Cladrastis Raf. 1 -
Colutea L. 6 -
Cytisus L. 9 -
Desmodium Desv. 1 -
Genista L. 2 -
Gleditschia L. 4 3
Gymnocladus Lam. 1 -
Halimodendron Fisch. ex. DC. 1 -
Laburnum Medic. 3 1
Lespedeza Michx. 1 -
Maakia Rupr. et Maxim. 1 -
Robinia L. 3 6
Sarothamnus Wimm. 1 -
Sophora L. 1 2
Spartium L. 1 -
Wisteria Nutt. 2 1
26 4
Castanea Mill. 2 -
Fagus L. 2 1
Quercus L. 22 3
Grossulariaceae Ribes L. 6 1
A. P. De Candolle
Hamamelidaceae 4 -
 48

R.Brown.
Hamamelis L. 2 -
Liquidambar L. 1 -
Parrotia C.A.M. 1 -

1 2 3 4
Hippocastanaceae Aesculus L. 5 1
Torr. et Gray.
Hydrangeaceae 34 25
Dumort.
Deutzia Thunb. 10 3
Hydrangea L. 5 2
Philadelphus L. 19 20
Hypericaceae Guss. Hypericum L. 1 -
Juglandaceae 15 -
A. Rich.ex Kunth
Carya Nutt. 5 -
Juglans L. 9 -
Pterocarya Kunth 1 -
Lardizabalaceae Lindl. Akebia Decne. 1 -
Magnoliaceae Juss. 7 1
Liriodendron L. 1 -
Magnolia L. 6 1
Malvaceae Juss. Hibiscus L. 1 7
Menisparmaceae Juss. Menispermum L. 2 -
Moraceae Zink. 6 3
Broussonetia L`Her. ex. Vent. 1 -
Cudrania Trec. 1 -
Ficus L. 1 -
Maclura Nutt. 1 -
Morus L. 2 3
Oleaceae Hoff.et Link. 45 14
Chionanthus L. 1 -
Fontanesia Labill. 2 -
Forrestiera Poir. 1 -
Forsythia Vahl 6 5
Fraxinus L. 10 5
Jasminum L. 2 -
Ligustrina Rupr. 2 -
Ligustrum L. 3 4
Syringa L. 18 -
Paeonaceae Rudolphi Paeonia L. 3 2
Platanaceae Dumort. Platanus L. 3 -
Polygonaceae Juss. 2 -
Atraphaxis L. 1 -
 49

Polygonum L. 1 -
Punicaceae Horan. Punica L. 1 -
Ranunculaceae Juss. 22 1
Atragene L. 1 -
Clematis L. 21 1

1 2 3 4
Rhamnaceae Juss. 10 -
Ceanothus L. 1 -
Frangula Mill. 1 -
Paliurus Mill. 1 -
Rhamnus L. 6 -
Ziziphus Mill. 1 -
Rosaceae Juss. 214 41
Amelanchier Medik. 7 -
Amygdalus L. 4 1
Armeniaca Mill. 2 -
Aronia Pers. 1 -
Cerasus Juss. 10 -
Chaenomeles Lindl. 4 8
Cotoneaster Medik. 25 2
Crataegus L. 30 4
Crataegomespilus 1 -
Exochorda Lindl. 3 -
Holodiscus Maxim. 1 -
Kerria DC 1 1
Laurocerasus Roem. 1 -
Malus Mill. 15 5
Mespilus L. 1 -
Padus Mill. 9 -
Persica Mill. 1 1
Penthaphylloides Duham. 3 -
Physocarpus Maxim. 1 2
Photinia Lindl. 1 -
Prinsepia Royle 2 -
Prunus MIll. 3 1
Pyracantha Roem. 2 3
Pyrus L. 8 1
Rhodotypus Siebold. et Zucc. 1 -
Rosa L. 12 1
Rubus L. 2 -
Sibiraea Maxim. 2 -
Sorbaria A. Br. 4 -
Sorbocotoneaster A.Pojark. 1 -
Sorbus L. 15 2
 50

Spiraea L. 39 5
Stephanandra Siebold. et Zucc. 2 -
Rutaceae Juss. 6 -
Evodia Forst. 1 -
Phellodendron Rupr. 2 -
Ptelea L. 2 -
1 2 3 4
Zantoxylum L. 1 -
Salicaceae Mirb. 57 15
Chosenia Nakai 1 -
Populus L. 27 5
Salix L. 29 10
Sapindaceae Juss. 2 -
Koelreuteria Laxm. 1 -
Xanthoceras Bunge 1 -
Schisandraceae Harms Schisandra Michx. 1 -
Scrophulariaceae Paulownia Siebold et. Zucc. 1 -
Lindl.
Simaroubaceae A.P. Ailanthus Desf. 1 -
De Candolle
Solanaceae Juss. Lycium L. 1 -
Staphyleaceae Lindl. Staphylea L. 2 -
Styracaceae Dumort. Styrax L. 1 -
Tamaricaceae Link. Tamarix L. 2 1
Thymelaeaceae Juss. Daphne L. 1 -
Tiliaceae Juss. 14 2
Grewia L. 1 -
Tilia L. 13 2
Ulmaceae Mirb. 12 4
Celtis L. 4 -
Ulmus L. 7 4
Zelkowa Spach. 1 -
Verbenaceae Jaume 2 -
Callicarpa L. 1 -
Vitex L. 1 -
Vitaceae Juss. 11 3
Ampelopsis Michx. 7 1
Parthenocissus Planch. 3 2
Vitis L. 1 -
Total: 173 805 198
În total: 198 939 437

* Familiile şi genurile în cadrul familiei sunt amplasate în ordinea alfabetică.

 51

Capitolul V. Raionarea dendrologică a Republicii Moldova.

Flora este sursa principală privind compoziţia şi terenul la crearea spaţiilor

verzi. De aceea, înainte de proiectare este necesar un studiu riguros al factorilor
mediului: climă, sol, relief, hidrologie şi vegetaţie locală. Pe teritoriul Moldovei, deşi
ea are o suprafaţă mică, relieful, clima şi condiţiile pedologice diferă de la nord la sud
şi de la est la vest. Această multitudine de factori ai mediului îngreuiază, într-o
oarecare măsură, folosirea plantelor introduse pe întreg teritoriul republicii.
Una din principalele probleme la crearea spaţiilor verzi în localităţile urbane şi
rurale constă în corécta alegere a speciilor, luând în considerare condiţiile climatice şi
edafice, care influenţează asupra desimii plantaţiilor, tipul şi modul de creare a
masivului şi grupelor lemnoase asupra dimensiunii şi calităţii gazoanelor şi îndeosebi
asupra compoziţiei plantelor decorative.
Cele mai importante elemente ale climei, care determină creşterea şi dezvoltărea
plantelor sunt: lumina, căldura, umiditatea aerului şi solului, fertilitatea, relieful.
Relieful (condiţiile topografice) de câmpie sau de deal, altitudinea, înclinarea şi
expoziţia pantei exercită o mare influenţă asupra condiţiilor de dezvoltare a plantelor,
creând microclimatul (iluminarea, căldura, umiditatea aerului şi solului, intensitatea
vântului etc.), care în cele din urmă se reflectă asupra compoziţiei şi dezvoltării
plantelor.
Altitudinea maximă a Moldovei este de cca. 400 m. Chiar pe terenuri mici există
diferenţe de înălţimi de la 50 până la 200 m pe fiecare 10-15 km. Ariile cele mai mari
(circa 64%) le ocupă câmpiile accidentate cu altitudinea de 100-200 m. Aproximativ
21% din teritoriul republicii este ocupat de ridicături întretăiate. În zona centrală se
situează Codri, care ocupă 12%. În legătură cu particularităţile reliefului şi structurii
geologice sunt larg răspândite alunecările de teren.
Din cele expuse urmează, că în cazul creării parcurilor, este foarte important de
a lua în consideraţie tot complexul condiţiilor microreliefului şi edafice, precum şi
dezvoltarea stratului viu.
Lumina constituie un factor decisiv de o importanţă primordială în viaţa
plantelor. Necesitatea arborilor în iluminare intensivă trebuie neapărat să fie luată în
 52

consideraţie la alegerea lor pentru terenul dat şi pentru a fi combinate în plantaţii. În

caz contrar, insuficienţa luminii se va reflecta asupra dezvoltării plantelor şi asupra
calităţilor lor decorative, deoarece va fi târziu de corectat greşeala sau corectarea va
necesita mari cheltuieli. Forma coroanei, mai ales la arborii iubitori de lumină, se
modifică simţitor în dependenţă de iluminare.
După comportarea faţă de durata iluminării (durata zilei) plantele se împart în:
plante de zi lungă şi plante de zi scurtă. De acest fapt se ţine cont în cazul introducerii
plantelor dintr-o regiune geografică în alta, mai cu seamă atunci, când aceasta
(introducerea) este legată de schimbări bruşte în durata iluminării, care se reflectă prin
reţinerea sau accelerarea creşterii, schimbării timpului de înflorire şi fructificare etc.
Republica Moldova este situată în partea de sud a zonei temperate. În partea de
nord a Republicii Moldova timpul senin şi însorit se menţine 44,6% din durata zilei, la
sud – mai mult de 50%. Cantitatea de căldură solară care atinge suprafaţa solului
depinde de durata zilei, transparenţa atmosferei şi înnourare. Durata zilei pe teritoriul
republicii variazăde de la 8-9 ore în decembrie, până la 16-17 ore în iulie. Se schimbă
considerabil şi înnourarea în timpul anului. În timpul verii cer înnourat se observă
numai în 25-40% de zile. În decursul anului republica primeşte 100-113 kcal/cm2.
Conform observaţiilor noastre pe parcursul a mai multor ani, cantitatea de lumină este
suficientă pentru creşterea multor specii introduse.
Un indicator al cerinţei plantelor arborescente faţă de lumină este forma frunzei.
Astfel, speciile care au frunză compusă cu foliolele înguste sunt, de obicei, iubitoare
de lumină, iar plantele cu frunze întregi deseori sunt rezistente la umbră şi semiumbră.
Plantele cu frunze lobate, de nuanţă verde-întunecat, la fel sunt pretenţioase faţă de
lumină ca şi formele cu frunze aurii, pestriţe, purpurii etc.
Temperatura. Procesele vitale ale unei plante pot decurge numai la o anumită
temperatură, însă diferitele specii au nevoie de diferite temperaturi şi pot suporta mari
devieri de la temperatura optimă.
În Moldova, perioada cu temperaturi mai sus de 0o C însumează 257-278 zile în
partea de nord a republicii şi 283-316 zile în cea de sud, iar perioada cu temperaturi
mai mari de 10oC - de la 161-182 zile la nord, până la 187-192 zile la sud. Suma
temperaturilor mai mari de 10oC la nord este de 2800-3000o, iar la sud de 3500-3800o.
 53

Temperatura medie anuală pe tot teritoriul republicii este pozitivă. Temperatura medie
a celei mai calde luni (iulie) la nord este de 19,5 oC, la sud 22,2oC. Maximul absolut al
temperaturii atinge 38-40oC la sud, iar minimul absolut – 30-34o C.
Durata medie a verii continuă 113 zile la nord şi 138 zile la sud, a iernii – 100
de zile la nord şi 79 la sud. Iarna în Moldova este instabilă, cu vânturi şi dese încălziri.
Perioadele de iarnă cu temperaturi mai mari de 5-10 o C, când unele plante ies din
repausul biologic hibernal, sunt mai periculoase chiar decât gerurile aspre. Căderea
bruscă a temperaturilor sub -10, -15o C durează în medie de la 2 la 7 zile. Stratul de
zăpadă este instabil, deşi grosimea lui atinge 40-50 cm. Foarte periculoase sunt
îngheţurile târzii de primăvară, care coincid cu perioada de înverzire şi înflorire a
multor plante lemnoase. Toamna, după venirea îngheţurilor timpurii, care provoacă
pieirea mugurilor tineri, alternează cu perioade de căldură, care iniţiază a doua înflorire
la plantele exotice. Deoarece îngheţurile timpurii şi târzii influenţează negativ asupra
stării plantelor lemnoase, este necesar de ţinut cont de acest fapt la crearea spaţiilor
verzi. Posibilitatea de a folosi una sau altă specie în spaţiile verzi se determină după
nivelul temperaturii minime pe care o poate suporta această specie fără pierderea
proprietăţilor ei decorative.
Apa de asemenea este un factor ecologic important, fără de care viaţa plantelor
este imposibilă. La fel ca şi căldura, apa este un factor hotărâtor în răspândirea zonală
a plantelor.
Apa pătrunde în plantă, de obicei, din sol prin rădăcină. Umiditatea solului este
un factor important şi decisiv în aprovizionarea plantei cu apă. Are importanţă şi
umiditatea aerului. În aerul umed plantele evaporă o cantitate mai mică de apă, ceea ce
duce la intensificarea procesului de creştere, pe când în aerul uscat, dimpotrivă,
evaporarea se măreşte şi procesul de creştere se reduce.
Teritoriul republicii se află în zona cu insuficienţă de umiditate. Suma anuală de
precipitaţii în partea de nord-vest este mai mare de 720 mm, în partea de sud-est sub
350 mm şi se caracterizează printr-o distribuire inegală. În perioada caldă a anului
(aprilie-octombrie) cad aproximativ 70% din precipitaţiile anuale, la nord aproximativ
cu 100 mm mai mult, decât la sud. Vara precipitaţiile deseori au caracter torenţial. În
 54

perioada rece (noiembrie-martie) se observă precipitaţii mixte în formă de zăpadă şi

ploaie (lapoviţă).
În iernile umede se acumulează o cantitate considerabilă de apă în sol, şi în
aceste cazuri primăvara, la începutul perioadei de vegetaţie plantele sunt foarte bine
asigurate cu apă. Partea a doua a verii se caracterizează printr-o reducere simţitoare a
umidităţii în sol, ceea ce duce la apariţia fenomenelor de secetă (lipsa îndelungată a
precipitaţiilor, temperatura ridicată şi desicarea aerului, vânturile uscate, fierbinţi şi cu
praf). Vânturile uscate şi fierbinţi se întâlnesc în partea de sud şi centrală a republicii
(în medie 20-46 zile din an). Cantitatea de precipitaţii variază din la un an la altul
foarte mult (de la 260 până la 850 mm). Coeficientul hidrotermic (după G.T.
Selianinov) variază de la 1,2 la nord, până la 0,7 la sud-est, dar în unii ani el variază şi
mai mult (de la 0,5 până la 2,0).
Asupra creşterii, înfloririi, fructificării plantelor lemnoase influenţează nu numai
deficitul de apă din sol, ci şi din aer. Umiditatea relativă medie a aerului la ora 13 oo la
nordul republicii în perioada aprilie-octombrie variază între 53-60 %, la sudul
republicii – între 39-60 %.
Solurile servesc ca sursă de alimentare a plantelor cu substanţe minerale.
Compoziţia chimică şi proprietăţile fizice ale solurilor influenţează puternic plantele
lemnoase, mai cu seamă speciile introduse, determinând în condiţiile noi climaterice
compoziţia specifică şi dezvoltarea covorului vegetal. Unele plante necesită soluri
bogate în substanţe minerale şi organice, altele, dimpotrivă, se dezvoltă bine pe soluri
sărace.
Solurile Moldovei, cât priveşte structura mineralogică şi compoziţia chimică,
sunt foarte diferite. Aici se întâlnesc cernoziomuri carbonate cu toate subtipurile
existente în natură, soluri cenuşii şi brune de pădure, soluri de păşune şi fâneaţă,
solonceacuri şi soloneţuri. În lunci predomină soluri cernoziomice de păşune. Acolo,
unde apele subterane sunt puternic mineralizate, sărurile uşor dizolvabile se depun pe
toată grosimea profilului solului, în urma cărui fapt se produce salinizarea solului.
Soloneţurile sunt răspândite pe larg în luncile râurilor. Pe pantele abrupte solurile sunt
adesea spălate şi sărace în substanţe nutritive.
 55

Nivelul general al fertilităţii solurilor Moldovei este înalt, precum şi activitatea

lor biologică, în legătură cu care fapt majoritatea lor se caracterizează prin profiluri
puternice cu o structură maternă bine pronunţată. Cele mai fertile soluri sunt
cernoziomurile tipice şi alcaline. În general, solurile Moldovei, cu excepţia unor
regiuni cu soluri înmlăştinite şi sărate, sunt suficiente pentru creşterea multor plante
exotice arborescente.
Plantele lemnoase, care au rădăcini cu nodozităţi, acumulează azotul din aer şi
îmbogăţesc solurile cu azot. În acest tip de plante se înscriu toate fabaceele
(drobişorul, salcâmul, drobul etc.).
Solul este foarte important în cazul creării plantaţiilor verzi pe mari suprafeţe,
unde este foarte greu de aplicat procedeele agrotehnice. În acest caz alegerea plantelor
trebuie făcută, ţinând cont şi de condiţiile de salinizare. Din acest motiv, pentru crearea
plantaţiilor longevive şi cu o dezvoltare normală, în cazul când pe cale artificială nu
putem schimba calitatea solului în conformitate cu cerinţele plantelor, este necesar de a
alege deosebit de minuţios sortimentul de plante lemnoase, care corespunde condiţiilor
pedologice. Pentru proiectarea plantaţiilor verzi, în prealabil trebuie făcută cercetarea
condiţiilor edafice şi crearea hărţii solurilor terenului dat.
Pentru a uşura folosirea practică a plantelor lemnoase se evidenţiază pe teritoriul
republicii anumite raioane numite dendrologice care s-ar caracteriza prin condiţii
asemănătoare a factorilor biotici, abiotici şi antropici.
Anumite variante de raionare dendrologică a teritoriului Moldovei găsim la
Wolf, A.Gurski, A.Kolesnicov, care includ teritoriul Republicii Moldova în schema
raionării complexe a fostei URSS. Raţionalitatea raionării complexe nu poate fi negată.
Dar, o astfel de raionare nu ia în consideraţie totalitatea varietăţilor şi complexicitatea
condiţiilor locale ale mediului, ea apreciază direcţia generală pentru introducerea şi
experimentarea speciilor alohtone şi nu garantează reuşita în cazul folosirii acestor
specii de plante la concret. Anume raionarea dendrologică, la baza căreia sunt puşi
parametrii locali, capătă valoare practică mare. Scopul acestei raionări este de a
determina, după condiţiile naturale, teritoriile cu monoculturi, care servesc ca model
pentru aprecierea metodelor de gospodărire şi ca un complex integru de măsuri pentru
 56

introducerea arborilor şi arbuştilor. Astfel de raionare, deşi se apropie de cea botanico-

geografică, se deosebeşte esenţial de acestea după scop şi destinaţie.
Profesorul V.V.Andreev (1955), reieşind din condiţiile geologice, climatice,
pedologice şi relieful actual, luând în consideraţie acţiunea antropică, a conturat pe
teritoriul Moldovei 9 regiuni şi subregiuni botanice, în baza cărora Gusev (1958) a
evidenţiat 9 raioane dendrologice, păstrând în totalitate hotarele acestor regiuni,
teritoriul fiind prea fracţionat, complică mult aplicarea lor.
Raionarea agroclimatică a Republicii Moldova a fost luată, practic fără
schimbări, de către P.V. Leontiev (1963) care a evidenţiat 3 raioane dendrologice.
Astfel de împărţire pare a fi mai raţională, deoarece preconizează un număr mai redus
de raioane, ceea ce este important pentru scopuri practice. Dar această împărţire are şi
neajunsurile ei. În primul rând, nu este luat în consideraţie caracterul neuniform al
reliefului raionului dendrologic central vizavi de condiţiile de creştere a arboretelor.
Astfel, P.V.Leontiev introduce în raionul dendrologic central stepa Bălţului şi Codrii
împăduriţi fără diferenţierea lor, cu toate că aceste două microraioane se deosebesc
prin relief, componenţă şi condiţiile de creştere a arborilor. În al doilea rând, nu arată
graniţă vizibilă a dendroraionalor, deoarece hotarul între ele trece după izoterme şi
adesea separă raioanele administrative, prin care ele trec, în câteva părţi, ceea ce
creează incomodităţi la planificarea şi efectuarea lucrărilor.
Pe de altă parte mulţi autori sunt de părerea că raionarea dendrologică trebuie să
se bazeze pe datele care caracterizează însăşi plantele lemnoase. Dar aceasta implică
dificultăţi mari, deoarece pe teritoriul Republicii Moldova se întâlnesc foarte rar
parcuri sau colecţii dendrologice cu un bogat asortiment de specii lemnoase.
Raionarea dendrologică propusă de noi se bazează pe următoarele: (1) Schema
regiunilor de cultivare a arboretelor, evidenţiate de către profesorul V.V.Andreev
(1949), (2) Datele privind examinarea nemijlocită a dendroflorei cultivate pe întreg
teritoriul Moldovei, (3) Împărţirea istorică naturală a Moldovei în zonele de nord,
centrală şi sud, (4) Condiţiile pedoclimatice ale acestor trei subdiviziuni Moldovei. În
acest caz au fost luate în consideraţie zonele pedoclimatice, resursele termice, suma
temperaturilor zilnice pozitive mai mari de +10o C şi gradul de asigurare cu umiditate
pe parcursul perioadei de vegetaţie, determinată de cantitatea precipitaţiilor
 57

atmosferice. În calitate de indicator al umidităţii noi am luat coeficientul hidrotermic

(CHT), care exprimă raportul dintre cantitatea de precipitaţii care vine şi pleacă (după
Selianinov, 1937). CHT la hotarul dintre pădure şi stepă este egal cu 1, dar la hotarul
câmpului nestabil constituie 0,7. S-a luat în considerare minimul absolut al temperaturii
şi durata perioadei fără îngheţuri (datele au fost luate din compendiul Agroclimatic a
R.S.S. Moldoveneşti, 1969).
Pe teritoriul Moldovei noi evidenţiem trei raioane dendrologice de utilizare a
plantelor lemnoase introduse pentru scopuri silviculturale: Nordic, Central (cu 2
subraioane) şi Sudic (fig. 1).
I. Raionul dendrologic Nordic ocupă partea de Nord a republicii. Hotarul de
sud al acestui raion dendrologic trece pe hotarele administrative ale raioanelor Soroca,
Drochia şi Edineţ. Astfel el include şi teritoriile raioanelor administrative Donduşeni,
Briceni, Ocniţa. Relieful acestui raion dendrologic este puţin deluros, intersectat de
vâlcele şi văi, altitudinea de 250-300 m. Se caracterizează printr-un regim termic
relativ jos. Suma temperaturilor medii zilnice mai mari de +10 o C constituie 2700-
2900o. Temperatura medie anuală este de +7,5o C. Minimul absolut –34o C. Cantitatea
de precipitaţii în perioada de vegetaţie activă (cu temperaturi mai mari de +10 o C) este
de 300-350 mm. Coeficientul hidrotermic variază între 1,2-1,0. Perioada fără geruri
ţine 161-176 zile. Stratul de zăpadă se menţine în jurul a 2 luni (aproximativ jumătate
de iarnă).
Solurile dominante sunt cernoziomurile podzolite, structurate şi alcaline şi într-o
măsură mai mică, cenuşii de pădure ( în partea de nord) cu un grad ridicat de argilă în
componenţa sa. În lunca inundabilă a râurilor Prut şi Nistru sunt soluri aluviale. Păduri
sunt puţine, procentul de acoperire cu pădure este de 8,4 %. Tipul condiţiilor staţionale
este dumbrava.
II. Raionul dendrologic Central ocupă partea de Sud a podişului Nord-
Moldovenesc (stepa Bălţului) şi zona centrală mai ridicată a teritoriului republicii –
Codrii. Acest raion este puţin mai cald, dar şi mai puţin umed. Hotarul de sud coincide
cu hotarele raioanelor administrative Ialoveni, Hânceşti, Anenii Noi, Dubăsari. Suma
temperaturilor în timpul perioadei calde a anului constituie 2900-3150o. Precipitaţiile în
timpul perioadei de vegetaţie activă este de 300-275 mm. Coeficientul hidrotermic
 58

variază de la 1,0 la 0,8. Perioada fără îngheţuri durează 171-182 zile. Stratul
permanent de zăpadă se menţine timp de 2 luni.
În legătură cu dezmembrarea puternică a reliefului, multitudinea tipurilor de
soluri şi limitarea dezvoltării speciilor din cauză temperaturilor mici, am recurs la
împărţirea acestui raion în 2 subraioane: subraionul silvostepei Bălţilor şi subraionul
Codrilor.
Subraionul silvostepei Bălţilor ocupă teritoriul raioanelor administrative
Camenca, Râbniţa, Rezina, Teleneşti, Floreşti, Sângerei, Făleşti, Glodeni şi Râşcani.
Relieful reprezintă o câmpie puternic văluroasă şi deluroasă, întretăiată de văi şi
vâlcele. Altitudinea maximă de 150-200 m. Temperatura medie anuală constituie 8,1-
8,6o C, minimală absolută – 33oC. Solurile cele mai răspândite sunt cernoziomice
argiloase şi puternic argiloase, în partea de nord persistă cernoziomuri alcaline şi
puternice, se întâlnesc solonceacuri, soloneţuri şi eroziuni. Păduri puţine, de regulă, în
luncile inundabile ale râurilor. Tipul de staţiune dominat sunt dumbravele uscate.
Subraionul Codrilor ocupă raioanele administrative Dubăsari, Criuleni, Anenii
Noi, Orhei, Străşeni, Ialoveni, Călăraşi Ungheni şi Nisporeni. Relieful deluros-muntos,
puternic intersectat de văi şi văgăuni. Înălţimea asupra nivelului mării constituie 350-
430 m. Temperatura medie anuală a aerului oscilează între 8,5-9,2oC. Minimul absolut
însumează 31oC. Soluri brune de pădure în dumbrave şi făgete şi cenuşii de pădure sub
dumbravele cu un bogat covor erbaceu. Se consideră cel mai împădurit şi mai
diferenţiat raion după componenţa pădurilor.
III. Raionul dendrologic de Sud ocupă raioanele administrative Grigoriopol,
Slobozia, Căuşeni, Ştefan Vodă, Cimişlia, Leova, Cantemir, Cahul, Comrat, Ciadîr-
Lunga, Vulcăneşti şi Taraclia. Relieful reprezintă o câmpie puţin înclinată spre sud,
intersectat de văi şi râuri de stepă cu un debut mic şi adesea secătoare. Altitudinea
maximă este sub 100-200 m. Vara clima este uscată şi cu arşiţe. Suma temperaturilor
medii zilnice ale aerului în perioada de vegetaţie activă variază între 3150-3350 o C.
Temperatura medie anuală constituie 9,3-10,2o C. Minimul absolut însumează 30o C.
Cantitatea de precipitaţii in timpul perioadei de vegetaţie activă este mai puţin de 275
mm. Coeficientul hidrotermic în zona agricolă nestabilă este de 0,7-0,8. Perioada fără
geruri este de 170-190 zile. Predomină cernoziomuri obişnuite, argiloase, adesea soluri
 59

cenuşii de pădure. Procentul de acoperire cu pădure este de 3,5 %. Predomină sol de

dumbrave uscate (79,8%), în luncă dumbrave umede şi păduri de baltă.
Aceste trei raioane dendrologice evidenţiate pe teritoriul Moldovei exprimă
diferenţierea reliefului, climei, solului şi vegetaţiei. Ele trebuie să fie luate în
consideraţie în cadrul folosirii speciilor introduse într-o direcţie anumită.
 60

Capitolul VI. Fenologia. Spectrele fenologice.

Folosirea lor în silvicultură şi arhitectura peisagistică.

Fenologia este ştiinţa care se ocupă cu studierea fazelor sezoniere ale plantelor
în natură. Termenul “fenologie” provine de la cuvintele greceşti “phaino” – arăt, a
arăta şi “logos” – ştiinţă. Termenul este propus de savantul belgian Morran abia în sec.
XIX. Studierea schimbărilor sezoniere în viaţa plantelor şi a legăturilor fireşti dintre
acestea şi condiţiile climaterice prezintă un interes ştiinţific şi practic important. Este
imposibil de a cunoaşte proprietăţile biologice ale plantei, fără a studia fenologia ei şi
fără a scoate în evidenţă caracterul decurgerii sezoniere a fiecărei faze în parte şi a
plantei în întregime. Fenologia ca ştiinţă complexă întruchipează biologia plantelor,
meteorologia, climatologia şi geografia. Dar rolul cel mai important îl joacă biologia, şi
mai ales botanica, deoarece planta şi grupările de plante – fitocenozele, sunt creatori
de biocenoze, în totalitate formând baza ecosistemelor Planetei noastre.
Timp îndelungat fenologia atrăgea atenţia cercetătorilor ca o metodă de
determinare a perioadei optime pentru efectuarea unor lucrări în gospodăriile silvice,
agricole, crearea spaţiilor verzi şi în alte activităţi, legate de caracterul sezonier al
climei. Anumite comportamente şi metodele fenologiei continuă să se dezvolte şi în
zilele noastre. În fiecare an se lărgeşte diapazonul problemelor ştiinţifice care se
rezolvă cu ajutorul metodelor fenologice.
Obiectul de cercetare a fenologiei sunt fenomenele naturale sezoniere în viaţa
plantelor, iar sarcinile cercetărilor sunt: (1) aprecierea termenelor calendaristice de
începere şi desfăşurare a fenofazelor, (2) evidenţierea legăturilor logice între
periodicitatea, (3) viteza dezvoltării sezoniere a plantelor şi (4) condiţiile mediului
înconjurător.
Metoda principală a cercetărilor fenologice este înregistrarea termenelor iniţierii,
duratei şi sfârşitului diferitor faze fenologice. În dendrofenologie sub fenomenele
sezoniere se înţeleg fazele fenologice, care constituie o etapă morfobiologică bine
evidenţiată în dezvoltarea plantei în întregime sau a anumitor organe. Indicatorul
informaţional de bază al cercetării fenologice asupra plantei este data fenologică – o
dată calendaristică concretă a apariţiei fenomenului studiat.
 61

Pentru fenologie sunt tradiţionale cercetările terestre. Referitor la plantele

lemnoase, dendrofenologia include cercetări asupra lăstarului, începând de la
dezmugurire şi până la căderea frunzelor toamna, înflorire, coacerea fructelor şi
seminţelor şi căderea lor. În afară de metodele terestre în fitofenologia actuală se
folosesc metode de cercetări aerovizuale, fotografierea aeriană (aerofotografierea). În
acest caz studiile cuprind teritorii foarte mari ale cenozelor de pădure, agricole, de
baltă ş.a.
Înainte de a începe cercetările fenologice se stabilesc obiectele de cercetare, se
determină compoziţia specifică şi formele vitale ale plantelor de studiu şi programul
fenologic, se aleg indivizii-model, se marchează pe teren ruta fenologică sau parcelele
de probă pentru efectuarea cercetărilor populaţionale şi biocenologice, se apreciază
diagnosticul fazelor fenologice ale plantelor, metodele de înregistrare a fenomenelor
(fazelor) observate. Cercetările fenologice asupra plantelor se fac într-un anumit punct.
Cercetări analogice se pot înfăptui în diferite regiuni ale republicii după un anumit
program. Ele au scop de a urmări caracterele şi termenele sosirii unei faze de
dezvoltare a plantelor-model în limitele arealului sau a staţiei date. Datele cercetărilor
efectuate timp de mai mulţi ani într-o staţie permit aprecierea calendarului evoluţiei
naturii în acest raion, iar cercetările din mai multe staţii pot fi comparate. În baza
acestor cercetări se alcătuiesc hărţi fenologice, pe care vor fi oglindite legităţile de
dezvoltare a unui anumit factor fenologic în spaţiu şi în timp, în funcţie de schimbările
climei în direcţiile longitudinale şi latitudinale.
Obiectele de cercetare sunt plantele lemnoase, alese în funcţie de scopurile
cercetării: cognitive sau de studiu, ştiinţifice. Practic, alegând indivizii-model
fenologici permanenţi, trebuie de ţinut cont de schimbările fenologice intraspecifice şi
de vârsta plantelor lemnoase. Trebuie de chibzuit bine ruta cercetărilor fenologice, de
etichetat toate plantele-model şi de aprobat prin proces-verbal schema rutei fenologice
cu indicarea punctelor de amplasare a plantelor-model şi numărului de ordine.
Frecvenţa observărilor depinde de starea vremii. În perioada de vegetaţie
observările se fac nu mai puţin de 2 ori pe săptămână. Primăvara, în timpul trecerii
fenofazelor destul de rapid, cercetările se fac de mai multe ori, uneori zilnic şi chiar de
două ori pe zi. În perioada de toamnă-iarnă cercetările se fac 2-3 ori pe lună.
 62

Cercetările asupra plantulelor, puieţilor de un an, de 2 ani şi mai mari se fac conform
unor programe speciale. Până la înflorirea plantei cercetările se fac asupra lujerilor
vegetativi, după înflorire, atât asupra lujerilor vegetativi, cît şi asupra celor de
reproducere.
De obicei, în programele de cercetare fenologică a plantelor lemnoase se
recomandă să fie incluse observaţiile asupra următoarelor fenomene:
1. Începutul mişcării sevei (lacrimare) (se deosebeşte la Acer, Betula, Vitis);
2. Umflarea mugurilor (vegetativi şi generativi);
3. Desfacerea mugurilor;
4. Apariţia primelor frunzuliţe (înverzirea);
5. Înfrunzirea deplină;
6. Începutul înfloririi (la cele polenizate prin vânt - începutul dispersării
polenului);
7. Înflorirea în masă (se determină cantitatea de flori, vizual-statistic, după scara
în 6 trepte);
8. Finisarea înfloririi;
9. Începutul coacerii fructelor;
10.Coacerea în masă a fructelor (se determină, vizual-statistic, cantitatea de
fructe
conform scării în 6 trepte);
11.Începutul căderii sau descompunerii fructelor şi eliberarea seminţelor coapte;
12.Finisarea creşterii lujerilor;
13.Formarea primordiilor noilor muguri;
14.Primordiile inflorescenţelor;
15.Începutul coloraţiei de toamnă a frunzelor;
16.Schimbarea în masă a culorii frunzelor;
17.Scimbarea completă a culorii frunzelor;
18.Începutul căderii frunzelor;
19.Căderea în masă a frunzelor;
20.Finisarea căderii frunzelor.
Scara aprecierii vizuale a înfloririi (fructificării) arborilor şi arbuştilor.
 63

(0) Planta nu înfloreşte;

(1) Înflorire (fructificaţie) foarte slabă. Florile sau fructele, în cantităţi foarte mici,
sunt dispuse pe părţile bine iluminate ale plantelor care cresc solitar ori la
lizieră, foarte puţine în adâncul masivului;
(2) Înflorire (fructificaţie) slabă. Înflorire (fructificaţie) satisfăcătoare la plantele
solitare sau din lizieră, neînsemnată în adâncul plantaţiei;
(3) Înflorire (fructificaţie) medie. Înflorire (fructificaţie) considerabilă pe plante
solitare şi pe cele din lizieră, destul de uniformă în adâncul masivului;
(4) Înflorire (fructificaţie) bună. Înflorire (fructificaţie) bogată a arborilor şi
arbuştilor solitari şi din lizieră, considerabilă în adâncul masivului;
(5) Înflorire (fructificaţie) abundentă. Înflorire (fructificaţie) bogată atât pe arborii
solitari, în lizieră, cît şi a celor din adâncul masivului.
Îmbogăţirea calitativă a dendroflorei trebuie făcută prin implementarea în masă
a plantelor noi introduse în practica silvică, ameliorativă şi peisagistică. Acordând o
atenţie deosebită studierii reacţiei plantelor introduse la condiţiile noi de mediu care se
manifestă prin ritmul de creştere şi dezvoltare, au fost întreprinse cercetări fenologice
multianuale asupra 400 de specii de arbori şi arbuşti. Particularităţile ecologice cele
mai importante care determină perspectiva folosirii plantelor alohtone în economia
naţională este xeromorfismul destul de ridicat în combinaţie cu rezistenţa la
temperaturile perioadei de iarnă.
Rezistenţa plantelor lemnoase alohtone la seceta şi insolaţia de vară în condiţii
de teren a fost evaluată conform scării de 4 puncte:
+++ plante foarte rezistente la arşiţă, suportă foarte bine seceta solului şi a
atmosferei, cresc, se dezvoltă şi fructifică bine vara fără a fi udate; în timpul secetei
frunzele nu au nici o schimbare a exteriorului, dar la radiaţia solară se acomodează
prin schimbarea suprafeţei limbului foliar (îndoirea simetrică faţă de nervura centrală,
îndoirea în formă de luntre - întoarcerea în poziţie paralelă cu razele solare) şi căderea
frunzelor din partea de jos a tulpinii;
++ plantele cu rezistenţă medie la secetă (xeromezofite cu un grad înalt de
xerofilie), suportă bine seceta atmosferică şi sunt mai puţin rezistente faţă de
 64

uscăciunea solului, în timpul secetei frunzele pierd turgescenţa (se ofilesc), care se
restabileşte în timpul udării sau a ploii, dar o parte din ele capătă arsuri;
+ plantele cu rezistenţă scăzută la secetă (xeromezofite cu un grad jos de
xerofilie), pretenţioase faţă de umiditatea solului, dar relativ stabile faţă de seceta
atmosferică; frunzele nu sunt adaptate la secetă, adesea se usucă fără să apară coloritul
de toamnă;
– plantele sunt puţin rezistente la secetă (mezofite), nerezistente la deficienţa
umidităţii solului şi seceta atmosferică; frunzele în timpul secetei îşi pierd turgescenţa,
deseori sunt întâlnite arsuri în masă a frunzelor sau se usucă fără să-şi schimbe
culoarea de toamnă; creşterea lipseşte aproape complet.
Pentru evidenţierea rezistenţei arborilor şi arbuştilor la condiţiile iernării,
îngheţurilor timpurii de toamnă sau târzii de primăvară ca bază s-a luat scara de 6
puncte:
I. Plante foarte rezistente în timpul de iarnă;
II. Plante destul de rezistente, dar în timpul iernilor geroase îngheaţă mugurii
şi parţial lujerii anuali;
III. Pier complet lujerii de 1 şi mai mulţi ani;
IV. Piere toată partea aeriană până la nivelul zăpezii;
V. Piere toată partea aeriană până la colet, cu o regenerare ulterioară a
lăstarilor;
VI. Plantă ce nu rezistă în timpul iernii, piere cu tot cu rădăcini.
În afară de scările sus-menţionate pentru determinarea amplitudinei ecologice de
aclimatizare a plantelor alohtone la noile condiţii de creştere, Golovaci (1975) a
propus „Scara vitalităţii”, care poate fi aplicată la aprecierea stării generale a plantelor
arborescente:
1. Vitalitate bună: plantele nu au devieri morfologice de la normă, care constituie
diagnoza acestei specii sau forme;
2. Vitalitate medie: sunt afectate parţial din cauza temperaturilor joase, secetei,
entomo- şi fitopatodăunătorilor, poluării cu gaze sau de condiţiile pedologice
nesatisfăcătoare; starea generală a plantei este slăbită, creşterea este încetinită;
 65

lujerii, mugurii şi frunzele sunt slab dezvoltate, diferită este şi culoarea lor.
Planta înfloreşte, dar fructifică rar.
3. Vitalitate slabă: vătămări permanente şi profunde din cauza temperaturilor joase,
secetei, entomo- şi fitopatodăunătorilor, este slăbită creşterea şi vitalitatea de
bază a plantei, care are o formă anormală. Nu înfloreşte sau înfloreşte slab şi
sporadic; nu fructifică.
Scările sus-menţionate de apreciere vizuală a stăriilor pot fi aplicate pentru toate
plantele lemnoase. Dar în lucrul cu plantele arborescente decorative prin flori se
acordă o atenţie deosebită timpului şi duratei de înflorire, culorii florilor si a
inflorescenţelor, aromei emanate de flori şi frunze. Aceste date, în plus la elementele
care caracterizează habitusul şi decorativitatea frunzelor în timpul vegetaţiei, servesc
drept bază în determinarea efectului de decorativitate.
Reieşind din rezultatele cercetărilor fenologice multianuale (400 specii de plante
lemnoase) noi am clasificat aceste specii în 3 grupe după efectul decorativ, ceea ce
preconizează folosirea plantelor lemnoase în sistemul construcţiei spaţiilor verzi.
Calităţile decorative ale florilor (dimensiunile, culoarea, aroma) au fost apreciate în
perioada înfloririi în masă. Aceasta a permis de a determina efectul înflorii, mai precis
senzaţia pe care o produce asupra omului planta în timpul înfloririi în masă. Grupele
sunt următoarele:
Grupul “A” - efectul decorativităţii este foarte mare. Forma exterioară a plantei
(habitusul) este expresivă. Frunzele sunt ornamentale şi nu se afectează de secetă.
Plantele în timpul înfloririi îşi schimbă imaginea, încântând spectatorul. Se foloseşte în
formă de solitari pe fondul gazonului verde sau a plantelor lemnoase; în grupuri rare pe
primul plan; în plantaţii mici; alei.
Grupul “B” - efectul decorativ este evident, exteriorul plantei este expresiv.
Plantele puţin sunt afectate de secetă. Frunzele sunt ornamentale. Florile
(inflorescenţele) se evidenţiază pe fonul comun, mărind efectul decorativ al plantei. Se
folosesc în grupe rare şi dese pe gazoane pe plan îndepărtat, pentru perfecţionarea
lizierei.
Grupul “C” - efectul decorativ este mediocru. Forma exterioară a plantei este
puţin expresivă. Florile (inflorescenţele) se evidenţiază bine pe fondul frunzelor şi
 66

crengilor, dar prea puţin ridică efectul decorativ al plantei în general. Atrage atenţia nu
prin exteriorul comun, dar prin faptul, că prezintă interes perioada de înflorire,
multitudinea de flori, culoarea lor şi a frunzişului de primăvară. Se foloseşte în grupuri
mari, la lizieră, etajul mediu a masivului, garduri vii şi borduri.
În baza cercetărilor fenologice se alcătuieşte un fenospectru pentru fiecare
plantă (fig.2) care îşi poate găsi aplicare practică la introducerea plantelor. Pe
fenospectre se văd bine termenele şi durata fenofazelor, ceea ce poate fi folosit la
proiectarea plantaţiilor verzi cu diverse destinaţii. Fenospectrele dau posibilitatea de a
alege specii cu înfrunzire devreme pentru spaţiile verzi, la distribuirea plantelor după
timpul şi durata de înflorire, fructificare decorativă şi coloritul frunzelor în timpul
toamnei. În baza cercetărilor fenologice se stabilesc termenele favorabile pentru
colectarea şi semănarea seminţelor, stabilirea periodicităţii de fructificare la diferite
specii, evidenţa mărimii roadei de seminţe şi fructe în anumiţi ani, începutul căderii sau
răspândirii lor etc. Ele sunt folosite la protecţia plantelor, prognozarea termenelor şi
măsurilor de combatere a dăunătorilor şi bolilor, doar e ştiut faptul că fazele de
dezvoltare a dăunătorilor şi bolilor sunt legate de anumite fenofaze a plantelor.
Cu ajutorul observaţiile fenologice se stabilesc perioadele cele mai favorabile
pentru efectuarea lucrărilor silvice. Ele sunt de asemenea importante în cazul studierii
diferitor forme şi varietăţi ale multor specii de plante. Silvicultorilor le sunt bine
cunoscute formele fenologice, timpurii şi târzii, ale stejarului, arţarului, frasinului.
Datele spectrelor fenologice sunt folosite şi în crearea conveierului de înflorire a
plantelor melifere pentru prisăcile mari.
Fenologia modernă reprezintă un capitol foarte important în ecologie şi
biogeocenologie cu un larg diapazon de utilizare în cercetare şi practica informaţiei
fenologice, metodelor de indicare fenologică în diferite ramuri ale economiei,
soluţionarea problemelor utilizării raţionale a resurselor naturale şi protecţiei mediului
înconjurător. Cât priveşte cursul de dendrologie, cercetările fenologice sunt unele din
cele mai efective căi pentru cunoaşterea profundă a particularităţilor ecologice şi
biologice ale plantelor lemnoase.
 67

Capitolul VII. Proprietăţile decorative ale plantelor

ornamentale.
Amplasarea lor în sistemul spaţiilor verzi
Principalele calităţi arhitecturale şi decorative ale arborilor sunt dimensiunea lor
şi forma coroanei, iar la arbuşti abundenţa şi decorativitatea florilor. În acelaşi timp,
mărimea şi culoarea frunzelor, vremea şi durata înfloririi, mărimea şi culoarea fructelor
şi seminţelor sunt factori arhitecturali extrem de importanţi. Mărimea plantelor
lemnoase, despre care a fost scris în capitolele anterioare, este un indice de volum. El
depinde de dezvoltarea coroanei şi a trunchiului în înălţime şi diametru. Pentru
folosirea plantelor lemnoase în compoziţia arhitecturală importantă primară o are
înălţimea. Oricărui arbore, care creşte solitar sau În grup, trebuie să i se asigure
condiţii pentru atingerea înălţimii şi volumului caracteristic acestei specii. Aceasta face
ca plantele lemnoase să fie factorul dominant în structura verticală a spaţiilor verzi.
Concomitent cu creşterea în înălţime, arborii îşi dezvoltă coroana adecvat, ceea
ce face ca sistemul înălţimea-ramificarea-dezvoltarea coroanei să devină un factor
decorativ foarte pronunţat.
Forma şi densitatea coroanei este unul din principalii factori care determină
decorativitatea la arbori. Se disting forme de coroană, naturale şi artificiale. Formelor
artificiale, formate în urma unui proces îndelungat şi sistematic de îngrijire, în funcţie
de gradul de plasticitate a speciei date i se pot da forme diferite de la strict geometrice
până la diverse figuri (animale) de o decorativitate perfectă, atrăgătoare. Formele
naturale pot fi împărţite în regulate şi neregulate. Coroanele regulate se caracterizează
prin contururi strict geometrice (globulare, umbelare, piramidale, columnare, ovale
ş.a.). Coroanele neregulate au forme nedefinite: plângătoare, volubile, târâtoare. Forma
coroanei la plantele lemnoase suferă modificări nu numai cu vârsta, ci şi în dependenţă
de condiţiile staţionale.
În funcţie de vârsta plantei, forma coroanei, plantele lemnoase se împart în
următoarele grupe:
(a) Plante cu coroana de formă stabilă pe tot parcursul creşterii:
columnară, globuloasă, umbeliformă, plângăreaţă (plop piramidal,
salcie albă, brad, molid, liriodendron, stejarul comun);
 68

(b) Plante cu coroana, habitusul căreia se schimbă odată cu vârsta: pin,

ienupăr etc.
La majoritatea plantelor în limitele unei specii există forme botanice care se
deosebesc radical de forma tipică a coroanelor acestei specii. Astfel, la dud, salcâmul
japonez, fag etc., cărora le este caracteristică forma coroanei puternic dezvoltată,
ramificată, se întâlnesc forme cu coroane piramidale, globuloase, umbelate şi
plângătoare (fig. 3). Astfel de abateri de la forma tipică o au şi multe alte specii de
arbori şi arbuşti. Aceste abateri, care apar brusc şi cărora specialiştii le spun „sport”,
sunt rezultatul unor mutaţii somatice în ţesuturile meristematice ale mugurelui.
O particularitate caracteristică a acestor mutanţi este faptul că ele nu se modifică
odată cu vârsta. De exemplu, forma globuloasă a unui exemplar bătrân de arţar este
aceeaşi (după construcţie) ca şi a unui exemplar tânăr. Aceste anomalii nu se referă
numai la forma coroanei, ci şi la forma, culoarea şi aspectul frunzelor, florilor şi
fructelor. Proprietăţile mutanţilor se transmit ereditar în cazul înmulţirii prin seminţe,
însă în practica silvică formele de obicei se înmulţesc vegetativ prin altoire şi
înrădăcinarea butaşilor.
În legătură cu aspectul coroanei s-a observat o legitate – conturul coroanei
multor arbori se aseamănă cu forma frunzelor lor, de exemplu, la tei, ulm, fag.
Excepţie face stejarul care are o coroană densă, iar forma frunzei este lobată.
În activitatea peisagistică de landşaft dimensiunea şi forma coroanei arbuştilor
nu joacă un rol important ca acel a arborilor. Totuşi forma şi dimensiunile arbuştilor au
un rol determinat privind lucrările în acest domeniu. Arbuştii cu o coroană rotundă
sunt mai decorativi în grupuri, la lizieră şi pe poiene (fig. 4). Proprietăţile decorative
ale arbuştilor cu o coroană columnară se evidenţiază dacă sunt dispuşi solitar, în grupe
rare sau pe marginea terenurilor cu flori (fig. 5). Forma târâtoare a coroanelor este
recomandată pentru consolidarea malurilor şi pantelor.
Forma coroanei este relativ constantă şi se schimbă numai sub influenţa omului.
Speciile decorative cu forma coroanei plângăreaţă sunt impresionante, când sunt
plantate solitar pe gazon, în faţa clădirilor, dar în toate trebuie să fie simţul măsurii.
Forma, factura, coloritul trunchiului şi a ramificaţiilor, dispoziţia lor, trebuie să
fie aleasă astfel, încât şi în perioada de repaus biologic, când arborii sunt fără frunze,
 69

să aibă un aspect decorativ (fig. 6). Trunchiul şi crengile stejarului obişnuieşte

magnific prin puterea sa, dispoziţia specifică a ramurilor şi prin relieful „sculptat” al
scoarţei cu contrastele bruşte de lumină şi umbră; sau mestecenii cu trunchiul lor de un
alb-imaculat în contrast cu petele de lumină şi cu lucitoarea litieră oferă o frumuseţe
deosebită. Însăşi arhitectonica coroanei oricărei specii de arbori şi arbuşti are o
privelişte specifică pe fondul alb al zăpezii, al blocurilor, dar şi în formă de umbre
uluitoare pe trotuare, pieţe şi pereţii edificiilor.
Culoarea coroanei şi structura ei sunt variate. De asemenea variază şi scoarţa.
Ea poate fi groasă sau subţire, tare sau moale, netedă sau cu riduri, solzoasă, cu
crăpături longitudinale sau transversale ş.a. De asemenea diferă culoarea scoarţei.
Astfel, la plop şi mesteacăn – albă, la spiree culoarea bronză, la amelanchier – neagră,
la sânger – roşie. Toate acestea se iau în considerare în cazul, când se aleg plantele
lemnoase.
Una din calităţile principale ale coroanei într-o compoziţie arboricolă este
volumul ei. Coroana poate fi densă (permite penetrarea luminii într-o cantitate sub
25%) sau rară (permite penetrarea luminii de aproximativ 40% din radiaţia solară) şi
intermediară (25-40%).
Gradul de luminozitate a coroanei plantelor lemnoase are un rol decorativ-
arhitectural şi sanitaro-igienic foarte mare. Speciile lemnoase cu o coroană densă
permit delimitarea evidentă a spaţiului şi creează fondul pentru construcţii
arhitecturale şi monumente. În afară de aceasta, astfel de specii protejează mai bine de
praf şi vânt şi creează o umbră bună.
Speciile cu o coroană rară, care nu împiedică pătrunderea luminii, măresc jocul
luminii şi umbrei în plantaţii şi cu coroanele lor rare nu acoperă edificiile, dar foarte
bine completează pesajul arhitectonic. Densitatea coroanei depinde de modul de
dispoziţie şi ramificare a crengilor. De exemplu, stejarul, castanul, arţarul, paltinul de
munte, frasinul, ulmul, platanul, plopul alb şi negru au coroane dense, iar arborii cu
crengile subţiri precum mesteacănul, salcia, scoruşul, glădiţa, sofora, albiţia au
coroane rare şi fine.
Densitatea coroanei are o mare importanţă nu numai decorativă, ci şi pentru
reglarea curenţilor aerieni, şi de aceasta trebuie ţinut cont la crearea perdelelor
 70

forestiere de protecţie, deoarece de densitatea coroanei depinde gradul de reţinere a

zăpezii şi vântului.
Caracterele decorative ale frunzelor. Asupra aspectului decorativ al plantelor
lemnoase o influenţă decisivă o au forma, mărimea, culoarea şi dispoziţia pe ramuri a
frunzelor. Frunza, care îndeplineşte un rol foarte mare în viaţa plantei, inclusiv
asimilarea CO2 şi eliminarea oxigenului este compusă din 3 părţi: limb, peţiol, teacă.
La unele specii una din părţile principale poate lipsi. De obicei, frunza se fixează de
lujer cu ajutorul peţiolului, când peţiolul lipseşte frunza este sesilă.
Locul de inserţie a frunzei pe lujer se numeşte nod, iar partea lujerului dintre
noduri se numeşte internod. Frunzele pe lujer sunt dispuse într-o anumită ordine. Se
disting trei moduri de aşezare a frunzelor pe lujeri: alternă (câte o frunză la nod),
opusă (câte 2 frunze) şi verticilată (câte 3 sau mai multe frunze la acelaşi nod).
Frunzele sunt simple şi compuse din mai multe foliole. Frunzele compuse pot fi triple,
palmate, pari- şi imparipenate, bipari- şi biimparipenat-compuse.
Forma frunzelor şi a foliolelor este caracteristică pentru fiecare specie în parte şi
variază de la rotunde, ovate, alungite, până la solzoase şi aciforme (ca la unele specii
de pinofite). Pentru unele specii de plante lemnoase este specific fenomenul de
heterofilie – prezenţa frunzelor de diferite forme pe acelaşi individ (Morus alba,
Populus alba ş.a.).
În afara de heterofilie, majoritatea speciilor lemnoase au forme mutante, la care
frunzele se deosebesc de forma frunzelor caracteristică acestei specii. Schimbarea
formei frunzei poate fi atât de accentuată, încât fără examinarea florilor sau a fructelor
este dificil de determinat apartenenţa plantei la o specie sau la alta. Modificarea formei
frunzei se manifestă adesea prin îngustarea limbului sau a lobilor, formarea inciziunilor
adânci în limb, asemănare formei frunzei altei specii din altă familie. Aceste devieri de
la normă se transmit ereditar (în cazul înmulţirii prin seminţe), dar în practică se menţin
pe cale vegetativă.
Toate caracterele sus-menţionate ale frunzei joacă un rol important pentru
decorativitea acestora, exercită o influenţă mare asupra exteriorului coroanei şi a
esteticului speciilor arborescente. După dimensiunea frunzei plantele decorative se
împart în 4 grupe mari:
 71

(a) cu frunze mici (limbul până la 10 cm lungime): ulmul, teiul cu frunzele

mărunte, salba albă, scumpia, jugastrul, arţarul tătărăsc, cununiţa, tamarixul, amorfa,
cornul ş.a.;
(b) cu frunze medii (lungimea de 10-20 cm): teiul argintiu, dudul alb, plopul
alb, plopul negru, frasinul, scoruşul, stejarul, gorunul, salcâmul alb;
(c) cu frunze mari (lungimea limbului de 20-40 cm): nucul comun, negru şi
cenuşiu, frasinul, castanul porcesc, platanul, stejarul roşu;
(d) cu frunze foarte mari (lungimea limbului mai mare de 40 cm): paulovnia,
catalpa, aralia, nucul de manciuria, cenuşerul.
Plantele răşinoase, după forma şi dimensiunea acelor, de asemenea pot fi
împărţite în 4 grupe mari:
(a) cu acele foarte mici (până la 1 cm lungime): ienupărul, chiparosul, tuia;
(b) cu acele mici (lungimea sub 1-5 cm): molidul comun şi înţepător, tisa, bradul
alb şi caucazian, tsuga şi pseudotsuga;
(c) cu ace medii (5-15 cm lungime): pinul silvestru, pin strob, pin de munte;
(d) cu ace mari (mai mari de 15 cm): pinul galben şi negru.
Dimensiunile frunzei reprezintă un caracter specific speciei date. Dar la aceeaşi
specie mărimea frunzei variază în funcţie de vârsta plantelor sau a părţilor lor
(ramurile, lujerii). Atât la exemplarele tinere, cât şi la cele senile în partea apicală
frunzele sunt mai mari. Asupra dimensiunii frunzelor influenţează şi mediul
înconjurător: căldura, prezenţa substanţelor nutritive, a apei în sol şi în atmosferă. În
cazul selectării plantelor pentru amenajarea unui spaţiu nu se recomandă combinarea
plantelor cu frunze moi, plante cu frunze rigide (aspre), a celor cu frunze mici şi celor
cu frunze mari, deoarece în aşa situaţii apare un contrast nedorit. Combinarea unor
plante cu frunze glabre şi a altora cu frunze mari acoperite cu perişori, puf, etc., din
contra, este de dorit.
Culoarea frunzelor. Fiecărei specii de plante îi este caracteristică coloraţia
frunzelor. Ea are specificul ei în timpul anului. Culoarea normală a frunzei, de
exemplu, este verde cu intensitate şi nuanţe diferite. Intensitatea culorii depinde de
conţinutul de clorofilă în celulele mezofilului frunzei, iar nuanţele – de caracteristica
ţesuturilor de protecţie a frunzei, suprafaţa glabră şi lucioasă a epidermei superioare
 72

măreşte intensitatea culorii verzi de bază, iar cuticula (ceara) ce acoperă frunza îi redă
ei o nuanţă mată.
La multe plante lemnoase pe suprafaţa frunzei apar excrescenţe ale epidermei,
nişte perişori, care oferă frunzei o nuanţă verde-cenuşie sau alb-argintie. Intensitatea
coloraţiei şi cantitatea de clorofilă, caracterul suprafeţei exterioare, în majoritatea
cazurilor, este diferită pe cele 2 feţe ale frunzei. Adesea intensitatea culorii verzi este
mai mare pe faţa superioară, pe faţa inferioară mai slabă. Din categoria plantelor cu
frunze de culoarea alb-argintie fac parte: cătina de râu, părul, salcia albă, arţarul
argintiu, teiul argintiu ş.a.
Culoarea frunzelor la plantele lemnoase este supusă schimbărilor sezoniere şi de
vârstă (fig. 7). La toate speciile frunzele tinere au o culoare mai aprinsă, verde-deschis,
care la cele senescente trece în verde şi verde-închis. În afară de coloritul vernal-
deschis, care trece într-un verde-închis vara, la multe răşinoase şi la foioasele cu
frunzele persistente se observă toamna, un colorit aprins de nuanţe diferite: galben-
deschis, galben, galben-intens, oranj, roziu, roşu, brun, purpuriu. De remarcat faptul,
că multitudinea de nuanţe a frunzelor în perioada de toamnă se constată nu numai la
specii diferite, ci şi la una şi aceeaşi specie în funcţie de starea vremii, condiţiilor de
creştere, vârsta plantei şi varietăţii speciei. Datorită frunzişului persistent, toamna,
multe plante lemnoase se evidenţiază pozitiv printre ceilalţi arbori din împrejurime.
Sunt de asemenea specii lemnoase care conţin forme şi varietăţi cu culoarea
frunzelor diferită, care se deosebeşte pronunţat de cea caracteristică pentru specia dată
şi nu suferă modificări profunde sezoniere şi de vârstă, de exemplu, forma argintie a
molidului înţepător, forma purpurie a fagului, dracilei, prunului, trandafirului, forma
galben-aurie a arţarului american, iasomiei, socului negru; forma alb-pătată a
sângerului alb, paltinului de câmp şi a arţarului american.
Compoziţiile decorative arboricole, la baza cărora stă culoarea frunzelor, menţin
frumuseţea un timp mai îndelungat, practic pe parcursul întregului sezon vegetal (fig.
8). Modificările sezoniere ale culorii frunzelor accentuează efectul compoziţiilor
naturale, le înnoieşte permanent calităţile lor decorative. Formele aurii, purpurii şi
pătate, care îşi menţin culoarea pe parcursul întregului sezon de vegetaţie, sunt folosite
a câte un exemplar solitar sau în grupuri, ce redau parcurilor, grădinilor sau unor
 73

porţiuni din acestea o gamă anumită de culori (albastră, argintie, aurie, purpurie etc.)
(fig. 9).
Perioada de înfrunzire şi durata menţinerii frunzelor. Nu la toate plantele
lemnoase apariţia şi căderea frunzelor are loc în aceeaşi perioadă de timp. La unele
specii înfrunzirea începe primăvara devreme, la altele mai târziu. La fel şi căderea
frunzelor la unele specii începe mai devreme, la altele mai târziu sau în termen
mijlociu. Aceste proprietăţi, biologice ale fiecărei specii, au o mare importanţă pentru
construcţia verde, mai ales la noi în Moldova, unde predomină specii cu frunze caduce.
Luând în considerare perioada de înfrunzire şi de menţinere a frunzelor pe arbori
într-un sezon de vegetaţie, speciile lemnoase pot fi clasificate după următoarele
categorii:
(l) Cu înfrunzire devreme: gutui japonez, salcie (albă, plângătoare şi
plesnitoare), coacăz auriu, mălin (obişnuit şi de Virginia), plop laurifoliu, prinsepia
chinezească.
(2) Cu înfrunzire târzie: cenuşarul, amorfa, salcâmul alb, catalpa, fagul, dudul,
stejarul, karia, teiul, nucul, halimodendronul, frasinul.
(3) Cu frunze căzătoare devreme: cenuşarul, bârcoace, amelanchier, castanul
porcesc, deuţia, cheria japoneză, bujorul lemnos, plopul (majoritatea speciilor),
arţarul american.
(4) Cu frunze căzătoare târziu: salcâmul alb, budleia (toate speciile), carpenul,
castanul comestibil, mărul lupului (Aristolachia), sălcioara, alunul, forziţia,
zămoşiţa, vişinul turcesc, stejarul obişnuit şi roşu, salcia (toate speciile), sofora,
liliacul, maclura.
(5) Cu frunze sempervirescente: cimisirul (Buxus sempervirens), mahonia,
iedera, levănţica (Lavandula spica), piracanta (Pyracantha sp.), salba moale
(Euonimus nana), unele specii de caprifoi (Lonicara sp.), stranvesia, laurocireşul.
Plantele cu frunze persistente sunt plantele la care frunzele bătrâne se menţin, în
funcţie de condiţiile meteo de iarnă, până la începutul sezonului al 2-lea de vegetaţie.
Calităţile decorative ale florilor. La alegerea plantelor lemnoase pentru
spaţiile verzi, florile sunt importante, uneori chiar hotărâtoare. Aceasta se referă mai
ales la arbuşti. Fiind plantaţi în grupuri mai mici sau mai mari, ei formează un efect
 74

decorativ splendid şi primăvara primii înfrumuseţează parcurile şi grădinile cu

îmbrăcămintea lor multicoloră. Printr-o bună alegere şi dispunând de un sortiment
bogat de arbuşti cu o înflorire frumoasă putem obţine o gamă neîntreruptă de culori
aprinse pe tot parcursul perioadei de vegetaţie.
Proprietăţile decorative ale florilor se referă mai mult la forma, dimensiunile şi
coloraţia lor, dar uneori trăsătura cea mai importantă este mirosul. Grădinăritul
decorativ modern are în dotare un şir de arbori cu o înflorire frumoasă, de exemplu,
magnoliile, cireşul, vişinul, mărul decorativ şi un şir de hibrizi fructiferi decorativi,
deosebindu-se prin culorile vii ale florilor şi abundenţa înfloririi.
Florile şi inflorescenţele servesc drept principalele criterii taxonomice pentru
determinarea speciilor, genurilor, familiilor, ordinilor. Astfel, florile mărului, mălinului,
migdalului au forma şi structura caracteristică fam. Rosaceae, iar salcâmul, drobiţa,
bucsăul (Spartium sp.) au forma şi structura caracteristică pentru fam. Fabaceae. În
acelaşi timp decorativitatea florilor nu se estimează numai prin forma, structura şi
culoarea petalelor, ci şi prin alte părţi componente (sepalele, staminele, pistilul)
(albiţia, salcâmul argintiu, rododendronul). O formă originală şi un mare efect
decorativ îl au florile involte. Aceste forme involte ca la călin, cherie japoneză,
zămoşiţă, cireş, cununiţă, hortensie ş.a. nu numai că au un efect decorativ bine
definitivat, ci şi o importanţă utilitară. Astfel, castanul porcesc cu flori involte nu
formează fructe şi deci nu poluează sistemul de canalizaţie a oraşului.
Forma şi dimensiunile florilor se apreciază după două aspecte: (a) flori simple şi
(b) inflorescenţe. La multe specii florile sunt mici şi neexpresive după culoare şi
structură, la fel ca şi inflorescenţele ce le formează, dar datorită multitudinii de flori în
inflorescenţe şi a compacticităţii lor, acestea oferă exteriorului plantei caracterul unei
imagini vii, luminoase (paltinul de câmp, salcâmul alb, cornul, salcia căprească,
mălinul, budleia, cununiţa, halimodendronul ş.a.). La alte specii, invers, înflorirea nu
este bogată, dar florile sunt mari, viu colorate şi prezintă un efect ornamental puternic.
Din această categorie fac parte: trandafirul, magnolia, bujorul lemnos, catalpa,
zămoşiţa, hortenzia, veigela ş.a. Frumuseţea acestor flori este impresionantă la o
distanţa relativ mică, deoarece la distanţă prea mare culorile, forma şi dimensiunile
florilor devin şterse. Aceasta impune amplasarea acestor plante în peisaje la o distanţă
 75

mică de spectator, solitar sau în grupuri mici şi rare, pentru a permite o mai bună
receptivitate a lor din toate părţile.
Partea interioară a florii la majoritatea plantelor este mai senzitivă prin faptul că
are un colorit mai intens şi un desen mai variat (colcviţia, catalpa, paulovnia). Astfel de
arbori şi arbuşti trebuie dispuşi în aşa mod ca spectatorul să aibă posibilitatea să
admire partea internă a florii.
La unele specii, mai ales la arbuşti, florile sunt dispuse în partea inferioară a
coroanei, datorită cărui fapt sunt greu de observat (gutuiul japonez, iasomia). Astfel de
plante, e raţional să fie amplasate pe o ridicătură cu expoziţia spre cărare, ca florile să
fie la nivelul ochilor.
Culoarea florilor poate fi variată: albă, galbenă, oranj, roşie, roz, verde, albastră,
violetă, purpurie şi combinaţii diferite ale acestora. Culoarea florilor depinde de
combinarea câtorva pigmenţi principali. Astfel culoarea galbenă se datorează prezenţei
xantofilei; oranj - xantofilei şi carotinei; roşie, albastră şi violetă – antocianului. Când
pH-ul sucului celular este >7, antocianul se colorează în albastru, dacă pH<7,
antocianul are culoarea roşie, dar dacă pH=7, antocianul capătă o culoare violetă. La
majoritatea plantelor culoarea florii poate fi schimbată pe cale artificială. Astfel, la
formele şi varietăţile hortenziei cu flori roz, roşii şi carmin pot fi schimbate culorile
până la un albastru natural prin adăugarea în sol a unei soluţii de sulfat de aluminiu cu
o concentraţie de 2 % şi udarea lui cu apă acidulată cu pH=5.
În literatura de specialitate se afirmă (şi aceasta este confirmat prin datele
noastre experimentale din Moldova), că culoarea florilor şi inflorescenţelor este într-o
strânsă legătură cu epoca înfloririi. Plantelor, care înfloresc devreme, le este
caracteristică culoarea galbenă cu diferite nuanţe. Pentru primăvara târzie şi vară este
caracteristică culoarea albă a florilor, iar pentru toamnă – purpurie şi violetă.
Decorativitatea plantelor înflorite se apreciază nu numai după frumuseţea şi
culoarea florilor, ci şi într-o bună măsură după perioada apariţiei şi sezonul de
vegetaţie (fig. 10). Primele plante care înfloresc primăvara (cornul, forziţia, vişinul
japonez, salcia albă şi căprească, migdalul şi gutuiul japonez) sunt admirate de
oameni cu bucurie şi iubire ca un semn de trezire a naturii.
Dar importanţa zămoşiţei, budleii lui David, hortenziei, trâmbiţei, muşeţelului de
 76

Roma, înflorirea lor la sfârşitul verii sau toamna, când alte specii fructifică, compoziţia
din flori, fructe şi frunze de toamnă cu culori aprinse formează ceea ce numim
fermecătoarea toamnă aurie. Studiul fenologic de mai mulţi ani a cca. 200 de specii de
arbori şi arbuşti a permis evidenţierea a 4 grupe după perioada de înflorire:
(a) care înfloresc primăvara devreme (martie-aprilie). Această grupă include
câteva specii autohtone cu o înflorire accentuată (Amygdalus, Cornus, Salix sp.), dar şi
din cele introduse, circa 20% din numărul lor, înfloresc în această perioadă.
(b) care înfloresc în perioada de primăvară (decada a III-a a lunii aprilie – I-a
jumătate a lunii mai). Grupa include majoritatea speciilor autohtone şi introduse.
(c) care înfloresc vara (decada a III-a a lunii mai – începutul lunii iulie). Din
speciile autohtone în această perioadă înfloresc sălcioara (Elaeagnus), Rosa afzeliana,
cătina roşie sau tamarixul (Tamarix ramosissima), din cele introduse aproximativ 30%.
(d) care înfloresc vara târziu şi toamna (decada a III-a a lunii iulie – octombrie).
Specii autohtone în această grupă nu sunt. Cea mai mică grupă include numai câteva
specii: aralia (Aralia elata), budleia (Buddleja davidii), campsis (Campsis radicans),
hamamelis (Hamamelis virginiana), zămoşiţa (Hibiscus syriacus), hortensia
(Hydrangea macrophylla, H. paniculata), sofora (Sophora japonica), albiţia (Albizzia
julibrissin).
Majoritatea speciilor arborescente înfloresc în luna mai. În lunile următoare
numărul de specii ce înfloresc scade brusc şi la sfârşitul lunii iulie înfloresc numai
câteva specii, iar în august şi septembrie doar unităţi (Aralia elata, Hamamelis
virginiana). Interesant este faptul, că majoritatea speciilor alohtone înfloresc în a doua
jumătate a lunii mai. Acest fapt probabil depinde de ritmurile fenologice ale speciilor
introduse şi capacitatea potenţială de adaptare la condiţiile mediului înconjurător ale
Moldovei.
Durata de înflorire, cât şi perioada înfloririi sunt particularităţi biologice
caracteristice diferitor specii. După durata de înflorire plantele arborescente se împart
în următoarele trei grupe:
(1) cu durată lungă de înflorire – mai mult de 1 lună. Grupă minoritară care
include specii ce înfloresc vara târziu şi toamna şi speciile ce înfloresc de 2 ori pe an:
keria (Kerria japonica), caprifoiul (Lonicera periclymenum var. belgica), rodotiposul
 77

(Rhodotypos kerrioides), hortensia (Hydrangea macrophylla), bucsăul (Spartium

junceum), spirea (Spiraea salicifolia, S. douglasii, (Pentaphylloides fruticosa),
zămoşiţa (Hibiscus syriacus), budlea (Budleja davidii), trâmbiţa (Campsis radicans),
hortensia (Hydrangea paniculata), lespedeza (Lespedeza bicolor).
(2) cu durată de înflorire medie – înfloresc timp de 3-4 săptămâni. Aici aparţin
speciile care înfloresc primăvara devreme: cornul (Cornus mas), forziţia (Forsitchia
suspensa, F. europaea), iasomia (Jasminum nudiflorum), Persica davidii şi alte specii
care înfloresc vara.
(3) cu durată de înflorire mică – înfloresc timp de 1-2 săptămâni. Majoritatea
speciilor ce înfloresc primăvara târziu şi vara.
Variaţia condiţiilor determină modificări în perioada şi durata de înflorire a
speciilor, introduse în regiuni diferite, deşi în aceeaşi regiune, plantele au perioada şi
durata de înflorire diferite, în dependenţă de sosirea perioadei de vegetaţie. Pentru
scopuri practice este necesar de a întocmi calendarul înfloririi plantelor lemnoase,
format în urma observărilor fenologice multianuale în regiunea dată.
Plantele care au flori puternic aromate prezintă o mare valoare în arhitectura
peisageră chiar şi atunci când florile acestor plante sunt mici şi nearătoase (mălin, tei,
sălcioară). Aroma florilor capătă o mai mare importanţa noaptea, când culorile nu se
văd şi mirosul devine mai pătrunzător. O vorbă veche a horticultorului spune aşa:
“Acolo, unde omul odihneşte şi cugetă, unde sezisează şi nu priveşte”, acolo ar fi
trebuit ca plantele cu flori aromate să ocupe locul principal în sortimentul speciilor
care formează spaţiile verzi.
Proprietăţile decorative ale fructelor. Fructele, cu forma şi culoarea lor
originală, adesea vin la completarea efectului floral şi îşi realizează decorativitatea şi
după căderea frunzelor. O decorativitate sporită a fructelor o au speciile lemnoase
(cireşul, vişinul, mărul, părul, gutuiul), care fructifică anual şi abundent cu fructe de
culori, forme şi mărimi diferite. Dar nu numai aceste specii, ci şi multe altele au fructe
cu efect decorativ. Fructele necoapte roz-roşii ale speciilor de arţar tătăresc şi arţar
ginal produc impresia unui arbust cu o înflorire abundentă, cum ar fi fructele necoapte
de culoare roşie-oranj ale cenuşarului (Ailanthus altissima), care acoperă coroana la
sfârşitul verii. Deşi florile lui sunt mici, galbene-verzui, fructele dispuse în panicule,
 78

din depărtare, pot fi luate drept flori şi, persistând toată iarna, redau o originalitate şi
decorativitate deosebită. Foarte decorative sunt fructele mahoniei (Mahonia
aquilegifolia) de culoare albastră cu strat pruin care se coc vara. Un contrast foarte
pronunţat îl creează caprifoiul (Lonicera periclymenum) prin fructele roşii, globuloase,
care apar în aceeaşi perioadă cu florile albe-crem.
Speciile lemnoase cu fructe decorative au o valoare deosebită toamna şi iarna,
când sortimentul floral scade, iar copacii sunt goi (fig. 11). În această perioadă plantele
arborescente cu fructe decorative împodobesc parcurile prin culorile albe, oranj, roşii,
violete, albastre de dracilă (Berberis sp.), păducel (Crataegus sp.), amelanchier
(Amelanchier sp.), bârcoace (Cotoneaster sp.), călin (Viburnum sp.), scoruş (Sorbus
sp.), calicarpa (Callicarpa), hurmuz, care acoperă ramurile plantelor cu simpodii
umbeliforme de fructe viu colorate ca nişte podoabe nestemate. Foarte originale sunt
păstăile de glădiţă de culoare cafenie-închis. Şi mai originale sunt păstăile de
gimnocladus cu un strat castaniu, dens. Foarte decorative sunt păstăile salcâmului
japonez, care atârnă în jos în formă de mărgele, de culoare verde-deschis, lucitoare, ce
acoperă în întregime arborele şi persistă toată iarna. De asemenea este decorativă în
perioada de iarnă catalpa datorită multitudinii de păstăi lungi tubulare. Scumpia
(Cotinus coggigria), în popor, poartă denumirea de "arbore perucă" datorită perişorilor
roz-purpurii, care învăluie ca un nor fructele. Şi la Clematis vitalba fructele strânse în
polifolicule, şi înzestrate cu prelungiri plumoase ce au aspectul de perucă albă.
Pinofitele sunt admirabile afară de frunziş şi prin conurile sale (brad, molid,
larice, pin etc.). Creatorul de parcuri trebuie să aibă grijă de compoziţiile
corespunzătoare, dar în aceiaşi vreme şi de fondul, în baza căruia frumuseţea formei şi
coloraţiei se vor evidenţia mai pronunţat şi mai bine (de ex., fructele scoruşului pe
fondul verde al cetinei de răşinoase).
Există şi câteva specii de plante la care fructele diminuează aspectul lor
decorativ. Astfel, fructele uscate şi înnegrite de liliac, budlea, spirea ş.a. redau plantei
în întregime un exterior murdar şi neglijent. Fructele acestor plante e necesar să fie
înlăturate. Seminţele uşoare ale speciilor de plop şi salcie sunt purtate de vânt şi umple
aerul, nimerind în ochi şi căile respiratorii, provocând alergie şi de asemenea
murdărind străzile, grădiniţele şi drumurile din parcuri. Murdăresc de asemenea aerul
 79

şi perişorii aspri ai seminţelor de platan, iar sistemul de canalizare este umplut de

fructele de ulm şi castan porcesc.
Amplasarea plantelor decorative. Există diferite moduri de amplasare a
arborilor şi arbuştilor în ceea ce priveşte crearea spaţiilor verzi. Ei pot fi plantaţi
solitar, în rând, grup, alee, masiv, sub formă de garduri vii şi borduri. Pentru a atinge o
decorativitate înaltă în horicultură amplasării plantelor pe suprafaţă i se acordă o
atenţie foarte mare. Rezultatele principale privind amplasarea plantelor sunt
următoarele: (a) reducerea surplusului de insolaţie şi protejarea vizitatorilor de radiaţia
solară prin crearea umbrei pe trotuarele străzilor, bulevardelor şi scuarurilor; (b)
reţinerea prafului şi noxelor industriale şi ale transportului; (c) reducerea zgomotului;
(d) purificarea aerului de către plante, (e) îmbunătăţirea mediului aerian prin eliminarea
de substanţe răşinoase aromatice şi eterice. Este necesar de a evita locurile deschise,
aglomerate, mai ales în timpul cald al verii.
Pentru o mai bună circulare a aerului direcţia de plantare a arborilor şi arbuştilor
trebuie să fie de la nord la sud. Casele, trotuarele este de dorit să fie protejate din
partea carosabilă prin plantarea arborilor şi arbuştilor înalţi şi frunzoşi.
Arborii solitari fac parte din compoziţia plantaţiilor verzi, ca element esenţial
şi de sine stătător, şi pot fi acceptaţi cu condiţia, de a fi înalt decorativi, cu coroana sau
înflorirea bogată şi cu un efect puternic ornamental. Alături de speciile autohtone, în
calitate de solitari se recomandă folosirea plantelor exotice (Gymnocladus dioicus,
Cercis siliquastrum (arborele lui Iuda), Platanus acerifalia (platan), Cerasus sp. (cireş
catifelat), Malus purpurea (măr purpuriu), formele decorative ale arţarului, stejarului,
fagului, care produc efect pe fondul gazonului.
Arborii cu coroană plângătoare arată mai frumos pe fondul apei (salcia
plângătoare, dudul plângător, sofora plângătoare), cu coroana umbelată şi tulpini
înalte – la depărtare (catalpa obişnuită, castanul porcesc), iar cu tulpina scurtă –
pentru oformarea spaţiilor restrânse şi intime (scumpia, dudul plângător, sofora,
caragana). Ca solitari sunt de neînlocuit arborii cu coroana piramidală (stejarul
obişnuit în formă columnară, dudul alb piramidal, tuia occidentală piramidală), arborii
şi arbuştii cu flori decorative (zămoşiţa, magnolia, migdalul, bujorul lemnos, cercisul
canadian, castanul roşu ş.a.). La amplasarea solitarilor e necesar de luat în consideraţie
 80

caracterele formei, siluetei, culorii pentru a fi sezisate de către spectatori, formând

astfel o completare valoroasă a compoziţiei. Solitarii sunt mai cu efect şi mai
impunători pe fondul poienii sau a gazonului de parter, ei pot fi de asemenea dispuşi la
curbele trotuarului şi cărărilor, în locurile de odihnă, în preajma grupului de arbuşti, pe
liziera păduricii şi masivelor, pot completa peisajul arhitectural al ansamblului de
clădiri etc.
Arbuştii care înfloresc frumos, arborii mici decorativi, ce posedă un mozaic
foliar original, cu înflorire abundentă şi cu fructe decorative sunt amplasaţi mai
aproape de trotuar, la răscrucea aleilor, în preajma elementelor arhitecturale ale
parcurilor, sau pe primul plan al grupelor de arbori şi arbuşti din apropiere. Arborii şi
arbuştii cu forme originale ale coroanei (plângătoare, globuloasă, piramidală,
umbeliformă) şi cu un colorit aprins al frunzişului care arată frumos din depărtare, sunt
amenajaţi la o distanţă mai mare de drumuri pe planul doi. Arborii gigantici cu coroana
puternic dezvoltată şi răsfirată pot fi amplasaţi la o distanţă considerabilă, în fundul
compoziţiilor spaţiale.
Un mare rol pentru perceperea arborilor solitari îl are fondul pe care ei vor fi
admiraţi. Pentru arbuştii decorativi un fond excelent îl prezintă gazonul. Dacă spaţiile
verzi servesc ca fond, atunci culoarea lor trebuie să fie neutră sau să contrasteze cu
culoarea frunzişului solitarului, deşi trebuie de ţinut cont de dinamica sezonieră a
culorii. Astfel mesteacănul, având un frunziş verde-deschis primăvara-vara şi auriu
toamna, contrastează bine cu fondul verde-închis al molidului. Pe acest fond, pe timp
de iarnă, sunt frumoase şi tulpinile albe cu coroana rară şi desfrunzită a mesteacănului.
Arbuştii, pentru a deveni solitari trebuie să facă parte din categoria "A" care au
o înflorire abundentă sau florile mari, de culori aprinse şi frunzişul decorativ, cu o
coroana bine formată şi un exterior ornamental. Arbuştii cu o formă strictă care sunt
plasaţi solitar nu se evidenţiază, din acest motiv astfel de specii sunt grupate în cuiburi
pentru a acţiona în ansamblu.
Plantaţia în grup este unul din cele mai răspândite tipuri de plantaţii ale spaţiilor
verzi. Pentru amenajrea terenurilor locuite acesta constituie tipul de bază. Grupele se
compun din plante, adunate împreună într-o compoziţie independentă şi dispusă
separat de masiv sau lângă el (fig. 12).
 81

După structură, plantaţiile în grup se împart în: simple – dintr-o singură specie;
mixte – includ 2 sau mai multe specii şi compuse. Grupa simplă, formată dintr-o
singură specie, produce un efect mai mare (legea simplităţii). In grupa compusă o
specie trebuie să fie dominantă, iar restul s-o completeze. În cazuri aparte, grupele de
plante lemnoase sunt completate cu plante erbacee decorative, inclusiv multianuale,
care formează în grupa respectivă planul anterior foarte jos. Plantaţiile în grup se
deosebesc de asemenea după dimensiune (mici, medii, mari), densitatea amplasării
plantelor (rare, medii, dese), structura frunzişului (cu frunziş rar, mediu şi dens) şi
caracterul combinării formelor exterioare ale arborilor şi arbuştilor (simetrice,
asimetrice, contrastante, statice, dinamice) (fig. 13-17).
La formarea grupelor arboricole un interes deosebit îl au proprietăţile decorative
ale fiecărei specii, care intră în componenţa grupei (fig. 18-19). Pentru aceste grupe se
selectează specii, care au forma pronunţată şi splendidă, structura coroanei, desenul
ramificărilor, culoarea frunzelor, decorativitatea înfloririi şi culoarea fructelor. In
momentul comparării grupelor este necesar de a ţine cont de proprietăţile decorative,
biologice şi ecologice ale plantelor lemnoase. La formarea plantaţiilor în grupe,
plantarea în rânduri este folosită foarte rar, deoarece aceste grupe par foarte monotone
şi plictisitoare. Grupele adesea sunt formate din 3-5 plante. Astfel, în grupa din 3
arbori plantele sunt amplasate în colţurile triunghiului echilateral, din 4 – în colţurile
pătratului, neuniform, din 5 – în colţurile pentagonului la o oarecare distanţă de centrul
lui. Distanţa dintre arbori în grupe este aleasă în dependenţă de destinaţia funcţională
şi compoziţională specifică pentru fiecare grupă, de dimensiunile grupelor şi de specii;
în adâncul grupei plantele pot fi mai mici, dar la periferie mai mari. În timpul plantării
grupelor lemnoase distanţa dintre puieţi în dependenţă de vârstă şi viteza de creştere,
optimă se ia de 2-2,5 ori mai mică, comparativ cu aceea, pe care o vor avea-o arborii
maturi. Astfel, în grupele mici care sunt compuse din 3-5 arbori de mărimea I şi II,
distanţa dintre trunchiuri trebuie să fie de 3-4 m; în grupele medii din 10-20 plante de
specii diferite, pentru care distanţa în perioada matură este de 4-5 m, puieţii se sădesc
la o distanţă de 2,0-2,5 m unul faţă de altul.
Plantele cu frunze penate foarte mari şi mari (catalpa, teiul argintiu şi american,
nucul, cenuşerul, karia, paulovnia) sunt percepute ca exotice. În grupe ele se folosesc
 82

acolo, unde necesită să fie accentuată măreţia compoziţiei sau bogăţia mediului de trai,
cu scopul de a crea peisaj exotic. Arborii cu forma coroanei plângătoare se evidenţiază
foarte bine pe lângă ape, la liziera pădurii, bine determină relieful, fiind amplasate pe
ambele părţi ale debleului. Pe poienile mari sunt foarte admirabile grupele formate din
specii înalte (fig. 20), pe cele mici – din specii joase. Speciile iubitoare de lumină, cu
înflorire şi fructificaţie bogată (sorbul, mărul, vişinul, trandafirul, cununiţa, liliacul)
sunt binevenite de a fi incluse în grupe pe locurile însorite, pentru o dezvoltare normală
şi pentru a-şi manifesta frumuseţea din plin. În locurile umbrite grupele se creează din
plante ombropatiente (rezistente la umbrire) (tei, paltin de câmp şi de munte, jugastru,
mahonia, corn, bărcoare etc.).
Foarte decorative sunt aşa-numitele „cuiburi” sau grupe compacte, create din
câţiva arbori, dispuşi la distanţa de 0,3-0,5 m unul faţa de altul. Grupele „cuiburi” din
tei, mesteacăn, plopul Bole, glădiţă, stejar, sălcioară pot fi ca elemente compoziţionale
autonome atât pe suprafeţe mici între clădiri şi bulevarduri, cât şi în compoziţiile
peisagistice din parcuri şi silvoparcuri.
Un mare efect decorativ îl au grupele mixte, formate din specii de foioase şi
răşinoase (fig. 21), completate la lizieră cu arbuşti (pin negru în centru, înconjurat cu
mesteceni, la lizieră cu călin obişnuit; fag şi carpen în centru şi la lizieră cu paltin de
câmp, pe prim plan cu mărul purpuriu şi gutuiul japonez; carpen, fag şi castan porcesc
în centru, în părţi pin, la lizieră tisă, forziţie şi călin obişnuit; grupul mixt: arţar
argintiu, molid argintiu, pin strob, la lizieră sirinderică (Philadelphus sp.), tuie şi
hurmuz (Symphoricarpos sp.); molid înţepător, ienupăr de Virginia, în lizieră cu
sălcioară (Elaeagnus angustifolia), călin, ienupăr, bujor lemnos (fig. 22).
De obicei, grupele arbustive sunt simple, alcătuite dintr-o singură specie (grupe
din kerie japoneză, liliac, hortenzie, forziţie ş.a.), dar pot fi şi mixte, formate din specii
care înfloresc în acelaşi timp ori în perioade diferite. În grupele mixte trebuie să
domine o singură specie, care să le subordoneze pe celelalte, dar în acelaşi timp să fie
într-o armonie estetică şi biologică. Speciile de arbuşti care pot fi introduse în grup
sunt: liliacul chinezesc şi unguresc, colcviţia, hortenzia, Budlea davidii, spirea,
forziţia, deutzia, gutuiul japonez, bujorul lemnos.
Mai jos sunt prezentate câteva variante de plantaţii în grup din plante lemnoase,
 83

concomitent indicând sentimentele pe care le produc (fig. 23): grupul din arbori cu
coroană similară (23:1) şi profil orizontal (23:2), precum şi grupele compacte de arbori
şi arbuşti (23:3), imprimă ordine, solemnitate, hotărâre, organizare, într-o măsură mai
mare acţiuni disciplinare.
Grupele alcătuite din arbori cu coroana piramidală (23:4) sau conică (23:5)
exprimă tendinţa spre înălţime şi produc o impresie de stabilitate. Grupurile constituite
din arbori cu coroană sferică (23:6), tabulară ori umbelată (23:7), deşi solemne,
creează senzaţia de calm şi protejare.
Senzaţia de satisfacţie, datorită percepţiei de echilibru, apare când contemplăm
un grup de arbori, proporţionat simetric (23:8a,8b) sau asimetric (23:9).
De multe ori, spectatorul cu un simţ artistic dezvoltat apreciază într-o măsură
mai mare asimetria echilibrată, adică ponderabilitatea identică în partea dreaptă şi în
cea stângă a axei compoziţiei. În cazul asimetriei, echilibrul nu apare monoton,
deoarece este înviorat printr-o oarecare varietate a celor două jumătăţi ale compoziţiei,
situate de o parte şi de alta a axei. La rândul ei, această varietate nu este haotică, ci
bine chibzuită prin echilibrul celor două volume, ceea ce conduce la unitatea
compoziţională.
Grupele compuse din specii arborescente de dimensiunea I (23:10) creează
impresia de măreţie şi intensifică admiraţia, favorizând optimismul şi trezind
entuziasmul, mai ales dacă înălţimea lor este subliniată de către arbuştii plantaţi în
apropiere (23:11a,11b). Arbuştii apropiaţi de înălţimea omului sunt componenţii
peisajului care contribuie la exprimarea proporţiei de scară a arborilor mari.
Observaţiile arată, că dispunerea arborilor şi arbuştilor în proporţii apropiate de
secţiunea de aur sau cel puţin de raportul 2:3 are o acţiune favorabilă asupra stării
psihice, adesea subconştient. Secţiunea de aur poate fi realizată pe verticală (23:12a)
sau atât pe verticală, cât şi pe orizontală (23:12b).
Grupele constituite din exemplare dispuse liber (23:13), cu forma diferită a
coroanei (23:14), şi profilul în trepte (23:15) sau neregulat (23:16a,b,c,d), cu coroane
transparente (23:17), alcătuiesc, deseori, un peisaj vesel, sugerând lipsa de ordine;
asemenea grupe distrag atenţia, întăresc sentimentul de nestabilitate, incertitudine.
Arborii dispersaţi cu tulpinile (şi cu coroana) înclinate spre periferia grupului
 84

produc impresia de separare, dinamică, centrifugă (23:18a,b). Copacii din grupele

înclinate spre centrul acestuia – dinamică de cădere, centripetă (23:19), având un
aspect dinamic, distrag atenţia. Asemenea grupe sunt indicate în locuri vizitate de
persoane cu stări sufleteşti depresive. Grupele formate din specii cu ramuri pendente
(23:20) sugerează ceva neterminat, imprimând sentimente de tristeţe, melancolie.
În scopul mascării liniilor verticale rigide şi monotone ale clădirilor multietajate,
la colţuri se amplasează grupele de arbori cu coroana columnară ori conică. Dacă se
urmăreşte protecţia unei bănci împotriva insolaţiei sau a curenţilor de aer, se folosesc
specii arborescente şi arbustive de diverse înălţimi, care datorită desimii asigură umbră
şi reduc mişcările aerului. Uneori, dispunerea lângă o clădire nu prea înaltă a unui grup
de arbori de talie mare, cu coroanele tubulare, sferice ori ramurile pendente, dă
impresia de o protejare, unifică peisajul cu compoziţia şi evidenţiază construcţia
respectivă.
Alteori, pentru a mări vizual dimensiunea unei clădiri şi a-i sublinia valoarea
monumentală, se plantează în jurul ei specii de plante cu talie mijlocie şi mică. De
asemenea intrările în diferite unităţi de spaţiu verde, parcările se accentuează prin
grupe de arbori care se deosebesc prin înălţime, formă şi culoarea frunzelor.
Răzor (curtină). Din franceză curtine – o grupă de arbori şi arbuşti de aceeaşi
specie în număr de 20-30 exemplare dispuse separat. Răzoarele se aplică pentru a
contrasta sau modifica peisajul monoton care se extinde pe o distanţă mare. Destinaţia
de bază a răzoarelor în ansamblul parcului constă în a evidenţia mai bine calităţile
decorative ale unei specii lemnoase în prim plan. Răzorul poate fi construit dintr-o
singură specie, dar dimensiunile ei trebuie să corespundă întregului proiect estetic şi
dimensiunilor parcului. Astfel, în masivul de molizi, răzorul format din mesteacăn va
lumina peisajul întunecat al răşinoaselor şi, invers, într-o plantaţie formată din
mesteceni, răzorul din molizi îl va înviora. Pentru crearea răzoarelor în masivele
monotone se recomandă speciile cu habitusul mai contrastat şi mai evidenţiat.
Răzoarele pot fi construite atât din arbori, cât şi din arbuşti. Răzoarele înfloritoare
trebuie amenajate pe suprafeţe bine luminate, pentru a se reliefa pe fondul întunecat al
masivului de bază (fig. 24). Foarte decorative sunt răzoarele din: păducel, măr
decorativ, liliac, cununiţă, sirinderică (Philadelphus sp.), mălin (Padus sp.) şi pot fi
 85

completate cu plante ierboase multianuale. Răzoarele compuse din câteva specii sunt
mai puţin atractive. În cazul amestecului speciilor din răzor trebuie de introdus numai
exemplare unitare de alte specii, respectând astfel contrastul cu specia de bază. În
răzorul format din răşinoase pot fi introduse exemplare solitare de arbori şi arbuşti
decorativi, iar în răzorul din mesteceni – câteva exemplare de o specie cu frunze
întunecate.
Plantele în răzoare trebuie dispuse la distanţe diferite una faţă de alta. Răzorul
din arbori produce o impresie agreabilă, când coroana este transparentă şi prin ea se
prevede orizontul sau planul trei al panoramei. Răzorul din arbuşti trebuie în aşa mod
de construit ca să fie admirat în ansamblu cu relieful.
Crângul prezintă grupe arboricole decorative mari, ocupă o suprafaţă de 0,25-
0,5 ha şi include mai bine de 100 de arbori. Crângul se consideră ca un element
compoziţional la formarea parcurilor. O mare acţiune emotivă asupra omului o produc
crângurile dintr-o singură specie de: mesteacăn, pin, molid, stejar, arţar, nuc, soforă, în
cadrul căruia caracterul tipologic al speciei date se reliefează mai puternic. Crângurile
din specii de foioase cu o coroană rară şi medie creează bune condiţii pentru odihnă.
Lipsa etajului mijlociu (al subarboretului), consistenţa plină a arboretului şi lipsa
golurilor în coroanele arborilor permit o aerisire mai bună, dar amplasarea trunchiurilor
arborilor în mai multe planuri, bogăţia luminii, alternanţa petelor de lumină cu cele de
umbră măreşte senzaţia spaţială, îi conferă peisajului o anumită privelişte pitorească şi
atrăgătoare, creează o dispoziţie optimistă în crâng. Puieţii se plantează în curbilinii
paralele ca să nu se introducă în peisaj o regularitate nedorită.
Masivele sunt spaţii verzi integre din sute şi mii de exemplare de arbori şi
arbuşti, ocupă o suprafaţă mare (până la 1-4 ha în parcuri şi până la zeci de ha în
silvoparcuri). Masivele se creează în parcuri mari şi silvoparcuri pentru a oferi
landşaftului un caracter estetico-natural. La crearea masivelor se folosesc speciile de
arbori şi arbuşti din cele mai rezistente la condiţiile pedoclimatice, boli şi dăunători, în
primul rând, speciile autohtone (stejar, frasin, tei, cireş, fag, carpen, paltin de câmp şi
de deal, castan) şi în al doilea rând, cele introduse.
Masivele sunt amenajate, de regulă, la periferiile parcului, ele izolează parcul de
condiţiile urbane, sunt bariere în calea vântului, gazelor nocive, a prafului, zgomotului
 86

şi servesc ca fundal pentru elementele parcului – spaţii deschise, crânguri, curtine şi

grupe din arbori şi arbuşti ornamentali.
După compoziţia lor masivele, ca şi crângurile, pot fi simple şi compuse; după
structură – mono- şi multietajate (coroanele arborilor sunt la diferite înălţimi).
Masivele multietajate sunt construite din mai multe specii de arbori şi arbuşti, de
regulă, nu mai mult de cinci. Plantarea nu se efectuează în rânduri, ci sub formă de
curtine şi grupe mari cu contururi neregulate, în felul acesta creând impresia de
landşaft natural. Astfel, etajul superior îl formează arborii de categoria I, etajul doi –
arborii de categoria II şi etajul trei (subarboretul) îl constituie arbuştii. În calitate de
subarboret se recomandă de a folosi: bărcoace, corn, clocotici, soc, scumpie, mahonie
etc.
Masivele pot fi luminoase şi întunecate. În masivele luminoase nu se folosesc
arbuştii, ele sunt penetrabile, bine aerisite pe când cele întunecate, care se deosebesc
prin densitatea şi monumentalitatea lor, sunt nepenetrabile, arbuştii se amenajează între
arbori şi pe liziere.
Plantaţii în rânduri.
Se aplică la formarea aleilor, cărărilor pentru pietoni, scuarurilor, parcurilor şi
grădinilor, la amenajarea străzilor, bulevardelor, terenurilor întreprinderilor etc.
Plantele pot fi dispuse într-un rând, în două, în patru şi în mai multe rânduri. În cazul
plantaţiilor din mai multe rânduri, arborii pot fi amenajaţi în formă de pătrate sau sub
forma tablei de şah, la distanţe egale între rânduri şi în grupe, mărindu-se distanţa între
ele. Pot fi create plantaţii în etaje cu aplicarea tehnologiei de formare etajată a
coroanelor. Pentru alei sunt îndeosebi folosiţi copacii cu coroana simetrică şi trunchiul
vertical (platan, paltin, tei, castan). Arborii cu forma coroanei strict geometrică –
piramidală, ovală, globuloasă (stejar obişnuit piramidal, salcâm alb globulos etc.)
evidenţiază regularitatea aleilor. Aplicarea în alei a arborilor cu coroană rămuroasă
oferă aleii o formă pitorească sau formează o boltă de asupra terenului. De-a lungul
trotuarului cu o lăţime de 4-5 m şi mai mult, pe o distanţă de 2-2,5 m de la marginea
lui, se recomandă de a crea alei din arbori înalţi cu coroana largă (castan porcesc, arţar
argintiu, jugastru, tei argintiu şi macrofil, platan oriental şi hibrid). Distanţa dintre
arbori în plantaţiile în rând este dată în funcţie de destinaţia lor, componenţa de specii,
 87

numărul de rânduri şi vârsta materialului săditor. Astfel, în plantaţiile de un rând,

distanţa dintre puieţi de mărimea I este de 6-10 m; mărimea II – 5-6 m; III – 3-5 m;
pentru arborii cu o coroană îngustă – piramidală de înălţimi diferite, distanţa este de 3-
4 m. Plantaţiile în 2 rânduri cu distanţa între rânduri de 2-4 m sunt dispuse în forma
tablei de şah, dar distanţa între arbori trebuie mărită cu 1.0-2.0 m în comparaţie cu
plantaţiile într-un rând. În cazul când distanţa între rânduri este de 4 m şi mai mult este
necesar de a dispune arborii nu în forma tablei de şah, ci în dreptunghiuri.
Gardurile vii şi pereţii verzi se construiesc din plantaţii în rând, compacte şi
dense, din arbori fără trunchi, specii de arbuşti de răşinoase şi foioase. Astfel de
plantaţii sunt folosite pentru delimitarea unui teritoriu şi împărţirea unei suprafeţe,
protecţia contra vântului, prafului, zgomotului, dar şi in calitate de element decorativ şi
pentru mascarea unor clădiri (fig. 25). Gardurile vii pot avea unu, două şi trei rânduri.
Distanţa dintre rânduri şi dintre plantele în rând depinde de specie şi dimensiunile
puieţilor. Gardurile vii cu înălţimea sub 0,5 m sunt numite bordure, cele cu înălţimea de
0,5-1,0 m – perete jos; gardurilor vii cu 1-2 m înălţime – perete mediu, iar celor de 2-3
m – perete înalt. Gardurile vii pot fi liber crescătoare şi tunse (formate). Extrem de
decorative şi mai puţin costisitoare sunt gardurile vii liber crescătoare din arbuşti cu
înflorire abundentă. Pentru bordure şi garduri vii mici sunt folosite: deutzia, gutuiul
japonez, dracila Tunberg, migdalul; pentru garduri vii medii – cununiţa Tunberg, călinul
Sergent, deutzia Lemoine; pentru garduri vii mari – trandafirul chinezesc, forziţia,
liliacul chinezesc, călinul canadian, amelanchierul spicat, cornul, lemnul câinesc;
pentru pereţii verzi – cornul, forziţia, amelanchierul canadian, păducelul, cătina roşie.
Pentru crearea gardurilor vii tunse se folosesc arbuştii care se tund uşor (lemnul
câinesc (Ligustrum sp.), cornul (Cornus sp.), bârcoacele (Cotoneaster sp.),
amelanchierul, sălcioara (Elaeagnus sp), salcâmul galben, cuişorul (Ribes aureum),
sângerul, scumpia, merişorul turcesc (Buxus sp.). Peretele verde se formează din
arbori, care se pretează la tuns (Molidul obişnuit, Îenupărul-de-Virginia, Tuia orientală
şi occidentală, Fagul, Carpenul, Teiul, Paltinul de câmp).
 88

DIVIZIUNEA PINOPHYTA (GYMNOSPERMAE) – PINOFITE,

GIMNOSPERME.

Apariţia pinofitelor reprezintă o etapă nouă calitativ superioară în evoluţia lumii

vegetale. Formarea seminţei ca organ de reproducere sexuată (în opoziţie cu plantele
care se înmulţesc prin spori), este totodată şi organ de răspândire a plantelor. La
pinofite ovulele (macrosporangii), care după fecundarea oosferei produc sămânţa, fiind
dispusă direct pe suprafaţa solzilor seminali (carpele, sporofile) care nu concresc,
astfel sămânţa rămâne nudă, golaşă, de unde şi denumirea anterioară de
Gymnospermae (gr. gymnos – gol; sperma - sămânţă).
Acest fenomen de neprotejare a seminţei constituie cea de a doua particularitate
caracteristică a pinofitelor. Ovulul este acoperit cu un singur integument care în partea
superioară lasă un orificiu, numit micropil. În partea centrală a ovulului se află nucela.
În nucelă, din celula-mamă, se dezvoltă gametofitul femel, numit endosperm primar
care, spre deosebire de magnoliofite, este multicelular. În partea superioară a
endospermului primar în dreptul micropilului se dezvoltă două arhegoane, fiecare cu
câte o oosferă. Polenul adus de vânt, prin micropil, nimereşte direct pe nucelă în aşa-
numita camera polinică, unde germinează. Spre deosebire de magnoliofite
(angiosperme), până la fecundare mai trece un timp destul de îndelungat (câteva
săptămâni–12-14 luni). La germinare, grăunciorul de polen formează tubul polinic care
străbate peretele nucelei şi creşte spre arhegoane. În tubul polinic pătrund celulele
bazală şi spermatogenă. Ultima se divide în 2 gameţi masculi, numiţi şi spermii. Prin
tubul polinic cei doi spermii pătrund în arhegon. Unul din ei se contopeşte cu oosfera,
iar celălalt spermiu, precum şi celula bazală se lizează (deci nu are loc fecundare dublă
ca la magnoliofite). Oosfera fecundată formează zigotul, din care, prin mai multe
diviziuni, ia naştere proembriul, din care se dezvoltă embrionul.
Embrionul aşezat pe suspensor are rădăcinuţă, tulpiniţă, muguraş cu mai multe
cotiledoane. În timpul formării embrionului (embriogenezei) ovulul creşte şi se
transformă în sămânţă care protejează embrionul. Sămânţa, dezvoltându-se din ovul
pe solzul carpelar plat, rămâne acoperită numai cu perispermul format din peretele
 89

seminţei, rămânând neînchisă, nudă. Totuşi sămânţa se adăposteşte între solzii conului
femel. La maturitate, când solzii se usucă şi se îndepărtează unul de altul, seminţele se
desprind şi cad pe sol.
În privinţa organelor vegetative pinofitele au de asemenea un şir de particularităţi
caracteristice. Ele sunt plante lemnoase, arbori şi arbuşti (Ephedra). Unele sunt liane
(specii de Gnetum). Tulpina cu ramificaţie monopodială (excepţional simpodială). La
Pinofite apare cambiul care formează îngroşarea secundară a tulpinii. Vasele
conducătoare sunt traheide, care de rând cu funcţia de conducere, servesc şi ca
elemente mecanice (fibre traheidale). Frunzele sunt, de obicei, persistente, alterne,
întregi, foarte rar divizate (Ginkgo), aciforme sau solziforme, la unele specii plate
(Ginkgo, Gnetum), penat-compuse (Cycas).
Pinofitele reprezintă un element important în construcţia spaţiilor verzi datorită
calităţilor ornamentale şi peisagistice, remarcabile prin următoarele:
 frunzişul persistent (execepţie: laricele, chiparosul de baltă, Ginkgo biloba şi
metasecvoia;
 înălţimea diversă (arbori cu înălţimea ce depăşeşte 50-100 m, la noi 20-25 m,
până la arbuşti pitici aşternuţi pe sol;
 habitusul divers al tulpinii, de la forme conice şi columnare, până la
globuloase pendente, semitârâtoare, târâtoare şi neregulate;
 formele specifice ale frunzelor (aciculare sau solzoase, prin care se deosebesc
de majoritatea foioaselor) (excepţie: Gingko biloba, cu frunza bilobată de tip
unical);
 coloritul decorativ, cu nuanţe specifice (albăstrii, argintii, cenuşii, aurii ş.a.).
La aceste caractere am putea adăuga aroma specifică şi plăcută, degajată de
frunzişul pinofitelor, precum şi acţiunea de purificare a aerului prin capacitatea de a
neutraliza substanţele nocive, efectul bactericid al multor specii.
Pinofitele se împart în 6 clase: 1) Lygineopteridopsida sau Pteridospermae; 2)
Cycadopsida; 3) Bennettitopsida (fosile); 4) Gnetopsida; 5) Ginkgoopsida; 6)
Pinopsida.

Clasa Cycadopsida. – Cicadopside.

 90

Cicadopsidele prezintă un grup puţin numeros de pinofite tropicale (10 genuri şi

cca. 120 specii). O parte din ele sunt plante arborescente, după aspectul exterior
amintind palmierii şi ferigile arborescente. Tulpina este columnară sau tuberculiformă.
Frunzele sunt mari, penat-compuse, tinere cincinate, divizate, diferite după lungime de
la 5-6 cm (Zamia pygmaea) până la 5-6 m (unele specii de Encephalartos), dispuse
spiralat apropiat, formând aparent o rozetă la vârful tulpinii. Durata vieţii frunzelor
este de 3-10 ani. După căderea frunzelor, urmele lor se păstrează sub formă de
cicatrice în lungul tulpinii. La unele genuri de cicadopside din tulpina scurtă şi rădăcina
puternic dezvoltată şi îngroşată în sol se formează o cauloriză (tulpină tuberculiformă).
Cicadopsidele sunt plante dioice.
Sporofilele (solzii seminali) sunt dispuse în strobili care se formează la vârful
tulpinii printre frunze, pe unele exemplare megastrobili (femeli), pe altele microstrobili
(masculi). Megastrobilii sunt destul de mari, până la 1 m lungime. (Encephalartos).
Seminţele de asemenea sunt mari, 3-4 cm lungime şi 2-3 cm înălţime. Clasa
Cycadopsida conţine un singur ordin, Cycadales, şi o singură familie Cycadaceae.
Fam. Cycadaceae. – Cicadacee.
Reieşind din caracterele morfologice ale frunzelor (modul de ramificare a
nervaţiunilor) şi specificul organelor reproductive, fam. Cycadaceae se împarte în trei
subfamilii: 1) Zamioideae, zamioidee, cu 8 genuri şi 100-110 specii, foliolele cu multe
nervaţiuni paralele, răspândite în zonele tropicale şi subtropicale ale Asiei, Australiei,
Africii şi Americii; 2) Stangerioideae, stangherioidee. Frunzele din foliole cu o nervură
centrală, de la care pornesc nervaţiuni laterale cu ramificare furcată; cu un singur gen
şi o singură specie endemică din Africa de Sud-Est; 3) Cycadoideae, cicadoidee.
Frunzele compuse din foliole cu o singură nervaţiune longitudinală. Include un singur
gen şi 8-20 de specii, răspândite în Asia, Australia, Africa şi multe insule din oceanele
Indian şi Pacific. Ca reprezentant al cicadopsidelor luăm Cycas revoluta.
Cycas revoluta – Cicas. Arbore cu talie mică de 2-3 m, uneori exemplarele senile
ating aproape 8 m, iar diametrul până la 1 m. Tulpina neramificată, de tipul stip,
acoperită cu cicatricea frunzelor căzute. Frunzele penate, lungi, de culoare verde-
închis, dispuse spiralat la vârful tulpinii, foarte apropiate una de alta, formând un
fascicul ca la palmieri (denumirea genului Cycas provine din greacă Kykas – palmier,
 91

fig. 27). Printre frunze se află megasporofilele de culoare galbenă cu megasporangi

(ovulele) roşii-închis, care nu sunt dispuşi în conuri, ci au aspectul unor frunze.
Microsporofilele („staminele”) solziforme pe exemplare mascule aşezate în spirală pe
axă, formează conuri mascule. Sacii polinici (microsporangii) numeroşi, sunt grupaţi
câte 2-6 pe microsporofile sau stamine, amintind sorii (sorus) ferigilor. Celula
spermatogenă se divide în 2 spermatozoizi mobili, care spre deosebire de alte pinofite,
sunt înzestraţi cu numeroşi cili. Sămânţa atinge 2-6 cm lungime, fiind prevăzută cu un
ţesut format din stratul exterior al integumentului, iar sub acesta urmează un strat de
celule foarte sclerificate, dându-i seminţei un aspect de o drupă uscată, care este
comestibilă. Din măduva tulpinii de Cycas se pregăteşte un produs alimentar sub
formă de grăuncioare – sago, bogat în glucide (inclusiv amidon).
În serele Grădinii Botanice a Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, pentru
prima dată, au fost obţinute seminţe de Cycas revoluta prin polenizare artificială.

Clasa Gnetopsida. – Gnetopside.

Trei genuri de pinofite, (Ephedra, Welwitschia şi Gnetum), ce se deosebesc
extraordinar între ele, aparţin clasei Gnetopsida, cu 3 ordine (Ephedrales,
Welwitschiales, Gnetales) şi respectiv 3 familii. Deşi cele trei genuri diferă foarte mult,
totodată au un şir de caractere comune, precum ar fi:
1) ramificaţia dichazială a îngrămădirilor de strobili, ceea ce nu se mai
întâlneşte la alte grupe de pinofite;
2) strobilii prevăziţi cu o spată asemănătoare unui periant floral, ceea ce de
asemenea nu este caracteristic pentru celelalte pinofite;
3) canalul micropilar lung, rezultat din prelungirea integumentului ovulului,
amintind un stil cu stigmat;
4) prezenţa în xilemul secundar a vaselor lemnoase specifice;
5) unele caractere atavistice de bisexualitate a strobilului la speciile fosile şi
recente.
La aceste cinci caractere adăugăm similitudinea structurii sporodermei
grăuncioarelor de polen, embrionul bicotiledonat, filotaxia (dispunerea frunzelor pe
lujeri) opusă, lipsa canalelor rezinifere etc.
 92

Fam. Ephedraceae. – Efedracee.

Include 1 singur gen (Ephedra). Caracteristica familiei coincide cu cea a
genului.

Genul Ephedra – Cârcel.

Include cca. 40 de specii răspândite în regiuni cu clima aridă (mediteraneană) a
Asiei, Americii de Nord şi Sud. Mai frecvent sunt arbuşti mici, puternic ramificaţi,
ating 6-8 m înălţime (Ephedra triandra), tulpinile articulate, verzi, amintind
Equisetum (coada calului). Strobilii, unisexuaţi dioici. Microstrobilii sunt adunaţi câte
3-4 la noduri în verticile la subsuoara frunzei. Microstrobilul constă din bractee.
Periantul este alcătuit din două bractee scvamiforme concrescute la bază. În centru se
dezvoltă un anterofor (sau coloană staminală) ce reprezintă o axă la vârf cu 2-8 antere,
unite cu vârfurile între ele (microsporangii). În antere se formează polenul.
Microsporangii sunt concrescuţi câte 2-3 sau 4 din bracteele superioare şi sunt dispuşi
la articulaţii (noduri).
Fiecare macrostrobil constă dintr-un ovul, înconjurat de câteva bractee care
formează un înveliş cărnos sau integument exterior. Integumentul propriu-zis al
ovulului face o prelungire în sus a bracteelor concrescute, formând tubul micropilar
similar unui stil cu stigmat şi o cameră polinică la vârf. Tubul micropilar se umple cu
celule canaliculare care excretă un lichid bogat în zahăr şi se elimină din tub sub formă
de picătură la extremitatea micropilului. Grăuncioarele de polen aduse de vânt, dar
uneori şi de insecte, sunt captate de această picătură zaharoasă şi sunt trase înăuntrul
ovulului, ajungând la gametofitul femel. Din grăunciorul de polen se formează un tub
polinic, cu doi spermii. Un spermiu se contopeşte cu oosfera, care dă naştere
embrionului. În jurul seminţei se dezvoltă bracteele care devin cărnoase, de culoare
roşie, galbenă sau oranj, căpătând astfel aspectul unui fruct (drupă). La unele specii de
Ephedra bracteele se usucă şi se lignifică, sămânţa devenind aripată.
Ephedra distachia – Cârcel. Arbust mic cu talia de 15-30 cm. Tulpina lemnoasă,
flexuoasă, foarte ramificată chiar de la bază. Ramurile răsfirate, subţiri, cilindrice,
articulate, rugoase. Internodurile de 3-4 cm lungime, verzi-glauce, erecte sau culcate,
adesea radicante. Frunzele mici, membranoase, opuse, concrescute câte două sub
 93

formă de teacă (albă sau roşiatică), cu tub drept, lung dentiform bilobat. Microstrobilii
adunaţi în amenţi elipsoidali includ 3-4 verticilii, pedunculaţi. Coloana staminală din 2-
4 bracteole concrescute, mai lungă decât perigonul, cu 8 antere subsesile. Bracteele
marginale parţial concrescute formează aşa-numitul periant. În antere se produc
grăuncioare de polen. Macrostrobilii lung pedunculaţi constau din 2-3 ovule cu
involucru din foliole obtuze, de culoare galbenă.
Tubul micropilar erect, de 1,5-2 mm şi lărgit în formă de limbă la partea superioară,
simulând un stil cu stigmat. Bacă falsă, subglobuloasă, de mărimea unui bob de
mazăre, de culoare roşie, comestibilă (fig. 28). Învelişul cărnos al bacei false, închisă
la partea superioară, este considerat ca un ovar rudimentar, ceea ce-ar apropia
efedraceele de angiosperme. Tot în acest sens justifică şi faptul, că la Ephedra este un
început de fecundare dublă şi de dezvoltare a unui albumen.
Ephedra distachia este unica specie de gimnosperme din flora spontană a R.M.
Fiind foarte rară în habitatele aride din sudul republicii, este inclusă în Cartea Roşie a
Republicii Moldova. Se întâlneşte rar pe pante uscate înierbate, prin poiene în pădurile
xeromorfe nistrene, pe şiruri calcaroase, formând grupe din câteva exemplare; în
partea de sud a republicii se întâlneşte rar în asociaţiile de stepă de păiuş-negară şi
uneori pe pantele lutoase ale văgăunilor şi prin tufărişurile de arbuşti xeromorfili de
stepă. Este o plantă heliofilă şi rezistentă la secetă. Poate fi folosită ca plantă
ornamentală în alpinarii şi rocarii.
Clasa Ginkgoopsida.
Această clasă cuprinde un singur ordin Ginkgoales, o singură familie Ginkgoaceae,
un singur gen şi o singură specie Ginkgo biloba.
Datele paleobotanice mărturisesc că în trecutul geologic, îndeosebi în mezozoi,
Ginkgo avea câteva zeci de specii şi ocupa un areal foarte mare. Dar până în zilele
noastre a ajuns o singură specie de Ginkgo, specie descoperă în Japonia în anul 1690.
Ginkgo, din limba japoneză, înseamnă „zarzăr argintiu” sau „fruct argintiu”.
Ginkgo biloba L. – Ginkgo bilobat (Adam şi Eva). Arbore cu înălţimea până la
30 m şi mai mult şi diametrul trunchiului până la 3 m. Ramificaţia monopodială,
coroana piramidală, iar cu anii devine difuză sau răsfirată. Scoarţa scabră, relativ
subţire, cu crăpături longitudinale, de culoare cenuşie. Masa principală a trunchiului o
 94

constituie lemnul. Spre deosebire de majoritatea pinofitelor, Ginkgo biloba nu produce

răşină. Frunzele peţiolate, cu limbul plat, în formă de evantai, pieloase, adesea
bilobate, de unde şi denumirea speciei (cu nervaţiunea dihotomică). Are două tipuri de
lujeri: lungi, cu creşterea rapidă (macroblaste) şi scurţi, cu creştere înceată
(microblaste). Pe macroblaste frunzele sunt dispuse spiralat, iar microblastele poartă la
vârf un smoc din 5-7 frunze. În fiecare an, toamna, frunzele capătă o culoare
atrăgătoare galbenă-chihlimbarie şi cad.
Ginkgo ca şi Cycas, este o plantă dioică. În perioada juvenilă exemplarele mascule
şi femele morfologic nu se deosebesc cu nimic. Stadiul reproductiv îl atinge destul de
târziu, la de 25-30 de ani. Până atunci sexele plantelor pot fi distinse numai prin
metoda citologică. La ginkgo, în setul de cromozomi (2n=24) se deosebesc
cromozomii sexuali x şi y. Exemplarele bărbăteşti conţin perechea de cromozomi xy
care se deosebesc între ei: x-cromozomul acestei perechi poartă un satelit, iar y-
cromozomul nu are satelit. Cromozomii perechii sexuale la exemplarele femele sunt la
fel, ambii au câte un satelit – xx. Nu ne rămâne decât să facem un preparat citologic şi
să determinăm sexul arborilor.
Organele reproductive (micro- şi macrostrobilii) se formează pe brahiblaste.
Microstrobilii sunt dispuşi în amenţi şi constau din axul cu microsporofilele (staminele)
dispuse spiralat, pe care se dezvoltă microsporangii (sacii polinici) cu numeroşi
microspori. Formarea gametofitului mascul începe deja când microsporii se află în
sacii polinici. Către momentul deschiderii sacilor polinici în urma a trei diviziuni a
microsporilor care constau fiecare din câte 4 celule, fiind deja grăuncioare de polen: 2
celule protaliene, celula-haustoriu şi celula generativă. În această stare grăuncioarele
de polen sunt transportate cu ajutorul vântului pe ovulele megastrobililor.
Megastrobilul matur la Ginkgo constă dintr-un pedicel lung cu 2 ovule nude la vârf,
aşezate bifurcat. Se dezvoltă definitiv numai una din aceste două ovule. Pe un
brahiblast se formează până la 7 strobili.
Baza fiecărui ovul este înconjurată de un aril (fig. 29). Grăuncioarele de polen,
nimerind prin micropil, de obicei, în luna mai, pe nucelă, în camera polinică, mai
rămân aici timp de câteva luni, înotând în lichidul polenar. În camera micropilară
grăuncioarele de polen germinează, totodată una din celulele protaliene degenerează,
 95

iar celula generativă se divide, formând celula spermagenă şi haustoriul sau celula
bazală. Celula spermagenă suferă o diviziune şi dă naştere la 2 spermatozoizi, ca şi la
Cycas, înzestraţi cu numeroşi cili şi mobili. Spermatozoizii ies prin orificiul celulei-
haustoriu, mişcându-se prin lichidul din camera polenară, trec printre celulele
canaliculare ale arhegonului, favorizaţi şi de oosferă. Ajunşi în arhegon, unul din
spermatoizi fecundează oosfera, dar în oosferă pătrunde numai capul cu nucleul
spermatozoidului. Ca rezultat al contopirii nucleelor spermatozoidului şi oosferei se
formează zigotul. Fecundarea are loc prin septembrie, iar formarea embrionului la
ginkgo are loc de-acum în ovulele căzute, toamna târziu. Seminţele, ce se formează din
ovule, nu au perioadă de repaus biologic şi germinează îndată ce embrionul este
definitiv format, nu mai devreme de trei luni după fecundare. Este de menţionat că din
cele 2 ovule dispuse pe un pedicel, numai unul singur se dezvoltă în sămânţă, celălalt
rămâne rudimentar.
Integumentul ovulului constă din trei straturi: intern foarte subţire (endotest);
mijlociu foarte puternic lignificat (sclerotest) şi extern cărnos, mustos, cu grosimea de
5-6 mm şi acoperit cu epidermă cutinizată, de culoare galbenă-chihlimbarie (sarcotest).
Astfel ovulul fecundat are aspectul unei drupe cărnoase.
În Moldova, cele mai vechi exemplare de Ginkgo au fost introduse în parcul din s.
Mileşti, Nisporeni, unde atinge înălţimea de aproape 18 m, cu diametrul trunchiului la
arborele feminin de 0,5 m şi a celui masculin de 0,7 m. Exemplare de ginkgo care
fructifică cresc în parcurile din or. Chişinău.
Creşte încet în primii ani, apoi destul de rapid. Pentru rodire este necesară
cultivarea în grupuri, care includ exemplare femele şi mascule.
Specie iubitoare de căldură şi lumină. Puieţii sunt sensibili la ger, dar arborii adulţi
rezistă destul de bine. Au o rezistenţă moderată la secetă (puieţii sunt sensibili).
Necesită soluri bogate, révene, profunde, tolerează calcarul. Se comportă destul de
bine la poluarea atmosferei cu fum.
Se recomandă la amenajarea grădinilor publice, private, ca arbore solitar sau în
grupe mici pe fondul gazonului. Este foarte frumos arbore pentru alei. În ultima vreme
este mult căutat ca plantă medicinală, fiind folosit în farmacopeia orientală din timpuri
străvechi.
 96

Clasa Pinopsida. Pinopside, conifere.

Clasa Pinopsidelor se împarte în două subclase: Cordaitidae şi Pinidae.
Cordaitidele sunt plante ce au trăit în paleozoi (carbon - trias) total dispărute. Ne vom
opri asupra subclasei Pinidae.
Subclasa Pinidae. Pinide, conifere, răşinoase.
Pinidele sunt grupul cel mai numeros şi mai larg răspândit al pinofitelor. Ele
formează păduri pe întinsurile Eurasiei de Nord şi Americii de Nord, precum şi în
emisfera de sud în regiunile temperate (Noua Zelandă, Australia, America de Sud).
Majoritatea coniferelor prezintă arbori înalţi, uneori gigantici (arborele mamut,
chiparosul mucronat), dar se întâlnesc şi reprezentanţi pitici (pinul pigmeu, Dacrydium
laxifolium) şi arbuşti. Arborii cu ramificaţia monopodială. Mai des ramurile sunt
dispuse în spirală compactă, formând „verticile”; după numărul lor pe tulpină se
determină vârsta plantei (de ex., la molid, pin, araucaria). La majoritatea pinidelor, din
regiunile reci, mugurele terminal este protejat de un strat de solzi, îmbibaţi cu răşină,
sau de un înveliş gros de perişori.
Rădăcina principală la cele mai multe conifere se păstrează pentru toată viaţa şi
formează un sistem radicular pivotant. Mai rar se formează sisteme radiculare
rămuroase (molidul). Frunzele aciculare sau solziforme, sesile sau uneori scurt
peţiolate, uninerve (la unele specii câteva nervuri). Sistemul de reproducere sexuată
este reprezentat prin macrostrobili (megastrobili) şi microstrobili unisexuaţi. Plantele,
de regulă, monoice.
Conurile mascue se află la baza ramurilor tinere, adunate în raceme. Însuşi conul
constă dintr-un ax, pe care sunt dispuse spiralat microsporofilele (stamine) de forma
unor solzi. Pe partea exterioară a acestor solzi se află câte doi microsporangi, numiţi
„saci polinici” în care se formează microsporii. La maturaţie aceştea devin grăunciori
de polen, reprezentând gametofitul mascul. Deci, la pinofite are loc reducerea de mai
departe a gametofitului, care nu se mai dezvoltă separat de sporofit, ci în cadrul
acestuia (fig. 30).
 97

Grăunciorul de polen are două învelişuri; extern, numit exină şi intern, numit intină.
Grăunciorul de polen este prevăzut cu două vezicule sau saci aerieni, ceea ce
înlesneşte răspândirea polenului cu ajutorul vântului, pinofitele fiind plante anemofile.
Conul femel se află la vârful ramurilor tinere (fig. 31). El este alcătuit dintr-un ax,
pe care se află aşezaţi în ordine spiralată nişte solzi cărnoşi, masivi, care nu sunt
altceva decât macrosporofile, sau solzi seminali. Pe partea superioară (adaxială) a
acestora se formează câte doi macrosporangi, numiţi ovule.
Fiecare solz seminal este însoţit de o bractee sau solz steril acoperitor, de protecţie.
Ovulul este alcătuit din nucelă şi un înveliş, numit integument. Integumentul nu
cuprinde nucela complet, ci la creştetul ovulului lasă o deschizătură, numită micropil,
prin care va trece polenul la nucelă. În ovul (macrosporange) se formează megasporul
(endospermul primar) care este gametofitul femel.
Ciclul de dezvoltare. Microsporogeneza. Gametofitul mascul. În sacii polinici,
în celulele-mamă ale microsporilor (celule arhesporiale), primăvara se produce
diviziunea reducţională (meioza), ca rezultat se formează tetrade de microspori
haploizi. Încă aflându-se în sacii polinici, nucleul microsporului se divide mitotic şi dă
naştere la două celule inegale: una mai mare - protaliană (sau vegetativă) şi alta mai
mică - anteridială (sau generativă). În această stare (bicelulară) microsporii
(grăuncioarele de polen) primăvara sunt luaţi de vânt şi astfel se efectuează
polenizarea, adică transportarea polenului pe ovul. Însă fecundarea, nu are loc imediat
după polenizare, ci mai trece un timp destul de îndelungat: la unele pinofite - cele cu
maturaţia anuală a seminţelor (Abies, Picea) - câteva săptămâni, iar la cele cu
maturaţia bienală (Pinus, Juniperus) - un an, în acest timp mai au loc încă 3-4 diviziuni
ca rezultat al cărora se formează: două celule protaliene, care între timp degenerează;
o celulă vegetativă mare, sau celula-tub; o celulă bazală, sau celula-dislocator şi o
celulă spermogenă, care se va divide în continuare în două.
Celula spermogenă se divide tot mitotic şi dă naştere la doi gameţi (sau spermatii),
care vor efectua fecundarea oosferei.
Macrosporogeneză. Gametofitul femel. O celulă a nucelei, mai apropiată de
micropil, se divide miotic şi formează 4 celule haploide, aranjate liniar. Ele constituie 4
macrospori potenţiali. Dar numai un macrospor, cel de jos, creşte în volum, iar ceilalţi
 98

trei degenerează, având funcţia de nutriţie pentru macrosporul rămas. Nucleul

macrosporului se divide mitotic de multe ori. Din masa de nuclee şi citoplasmă
generează un ţesut protalian, numit „endosperm primar”, care şi reprezintă gametofitul
propriu-zis. În partea superioară a gametofitului se formează două arhegoane cu câte o
oosferă. Partea arhegonului dinspre micropil o formează gâtul arhegonului, alcătuit din
2-12 celule (fig. 32). În partea centrală se diferenţiază „nucela”, care iniţiază formarea
oosferei.
Fecundarea. Grăuncioarele de polen, duse de vânt, nimerind printre solzii seminali,
sunt reţinue de aşa-numitele dilataţii stigmatice ale micropilului şi cad direct pe nucelă,
care în faţa micropilului formează o adâncitură, numită cameră polinică. Tot aici
pereţii micropilului elimină un “lichid polenar” în care se afundă grăunciorul de polen.
După un scurt timp lichidul polenar se resoarbe (în 10 min) şi grăunciorul de polen,
înmuiat în acest lichid, se lipeşte bine de nucelă, unde germinează. După ce polenul s-a
aşezat pe nucelă, pereţii ovulului (integumentul) închid camera polinică, protejând
astfel gametofitul mascul. Aici dezvoltarea gametofitului mascul, începută încă în sacul
polinic continuă, după cum s-a menţionat, la diferite specii, de la câteva săptămâni
până la 12-14 luni. Polenul nimerit pe nucelă germinează în curând după polenizare,
apoi intră în perioada de repaus, oosferele nefiind încă gata pentru fecundare. La
germinarea polenului se formează tubul polinic (cu participarea intinei) care străbate
nucela spre arhegoane. În vârful tubului polinic pătrunde celula vegetativă şi celula
spermatogenă. Cu o săptămână înainte de fecundare nucleul celulei spermogene se
divide, formând 2 gameţi masculi. Vârful tubului polinic traversează celulele gâtului
arhegonului şi ajunge la oosferă, aici vârful tubului polinic se gelifică, spermatiile
(gameţi) trec în interiorul arhegonului, dar numai unul din gameţi fecundează oosfera
(fig. 33). Celălalt gamet precum şi celelalte celule ale grăunciorului de polen se resorb.
Menţionăm de asemenea că tubul polinic pătrunde numai în unul din cele două
arhegoane.
Formarea embrionului şi a seminţei. Oosfera fecundată se transformă în zigot.
Zigotul prin 4-8 diviziuni mitotice formează un proembrion alcătuit din 16 celule,
aşezate în 4 straturi (câte 4 celule în fiecare). Stratul de sus, dinspre micropil, mai
păstrează contactul cu citoplasma oosferei, iar alte 4 celule din stratul de jos vor forma
 99

4 embrioni. Patru celule din stratul de mijloc, se alungesc puternic şi constituie câte un
suspensor pentru cele 4 celule inferioare, care vor forma embrioni. Aceşti suspensori
fac legătura celulelor embrionare cu endospermul şi joacă rolul de haustori. Celulele
inferioare se divid şi dau naştere la câte un embrion, dar din 4 embrioni numai unul
continuă să se dezvolte şi devine embrion primar, iar ceilalţi trei proembrioni se lizează
(fig. 34).
Embrionul format are rădăcină, tulpiniţă, muguraş şi mai multe cotiledoane. În
timpul formării embrionului (embriogenezei) ovulul creşte şi se transformă în sămânţă,
care îl protejează. Sămânţa se dezvoltă pe solzul seminal, care rămâne plat şi nu mai
cuprinde sămânţa, lăsând-o neacoperită. Sămânţa în cadrul maturizării se adăposteşte
între solzii alipiţi ai conului. La maturitate, când solzii se usucă, aceştia se
îndepărtează unul de altul, iar seminţele se desprind şi cad. Seminţele sunt prevăzute
cu câte o aripioară desprinsă de pe solzul seminal. La germinaţia seminţei
cotiledoanele ies în afară, devin verzi şi asimilează.
Datorită caracterelor peisagistice remarcabile, coniferele ocupă un loc important în
vegetaţia spaţiilor verzi, evidenţiindu-se prin:
 frunziş persistent, excepţie făcând láricii, chiparosul de baltă, metasecvoia şi
Ginkgo, care de fapt nu este conifer tipic;
 frunzele de forme specifice – aciculare ori solziforme, modul de aşezare a lor pe
lujeri, prin ce se deosebesc de foioase (excepţie face iarăşi Ginkgo, care se
aseamănă cu un arbore foios);
 forme şi varietăţi cu culori interesante şi specifice ale frunzelor (albăstre,
argintii, aurii ş.a.);
 habitus, de la formă conică, caracteristică pentru majoritatea speciilor de pinide,
cât şi columnară, globuloasă, pendulară, semitârâtoare, târâtoare şi neregulate;
 talii diferite, (arbori mari, depăşind 25-30 m până la arbuşti pitici târâtori);
 conuri şi alte formaţiuni fructifere, mărind valoarea decorativă a plantelor.
În plus la aceasta se mai adaugă aromele caracteristice şi plăcute ale răşinoaselor,
dar şi proprietatea de purificare a atmosferei prin îmbogăţirea cu oxigen şi prin efectul
bactericid al multor specii.
 100

Sub clasa Pinida se împarte în 5 ordine: Pinales, Cupressales, Taxales,

Araucariales, Podocarpales.
Ordinul Pinales. Pinales.
Familia Pinaceae. Pinacee.
Fam. Pinacee include 10 genuri şi circa 250 de specii care au o răspândire largă,
majoritatea fiind concentrate în Emisfera de Nord. Sunt arbori, arbuşti veşnic verzi,
mai rar se întâlnesc specii cu frunzele căzătoare. Frunzele aciculare sau scvamiforme,
diferite după mărime de la foarte scurte (la Abies nephrolepis) până la foarte lungi (30-
45 cm la Pinis canariensis, P. palustris). Frunzele persistă la diferite specii între 1-2 şi
7 ani. Microstrobilii sunt solitari sau grupaţi. Constau din numeroase microsporofile.
Grăuncioarele de polen, cu unele excepţii, sunt înzestrate cu 1-2 saci aerieni.
Megastrobilii sau conurile, alcătuiţi din axul central pe care sunt amplasate spiralat
bracteele, la axila cărora se află solzii seminali cu câte două ovule pe partea adaxială
(superioară). Diferite genuri şi specii se deosebesc mult după mărimea şi forma
conurilor femele, lungimea cărora variază de la 2-3 cm până la 30-40 şi chiar 50 cm
(Pinus coulteri, P. lambertiana). Lemnul pinaceelor se deosebeşte prin culoare,
textură, proprietăţi fizice şi mecanice.

Genul Abies – Brad.

Genul conţine cca. 40 de specii de arbori mari, atingând înălţimea de 60-100 m şi 2
m în diametru. Frunzele turtite (12 mm lăţime), pe partea superioară puţin sulcate, pe
cea inferioară carenate, cu două dungi (din stomate) mai deschise, dispuse în două
rânduri.
Conurile erecte, lungi, solzii seminali acoperiţi cu răşine, dispuşi compact, printre
care ies capetele bracteelor mai lungi. La maturitate, toamna sau iarna, conurile se
desfac şi eliberează seminţele aripate. Majoritatea speciilor de brad sunt înalt
decorative prin coroana piramidală de diferite nuanţe (verde-închis sau glaucă ş.a.),
ceea ce le fac să fie un obiect de introducţie, de implementare în colecţii speciale şi
spaţii verzi, dendrarii, grădini botanice, parcuri, alei. În acelaşi timp bradul puţin
tolerează fumul şi praful atmosferei urbane.
 101

Abies alba Mill. – Brad european.

Este răspândit în toată Europa, ajungând până la sudul Italiei, Ucraina de Vest,
partea de apus a Caucazului. Este arbore de prima mărime, în stare naturală cu talia
până la 65 m şi diametrul trunchiului până la 2 m.
Scoarţa netedă cenuşie-deschis. Ramificaţia aproape orizontală, coroana conică.
Acele dispuse lateral pe două rânduri, 20-30 mm lungime şi sub 2,5 mm lăţime, de
culoare verde-închis, lucioase, pe partea inferioară albicioase datorită a două dungi
albe de stomate.
Microstrobilii (conurile mascule) multipli. Se dezvoltă din mugurii terminali ai
lujerilor, constau din multe microsporofile dispuse imbricat, poartă pe partea inferioară
câte 2 microsporange, în care se formează polenul. Grăuncioarele de polen cu 2
vezicule aeriene.
Conurile femele verticale, obtuz cilindrice, lungi până la 16 cm şi groase de 5 cm,
ating maturitatea în anul polenizării şi fecundării, solzi seminali dispuşi compact.
Bracteele sunt mai lungi decât solzii carpelari (seminali) şi ies printre aceşti solzi,
având vârful ascuţit aplecat în jos. Seminţele aripate, masa a 1000 de seminţe cca. 40 g
(fig. 35).
Bradul european este pretenţios faţă de sol. Creşte bine pe soluri profunde de tip
luto-nisipos, unde formează arborete pure sau în amestec cu fagul, molidul, stejarul,
dar nu rezistă la soluri mlăştinoase. Rezistent la umbrire. Nu suportă seceta solului şi a
aerului. Nu rezistă la atmosfera urbană – fum, gaze etc. Rădăcina pivotantă, cu
micoriză. Lemnul alb, fără canale răşinoase. Folosit numai ca specie ornamentală în
nordul şi centrul republcii, în spaţii verzi îndepărtate de centrele industriale, în grupe
sau ca arbori solitari, pentru „Bradul de Crăciun”, ornamental este inferior bradului
argintiu sau bradului de Caucaz. Rar se întâlneşte forma de brad european A. a.
‘Fastigiata’, varietate cu coroana piramidală foarte decorativă.
A. balsamea Mill. – Brad-de-Canada.
Arbore de mărimea a II-a, răspândit în partea septentrională a Americii de Nord de
la Atlantic până aproape de coasta oceanului Pacific. Atinge înălţimea medie de până la
25 m şi diametrul 30-50 (70) cm.
 102

Rădăcina superficială. Arborii pot fi doborâţi de vânturi puternice. Tulpina dreaptă,

coroana coniformă de la baza tulpinii. Lujerii galbeni-bruni, mugurii lucioşi conţin
răşină. Scoarţa netedă, negricioasă, cu numeroase pungi de răşină, din care se
dobândeşte aşa-numitul balsam de Canada, întrebuinţat la pregătirea preparatelor
citologice, la încleierea detaliilor optice.
Acele curbate, 1,5-2,5 cm lungime, 1-2,5 mm lăţime, dispuse pe mai multe rânduri,
de culoare verde-închis, pe faţă lucioase, pe dos cu două dungi (stomate) albicioase.
Durata vieţii frunzelor circa 5 ani. Aromate.
Conurile femele de 6-10 cm lungime şi 2-2,5 cm lăţime, îngust ovale,
perpendiculare pe lujeri, cu bractee ascunse sau vizibile numai în partea inferioară,
până la maturaţie de culoare violacee. Sămânţa triunghiulară, mică de 5-8 mm, cu o
aripă de 10-20 mm, de culoare brună (fig. 36).
Bradul de Canada este rezistent la ger şi umbră. Creşte repede în înălţime, creşterea
anuală 40-50 cm, este pretenţios faţă de sol, pe soluri calcaroase capătă aspectul unui
arbust. Este puţin rezistent la secetă. Destul de rezistent la condiţiile urbane. Durata
vieţii în arealul natural cca. 150-200 de ani, dar de obicei este mai puţin longeviv.
Se recomandă pentru sectorul privat, care i-ar putea oferi condiţiile optime,
îndeosebi pentru A. b. ‘Nana’ – formă pitică a bradului de Canada, care se poate utiliza
în rocarii sau combinate cu plantele tapisante.
A. cefalonica Lond. – Brad-de-Grecia. Arbore de mărimea I, originar din munţii
Greciei. Tulpina dreaptă, înălţimea cca. 30 m, coroana larg piramidală, compactă,
ramificarea regulat-verticilată, ramurile dispuse orizontal până la baza tulpinii. Scoarţa
cenuşie-brună, la exemplarele bătrâne groasă, cu crăpături în plăci lungi. Lujerii de
culoare brună-roşcată, glabră. Mugurii ovoizi, cu solzi alipiţi, acoperiţi cu răşină.
Frunzele rigide, înţepătoare, ascuţite, mai rar obtuze, dispuse des pe lujeri, pe cei
sterili – radiar, pe cei fertili – răsucite, pe faţă de culoare verde-închis, lucitoare, pe
dos cu două dungi de stomate, de 1,5-3.0 cm lungime şi 2 mm lăţime. Durata vieţii
acelor 6-7 ani.
Conurile femele cilindrice, de 12-16 cm lungime şi 4-5 cm în diametru, brune-
roşcate, cu bracteele răsfrânte spre bază.
 103

Seminţele ovoidal-triunghiulare, lungimea de cca. 7 mm şi aripa de 23 mm, lăţită la

vârf, de culoare brună-deschis (fig. 37).
Are creştere rapidă. Una din cele mai rezistente specii la secetă şi temperaturi joase
până la -20-25oC. În această privinţă este mai rezistent, decât bradul spaniol şi bradul
de Algeria. Rezistă satisfăcător la gaze şi praf.
Rezistenţa şi decorativitatea acestei specii permit folosirea ei pe teritoriul republicii,
în toate tipurile de plantaţii.
A. concolor Lindl. et Gord. – Brad argintiu (Brad-de-Colorado). Arbori de
mărimea I, originari din America de Nord (munţii Stâncoşi şi Sierra Nevada), creşte la
altitudinea de 1000-2500 de m. Atinge o talie de 50 de m, trunchiul drept, ramurile
laterale orizontale pornite de la nivelul solului, abundent foliate. Scoarţa cenuşie-
deschis, cu pungi de răşină. Lujerii verzi-gălbui, răşinoşi. Coroana piramidală.
Frunzele aciculare plate, de 4-6 cm lungime, curbate, acoperite cu un strat pruinos
argintiu sau glauc, cu două dungi albicioase de stomate pe ambele feţe, cu miros de
lămâie.
Strobilii masculi roşii, conurile femele erecte, cilindrice, de 7-12 cm lungime, verzi-
roşcate, bracteele mai scurte decât solzii seminali (fig. 38).
Maturizarea seminţelor şi recoltarea lor se semnalează prin septembrie.
Rezistent la ger. Datorită dezmuguririi târzii, lujerii şi acele tinere nu se afectează
de îngheţurile de primăvară. Rezistă bine la condiţiile oraşului (gaze, praf, fum,
zgomot, insolaţie excesivă). Puţin pretenţios la condiţiiile solului, creşte chiar şi pe
soluri slab salinizate, dar mai bine se dezvoltă pe soluri profunde, révene. Creşte
repede şi este destul de longeviv (300-350 de ani).
Bradul argintiu se caracterizează printr-o decorativitate excepţională. Datorită
rezistenţei sporite la condiţiile ecologice, plasticităţii şi potenţialului ornamental este
cultivat în toate tipurile de spaţii verzi ale ţării.
Include un şir de forme şi varietăţi decorative, din care vom menţiona: A. c.
‘Compacta’ cu ramurile aşezate sub un unghi acut faţă de ax, cu coroana fastigiată sau
îngust-piramidală. A. c. ‘Violaceae’ – cu acele de o culoare albăstrie-deschis-albuie.
A. nordmanniana Spach. – Brad-de-Caucaz. Creşte spontan în munţii Caucaz la
altitudinea de 2000 de m şi mai mult. Arbori de primă mărime, atingând talia sub 70 m
 104

şi diametrul de 2 m, maestuos, cu trunchiul drept, columnar; rădacina cu mai multe

pivoturi scurte şi nu prea adânci. Creşte pe soluri sărace, umede. Arborii sunt uşor
doborâţi de vânt.
Scoarţa cenuşie-închis, acoperită cu fâşii ritidomale alungite care uşor se exfoliază.
Lemnul uşor, nediferenţiat în duramen şi alburn. Ramurile pubescente, lucioase,
ramificaţiile laterale pornesc de la baza tulpinii. Coroana îngustă, conică.
Acele de 2,5 mm lăţime îngrămădite pe partea superioară a lăstarului, persistă pe
lăstar 9-13 ani. Conurile alungite fusiforme, de 15-20 cm lungime şi 4-5 cm în
diametru, bogate în răşină. Solzii seminali mari, laţi, dar mai scurţi ca bracteele.
Conurile se desfac toamna, odată cu răspândirea seminţelor aripate. Bracteele se
desprind şi cad de pe ax. Axele mai rămân un timp pe ramuri, în poziţie verticală.
Seminţele sunt prevăzute cu o aripioară de culoare galbenă-cafenie. Masa a 1000
de seminţe este de 70 g (fig. 39).
Bradul de Caucaz este rezistent la umbrire, termofil, pretenţios faţă de sol. Lemnul
este folosit în industria de celuloză, este căutat pentru instrumente muzicale.
Creşte destul de repede. La vârsta de 400-500 de ani păstrează capacitatea de
creştere. Destul de rezistent la umbră, se dezvoltă bine şi pe locuri deschise. Necesită
o umiditate sporită a aerului. Rezistent la vânt, la temperaturi joase până la –25oC.
Slab rezistent la condiţiile de oraş. Se poate cultiva pe soluri diferite, inclusiv şi
carbonate.
Bradul de Caucaz este înalt decorativ prin habitusul larg piramidal şi acele lungi,
verzi- întunecat. În locuri deschise, creştere liberă, ramurile flexibile ajung până la
pământ. Se recomandă ca solitar în poiene mari, alei şi grupe mari în centrul şi nordul
ţării. Din forme menţionăm A. nord. ‘Pendula’, coroana căreia include o mulţime de
ramuri scurt arcuite şi pletoase.
A. numidica De Lannoy – Brad-de-Algeria. Arbori de 15-20 m înălţime. Originari
din Algeria (munţii Atlas), unde creşte pe versanţii nordici la altitudinea de 1800-2000
de m, pe soluri calcaroase. Coroana densă, conică. Ramurile dispuse orizontal în etaje.
Frunzele aciculare, la vârf acuminate, uneori slab emarginate, destul de groase, dispuse
dens, la bază contorte, pe lujerii tineri dispuse strigilat (strigillosus). Durata vieţii
acelor este de 4 ani (fig. 40). Acele sunt dispuse pectinat (ca dinţii de pieptene) pe
 105

lujerii fertili. Pe faţa superioară acele stau ca o perie, fiind ceva mai scurte. După
tăierea sau uscarea arborilor, acele rămân mult timp pe lujeri. Conurile ovale, dispuse
erect pe lujeri de 15-20 cm şi diametrul de 4-6 cm.
Bradul-de-Algeria nu este pretenţios faţă de sol, rezistă şi pe soluri puternic
carbonate. Specie de semiumbră. Comparativ cu bradul de Spania este mai rezistent la
temperaturile joase, însă nu şi la secetă. Longeviv. Nu tolerează condiţiile urbane.
Posedă o decorativitate excepţională prin habitus, poziţia ramurilor şi a acelor pe
lujeri. Pot fi folosiţi ca arbori solitari în toate raioanele dendrologice, inclusiv parcurile
cu umiditatea atmosferică mai ridicată.
A. pinsapo Boiss – Brad-de-Spania. Arbore cu talia sub 25 de m înălţime, originar
din sudul Spaniei (munţii Sierra de Ronda), altitudinea 1100-2000 de m. Tulpina
dreaptă, ramificaţia verticilată, neregulată, lujerii bruni-gălbui, mugurii ovoizi, obtuzi,
răşinoşi, lucitori. Scoarţa netedă surie-negricioasă, cu numeroase pungi rezinifere.
Acele scurte, de 8-15 mm lungime, groase, rigide, obtuze sau acute (înţepătoare),
cu dungi de stomate slab pronunţate, dispuse uniform în jurul lujerilor, descrescând
înspre vârful acestuia.
Conurile femele cu solzi seminali triunghiulari, lungi de 10-15 cm şi groase de 2,5-3
cm, uşor îngustate spre bază şi vârf, de culoare brună, bracteele oblonge, spatulate,
ascunse. Seminţele aripate, roşcate (fig. 41).
Bradul-de-Spania se caracterizează printr-o creştere înceată, mai bună în plină
lumină, dar suportă şi semiumbra. Nepretenţios faţă de condiţiile edafice. Se
acomodează pe soluri calcaroase, la uscăciunea solului şi atmosferei. Este una din cele
mai iubitoare de căldură specii de brad. Rezistă la iernile noastre, dar suferă în urma
îngheţurilor târzii de primăvară. Mai rezistentă la secetă este forma cu acele albastre
A. p. ‘Glauca’, dar fiind termofilă, nu suportă gerul.
Specie de mare valoare ornamentală atât ca solitară, cât şi în grupe mici pe fondul
coniferelor cu frunzele întunecate.
A. sibirica Ldb. – Brad siberian. Arbore de până la 30 m înălţime, răspândit în
Siberia Apuseană şi centrală, ajungând până în Mongolia.
Rădăcina pivotantă cu rădăcini puternice laterale. Pe solurile umede rădăcina se
dezvoltă într-un sistem radicular superficial. Rădăcinile formează micorize.
 106

Tulpina dreaptă, puternică, cu diametrul sub 1,5 m. Scoarţa netedă, subţire, cu

pungi rezinifere pline cu răşină (balsam de brad).
Lemnul alb cu o nuanţă gălbuie, fără canale rezinifere, uşor. Inelele anuale se
evidenţiază pronunţat. Se întrebuinţează în calitate de lemn în construcţia,
confecţionarea mobilei şi industria celulozei.
Coroana este coniformă, ramurile dispuse verticilat, pornind chiar din apropierea
suprafeţei pământului. Lujerii lungi, acoperiţi cu perişori rari.
Frunza plată, obtuză sau uşor acută, cu vârful moale, de culoare verde-închis, pe
dos lucioase, cu două dungi albicioase de stomate. Lujerii de 3-5 cm lungime şi 2 mm
lăţime. Persistă 7-10 ani.
Microstrobilii spiciformi, de culoare gălbuie. Macrostrobilii verzi sau bruni-roşcaţi.
Conurile mature erecte, oval-cilindrice, cafenii-închis, de 5-9 cm lungime. Seminţele
aripate, brune-deschis, lungi de 6-7 cm (împreună cu aripa), diseminarea în
septembrie-octombrie. Masa medie a 1000 de seminţe cca. 12 g (fig. 42).
Bradul siberian este o specie rezistentă la ger, puţin suportă condiţiile urbane (fum,
praf, gaze). Necesită soluri bogate révene, profunde; tolerează calcarul.
Se distinge de alte specii de brad prin coroanele îngust-conice, cu vârful ascuţit.
Valoarea acestei specii se evidenţiază prin habitusul excepţional de frumos, piramidal,
regulat, pe fondul grupelor din parcuri. Sensibilitatea la condiţiile nocive şi rezistenţa
slabă la arşiţă permite folosirea acestei specii numai în zona centrală şi de nord a ţării,
pe loturi private.

Genul Tsuga Carr. – Tsugă.

Arbore original din America de Nord, Extremul Orient (Japonia, China), Himalaia.
Înălţimea ajunge până la 75 m. Tulpina de formă regulată, cu scoarţă brună-cenuşie.
Ritidomul cu crăpături adânci, ritidiile deseori se exfoliază. Coroana piramidală, dar
uneori poate fi neregulată cu ramurile larg întinse orizontal şi vârfurile aplecate în jos.
Frunzele acicole (1-1,5 cm), aplatizate, aşezate neregulat, pectiniform, verzi-închis,
lucioase, cu două dungi albe pe partea anterioară.
Microstrobilii se dezvoltă în axilele frunzelor pe lujerii din anul precedent. Conurile
femele mici, ovale sau fusiforme, pendente, moi sau cojoase, lignificate, tinere – de o
 107

nuanţă verde-vie, apoi după maturaţie, brune. Maturaţia în anul formării. Conurile
rămân pe arbori timp îndelungat după căderea seminţelor. Seminţele mici, lung aripate,
de culoare cafenie-deschis.
Genul Tsuga include 14-18 specii.
Tsuga canadensis – Tsugă canadiană. Arbore originar din America de Nord.
Atinge înălţimea până la 30 m. Tulpina erectă, scoarţa brună, bogată în substanţe
tanante, lemnul fără canale rezinifere normale.
Coroana lat-conică neregulată, cu ramurile inferioare dense, dispuse ± orizontal, iar
cele de la vârf arcuite în sus. Lujerii flexibili, scurt pubescenţi.
Frunzele plate, lăţite spre bază, pe margini uneori mărunt ciliate, pe faţa superioară
verzi-închis, lucitoare, pe cea inferioară cu două dungi albe de stomate. Dispuse pe
lujeri pectinat. Peţiolul scurt, decurent, cu o proeminenţă pe ljuer.
Plantă monoică. Strobilii masculi rotunzi, axilari; staminele cu 2 saci polinici de
culoare galbenă. Conurile femele mici, 2 cm lungime, ovoide, scurt pedunculate,
terminale, la început erecte, rămân mult timp pe arbore după căderea seminţelor,
devenind pendente. Maturaţia în primul an. Seminţele mici de 2-4 mm, aripate, cu
pungi răşinoase pe integument. Masa a 1000 de seminţe este de 1,5 g (fig. 43).
Preferă sol fertil, umed, bine drenat, profund, fără exces de calcar, şi umiditatea
atmosferică sporită. Are creştere relativ înceată. Calităţile ornamentale înalte.
Exemplarele vechi de tsugă din parcul Ţaul şi Dendrariul din Chişinău s-au uscat.
Specia actualmente poate fi întâlnită numai pe loturile private, exemplare de talie mică
cu coroana compactă (varietăţile T. c. ' Nana ', T. c. ' Compacta ' ş.a.
Genul Pseudotsuga Carr. – Duglas.
Speciile de duglas sunt răspândite în America de Nord, în sudul Asiei Orientale.
Arbori de dimensiuni colosale, atingând înălţimea maximă până la 100 m, iar medie
30-50 m şi 2 (4) m în diametru. Trunchiul vertical, scoarţa groasă, cu crăpături
longitudinale adânci. Lemnul cu canale rezinifere longitudinale şi orizontale, cu
îngroşarea spiralată a traheidelor, acestea constituie un caracter specific numai genului
Pseudotsuga. Coroana regulat conică, uneori la arborii bătrâni dereglată, cu ramurile
dispuse neregulat, orizontal, ajurate, ceea ce dă arborilor solitari o înaltă decorativitate.
Mugurii alungit ovaţi, la vârf ascuţiţi, glabri, nerăşinoşi.
 108

Frunzele liniare, plate, pe faţă sulcate, pe partea anterioară crenate, cu două dungi
de stomate, la vârf întregi sau emarginate; cu două canale rezinifere; dispuse spiralat,
patent sau pectinat pe lujeri, de culoare verde sau verde-glaucă.
Microstrobilii cilindrici, axilari, solitari, la bază înconjuraţi de scvame. Conurile
femele ovate sau alungit ovate, pendente, cu solzii seminali rotunjiţi, coriacei-lignoşi,
dispuşi pe ax spiralat. Bracteele trilobate, exerte. Solzii, la maturaţia conurilor, se
depărtează şi eliberează seminţele în acelaşi an. Seminţele aripate, nerăşinoase.
Pseudotsuga include 7-18 specii.
Pseudotsuga menziesii Franco – Duglas verde. Arbore originar din vestul Americii
de Nord. Atinge dimensiuni din cele mai mari, 50-75 (95-110) m înălţime şi până la
4,5 în diametrul trunchiului. Rădăcina pivotant-trasantă, puternică. La arborii tineri
scoarţa este netedă, groasă şi cu pungi răşinoase; la cei maturi cu ritidomul gros, cu
crăpături adânci, longitudinale, spongios, cafeniu-roşiatic. Lemnul elastic cu alburn şi
duramen, rezistent, frumos colorat, cu puţine canale rezinifere, inelele anuale
exprimate, traheidele cu îngroşare spiralată, ceea ce dă lemnului calităţi tehnice
superioare.
Coroana zveltă, lat piramidală, constituită din ramuri aproape orizontale. Lujerii
subţiri, pubescenţi, galbeni-verzui, cu vârsta devin roşii-cenuşii. Mugurii conic-ovaţi,
lucitori, de culoare cafenie-închis.
Frunzele liniare, obtuze sau ascuţite, elastice, pe faţă de culoare verde, lucitoare, pe
dos verde-închis, cu două dungi albicioase de stomate, scurt pedunculate, prinse pe
pulvinul puţin proeminent, dispuse pe lujeri ± pectinat, de 2-3 cm lungime şi 1-1,5 mm
lăţime, aromate (strivite au miros de lămâie).
Microstrobili amentiformi, de 1-2 cm lungime, galbeni, dispuşi în 2 rânduri pectinat
sub un unghi aproape drept faţă de axul lujerului. Conurile femele ovate, de 7-10 cm
lungime; solzii seminali rotunjiţi, cu marginea întreagă; bracteele erecte, trilobate,
alipite de solzi, cu marginile ieşite afară dintre solzi. Seminţele triunghiulare, pe partea
superioară convexe, pe cea inferioară plate, de culoare cafenie-roşiatică; aripa de 7-10
mm lingime, masa a 1000 de seminţe de 7,6-10 g.
Maturaţia seminţelor – în septembrie; puterea germinativă cca. 55% (fig. 43:2).
 109

Duglasul verde vegetează pe diferite soluri, evită solurile compacte sau înmlăştinite.
Creşte rapid pe solurile profunde, revene, în tinereţe este sensibil la arşiţă şi îngheţuri.
Duglasul verde poate fi folosit în culturi silvice împreună cu Pinus strobus în
raionul dendrologic de nord al R.M. şi ca specie ornamentală în nord şi centru ca
arbori solitari şi în grupuri mici, mai rar alei. Solitarii formează coroane
impresionante, mari, piramidale, care încep de la suprafaţa solului. Are mai multe
varietăţi şi forme din care menţionăm:
P. m. ‘Caesia’ – cu ramurile orizontale şi acele de culoare verde-gri.
P. m. ‘Glauca’ – arbori cu coroana îngust-conică, ramurile orientate în sus, acele
argintii. Cel mai rezistent la condiţiile urbane.
Genul Picea Dietr. – Molid.
Speciile de molid sunt răspândite în Emisfera de Nord (Europa, Asia, America),
diversitatea maximă atingând în zona montană a Chinei.
Molizii sunt arbori de prima mărime, atingând înlţimea de 60 m şi mai mult,
diametrul de 1,5-2 m. Rădăcina este superficială, din care cauză uneori sunt doborâţi
de vânturi. Scoarţa la arborii tineri ± netedă, cenuşie cu nuanţă brună, la cei în vârstă
crăpăcioasă, relativ subţire, uşor se exfoliază. Lemnul alb sau slab gălbui, rareori
cafeniu-deschis sau roşu-deschis, cu un sistem de canale rezinifere verticale şi
orizontale şi traheidele radiare cu îngroşare dentiformă şi spiralată pe pereţii interiori,
se consideră superior celui de brad. Coroana piramidală conică cu ramurile dispuse
verticilat şi izolat intermediare. Lujerii numai de tip macroblaste.
Frunzele aciculare, ascuţite, tetramuchiate (cu unele excepţii, de ex., specia P.
omorica), sunt dispuse spiralat în jurul lujerilor pe nişte pernuţe proeminente şi
decurente, ceea ce dă lujerilor un aspect brăzdat după căderea frunzelor.
Microstrobilii amentiformi, galbeni-roşcat, dispuşi în toată coroana pe axila
lăstarilor din anul precedent. Conurile terminale, la început erecte, mai târziu devin
pendente, solzii seminali pieloşi, persistenţi, bracteele scurte, ascunse între solzii
seminali. Culoarea conurilor se schimbă de la verde, purpurie-vie, până la cafenie-
închis; maturaţia anuală – toamna. După eliberarea seminţelor, conurile mai rămân
câtva timp pe arbori, apoi cad.
 110

Seminţele mici, aripate, fără pungi răşinoase, îşi păstrează capacitatea de germinare
mai mulţi ani.
Molizii sunt mai puţin pretenţioşi faţă de fertilitatea solului, rezistenţi la ger şi la
umbră, dar nu rezistă la secetă.
Genul Picea include (după diferiţi autori), 35-50 de specii, repartizate în două
secţii: (1) Eupicea cu speciile P. abies, P. obovata, P. pungens, P. engelmanii, P.
canadensis, P. orientalis etc. şi secţia (2) Omorica – P. jezoensis, P. omorica, P.
sitchensis.
Picea abies (L.) Karst. (P. excelsa Link) – Molid comun. Arbore răspândit în
Europa (de la munţii Pirenei, până la Ural), predominant în pădurile de conifere din
Carpaţi. Arbori până la 50 m înălţime şi sub 2 m diametru. Rădăcina trasantă cu mai
multe ramuri laterale, care pleacă de la colet, ceea ce face arborii vulnerabili la
vânturile puternice. Tulpina erectă, cilindrică, elagajul se produce destul de uşor.
Scoarţa netedă la arborii tineri, brună-deschis, mai târziu formează solzi subţiri. La
arborii bătrâni ritidomul capătă o nuanţă brună-roşcat până la cenuşie, se exfoliază în
solzi subţiri. Lemnul alb, nediferenţiat în duramen distinct, moale, uşor, rezistent,
elastic, cu canale rezinifere, inele anuale pronunţate.
Coroana ascuţit-piramidală, aproape columnară, cu ramurile laterale întinse
orizontal sau aplecate, dispuse în verticile. Ramurile de ordinul al II-lea la arborii
bătrâni, de regulă, sunt pendente.
Lujerii glabri sau scurt pubescenţi, de culoare brună sau galbenă-roşiatică. Mugurii
laterali ovoidali, roşii-brunii, cei terminali conici, acoperiţi cu solzi. Muguri nerăşinoşi.
Frunzele acicole sau liniare, tetramuchiate, drepte sau puţin falcate, acute,
înţepătoare, de culoare verde-închis, cu dungi slabe, albăstrui, lungi de 1-2,5 cm,
dispuse în jurul lujerilor uniform sau mai îngrămădite pe partea superioară.
Microstrobili amentiformi, de 2-3 cm lungime, roşii-gălbui pe lujerii din anul
precedent. Conurile acoperite cu solzi subţiri, romboidali, cu vârful trunchiat,
emarginat sau scurt dinţat. Conurile de formă cilindrică sau conic-cilindrică, de 10-15
cm lungime, pendente, la început verzi sau roşii, iar la maturitate brune. Seminţele
relativ mici, de 4-5 mm lungime, trimuchiate, aripa sub 12 mm lungime. Maturizarea
seminţelor are loc în toamna aceluiaşi an, când solzii se îndepărtează şi seminţele cad,
 111

iar conurile mai rămân un timp pe arbori. Seminţele au o capacitate germinativă înaltă
(70-80%) (fig. 44). Molidul comun este una din cele mai rezistente specii la ger şi
umbră. Pretinde la umiditatea atmosferică şi edafică înaltă, de aceea slab rezistă în
condiţiile urbane. În solul bogat şi reavăn dezvoltă un sistem radicular superficial cu un
lemn cu capacităţi fizico-mecanice reduse, de aceea suferă de vânturi şi avalanşe.
Se cultivă în cantităţi mari în pepinierele gospodăriilor silvice special pentru “brazi
de Crăciun”. Are foarte multe forme şi varietăţi care se deosebesc prin habitusul
coroanei şi culoarea acelor, precum şi prin însuşirile ecologice.
I. După creştere şi coronament, cu diferit aspect decorativ, mai importante sunt
următoarele:
P. a. ‘Virgata’ – şerpuitoare, arbore cu fusul drept, ramurile lungi, drepte, cu
puţine ramificaţii, cele de la bază atârnă în jos, cele din mijlocul coroanei cresc
orizontal, iar cele din vârf cresc sub un unghi orientate în sus.
P. a. ‘Pendula’ – plângătoare, arbori cu ramurile îndreptate în jos.
P. a. ‘Inversa’ – asemănătoare cu precedenta, dar cu un coronament mai dens,
cu ramurile mai lipite de fus şi ácele mai groase şi verzi lucitoare.
P. a. ‘Pyramidalis’ – cu coroana îngust conică, ramurile îndreptate în sus sub un
unghi ascuţit.
P. a. ‘Nana’ – arbore mic, cu coroana compactă, conică sau semisferică, lujerii
şi ácele mici.
P. a. ‘Gregoryana’ – arbore pitic, cu coroana conică sau sferică cu acele verzi-
deschis.
II. După culoarea acelor:
P. a. ‘Argentea’ – cu frunzele de culoare argintie.
P. a. ‘Aurea’ – arbust dens, cu ácele mai deschise la culoare, verde-aurii.
În parcuri şi grădini molidul comun se plantează solitar (formele şi varietăţile) şi în
grupe sau în masive în asociaţie cu alte specii.
P. engelmannii Engelm. – Molid-de-Arizona. Arbore originar din America de
Nord (munţii Stâncoşi). Talia ajunge până la 50 m înălţime şi 90 cm în diametru,
coroana densă, piramidală, ramurile nu sunt dispuse în verticile. Lujerii prezintă nişte
 112

microblaste glandulos-păroase. Mugurii acoperiţi cu solzi alipiţi, tomentoşi, răşinoşi.

Scoarţa relativ subţire, de culoare brună-dschis.
Frunzele aciculare, flexibile, puţin înţepătoare, de culoare verde, argintie, glaucă,
lungi de 1,5-2,5 cm, cu miros neplăcut.
Microstrobili de culoare roşie-aprins. Conurile cilindrice, oblonge, lungi de 4-7 cm,
cu solzi subţiri, flexibili, de formă romboidală, cu vârful emarginat. Seminţele mici cca.
3 mm, masa a 1000 de seminţe este de 3 g (fig. 45).
Cerinţele ecologice ale molidului de Arizona sunt aproape similare cu cele ale P.
pungens, însă el are o creştere mai lentă. Tolerează bine fumul atmosferei urbane şi
seceta, nu şi lumina plină. Faţă de sol este nepretenţios. Specie longevivă. Posedă
calităţi decorative înalte, însă nu întratât ca P. pungens. Cu vârsta îşi pierde până la ⅔
din ramuri, golindu-şi tulpina. Are câteva forme ornamentale:
P. e. ‘Argentea’ – cu frunze argintii.
P. e. ‘Glauca’ – cu frunze albăstrii, mai ales primăvara.
În parcuri molidul de Arizona se plantează în grupuri sau în componenţa masivelor.
P. pungens Engelm. – Molid înţepător. Arbore originar din America de Nord
(munţii Stâncoşi, altitudinea de 2000-3000 m). Arbrore de mărimea I, de până la 50 m
înlţime şi 120 cm în diametru. Coroana piramidală sau aproape cilindrică. Ramurile
sunt dispuse orizontal în verticile distanţate. Lujerii viguroşi, glabri, de culoare brună-
deschis.
Mugurii conici sau globuloşi, cei terminali mai mari, nerăşinoşi. Solzii la vârf
răsfrânţi. Scoarţa cenuşie.
Acele rigide, înţepătoare, uşor curbate, dispuse în jurul lujerilor, mai înghesuite pe
partea superioară, acoperite cu un strat pruin argintiu, glauc sau ceruleu, care cu timpul
se şterge.
Microstrobili rozii-violacei cu o nuanţă gălbuie. Conurile femele cilindrice, de 6-10
cm, cu solzi subţiri romboidali, flexibili, emarginaţi, de culoare brună-deschis. După
căderea seminţelor se mai ţin pe arbori până în toamna anului viitor. Seminţele relativ
mici, masa a 1000 de seminţe este de 4-5 g (fig. 46).
Molidul înţepător este nepretenţios faţă de condiţiile pedoclimatice. Rezistent la
ger, secetă şi insolaţie. Rezistent la vânt şi polei. Este una din cele mai rezistente specii
 113

de conifere, mai ales formele argintii, la gaze, fum, praf şi atmosfera urbană. În tinereţe
rezistă la formarea artificială a coroanei prin tundere. Longeviv.
Posedă o decorativitate de excepţie. Are multe forme şi varietăţi.
I. După forma coroanei:
P. p. ‘Columnaris’ – forma cu coroana fastigiată şi ramurile scurte.
P. p. ‘Costeriana’ - cu ramurile, mai ales, partea inferioară, aplecate în jos, şi
acele albastre.
II. După culoarea frunzelor:
P. p. ‘Glauca’ – cu acele albastre pe parcursul întregii perioade de vegetaţie.
P. p. ‘Argentea’ – cu acele argintii.
P. p. ‘Aurea’ – cu acele galbene-aurii când creşte pe loc deschis.
Molidul înţepător cu formele sale este una din cele mai ornamentale specii de molid
prin etajarea ramurilor şi culoarea argintie-albastrie a frunzelor, în aceeaşi timp fiind
cea mai rezistentă la condiţiile urbane. Merită să fie folosită larg în toate tipurile de
plantaţii în parcuri şi grădini.
P. glauca Voss. – Molid-de-Canada (molid alb). Arbore originar din America de
Nord. Atinge înălţimea de 20-35 m şi 60-120 cm diametru. Trunchiul drept. Coroana
regulat piramidală, ramurile dispuse verticilat, la arborii tineri orientate oblic în sus, la
cei bătrâni – orizontale, sau puţin aplecate în jos. Scoarţa cenuşie-cafenie.
Frunzele aciculare, tetramuchiate, de 2-3 cm lungime, de culoare glaucă, cele tinere,
albe-argintii. Viaţa frunzelor 5-10 ani, la strivire au un miros caracteristic de coacăză.
Conurile aproape cilindrice, de 5 cm lungime. După căderea seminţelor conurile se
mai menţin pe arbori, de obicei, până la toamna următoare. Masa a 1000 de seminţe
este de 2,5-3 g.
Capacitatea de germinare se păstrează câţiva ani, procentul de încolţire 65-90%.
Molidul de Canada nu este pretenţios faţă de sol, este rezistent la ger şi secetă, este
sensibil la poluanţii gazoşi. Creşterea destul de rapidă la arborii tineri.
După decorativitate este net inferior molidului înţepător. Este o specie mult
cunoscută datorită formei:
P. p. ‘Conica’ – pitic, cu creştere înceată, cu coroana conic-îngustată, foarte densă,
cu acele mici, dispuse pe lujerii scurţi. Este foarte căutată pentru rocării şi alpinarii.
 114

P. omorica Purk. – Molid sârbesc. Arbore argintiu din Alpii Dinarici, se consideră
plantă relictă din epoca terţiară, actualmente având un areal restrâns. Tulpina dreaptă,
înălţimea până la 50 m, ramurile scurte de la bază până în vârf, în arborete dese tulpina
se goleşte în partea de jos până la jumătate. Coroana îngustă, piramidală, aproape
columnară. Lujerii scurţi-păroşi, de culoare brună-cenuşie. Lemnul valoros.
Frunzele aciculare, comprimate, la vârf obtuze, de 8-18 cm lungime, cele de pe
partea superioară a lujerilor îndreptate spre vârful acestora; pe partea superioară
albicioase, pe cea inferioară de culoare verde-închis, cu două dungi glauce-albii de
stomate.
Conurile femele relativ mici, ovale, de 3-6 cm lungime, la început roz-violacee, apoi
brune, cu solzi seminali laţi, la vârf rotunjiţi, la bază îngustaţi. Seminţele scurt şi lat
aripate, mici, masa a 1000 de seminţe 3 g (fig. 47).
Specie cu creştere înceată; nepretenţioasă faţă de sol, creşte chiar şi pe calcar.
Rezistentă la ger, secetă şi vânt. Suportă condiţile oraşului, prin ce se aseamănă cu P.
pungens. Specie longevivă.
Posedând calităţi ornamentale înalte şi o amplitudine ecologică largă, molidul
sârbesc ar putea fi cultivat cu uşurinţă în spaţiile verzi din toate zonele dendrologice
ale Moldovei.
P. orientalis Link. – Molid-de-Caucaz. Arbore răspândit în munţii Caucazului
(Armenia, Turcia) la altititudinea de 1300-2100 m. Atinge înălţimea de până la 60 m şi
2 m diametru. Rădăcina relativ adâncă, trunchiul vertical, lemnul de calitate
superioară, cu inelele anuale uniform dezvoltate. Coroana îngust conică. Ramurile
pornesc de la baza tulpinii.
Acele scurte, până la 1 cm lungime, drepte, rigide, obtuze, tetramuchiate, de
culoare verde-închis, lucioase, dispuse alipit pe lujeri; au o aromă plăcută.
Conurile îngust ovale sau obovate, de 6-10 cm lungime. Solzii seminali laţi,
rotunjiţi, întregi, de culoare brună. Seminţele mai mari, decât la P. omorica, masa a
1000 de seminţe de 7,3 g (fig. 48). Facultatea germinativă – 90%.
Specie cu creşterea înceată, nu tolerează seceta îndelungată şi nici insolaţia
puternică, instalându-se mai mult în umbră. Este exigentă faţă de umiditatea aerului şi
a solului, preferă soluri profunde luto-nisipoase sau nisipo-lutoase, creşte şi pe soluri
 115

pietroase mai puţin umede. Este unul din cei mai decorativi molizi care posedă acele
mici, scurte. În zonele cu climă umedă, se pretează la obţinerea de forme tunse şi
garduri vii.

Genul Larix Mill. – Laricea, Zada.

Arbori monoici de 30 (60) m, răspândiţi în Europa, Asia şi America de Nord.
Coroana rară, răsfirată, ramurile dispuse în verticile neregulate. Lujerii prezintă
macroblaste şi microblaste. Scoarţa groasă, crăpăcioasă. Lemnul tare, greu.
Frunzele îngust liniare, moi, spiralat dispuse pe macroblaste şi în fascicule sau
verticile pe microblaste. Spre deosebire de alte pinacee, la zadă, acele sunt căzătoare.
Microblastele uneori se usucă şi cad, iar altele se transformă în lujeri lungi.
Macroblastele poartă muguri axilari, din care se dezvoltă frunze şi strobili.
Plantă monoică. Conurile rotunde până la cilindrice, de 1-10 cm lungime, ating
maturitatea în acelaşi an, solzii seminali se deschid toamna sau primăvara următoare,
dar nu cad cu totul, ci rămân pe arbore timp îndelungat. Seminţele aripate, sunt de
formă ovoidă, turtite, brune-gălbui ies din conuri treptat timp de câţiva ani. Capacitatea
de germinare 1-2 (3) ani. Puieţii cresc destul de repede.
Genul Larix, după diferiţi autori include 10-20 specii.
Larix decidua Mill. – Zadă europeană. Arbore de prima mărime, răspândit în
Europa (munţii Alpi, Carpaţi, ţinuturi montane din Cehia, Polonia) la altitudinea de
până la 2500 de m.
Rădăcina pivotantă cu puternice şi profunde rădăcini laterale. Arborii ajung la
înlţimea de 50 m, tulpina dreaptă, uneori în formă de sabie. Trunchiul curăţat de crăci
până la mare înlţime, poate atinge grosimea de 2 m în diametru. Scoarţa arborilor tineri
este netedă, cenuşie, la arborii în vârstă formează un ritidom gros ce se exfoliază în
plăci neregulate. Lemnul tare, elastic, rezistent în apă. Se întrebuinţează la construcţia
navală, mobilă fină ş. a. Duramen roşcat cu răşină. Coroana conică, rară. Ramurile
dispuse aproape orizontal în verticile neregulate. Lujerii lungi, subţiri, pendenţi, glabri
şi brăzdaţi, de culoare gălbuie. Lujerii scurţi se dezvoltă primăvara în lujeri lungi.
Mugurii aproape sferici, glabri şi răşinoşi, de culoare brună.
 116

Acele moi, de 1-3 cm lungime, dispuse spiralat pe lujerii lungi, iar pe cei scurţi – în
fascicule câte 30-40 bucăţi, verzi, toamna galbene-portocalii, căzătoare.
Microstrobilii ovoizi, pedicelaţi, galbeni. Conurile femele ovoid-alungite, solzii
seminali pieloşi, roşii-violacei sau verzi, bracteele scurte se văd numai după desfacerea
solzilor. Seminţele mici, 3-4 mm lungime, aripate. După ce seminţele se scutură
toamna, conurile mai persistă pe arbori încă 2-3 ani. Puterea de germinaţie este scăzută
(20-40%) (fig. 49).
Zada europeană creşte în primii ani destul de repede. Rezistentă la ger, însă suferă
la secetă. Creşte bine pe soluri cernoziomice profunde şi revene, nu suportă
înmlăştinirea. Având condiţiile pedoclimatice necesare poate suporta poluarea cu gaze,
fum, praf.
Se recomandă pentru zonele de nord şi centrală a ţării, în fâşii de protecţie a
câmpurilor, împădurirea costişelor cu expoziţie nordică, în masive şi grupe mari în
spaţiile verzi. În calitate de arbori ornamentali sunt căutate formele de L. decidua, care
pot fi folosite ca solitare:
L. d. ‘Globosa’ – cu lujerii scurţi şi de formă sferică.
L. d. ‘Pendula’ – talia a III-a; habitusul aparte, cu ramurile şi lăstarii lungi şi
curbaţi în jos.
L. leptolepis Gord. – Larice japoneză. Arbore originar din Japonia (munţii
insulei Hondo, altitudinea 1600-2700 m), cu talia până la 30 m, tulpina dreaptă cu
coroana cilindrică, lujerii pubescenţi, mai târziu glabri, roşii-violacei. Mugurii roşii.
Lemnul preţios.
Acele de 2,0-3,5 cm lungime, grupate în fascicule câte 40 şi mai multe, de culoare
verde-glaucă, toamna – violacee, cad târziu după uscare.
Microstrobilii ovoizi de culoare galbenă-palid. Conurile subsferice, lungi de 3-5 cm,
solzi foarte subţiri, fragili, cu marginea superioară ştirbită şi răsfrântă în afară,
bracteele ascunse (fig. 50).
Specie cu creştere rapidă. Din toate speciile de laricea este cea mai rezistentă la
umbrire. Rezistentă la ger. La condiţiile solului este puţin prenţioasă.
Rezistenţa ecologică şi proprietăţile decorative permit folosirea acestei specii în
spaţiile verzi din toate raioanele dendrologice ale republicii.
 117

L. occidentalis Nutt. – Larice occidentală. Specie originară din munţii Americii de

Nord (600-2300 m). Arbore cu talia de 50 (80) m şi grosimea de 1-1,2 (2,4) m în
diametru. Coroana îngust piramidală, ramurile relativ scurte. Lujerii la început
pubescenţi, apoi glabri, de culoare cafenie-oranj; cu mugurii glabri, cafenii. Scoarţa la
arborii tineri scvamoasă, destul de groasă (8-15 cm), cafenie-cenuşie.
Acele subţiri, de 20-40 mm lungime, de culoare verde-palid, dispuse pe microblaste
în fascicule câte 14-40 buc.
Microstrobilii de formă alungită ovală, verzi sau purpurii. Conurile ovate, de 25-35
(50) mm lungime, 18-25 mm diametru, cu 7-12 rânduri de solzi seminali rotunzi sau
trunchiaţi, în partea bazală fin pubescenţi; bracteele cu vârful lung, ascuţit, ieşite
parţial în afară dintre solzi. Maturaţia în septembrie. Seminţele aripate, de cca. 6 mm
lungime, cu aripa – până la 18 mm, albicioase, masa a 1000 de seminţe este de 3,3 g.
Puterea germinativă 65% (fig. 51).
În primii ani creşte destul de repede în plină lumină. Rezistă la gerurile mari şi
arşiţa de vară. Sensibilă la umiditatea solului, preferând soluri profunde, fertile şi
revene.
Se recomandă pentru spaţiile verzi datorită coroanei superbe şi capacităţii de a-şi
păstra frunzişul auriu până toamna târziu.
L. sibirica Ldb. – Larice, zadă siberiană. Arbore înalt până la 45 m şi 80-100 cm
în diametru, răspândit în Siberia şi Mongolia până în tundră.
Tulpina dreaptă, zveltă, coroana cilindrică, cu ramurile laterale erecte. Lujerii
galbeni-verziu, lucitori, la început păroşi, mai târziu glabri. Mugurii laterali mici,
subrotunzi, bruni-negricioşi, lucitori.
Scoarţa groasă (până la 20 cm), ritidomul din straturi rozee-zmeurii. Lemnul, ca şi
la L. decidua, tare, greu, trainic, cu duramenul mare, de culoare brună-roşcată,
alburnul alb, subţire, rezistent în apă.
Acele de 2-4 cm lungime, dispuse câte 30-50 în fascicule, toamna capătă culoarea
galbenă-aurie, cad pe vremea gerurilor.
Conurile mici, 2-3 cm lungime, de culoare galbenă-deschis sau galbenă-brună.
Solzii seminali relativ înguşti, subţiri, pieloşi, pubescenţi. Bracteele depăşesc solzii cu
1-3 mm şi ies în afară. Seminţele de 2-4 mm, gălbui, cu mici pete întunecate, se
 118

scutură imediat după maturaţie. Masa a 1000 de seminţe 6-10 g. Capacitatea

germinativă – 60-80% (fig. 52).
Creşte repede, dar mai încet decât zada europeană. Tolerează lumina, gerul şi
seceta. Relativ rezistentă la condiţiile oraşului, preferă solurile profunde, calcaroase.
Poate fi folosită în culturile silvice la nordul ţării, în fâşii de protecţie şi pe
terenurile degradate; spaţiile verzi în toate zonele dendrologice ale R.M., în grupe mari
şi mici, alei şi ca solitar. În ultimul caz formează o coroană larg-conică.
Genul Cedrus Mill. – Cedru.
Arbori sempervirescenţi, de prima mărime, răspândiţi în regiunea muntoasă a
Mediteranei şi în Himalai. Tulpina puternică, până la 50 m înlţime. Coroana neregulat-
întreruptă, efuză sau piramidală. Ramurile verticilate şi intermediare. Lujerii de două
tipuri – lungi şi scurţi.
Lujerii lungi gălbui păroşi, mai târziu bruni şi aproape glabri. Lemnul diferenţiat în
alburnul de culoare gălbuie-deschisă şi duramenul intensiv colorat în galben-viu,
cafeniu-gălbui, roşu-gălbui în dependenţă de condiţiile de creştere. Caracteristic pentru
cedru este aroma plăcută, pe care o emană. Un caracter specific este torusul fimbriat al
traheidelor.
Frunzele aciforme, rigide, tetramuchiate, dispuse solitar şi spiralat pe lujerii lungi şi
în fascicule de câte 30-40 ace pe cei scurţi. Culoarea de la verde-închis, până la
cenuşie-argintie, uneori cu nuanţă glaucă. Persistă pe arbori 3-6 ani.
Microstrobilii destul de mari. Solzii seminali laţi, puternic lipiţi. Seminţele măşcate,
răşinoase, nu sunt atacate de rozătoare, maturează după 2-3 ani şi îndată după
maturaţie se diseminează.
Genul cuprinde 4 specii – C. atlantica; C. libani; C. brevifolia C. deodara (cedru
de Himalai).
Cedrus atlantica Manetti – Cedru-de-Atlas. Arbore de prima mărime întâlnit în
munţii Algeriei şi Marocului. Arbore falnic cu înălţimea până la 40 m, coroana
piramidală sau efuză cu ramurile laterale scurte, dispuse sub un unghi ± ascuţit. Lujerii
lungi, la început gălbui, păroşi, apoi bruni şi glabri, cei scurţi, prevăzuţi cu fascicule de
frunze aciculare.
 119

Frunzele rigide, ascuţite, la vârf carenate, lungi de peste 2,5 cm, de culoare verde
sau albăstruie, persistente.
Plantă monoică, conurile erecte, ovoide, lucitoare, răşinoase, solzii seminali foarte
laţi, îngustaţi la bază, strâns lipiţi imbricat unii de alţii, pe marginea superioară cu o
dungă de culoare brună-închis.
Conurile se maturează după 2-3 ani, pe urmă se desfac şi se scutură. Seminţele cu
aripa lungă de 1,5 cm, masa a 1000 de seminţe egală cu 83 g (fig. 53).
Este o specie iubitoare de lumină, rezistentă la secetă, creşte rapid în tinereţe.
Rezistă până la – 20oC, la temperaturi mai joase îngheaţă creşterea anuală. Cu vârsta
devine mai rezistentă. Creşte pe orice soluri cu umiditate suficientă; pe soluri puternic
calcaroase greu suportă seceta. Formele cultivate în Moldova:
C. a. ‘Glauca’ – cu frunziş variabil verde-albăstrui.
C. a. ‘Glauca Pendula’ – formă cu acele albastre şi lujerii recurbaţi în jos, formă
plângătoare. Specia şi formele ei pot fi folosite în spaţiile verzi pe prim plan, ca solitari
pe fondul gazonului sau a apei.
C. libani Laws. – Cedru-de-Liban. Arbore maestuos, originar din Liban şi Turcia,
creşte în munţi la altitudinea de 1300-2000 de m (m. Taur şi Antitaur). Atinge înălţimea
de 25-40 m, coroana la arborii tineri piramidală sau umbeliformă, la arborii senili
etajată, cu ramurile larg întinse, puternice. Lujerii glabri sau uşor pubescenţi.
Acele de 15-35 mm lungime, lăţimea mai mare, decât grosimea, de culoare verde-
închis sau verde-glaucescentă-deschis (la unele forme).
Conurile femele doliiforme (în formă de butoi), 8-10 cm grosime, de culoare
cafenie-deschis. Solzii seminali, de cca. 5 cm lăţime, cu marginea superioară
neacoperită, destul de mari, 15-18 mm lungime, masa a 1000 de seminţe este de 111,1
g (fig. 54). Lemnul cu duramenul cafeniu-deschis, aromat, cu inele anuale late, după
proprietăţile fizico-mecanice se apropie de lemnul de zadă. Specie cu creştere lentă.
Cedrul de Liban este mai rezistent la ger (până la –25 0C) şi mai iubitor de lumină,
decât alte specii de cedru. Pretenţios faţă de sol, creşte pe soluri carbonate. Rezistent
la secetă şi insolaţie. Relativ rezistent la condiţiile de oraş. Are mai multe forme, din
care menţionăm:
 120

C. l. ‘Pendula’ – cu ramurile atârnate în jos, se întâlnesc exemplare şi cu acele

albastre.
Arborii solitari şi grupele libere, formate din cedru de Liban, produc o imagine de
neuitat – tulpina erectă, puternică, coroana neregulat etajată, unicală felul său.

Genul Pinus L. – Pin.

Pinii, de obicei, sunt arbori mari, erecţi, atingând înălţimea de 50 (75) m şi 2-4 m în
diametru şi numai unele specii reprezintă arbuşti procumbenţi. Rădăcina pivotantă, cu
puternice rădăcini laterale. Trunchiul drept cu scoarţa groasă, brună-cenuşie-întunecat
sau brună-roşcat, formează de timpuriu un ritidom cu crăpături adânci. Lemn cu
duramen colorat şi canale rezinifere.
Coroana piramidală la arborii tineri şi ovată sau umbeliformă la cei bătrâni, ramurile
laterale, relativ groase, dispuse în verticile. Lăstarii de două tipuri – lungi
(macroblaste) şi scurţi (microblaste). Lăstarii lungi poartă numai frunze scvamiforme,
la subsuoara cărora se află macroblaste cu fascicule de câte 2,3,5 frunze, iar între
acestea se găsesc mugurii.
Frunzele la pin sunt lungi şi subţiri, în secţiune transversală plan-convexe, durata
vieţii - 3-6 ani.
Microstrobilii amentiformi, scurţi, îngrămădiţi la baza lujerilor din anul curent la
subsuoara frunzei scvamiforme. Fiecare microstrobil constă din numeroase stamine
solziforme cu câte doi saci polinici pe partea inferioară. Macrostrobilii sau conurile
sunt constituite din solzi seminali îngroşaţi în partea de la vârf, formând o apofiză cu o
proeminenţă numită umbelic şi din bractee cojoase mai scurte, decât solzii seminali,
astfel că la conurile mature nici nu se văd, dispuse aproape de vârful lăstarilor, solitare
sau câteva în verticil, erecte sau pendente, foarte variate ca mărime şi formă la diferite
specii.
La maturitate solzii se depărtează unul de altul, iar uneori rămân dispuşi compact şi
cad împreună cu seminţa. Seminţele aripate, uneori nearipate.
Genul Pinus include cca. 100 de specii răspândite în zona temperată a Emisferei de
Nord, Mediteraneană şi numai unele specii în zona tropicală.
 121

Multe specii de pin reprezintă o sursă de lemn preţios, se aplică în silvicultură

pentru crearea perdelelor forestiere de protecţie, pentru împădurirea terenurilor cu
solul sărac şi uscat, pentru crearea spaţiilor verzi şi zonelor de recreaţie.
P. pallasiana Lamb. – Pin-de-Crimeea.
Specie „pionieră”, oligotrofă. Creşte bine pe soluri puternic carbonate. Rezistă
seceta, insolaţaia, gerul şi condiţiile de oraş (fumul, praful, gazele). Produce multă
răşină, puţin este atacat de ciuperci. Morfologia este similară cu P. nigra.
Poate fi folosit mai larg în amelioraţiile silvice, pe terenuri degradate, pante cu
expoziţie sudică. Prezintă inters ornamental prin acele lungi, coroana deasă şi tulpina
neagră.
P. flexilis James – Pin-de-California. Specie răspândită în partea de vest a
Americii de Nord, munţii Stâncoşi (altitudinea 1500-3300 m) (Nevada, California).
Arbore de 20-25 m înălţime. Trunchiul drept cu scoarţa brăzdată, de culoare
cenuşie-închis. Lemnul moale, uşor, galben-palid, la aer devine roşiatic. Coroana la
arborii tineri îngust piramidală, la cei bătrâni lat rotundă. Ramurile subţiri, flexibile.
Lăstarii lungi, pubescenţi, verzi-gălbui, sub 10 mm lungime.
Frunzele aciculare, drepte sau puţin curbate, rigide, dispuse la vârful lăstarilor în
fascicule câte 5.
Conurile cilindrice, 7-15 cm lungime şi 4-6 cm diametru, lucitoare, dispuse aproape
terminal pe lăstari, sesile, la început erecte, apoi pendente. Solzii destul de groşi,
lemnoşi, cu vârfurile rotunjite, cu umbelicul obtuz, de culoare întunecată, la conurile
mature reflexibil. Seminţele relativ mari, masa a 1000 de seminţe este de 111 g,
comestibile, la gust seamănă cu P. sibirica.
Specie rezistentă la ger. Puţin pretenţioasă la condiţiile de sol, creşte bine pe soluri
calcaroase. Rezistă la secetă şi condiţiile de oraş. Arborii tineri cresc încet, mai târziu
creşterea sporeşte până la jumătate de metru în perioada de vegetaţie.
Prezintă un mare interes pentru spaţiile verzi, deoarece are o rezistenţă ecologică şi
creştere destul de productivă.
P. montana Mill. - Pin de munte. Este răspândit în munţii Europei (Carpaţi, Alpi,
Pirenei, Balcani etc.) (până la înălţimea de 2500 m). Arbore mic sau arbust, cu multe
tulpini de la bază culcate, spre vârf ascendente sau erecte. Coroana piramidală sau
 122

semirotundă (când este sub formă de arbust). Scoarţa crăpată în solzi neregulaţi,
brună-cenuşie. Lemn cu duramenul colorat în cafeniu-roşcat, tare, elastic, răşinos.
Lăstarii glabri, la început de culoare verde-deschis, apoi mai întunecat. Mugurii
alungit ovoizi, la vârf ascuţiţi, bruni, răşinoşi.
Acele puţin răsucite, la vârf obtuziscule, pe margini fin serate, 3-7 cm lungime, de
culoare verde-vie, dispuse des câte 2, îngrămădite spre vârful lujerilor şi încovoiate
spre lujer, cu 2-6 canale rezinifere sub epidermă. Acele sunt cu durata vieţii de 2-5 ani.
Microstrobilii ovoizi, de 1-1,5 cm lungime, grupaţi în buchete la vârful lăstarilor din
anul precedent, se păstrează uscate până toamna târziu. Conurile ovoid-globuloase,
sesile, de 2-5 cm lungime, cenuşii până la brune-închis, solitare, sau câte 2-4 în
verticile. Apofiză rombică, puţin proeminentă, cu carenă ascuţită, cu umbelic scurt
mucronat, de regulă, în centru.
Seminţele mici, masa a 1000 de seminţe este de 5 g (fig. 56).
Pinul de munte este un xerofit tipic, puţin pretenţios faţă de sol, rezistent la ger şi la
secetă. Preferă atmosferă umedă şi precipitaţii abundente, în acelaşi timp este rezistent
la insolaţie puternică şi condiţii de oraş. Poate fi folosit la fixarea pantelor erodate şi
alunecărilor de teren, precum şi în construcţia spaţiilor verzi. Varietăţile ornamentale:
P. m. var. rotundata şi P. m. var. rostrata care se deosebesc prin port arborescent şi
conuri ovoid-rotunde în primul caz şi alungit-ovale în al doilea caz.
P. m. var. pumilio este un arbust prostrat, tufos, ajungând până la 1,5-2 m înălţime
şi 2-3 m lărgime, cu ramuri lungi şi foarte dese, ace scurte, dispuse radial la vârful
lujerilor.
P. nigra Arn. – Pin negru (P. austriac). Arbore din Europa centrală şi de sud
(Austria, Jugoslavia, Albania), unde creşte în munţi la altitudinea de 1400-1500 m, pe
soluri calcaroase. Formează păduri, mai ales pe pantele sudice. Atinge înălţimea de 20-
30 (40) m. Rădăcina pivotant-trasantă cu puternice ramuri laterale. Tulpina dreaptă,
elagajul se produce relativ greu. Scoarţa cenuşie-negricioasă, aproape neagră, adânc
brăzdată, formează de timpuriu un ritidom gros de culoare întunecată. Lemn dens,
trainic, mijlociu flexibil, cu traheide scurte, duramen brun-roşcat.
Coroana conică la arborii tineri, la cei bătrâni tabulară. Ramurile puternice, dispuse
în verticile regulate, la vârf ± ascendente. Lujerii destul de groşi, glabri, bruni-
 123

negricioşi. Mugurii cilindrici, ascuţiţi la vârf, de 12-24 mm lungime, bruni-cenuşii,

răşinoşi, cu solzi fimbriaţi pe margini, reflecşi. Frunzele mugurilor solziforme, mai
scurte decât teaca, de culoare închisă.
Acele tari, ascuţite, înţepătoare, drepte sau puţin curbate spre lujeri, 8-14 cm
lungime şi 1,6-1,8 mm lăţime, de culoare verde-întunecat, dispuse câte 2 şi
îngrămădite, formând un frunziş des. Durata 4-5 ani.
Microstrobili amentiformi, compacţi, adunaţi la vârful lujerilor din anul precedent.
Conurile ovoide sau ovoid-conice, simetrice, de 5-8 cm lungime şi 2-4 cm diametru, de
culoare deschisă, brună-gălbuie, lucitoare, sesile, dispuse câte 2-4 perpendicular pe
lujeri, îndreptate în jos. Maturaţia în al 3-lea an. După maturaţie conurile se deschid şi
cad în scurt timp. Solzii seminali groşi, cu marginea superioară a lor rotunjită, apofiza
proeminentă, în partea anterioară rotunjită, cea posterioară carenată, la mijloc cu un
umbelic mai întunecos, acesta prevăzut, la solzii superiori, cu ghimpe scurt. Seminţele
mari, alungit-ovoide, 5-6 mm lungime, de culoare deschisă, uneori pestriţe, cu o aripă
neagră strălucitoare, masa a 1000 de seminţe este de 20 g, puterea germinativă 60-
70% (fig. 57).
Specie „pionieră”. Preferă soluri nisipo-argiloase cu substrat calcaros şi cu
umiditate redusă. Pinul negru este rezistent la geruri şi la secetă, la condiţiile oraşelor
industriale. Se foloseşte cu succes la valorificarea terenurilor degradate şi la crearea
spaţiilor verzi.
P. peuce Gris. – Pin-de-Balcani. Specie răspândită în munţii Balcani (Serbia,
Horvatia, Montenegro, la altitudinea de 2000-2200 m). Arbori cu talia până la 20 m
înălţime. Rădăcina pivotant-trasantă. Tulpina dreaptă, uneori arbustivă (în zona
montană superioară). Scoarţa netedă, la arborii bătrâni se exfoliază în plăci de culoare
brună-cenuşie. Lemn moale, dar trainic, rezistent, de culoare gălbuie-deschis.
Coroana îngust piramidală, începând de la baza tulpinii mai ales la arborii solitari,
densă, de culoare verde-închis.
Ramurile relativ scurte. Lujerii groşi, glabri, la început verzui, apoi cenuşii. Mugurii
ovoizi, cu vârful ascuţit, cca. 10 mm lungime şi 3 mm grosime, de culoare galbenă-
roşiatică sau brună-roşcată.
 124

Acele drepte, rigide, aspre, ascuţite, dispuse câte 5 aproape lipite de lujeri, de cca.
8 cm lungime şi 0,75 mm lăţime, de culoare verde-cenuşie, cu dungi deschise de
stomate.
Conurile cilindrice, lungi de 8-10 cm, brune-galbene-deschis, scurt pedunculate,
dispuse izolat sau câte 2-4 în verticil. Solzii seminali laţi, uşor convecşi, apofiza arcuit
bombată, la vârf îngroşată, galbenă-cenuşie, cu umbelic mic, obtuz. Seminţele aripate,
masa a 1000 de seminţe este de 42-43 g (fig. 58).
Este o specie rezistentă la ger, secetă, vătămători şi boli. Poate fi introdusă în
culturi silvice împreună cu P. strobus. Prezintă un interes deosebit pentru spaţiile verzi
datorită frunzişului ornamental, coroanei îngust-piramidale care începe de la sol şi
rezistenţei ecologice.
P. ponderosa Dougl. – Pin galben. Specie montană originară din vestul şi centrul
Americii de Nord, unde creşte la altitudinea de 1400-2600 m. Arbore mare de 50 (70)
m. Sistemul radicular pivotant cu pivotul scurt şi numeroase rădăcini laterale. Tulpina
dreaptă, cu scoarţa foarte groasă (8-10 cm), roşiatică sau brună-închis, care formează
un ritidom crăpat, ce se exfoliază în plăci galbene pe partea internă.
Lemn tare, de culoare gălbuie.
Coroana îngust piramidală, relativ rară, ramurile scurte, groase, extinse orizontal
sau mai deseori arcuite în sus. Lujerii foarte groşi, de culoare verde-brună. Mugurii
alungit ovoizi, ascuţiţi, până la 1,8 cm lungime, răşinoşi, solzii adpresaţi, cafenii-
roşcaţi.
Acele drepte sau puţin arcuite, înţepătoare, cu lungimea până la 30 cm şi lăţimea de
1,5 mm, cu teacă lungă (de 2,2 cm), de culoare verde-deschis, dispuse câte 3 (uneori
până la 5), stricte. După căderea frunzelor, tecile rămân pe lujeri încă mulţi ani.
Conurile alungit ovoide, mari, de 8-15 cm lungime şi 5-6 cm grosime, simetrice,
brune-roşcat, lucitoare, dispuse izolat sau câte 3-4 în verticile, sesile, uneori puţin
reclinate în jos, la maturaţie repede se deschid.
Apofiza puţin bombată, cu carenă transversală şi câteva pliuri radiale. Umbelic
întunecat prevăzut cu un ghimpe puternic, drept sau uneori recurbat, partea anterioară
rotunjită.
 125

Seminţele obovate, de 7-10 mm lungime şi 5-6 mm diametru, aripate, de culoare

brună-închis. Masa a 1000 de seminţe este de 45,8-46 g (fig. 59).
Pinul galben este nepretenţios faţă de sol, rezistent la temperaturile joase (-30oC), la
condiţiile oraşului. Prezintă interes pentru spaţiile verzi, este decorativ prin forma
coroanei, acele lungi, verzi-întunecat.
P. silvestris L. – Pin silvestru, Pin comun. Specie cu un areal foarte întins, din
munţii Pirenei până în Pacific. Arbori până la 40-50 m înălţime şi 1 m în diametru.
Rădăcina pivotantă, cu rădăcinile laterale puternice şi profunde; pe soluri
superficiale pivotul încetează creşterea, dezvoltându-se viguros rădăcinile laterale,
sistemul radicular devenind de tip rămuros. Trunchiul drept, zvelt, cilindric, curăţat de
crăci la înălţimi considerabile, crescând solitar sau în arborete rare atinge o înălţime
mai mică cu trunchiul decident (conicitate). Scoarţa la arborii tineri galbenă-cenuşie,
formează de timpuriu ritidom cu crăpături longitudinale adânci, se exfoliază în foiţe
subţiri. În partea inferioară trunchiul devine gros, de culoare cenuşie-brună, iar mai sus
roşie-cărămizie caracteristică, ceea ce îl deosebeşte de alte specii. Lemnul trainic,
diferenţiat în alburn şi duramen, cu canale rezinifere, elastic, rezistent; alburnul alb-
gălbui, duramenul de culoare mai închisă, inelele anuale pronunţate.
Coroana la început alungit piramidală, apoi, la arborii bătrâni, devine neregulată,
tabulară, Ramurile laterale groase, puternice, întinse orizontal, dispuse în verticile
neregulate. Lujerii glabri, galbeni-cenuşii; mugurii alungit-ovoizi, ascuţiţi, de 6-12 mm
lungime, bruni-roşiatici, puţin răşinoşi, solzii lor lipiţi şi marginea franjată.
Acele rigide, uşor răsucite, de 4-7 cm lungime şi 2 mm lăţime, pe margine fin
serate, cu partea superioară convexă, cea inferioară plană, cu stomate, dispuse în dungi
albe-albăstrui; durează 2-4 ani; după căderea acelor pe lujeri rămân cicatrice
proeminente.
Microstrobilii în formă de amenţi ovoizi, galbeni, îngrămădiţi în buchete la baza
lujerilor din anul curent. Conurile mature alungit-ovoide, puţin asimetrice la bază,
brune sau cenuşii, lungi de 3-7 cm şi groase de 2-3 cm, dispuse solitar sau în verticile
câte 2-3, pedunculate, pendente. Apofiza rombică, partea anterioară ascuţit unghiulară,
plană sau uşor convexă, cu carena puţin proeminentă, transversală; cu umbelic mic,
 126

puţin proeminent, cafeniu-deschis, lucitor. Seminţele alungit-ovoide, 3-4 mm lungime,

aripate, cenuşii-închis, negricioase; masa a 1000 de seminţe este de cca. 8 g (fig. 60).
Are o largă amplitudine ecologică, fiind rezistent la ger, puţin pretenţios faţă de sol.
În sudul Republicii Moldova ajungând la vârsta de 30-40 ani se usucă, la Centru şi
Nord trăieşte ceva mai mult. Prezintă puţin interes silvic şi ornamental.
P. strobus L. – Pin strob, Pin neted. Specie originară din America de Nord (sud-
estul Canadei şi nord-estul SUA). Arbori cu talia până la 50 m înălţime şi 2 m în
diametru. Rădăcina pivotant-trasantă. Puternică. Tulpina dreaptă, cilindrică, în arborete
elagajul se produce uşor. Scoarţa netedă, subţire, cu pungi de răşină, de culoare verde-
cenuşie, lucitoare; ritidomul negricios, subţire se formează târziu şi numai în partea
inferioară a tulpinii. Lemnul moale, uşor, trainic, alb-gălbui.
Coroana piramidală, zveltă, la arborii bătrâni mai largă, destul de deasă; ramurile
flexibile, dispuse în verticile regulate; lujerii subţiri (2-3 mm în diametru), lungi,
glabrescenţi sau scurt pubescenţi, bruni-verzui; muguri ovoizi ascuţiţi la vârf, 5-7 mm
lungime, puţin răşinoşi, cu solzi lipiţi, ascuţiţi, bruni, cu marginile albe.
Acele moi, subţiri, dispuse câte 5 într-o teacă, drepte, stricte, de 5-10 cm lungime,
verzi-cenuşii, pe margini cu dungi cerulee de stomate, strânse în smocuri pendente şi
răsfirate la vârful lujerilor, ceea ce dă arborilor un aspect frumos şi elegant.
Microstrobilii ovoidali, îngrămădiţi la vârful lujerilor din anul precedent. Conurile
îngust cilindrice, puţin curbate, de 8-15 cm lungime şi 4 cm grosime, cenuşii sau
cafenii-deschis, dispuse câte 1-3 în verticile, pe pedicele lungi până la 1,5 cm. Solzii
seminali subţiri, lemnoşi; apofiza rotunjită, puţin îngroşată, cu umbelic terminal plan.
Maturaţia bianuală, prin septembrie. Seminţele aripate, brune, lungi de 5-6 mm,
masa a 1000 seminţe este de 20 g, puterea germinativă de 40-65% (fig. 61).
Specie cu creştere rapidă, rezistentă la umbrire. Are o largă amplitudine ecologică.
Este moderat pretenţioasă faţă de sol şi secetă, mai bine creşte pe soluri nisipoase sau
luto-nisipoase, revene. Rezistentă la ger. Prezintă interes silvic pentru nordul
republicii, ca specie ornamentală pentru toate raioanele dendrologice.
Ordinul Cupressales.
Fam. Taxodiaceae F. W. Neger. Taxodiacee.
 127

Taxodiaceele au avut în trecutul geologic (terţiar) o răspândire foarte largă pe tot

întinsul Emisferei de Nord. Actualmente această familie ocupă teritorii restrânse în
America de Nord şi Asia de Est.
Fam. Taxoidaceae include arbori mari, deseori gigantici ca înălţime şi grosime, cu
ramificaţie preponderent neregulată, lemn de o calitate superioară, inele anuale
pronunţat distincte. La unele genuri este fenomenul de cădere de toamnă a lujerilor
(microblastelor).
Frunzele aciculare, liniar-lanceolate sau solzoase, dispuse spiralat. Strobilii masculi,
relativ mici, dispuşi la vârful lăstarilor sau la subsuoara frunzelor, solitari sau adunaţi
(capituliform sau racemiform). Microsporofile (stamine) cu 3-4 (2-9) microsporangi
(saci polinici), libere, dispuse pe ax în mod spiralat. Conurile femele relativ mici,
terminale, solitare, cu solzi seminali de formă plată sau scutiformă, puternic îngroşaţi,
coriacei sau lemnoşi, cu marginea de jos dinţată sau îngroşată, dispuşi serial, rareori
opus. Bracteele (solzii sterili protectori), de regulă, mici, concrescute cu solzii seminali
şi numai la unii reprezentanţi mai primitivi solzii sterili mai lungi ca cei seminali.
Seminţele îngust aripate sau nearipate. Plantulele cu 2-9 cotiledoane.
Familia Taxodiaceae include 9 genuri cu 14 specii.
Taxodium distichum Rich. – Taxodiu, Chiparos de baltă. Specie răspândită pe
coasta de sud-est a Americii de Nord în apropierea golfului Mexic. Creşte pe soluri
umede, uneori inundabile, nisipoase şi argiloase, pe malurile râurilor şi bălţilor. Arbore
de mărimea I cu înălţimea până la 50 m şi diametrul trunchiului 0,9-1,5 (4) m.
Rădăcina trasantă cu pneumatofori (rădăcini secundare respiratorii cu geotropism
negativ) care se ridică deasupra solului vertical până la 1 (2) m, folosind oxigenul
atmosferic. Tulpina dreaptă cilindrică, elagajul se produce uşor. Trunchiul tânăr
decident, scoarţa netedă, groasă de 10-15 cm, brună-roşcat, formează devreme ritidom
cu crăpături adânci, care se exfoliază în fâşii înguste. Lemnul este diferenţiat în alburn
şi duramen. Alburnul alb-gălbui; duramenul gălbui- cafeniu-deschis sau închis. Lemnul
de duritate mijlocie, uşor, de structură fibrilară; inele anuale bine pronunţate; raze
medulare bine dezvoltate, fără canale rezinifere; rezistent la putrezire.
Coroana la arborii tineri îngust-piramidală, luminoasă, la cei bătrâni neregulat-
răsfirată. Ramurile laterale relativ subţiri, întinse înlături; lujerii de două tipuri – lungi
 128

persitenţi şi scurţi căzători. Lăstarii lungi de culoare brună, lucitori, cu muguri şi frunze
mici solzoase, dispuse spiralat, care după uscare toamna mai rămân puţin pe lujeri;
lăstarii scurţi subţiri, verzi, fără muguri, cu frunzele liniare, subţiri, moi, verzi-deschis,
lungi de 1-1,5 cm, dispuse distich; toamna îşi schimbă culoarea în roşu şi cad împreună
cu lujerii scurţi.
Taxodiul este o plant monoică. Microstrobilii globuloşi, mici, fiecare constând din
3-5 microsporofile; conurile femele aproape sferice, solzii lemnoşi în formă de scuturi,
uneori mucronaţi, de 2-3 cm lungime.
Seminţele trunchiate, cu integumentul gros, destul de mari, 1,5 cm lungime.
Maturaţia în acelaşi an (septembrie-octombrie). Conurile se desfac, aflându-se pe
arbori sau se desfac numai după ce cad, eliberând seminţele. Puterea germinativă a
seminţelor constiuie 60-95% (fig. 62).
Are creştere rapidă. Foarte longeviv, până la 500-600 de ani (s-au întâlnit şi de
3000-4000). Temperament pronunţat de lumină, nu suportă umbrirea. Rezistă la
temperaturile scăzute de iarnă, cât şi la cele ridicate de vară. Evită solurile carbonate,
preferă terenuri mlăştinoase, inundabile, pe malul apelor, dar având o plasticitate
ecologică largă se dezvoltă pe solurile cernoziomice uscate sau uscat-revene. Rezistă
la condiţiile de oraş. Chiparosul de baltă prezintă un mare interes ornamental pentru
amenajarea malurilor bazinelor acvatice, pentru grupele de contrast şi aleile luminoase.
Sequoia sempervirens Endl. (sin. S. gigantea DC.) – Secvoia sempervirescentă.
Arbore gigantic, cel mai înalt arbore de pe glob, originar din vestul Americii de Nord
(coasta oceanului Pacific de la Oregon până în California).
Înălţimea circa 110 m şi 6-12 m în diametru. Trunchi drept, columnar; scoarţa
fibroasă şi spongioasă, densă, groasă până la 70 cm. Lemn cu alburnul îngust,
duramenul de culoare roşie cu diferite nuanţe, inclusiv albăstrui, greutate mijlocie, tare
şi rezitent la putrezire.
Coroana îngust-piramidală; ramurile scurte, întinse orizontal sau în partea de jos a
tulpinii, încovoiate în jos; muguri acoperiţi cu solzi coriacei.
Frunzele liniar-lanceolate, scurt peţiolate, la vârf brusc ascuţite, pe faţă lucitoare, pe
dos mai puţin lucitoare, cu două dungi albicioase de stomate, dispuse pectinat, de 1,5-
 129

2 cm lungime şi de 2-3 mm lăţime, la vârful arborilor sunt numai de 3-5 mm lungime,

partea superioară concavă, cea inferioară convexă, dispuse, pe lujerii verticali, spiralat.
Microstrobilii ovaliformi, cca. 6 mm lungime, acoperiţi des cu frunze solziforme,
galbeni, dispuşi câte 1-3 la subsuoara lujerilor; microsporofile numeroase, dispuse
spiralat; pe partea interioară (adaxială) cu 2-4 microsporangi (saci polinici).
Macrostrobilii ovaliformi, terminali, la bază înconjuraţi de frunze solziforme în număr
de 15-20 buc. formate prin concreşterea solzilor seminali cu bractee protectoare, cu
câte 3-7 ovule. Conurile mature sferice sau ovale, 2-3 cm lungime, cafenii-roşiatice,
concetrate mai mult în partea superioară a coroanei; solzii uniţi între ei, la bază
carenaţi, spre vârf corimbiformi, la conul, maturat în acelaşi an, se desfac, dar rămân
pe arbore. Seminţele ovoide, cu două aripioare înguste de o parte şi de alta, mici, de 4-
5 mm lungime (fig. 63).
Fiind plantă de climat oceanic cald-moderat, este slab rezistentă la ger.
Sequoidendron giganteum Lindl. – Arborele mamut, Arborele roşu de Sierra.
Arbore gigantic, unul din cei mai înalţi şi longevivi, originar din America de Nord
(California centrală, munţii Sierra-Nevada, la altitudinea de 1500-2000 m). S-au
păstrat până în prezent cca. 500 ex. În patrie atinge 100 m înălţime şi peste 10 m
diametrul. Longevitatea de 3000-4000 de ani. Trunchi drept, columnar, curăţat bine de
crăci până la înălţimea de cca. 50 m. Scoarţa fibroasă, groasă până la 50 cm, formează
ritidom cu crăpături adânci, ce se exfoliază în plăci până la 1 m lăţime, de culoare
brună, la abrorii tineri brună-roşcat. Lemn diferenţiat în alburn alb, subţire, duramen de
culoare roşie-deschis până la cafeniu-roşiatic, cu inele anuale pronunţate, radial de
diferită lăţime. Zona mai devreme a lemnului este mai moale, rară, poroasă, lumenul
traheidelor mai larg; razele medulare destul de late, se observă cu ochiul liber. Lemnul
nu are canale rezinifere, dar uneori se observă nişte canale traumatice de culoare
întunecată.
Coroana conică, deasă, constituită din ramuri groase, recurbate în sus, amintind
colţii enormi ai mamutului, de unde şi numele de arborele-mamut. Lujerii tineri verzi-
cerulei, apoi cafenii-roşiatici. Mugurii mici, nuzi, fără solzi protectori, verzi.
Frunzele îngust-lanceolate, concave pe partea superioară, convexe sau carenate pe
cea inferioară, pe ambele feţe cu dungi de stomate, ascuţite la vârf, patente, decurente
 130

pe lujeri, mici de 3-6 (12) mm lungime, dispuse spiralat, verzi-cenuşii; cad după câţiva
ani, lăsând pe lujeri cicatrice romboidale.
Microstrobilii sesili, terminali, numeroşi, cu multiple microsporofile ovate,
spiralate, fiecare cu câte 2-5 microsporangi.
Macrostrobili solitari, din 25-40 solzi seminali, dispuşi spiralat, purtând câte 3-12
ovule. Macrostrobilii de 5-7 cm lungime şi 3-4 cm în diametru reprezintă conuri cu
solzi lemnoşi, carenaţi la bază, scutiform dilataţi la vârf; apofiza întinsă transversal,
îngust-rombică; maturaţia în al doilea an, solzii puţin se depărtează, mult timp îşi
păstrează culoarea verde, după maturaţie devin bruni. Un con conţine până la 200 de
seminţe mici, 3-5 mm, eliptice, turtite, cu două aripi înguste. Masa a 1000 de seminţe
este 5 g (fig. 64).
La noi în condiţiile raionului dendrologic centru creşte pe soluri mijlocii, nisipo-
argiloase sau argilo-nisipoase, permiabile, profunde, uscate sau uscat-revene. Rezistent
la ger, suportă lumina plină. Deseori este atacat de îngheţurile târzii de primăvară.
Posedă calităţi ornamentale de o mare valoare.
Metasequoia glyptostroboides – Metasecvoia. Specie relictă descoperită relativ nu
demult, anul 1941 şi indentificată în 1948, în provinciile Hubăi şi Sâciuani (China),
unde este răspândită la înălţimea de 700-1400 de m, pe versanţi însoriţi. Este arbore de
30-50 de m înălţime şi peste 2 m în diametru. Trunchi drept, cilindric cu scoarţa
subţire, cafenie-roşiatică care se exfoliază. Coroana piramidală, ramurile dese, frunzele
liniare, înguste, la vârf ascuţite, de culoare verde-închis, toamna devin roşiatice şi cad
împreună cu microblastele. Conurile cu solzii seminali strâns alipiţi, la maturaţie se
desfac. Seminţele mici, masa a 1000 de bucăţi este de 2,2-3,4 g (fig. 65).
Se înmulţeşte uşor prin seminţe, fiind răspândit în multe ţări europene. Are o
creştere destul de rapidă. Este o specie rezistentă la ger, nepretenţioasă faţă de sol.
Creşte în plină lumină, nu suportă umbrirea. Cerinţe reduse faţă de umiditate. Prezintă
interes ornamental.
Cryptomeria japonica Don. – Criptomeria. Specie originară din Japonia centrală
şi de sud şi China de sud-est. Arbore cu talia până la 60 m înălţime, şi 2 m în diametru.
Tulpina dreaptă, cu conicitate pronunţată, scoarţa cafenie-roşiatică, formează ritidom
care se exfoliază în plăci lungi şi înguste. Lemn uşor, moale, diferenţait în alburn şi
 131

duramen. Alburnul gros, de culoare albă-gălbuie sau cafenie-deschis. Duramen

cafeniu-roşiatic; inele anuale bine pronunţate, raze medulare înguste. Lemn rezistent la
putrefacţie, fără canale rezinifere.
Coroana piramidală; ramurile divergente, lujeri anuali verzi cu muguri nuzi.
Frunze aciculare, subulate, turtite la margini şi carenate pe ambele feţe, verzi-
gălbui, iarna verzi-închis, lungi de 6-12 (25) mm, decurente pe lujeri, dispuse spiralat.
Longevitatea frunzelor - până la 7 ani. Microstrobili amentiformi, cca. 6 mm lungime,
axilari, dispuşi în partea superioară a lujerilor, microsporofilele solziforme, lat
triunghiular-rotunde, pe partea inferioară cu câte 3-5 saci polinici. Grăuncioarele de
polen fără saci aerieni.
Macrostrobili rotund-ovoizi, la bază înconjuraţi de frunze solziforme; solzii
seminali şi cei sterili concrescuţi pe cea mai mare parte, purtând câte 2-5 ovule.
Conurile mature de asemenea rotund-ovoidale sau sferice, mici, cca. 2 cm; solzii
seminali dinţaţi, lemnoşi, dinţii întrec bracteele (solzii sterili), acestea din urmă având
vârful liber, îndoit spre bază. Conurile terminale după căderea seminţelor mai rămân un
oarecare timp pe arbore. Maturaţia anuală. Seminţele alungit-ovale sau trunchiate,
înconjuarte de o aripa îngustă, ştirbită la bază (fig. 66).
Criptomeria este o specie cu creştere rapidă. Se înmulţeşte uşor prin seminţe, butaşi
şi altoire. Produce abundent drajoni. Pretenţioasă faţă de căldură. Suferă de geruri mari
(-20oC), preferă versanţi însoriţi cu expoziţia sudică. Semiombrofilă. Nu suportă
uscăciunea atmosferică. Posedă mari calităţi ornamentale şi poate fi utilizată cu succes
în grădinile private, unde i se pot oferi condiţii favorabile.
Fam. Cupressaceae Bartl. – Cupresacee.
Cupresaceele sunt plante arborescente de mărime mică şi mijlocie, dar unii
reprezentanţi ating înlăţimea de 40 şi chiar 60 m, iar printre arbuşti se întâlnesc forme
prostrate, întinse pe pământ. Cupresaceele sunt larg răspândite atât în emisfera nordică
cât şi cea sudică.
Frunzele persistente, solziforme sau aciculare, dispuse opus sau verticilat,
decurente, se întâlneşte şi fenomenul de dimorfism al frunzelor (frunzele tinere
aciculare lungi, mai târziu se dezvoltă frunze solziforme, foarte mici).
 132

Microstrobili mici, ovoizi sau sferici, terminali sau axilari. Conuri mici, globuloase
sau ovoide, cu solzii aşezaţi valvat sau imbricat, uscaţi sau cărnoşi, concrescuţi cu
bractee; conţin 1-3 sau până la 12 ovule. Seminţele aripate sau nearipate. Plantule la
germinare cu 2, rareori cu 5-6 cotiledoane.
Fam. Cupresacee cuprinde 19 genuri cu cca. 130 de specii.

Genul Cupressus L. – Chiparos.

Arbori sau arbuşti sempervirescenţi răspândiţi în zonele cu climă caldă,
subtropicală a Europei, Asiei şi Americii de Nord. Tulpina cu scoarţa brăzdată, groasă
sau subţire, de culoare cafenie-brună, care se exfoliază în plăci longitudiale.
Coroana piramidală, la arbuşti prostrată. Ramurile puternic ramificate îndreptate în
planuri diferite sau (rareori) într-un singur plan. Lujerii terminali rotunjiţi, 4-muchiaţi,
mai rareori turtiţi. Frunzele primare aciculare, patente, treptat trecând în frunze
solziforme, decusate, alipite de lujeri, acoperindu-se una pe alta imbricat, partea
dorsală uşor convexă, uniforme, sau puţin se deosebesc cele de pe ramurile plate.
Microstrobili alungit-ovoidali sau cilindrici, mici, constituiţi din microsporofile
scutiforme, aşezate decusat, fiecare cu câte 2-6 saci polinici. Macrostrobilii – din
numeroşi solzi carpelari seminali, dispuşi decusat cu numeroase ovule ortotrope.
Conuri mature sferice, lemnoase. Solzi scutiformi, multimuchiaţi, în centru cu un
ghimpe mic, strâns alipiţi unul de altul. Dispuse solitar sau în grupe la vârful lujerilor.
Maturaţia în anul al doilea. Seminţele comprimate,  rotunjite, numeroase. Plantule cu
2-5 cotiledoane.
Genul Cupressus cuprinde 14 specii.
Cupressus sempervirens L. – Chiparos sempervirescent. Arbore originar din
Asia Mică, Iran, insulele Cipru, Creta. Talia de 20-30 m înălţime şi 50-60 cm în
diametru. Rădăcină puternică, pe soluri uşoare – pivotantă. Trunchi drept cu conicitate
slabă, scoarţă crăpăcioasă, subţire, de culoare cenuşie-cafenie la suprafaţă şi cafenie-
roşiatică în interior. Lemn în alburn cu inele anuale pronunţate, cel mai devreme
galbene-brunii-deschis, cele mai târzii mai închis, uşor, moale, fără canale răşinoase;
razele medulare înguste, nu se observă cu ochiul liber. Lemnul este rezistent faţă de
insecte.
 133

Coroana îngust cilindrică-columnară sau piramidală; ramurile relativ subţiri, dese.

Lujerii anuali rotund-tetramuchiaţi, subţiri de 1 mm, îndreptaţi în toate direcţiile.
Frunzele mici alungit-rombice, solziforme, fin serate, verzi-închis, dispuse des,
crescute (alipite) de lujeri, pe partea dorsală cu o glandulă ovală reziniferă.
Microstrobilii cilindrici, subţiri, 5-10 mm lungime, constau din 10-12 sporofile,
fiecare cu câte 4-5 saci polinici. Polenul se eliberează în martie-aprilie. Macrostrobilii
sferoidali, ajunşi la faza de con au 2-3 cm în diametru, compus din 8-12 solzi. Solzii
neregulat strâns lipiţi unul de altul, 5-6-unghiulari, partea abaxială uşor convexă sau
plată, obtuz cuspidaţi. Maturaţia în al doilea sau al treilea an, solzii se desfac mai
înainte de maturizarea conurilor. Seminţele aripate, 5-7 mm lungime, de culoare brună-
roşiatică, lucitoare, câte 8-20 bc. la fiecare solz. Seminţele pline alcătuiesc cca. 37%.
Plantule cu 2 cotiledoane (fig. 67).
Chiparosul sempervirescent se înmulţeşte prin seminţe şi butaşi. Preferă climat cald,
este rezistent la secetă şi umbră, nepretenţios faţă de sol. Arbori cu înalte calităţi
ornamentale. În Republica Moldova poate fi cultivat numai cu o protecţie specială în
timpul iernii.
C. arizonica Greene – Chiparos-de-Arizona. Arbore originar din SUA (Arizona,
California) şi Mexic. Este răspândită spontan în regiunile muntoase (2700 m), unde
atinge înlăţimea de 10-15 (25) m şi 1 m în diametru, trunchi drept cu scoarţa cafenie-
roşiatică, care se exfoliază în plăci subţiri. Lemn tare şi greu. Ramurile dispuse des,
neregulat. Lujeri scurţi, groşi, cu patru muchii. Frunze solziforme, verzi-deschis sau
argintii, ascuţite la vârf, lipite de lujeri, pe partea dorsală cu şănţuleţ longitudinal şi cu
o mică glandulă răşinoasă. Conuri sferoidale sau lat ovale, până la 30 mm lungime, la
început cu strat ceruleu, apoi, la maturaţie, brune-cafenii, scurt pedunculate sau sesile;
solzi poligonali în număr de 6-8 bucăţi, întinşi lateral şi cu un acumen gros şi drept,
îndreptat în sus. Maturaţia seminţelor în al doilea an. După căderea semiţelor mai
rămân pe arbore timp îndelungat. Seminţe mici (3 mm), îngust-aripate, alungit-ovale
sau triunghiulare, cafenii sau roşiatice-cafenii.
Chiparosul-de-Arizona creşte repede, mai ales pe soluri bogate (fig. 68). Formează
un sistem radicular puternic şi e folosit pentru menţinerea costişelor sudice. Rezistent
 134

la secetă şi arşiţă. Iubitor de lumină. Una din cele mai rezistente la ger specii de
chiparos.
Posedă calităţi ornamentale de excepţie. Are multe forme şi varietăţi care în
condiţiile noastre n-au fost destul studiate. Poate fi folosit în sudul republicii solitar şi
în grupe mari şi mici.

Genul Chamaecyparis Spach. – Chiparos fals.

Arbori veşnic verzi, răspândiţi în America de Nord, Japona, insula Taivan. Au
înlăţimea de la 25 până la 60(70) m şi grosimea de 1,2-2(5) m. Trunchi drept, îngroşat
la bază, scoarţa scvamoasă sau adânc crăpăcioasă, brună. Coroana conică, la
exemplarele izolate sau grupele nu prea mari porneşte de baza tulpinii. Ramurile
aplecate şi lujerii plaţi dispuşi orizontal într-un plan.
Frunzele solziforme, cu marginile întregi sau fin zimţate, vârful ascuţit îndreptat
înainte, dispuse decusat. Microstrobilii ovoidali, cu câte 6-8 microsporofile, prevăzute
cu câte 2-4 saci polinici, de culoare galbenă, rareori roşie. Macrostrobilii (conurile
premature) subglobuloşi, din 6-8 (4-12) solzi seminali, dispuşi opus decusat, cu câte 2-
4 (1-5) ovule. Conurile globuloase, mici, din solzi scutiformi, rigizi, în partea centrală
bombaţi sau cu o ridicătură ascuţită, terminală. Maturaţia în primul sau în al doilea an.
Seminţele puţin turtite, prevăzute cu o aripioară îngustă. Plantulele cu 2 cotiledoane.
Genul Chamaecyparis include 7 specii –C. lawsoniana, C. nootkatensis, C.
pisifera, C. formosensis, C. funebris, C. obtusa, C. thyoides.
Chamaecyparis lawsoniana Parl. – Chiparos-de-California. Arbore originar din
America de Nord (munţii din partea de nord a Californiei, unde creşte la altitudinea de
2000 m). Atinge înlăţimea de 40-60 (70) m şi 0,5-1,8 m diametru. Trunchi drept,
curăţat de crăci până la înlăţimea de cca. 30 m, cu scoarţa groasă, crăpăcioasă în formă
de plăci rotunde. Lemn cu canale rezinifere, alburn transversal îngust, până la 4 cm
grosime, duramen de culoare galbenă-roşiatică, inele anuale înguste, bine pronunţate,
razele medulare înguste. Lemnul este uşor, tare, rezistent la putrezire, lucios, plăcut
mirositor.
Coroana îngust conică, la partea inferioară lăţită şi în cea superioară subţire. La
arborii izolaţi coboară până la pământ. Ramurile dispuse orizontal, lujerii turtiţi,
 135

dispuşi regulat într-un plan, pe partea exterioară de un verde-lucios, pe cea inferioară

albicioasă sau glaucescentă.
Frunzele solziforme, cele de pe feţe (platicladice) triunghiular-ovate, pe partea
dorsală (exterioară, abaxială) uşor convexe, cu o glandulă reziniferă alungită şi puţin
adâncită, uşor ascuţite, iar cele laterale comprese, carenate, mai scurte, cu vârful
dezlipit de lujeri, nu şi la lujerii subţiri; cad în al treilea an şi mai târziu.
Microstrobilii cu câte 6-8 perechi de solzi seminali (stamine) de culoare roşie-
violetă. Macrostrobilii cu solzi rotunjiţi, ceruleu coloraţi, dispuşi pe lujeri lungi.
Conurile aproape sferice, mici, 7-10 mm în diametru, de culoare cafenie-deschis cu
nuanţă uşor cerulee, agregate, cu 8-10 solzi seminali rugoşi, scutiformi, bombaţi, cu un
mic şi gros spin la bază – drept la cei superiori şi îndoit înapoi la cei inferiori. Pe
fiecare solz se dezvoltă câte 2-5 seminţe alungite, aripate, cu câte 2 glande rezinifere
pe fiecare parte. Masa a 1000 de seminţe este de 2 g. Maturaţia seminţelor are loc în
acelaşi an prin septembrie. Puterea germinativă de 50-70% (fig. 69).
Chiparosul-de-California este rezistent la ger, în primii ani necesită protejare contra
vânturilor reci şi uscate. În cazul temperaturilor joase de –30oC îngheaţă o parte din
frunze şi vârfurile lujerilor. Iubitor de lumină, dar rezistă la umbră. Rezistă la secetă.
Nepretenţios la sol, dar mai bine se dezvoltă pe soluri profunde, bogate în substanţe
minerale, revene. Puţin este atacat de boli şi vătămători. Suficient suportă condiţiile
oraşului.
Chiparosul-de-California are mai multe forme şi varietăţi:
Ch. l. ‘Allumii’ – de 10-12 m, cu coroana cilindrică, compactă şi frunzişul de
culoare albastră-metalică sau albastru-suriu, una din cele mai decorative forme;
Ch. l. ‘Aurea’ – cu frunzişul galben-auriu;
Ch. l. ‘Glauca’ – cu coroana tipică, dar frunzişul de culoare albastră-metalică sau
albastră-argintie;
Ch. l. ‘Columnaris’- până la 10 m, port erect, columnar, lăstari scurţi, erecţi, frunziş
albăstrui;
Ch. l. ‘Filiformis’ – arbore mic, cu coroana aproape rotundă şi ramurile pletoase,
lujerii aciculari;
 136

Ch. l. ‘Pyramidalis’ – cu coroana îngust piramidală şi ramurile îndreptate drept în

sus;
Ch. l. ‘Nana’ – arbust, cu coroana semisferică, cu creştere înceată.
Gama bogată de forme şi varietăţi ale Chiparosului de California, caracterul
ramificaţiei, culoarea acelor permite utilizarea lor în compoziţiile peisagistice,
folosindu-le atât ca fond cât şi în contrast.
C. nootkatensis Spach. – Chiparos-de-Alaska. Arbore originar din America de
Nord (ţărmul oceanului Pacific între paralelele 45 şi 600 latitudine nordică). Înlăţimea
30-40 m şi 1,2-1,5 m în diametru. Trunchi drept cu scoarţa subţire, crăpăcioasă
neregulat, formând plăci mari de culoare cafenie-cenuşie. Lemn dens, tare, trainic,
rezistent, galben-viu, cu alburn alb, foarte subţire.
Coroana conică, cu ramurile ascendente, la vârf pendente. Lujerii destul de groşi,
puţin turtiţi, partea de deasupra verde-aprins, lucitoare, cea de jos verde-albăstruie.
Frunzele alungite, vârful ascuţit, puţin depărtate de lujeri, iar la lujeri mici strâns
alipit. Frunzele platicladice ca şi la C. lawsoniana îngust ovate, groase, covexe, cu o
brazdă longitudinală şi o glandulă mică reziniferă, cele laterale comprese, cam de
aceiaşi lungime cu cele platicladice.
Microstrobilii cilindrici, scurţi, cu 4-8 perechi de stamine. Conuri sferice, solitare,
10 mm în diametru, din 6-8 solzi seminali, ovali, dintre care 2 mai mari, lemnoşi,
rigizi, de formă plată, prevăzuţi cu un ghimpe subţire îndoit, de culoare brună-gălbuie,
cu un strat fin ceruleu. Pe fiecare solz câte 2-4 seminţe aripate. Maturaţia în al 2-lea
an. Plantule cu 2 cotiledoane (fig. 70).
Chiparosul-de-Alasca creşte relativ încet, suportă umbrirea. Este mai rezistent la
ger decât chiparosul California. Slab suportă uscăciunea atmosferică. Creşte pe soluri
uscate, sărace, superficiale şi pe cele excesiv de umede sau compacte. Are viaţă scurtă.
Rezistă la condiţiile de oraş.
Această specie include mai multe forme şi varietăţi, care se deosebesc prin habitus
şi culoarea acelor:
C. n. ‘Compacta’ – arbust pitic, cu coroana deasă, aproape rotundă, cu acele surii-
albăstrui;
 137

C. n. ‘Lutea’ – lujeri tineri cu acele galbene-deschis, mai târziu se colorează în

verde-deschis.
Chiparosul-de-Alasca, cu formele lui este larg folosit atât în grupe mici, alei, cât şi
solitar. Des sunt căutate formele şi varietăţile pentru crearea grupelor de contrast, în
rocarii şi alpinarii.
C. pisifera Sieb. et Zucc. – Chiparos pisifer, Chiparos răşinos. Originar din
Japonia. Arbore de 25-30 (50) m înlăţime, trunchi cu scoarţa cafenie-roşcată, netedă,
dar se exfoliază în plăci subţiri. Lemn de calitate înaltă. Coroana piramidală cu
ramurile întinse orizontal. Lujerii compresaţi, abundent foliaţi. Frunzele alungite, pe
faţă verzi-închis, pe dos albicioase, cu dungi albe, cele platicladice ovat-lanceolate,
vârful ascuţit, cu o glandulă reziniferă abia vizibilă; cele laterale puternic strânse,
acuminate, cu vârful patent.
Microstrobilii din 6-10 perechi de stamine, de culoare brunie. Conuri globuloase,
mici, de 6-8 mm în diametru, cu 8-10 solzi seminali subţiri, moi, laţi, bombaţi,
suprafaţa puţin rugoasă, cu mucron abia vizibil, de culoare cafenie-gălbuie. Fiecare
solz cu 1-2 seminţe aripate, prevăzute cu 5-6 glandule rezinifere pe fiecare parte; aripa
lată, subţire, transparentă (fig. 71).
Chiparosul pisifer este rezistent la ger. Exigent faţă de umiditatea solului. Preferă
sol profund şi reavăn. Nu rezistă pe soluri carbonate.
Posedă multe forme şi varietăţi:
C. p. ‘Plumosa’ – arbore mic, cu coroana deasă, conică, cu ramurile ridicate şi
lăstarii pendenţi. Acele juvenile, de culoare verde-aprins, ascuţite;
C. p. ‘Filifera’ – arbore mic, sau arbust cu coroana lată piramidală, cu lăstari
pendenţi şi frunzele ascuţite;
C. p. ‘Aurea’ – cu coroana bogată, acele şi lujerii galbeni-aurii.
Această specie şi varietăţile ei pot fi folosite pe larg în grădinile private, unde-i sunt
oferite condiţiile necesare.

Genul Juniperus L. – Ienupăr.

Arbori şi arbuşti sempervirescenţi, uneori prostraţi. Arbori de mărime mică;
ramificaţia deasă, distichă sau neregulat verticelată. Mugurii nuzi, uneori înconjuraţi de
 138

acicule scurtate. Frunzele aciculare, liniar-lanceolate sau solziforme, decurente, patente

sau (cele solziforme) lipite de lujeri, opuse sau verticilate cîte 3. Strobilii unisexuaţi
monoici sau dioici. Microstrobilii alcătuiţi din stamine solziforme opuse sau verticelate
câte 3, fiecare stamină purtând câte 2-6 saci polinici; microstrobili axilari dispuşi pe
lujerii din anul precedent, solitari sau adunaţi, uneori terminali pe lujeri laterali.
Macrostrobilii constituiţi dintr-un verticil de solzi carpelari sau din 1-3 fie perechi de
solzi, fie verticile trifoliate, cu 1-2 ovule ortotrope, axilari sau terminali. Conuri
(galbule) cărnoase, indehiscente, globuloase sau puţin alungite, mici, cca. 0,6 cm cu 1-
10 seminţe nearipate. Maturaţia în anul al doilea. Galbulele în primul an sunt verzi,
apoi devin negre-albăstrii cu strat pruinos. Arealul genului Juniperus este întins peste
Eurasia şi America de Nord. Cuprinde cca. 70 specii.
Juniperus communis L. – Ienupăr comun. Arbore mic răspândit în Europa
centrală şi de nord, Asia de Nord, America de Nord şi Africa de Nord.
Înlăţimea până la 8 (12) m. Tulpina puternic ramificată, ramurile ascendente sau
erecte, coroana îngust piramidală, scoarţa brună-cenuşie, se exfoliază longitudinal.
Lujerii subţiri, bruni-roşiatici.
Lemnul diferenţiat în alburn îngust, alb şi duramen foarte tare, cu inele anuale
distincte, înguste, sinuoase, cafenii-cenuşii cu luciu opac.
Frunzele la arborii tineri aciculare, subulate, drepte, rigide, la vârf ascuţite,
înţepătoare, pe faţă  canaliculate, pe dos obtuz-carenate, de 10-15 (20) mm lungime
şi 1-2 mm lăţime, pe faţă cu o dungă albă de stomate, dispuse în verticile câte 3,
patent-divergente. La arborii vârstnici frunzele sunt solziforme.
Strobilii unisexuaţi-dioici, rareori monoici. Microstrobili alungit-ovali, din
microsporofile solziforme cu câte 2-6 microsporangi, cu saci polinici.
Conurile sunt nişte pseudobace sferice, mici de 6-9 mm în diametru, cărnoase,
indehiscente, în anul întâi ating mărime definitivă, de culoare verde, în anul al doilea
ajung la maturaţie şi capătă culoarea neagră-albăstruie, acoperită cu strat pruin, conţin
câte trei seminţe alungit-ovoide, de culoare brună. Masa a 1000 de seminţe este de 18
g (fig. 72). Seminţele germinează după 2-3 ani, iar semănate proaspete imediat
toamna, încolţesc primăvara.
 139

Ienupărul comun creşte încet. Longeviv. Este rezistent la ger şi secetă, nepretenţios
faţă de sol. Moderat rezistent la gaze şi fum.
Ienupărul comun îl putem găsi numai în colecţiile dendrologice. Publicului larg el
este foarte cunoscut prin formle şi varietăţile sale, care în cantităţi mari se cultivă în
spaţiile verzi:
J. c. ‘Suecica’ – arbori până la 10 m, cu coroana lat piramidală sau columnară, cu
ramurile îndreptate în sus, cu vârfurile lăstarilor nutante. Acele mai puţin ascuţite, mai
late şi mai deschis colorate, uşor albăstrui.
J. c. ‘Hibernica’ – arbore mai mic (4-5 m), cu coroana deasă, îngust piramidală sau
îngust columnară, cu ramurile îndreptate în sus, sub un unghi ascuţit, cu vârful erect,
frunzişul verde-cenuşiu şi acele mai scurte.
În tinereţe ambele forme au o valoare ornamentală de excepţie, dar cu vârsta
coroanele fastigiate ale arborilor încep a se răsfira.
J. sabina L. – Cetină de negi. Arbust culcat, târâtor, răspândit în Europa, inclusiv
munţii Carpaţi, Crimeei, Caucaz, Asia de Nord şi America de Nord, creşte până la
altitudinea de 1500-2000 m. Rareori creşte sub formă de arboraş erect, scoarţa
trunchiului şi a ramurilor netedă, cenuşie-roşiatică. Tulpinile ascendente, unele repente.
Lujerii subţiri, cu grosimea de 8-10 mm în diametru, cei tineri trimuchiaţi, bruni.
Frunzele la plantele tinere şi adesea pe ramurile inferioare ale plantelor bătrâne
aciculare, pe faţă uşor concave, cu dungă albicioasă de stomate, pe dos convexe,
înţepătoare, lungi de 2,5-8 mm şi late de 0,5-0,75 mm; la plantele bătrâne frunzele sunt
solziforme, de formă lanceolată, rombică sau ovală, acuminate sau obtuze, partea
dorsală carenată, cu o glandulă ovală, mici de cca. 1 mm lungime, aşezate opus,
imbricat, alipite de lujeri, zdrobite, frunzele au un miros caracteristic neplăcut.
Strobili monoici sau dioici. Microstrobili de formă ovală, din 3-6 microsporofile
solziforme, acute la vârf, dispuse opus, imbricat, cu câte 3 saci polinici. Megastrobili
din 4 solzi, terminali, erecţi, la maturitate devin pseudobace, globulos-ovate sau
sferice, de 5-7 mm în diametru, pedunculate, pe lujeri scurţi îndoiţi, de culoare brună-
neagră, la suprafaţă cu un strat pruin. Seminţele câte 1-3, ovale, cu carenă bine
pronunţată. După fecundare solzii seminali repede se concresc, formând un con
 140

cărnos, rotund (bacă falsă). Maturaţia în toamna primului an sau în primăvara

următoare (fig. 73).
Frunzele sunt toxice, conţinând substanţa “sabinol”, folosită în medicină. Creşte
încet, rezistent la ger şi secetă şi la condiţiile oraşului. Are cerinţe reduse faţă de sol,
creşte pe soluri sărace, calcaroase, slab salinizate, nisipuri, răspândindu-se prin
înrădăcinarea ramurilor. Specie longevivă.
Are multe forme şi varietăţi:
J. s. ‘Tamariscifolia’ – formă scundă 0,2-0,5 m, târâtoare, cu ramurile orizontale;
are proprietatea de a lăstări. Frunzele fine, aciculare, câte 3 în teacă, puţin curbate,
verde-întunecat, cu o dungă albă deasupra.
J. s. ‘Variegata’ – arbust târâtor, cu frunzele solziforme, terminaţiile lujerilor
galbene-albe-pestriţe.
Cetina-de-negi este unul din cei mai rezistenţi ienuperi faţă de condiţiile
pedoclimatice. Este mult solicitat în horticultura peisageră în prim plan împreună cu
ienupărul comun, ienupărul de Virginia, în grupele de mesteacăn ţi mai ales în rocarii şi
alpinarii.
J. chinensis L. – Ienupăr chinezesc. Arbore sau arbust, originar din nord-estul
Chinei, Coreea, înălţimea până la 20-25 m în patrie, cu rădăcinile puternic ramificate,
întinse mult lateral la o adâncime mică.
Coroana piramidală sau columnară; lujerii subţiri, 1 mm grosime, cilindrici.
Frunzele la plantele tinere, uneori şi pe ramurile inferioare vechi, aciculare, patente,
înţepătoare, lungi până la 12 mm, pe partea superioară cu 2 dungi albe de stomate şi cu
nervaţiune mediană verde, dispuse în verticile câte 3; la exemplarele bătrâne frunzele
solziforme, romboidale, cu vârful ascuţit şi curbat spre lujeri, strâns lipite de lujer, cu
partea dorsală convexă şi cu o glandulă reziniferă, de 1,3 mm lungime, dispuse opus.
Microstrobilii de formă ovală, mici, axilari, pe lujerii anului trecut sau la vârful
ramurilor laterale. Microsporofilele poartă câte 2-6 saci polinici, care primăvara
eliberează polenul. Macrostrobilii (se diferenţiază toamna pe microblaste axilare),
constau din 3-8 solzi seminali cu 1-3 ovule. Conurile mature sferice sau puţin alungite,
5-9 mm în diametru, în primul an verzi, în al doilea negre, astfel că pe plante se află
concomitent pseudobace verzi şi negre.
 141

Pseudobacele conţin câte 2-3 seminţe alungite, trimuchiate, de culoare cafenie,

lucitoare (fig. 74).
Plante dioice sau monoice. Exemplarele mascule sunt cu frunzele aciculare, cele
femele – cu frunzele solziforme. Din această cauză se considerau drept specii diferite.
Creşterea este relativ înceată. Rezistent la ger, la condiţiile secetoase, creşte pe
soluri diferite, dar mai bne pe soluri profunde, revene, cu umiditate atmosferică
ridicată.
Din multitudinea de forme şi varietăţi mai larg se cultivă următoarele:
J. ch. ‘Pfitzeriana’ – plantă feminină, cu talia de 3-4 m, coroana lat conică şi
ramurile orizontale, des înzestrate cu lujeri pendenţi.
J. ch. ‘Aurea’ – plantă masculină, cu coroana îngustă şi creşterile tinere aurii, mai
ales în locuri însorite, iarna devin verzui. Frunzele aciculare sau solziforme.
Atât specia, cât şi formele şi varietăţile prezintă interes din punct de vedere
ornamental pentru spaţiile verzi, mai ales formele piramidale şi columnare.
J. horizontalis – Ienupăr orizontal. Arbust procumbent, înalt până la 1 mm, cu
diametrul coroanei de 3-4 m, originar din America de Nord. Ramurile lungi aplecate la
pământ; lujerii de culoare verde-albăstruie, abundent acoperă ramurile.
Frunzele alungit lanceolate aproape rombice, acute, înţepătoare, uşor patente sau
lipite de lujeri, pe partea dorsală rotunjite, cu o mică glandulă reziniferă, lungi de 3-5
mm, pe lujerii sterili aşezate mai des. Culoarea verde-albăstruie. Conurile mici,
globuloase, 5-6 mm în diametru, negre-albăstrui, fără strat pruin.
Ienupărul orizontal, precum şi formele lui, sunt foarte decorative şi indicate pentru
înverzirea talazurilor, în combinaţie cu pietre, în alpinarii.
J. virginiana L. – Ienupăr-de-Virginia. Arbore originar din America de Nord, de
la lacul Hudzon, până la Florida, Texas şi Mexic. Atinge înlăţimea de 15-30 m. Tulpina
dreaptă, uşor conică, uneori acoperită până la bază cu ramuri; scoarţa cenuşie sau
brună-roşcată. Lemn cu duramen roşcat, moale, uşor, fin, uniform, mai puţin rezistent,
are miros plăcut, este larg cunoscut ca cel mai bun pentru creioane, de unde denumirea
de “arbore de creioane”. Coroana larg-piramidală, exemplarele tinere au, de obicei,
coroana mai îngustă, ovoidală. Ramurile divergente, uneori pendente; lujerii subţiri,
cca. 1 m, zvelţi, neclar cvadrimuchiaţi, de culoare verde-albăstruie.
 142

Frunzele, pe exemplarele tinere şi pe lujerii puternici, sterili, sunt aciculare, liniar-

lanceolate, subulat-acuminate, de cca. 1,5 mm lungime, pe faţă cu dungă albicioasă de
stomate, opuse, de 10 mm lungime, cele solziforme ovat-rombice, cu vârful acut sau
acuminat, pe partea dorsală cu o glandulă reziniferă (sau aceasta lipseşte).
Strobili unisexuaţi-dioici, rareori monoici. Pseudobace foarte abundente, sferice,
mici, de 5 mm în diametru, albastre-închis, cu strat pruin, învelişul cărnos, dulceag, cu
1-2 seminţe rotund-ovoidale, lucitoare, masa a 1000 de seminţe este de 25-33 g (fig.
75).
În primii ani creşte încet, pe urmă mai rapid. Este rezistent la ger şi secetă, puţin
pretenţios faţă de sol, totuşi creşte mai bine pe soluri fertile şi revene, nu rezistă la
soluri bătătorite, aceasta duce la pieirea plantei. Rezistă la fum, gaze, condiţii de oraş.
Puţin se atacă de boli şi dăunători. Uşor suportă pretarea (formarea coroanei prin
tundere) şi menţine forma dată. Puieţii de talie mare trebuie transplantaţi numai cu
balot, deoarece suportă greu această operaţie.
J. v. ‘Polymorpha’ – arbore cu coroana lat-piramidală şi frunzele de două tipuri,
albăstrii-albicioase şi verzi solziforme.
J. v. ‘Glauca’ – formă fastigiată, cu frunziş bogat, frunzele solziforme (numai în
interior apar frunze aciculare), de culoare albastră de oţel.
Ienupărul-de-Virginia, prin caracteristicile ornamentale şi rezistenţa ecologică este
unul din cei mai valoroşi şi merită să fie folosit în toate tipurile de plantaţii pe tot
teritoriul republicii.
Libocedrus decurrens Florin – Cedru de râu californian. Arbore originar din
America de Nord (Oregon, versanţii de vest ai munţilor Sierra-Nevada şi de-a lungul
munţilor Californiei de jos şi de mijloc). Arbore mare cu înlăţimea de 40-50 m şi 1-2 m
în diametru. Trunchi drept, în arborete se curăţă de crăci la înlăţimi mari. Scoarţa
neregulat brăzdată, de culoare brună-roşcată, ritidom adânc crăpat, se exfoliază în
plăci late, longitudinale. Lemn uşor, de tărie mijlocie, fibros, rezistent, inele anuale
distincte, zona timpurie, ca regulă, mai lată, cea târzie mai îngustă şi de culoare mai
închisă, razele medulare înguste, canale rezinifere lipsesc; duramenul cafeniu-roşiatic.
Coroana îngust-puiramidală, la arborii izolaţi larg-piramidală până la sferică. Lujerii
comprimaţi, mugurii nuzi.
 143

Frunzele solziforme, cele de pe faţă platicladice, brusc ascuţite, cele laterale treptat
îngustate într-un aculeu, marginile lor longitudinale pe muchia lujerilor nu sunt
împreunate, fiind oarecum paralele.
Microstrobili spiciformi, scurţi, de culoare aurie, se diferenţiază toamna şi în
mijlocul primăverii eliberează polenul. Conurile femele îngust-ovale, de 2-3 cm
lungime, lemnoase, pendente, de culoare roşiatică, constau din 3 perechi de solzi,
dintre care cei inferiori foarte mici (de 3-4 ori mai scurţi decât cei mijlocii), sterili, cei
mijlocii alungit-lanceolaţi, obtuzi, cu un mic aculeu patent, fertili, cei superiori – sterili,
concrescuţi, formând un perete între solzii fertili.
Fiecare solz fertil poartă 2 seminţe, prevăzute în partea inferioară cu o aripă mare,
iar la cea exterioară – cu una mică îngustă. Seminţele sunt relativ mari, de 10 mm
lungime (fig. 76).
Creşte repede. Preferă sol fertil, reavăn, rezistă la soluri calcaroase. În tinereţe
suportă umbrirea. Un timp scurt rezistă la geruri până la –30 oC., moderat rezistă la
gaze, fum, praf, condiţiile urbane. Longeviv – 500-600 de ani. La noi se întâlnesc
exemplare de până la 100 de ani.
Cedrul-de-California este o specie foarte decorativă, recomandată mai ales pentru
sudul republicii, în grupe pe lângă oglinda apelor, în alei şi ca solitar.
Microbiota decussata Kom. – Microbiota cruciată. Specie originară din Extremul
Orient, valea râului Sucean, cursul superior al râului Aniui şi Hor. Arbust mic până la 1
m înlăţime, cu ramurile prostrate. Lujerii uşor comprimaţi.
Frunzele ovale, ascuţite, 2 mm lungime (pe lujeri fertili) sau ovale-acuminate, cu o
glandulă pe partea dorsală (pe lujerii sterili) sau aciculare (pe lujerii umbriţi din
interiorul coroanei); după frunziş se aseamănă cu biota.
Plantă dioică. Microstrobili de formă ovală, dispuşi terminal, galbeni-palid.
Macrostrobili sferici, mici, constituiţi din 2-4 solzi coriacei, adunaţi în formă de cupă,
dispuşi la vârful lujerilor, de cca. 6 mm lungime şi 3 mm în diametru, la conurile
mature solzii devin lemnoşi, cu câte un aculeu aproape de marginea superioară,
patenţi, aproape orizontali, lungi, de cca. 3 mm, iar conurile fiecare cu câte 1 seminţă
de formă eliptică sau lat-ovală, nearipată, erectă (fig. 77).
 144

Microbiota este rezitentă la ger şi secetă. Moderat rezistă la gaze. Posedă calităţi
ornamentale de excepţie pentru alpinarii, talazuri şi construcţii decorative din piatră.
Biota orientalis Endl. (Thuja orientalis L.) – Biotă, Arborele vieţii. Specie
originară din partea de nord a Chinei. Arbore până la 15-18 m înlăţime, cunoscută în
cultură mai mult ca Thuja orientalis. Tulpina se ramifică de la bază, formând mai
multe trunchiuri. Scoarţa subţire, laminată, de culoare cafenie-roşcată, se exfoliază în
fâşii înguste longitudinale. Lemn cu duramen roşu-brun. Coroană deasă, ovoidală.
Ramurile ramificate în planuri verticale paralele cu direcţia de creştere, astfel că
formează un sistem de lamine radial divergente, plecând de la axa centrală. Lujerii şi ei
comprimaţi, pe ambele părţi de culoare gălbuie-roşcată.
Frunzele platicladice (de pe feţele plate) ovat-rombice, până la 1 mm lungime, pe
partea dorsală cu câte o glandulă, longitudinal-sulcată,. Frunzele laterale carenate;
toate de culoare verde-închis, iarna se colorează în roşie-brună.
Plantă monoică. Microstrobili sferici, cu câte 4 perechi de solzi staminali, dispuşi
decusat, fiecare stamină cu 4 saci polinici. Conurile femele obovate, oblonge, de 10-15
mm lungime, erecte, dispuse pe lujeri scurţi; solzii seminali (6-8 bc.), ovaţi, cărnoşi, cu
vârful răsfrânt ca un corn, opuşi, verzi-albăstrii, la maturaţie uscaţi şi desfăcuţi,
cafenii-roşcaţi, cei superiori sterili, cei mijlocii cu câte 1 săminţă, cei inferiori cu câte
2. Seminţele oblong-ovoide, nearipate, relativ mari; de 5-7 mm lungime, brune, cu o
pată albă la bază. Maturaţia în acelaşi an prin septembrie-octombrie (fig. 78). Plantula
cu 2 (3) cotiledoane. Se înmulţeşte uşor prin seminţe şi butaşi.
Creşte încet. Semiombrofilă. Mai bine decât alte specii de tuie rezistă la seceta
aerului şi solului. Creşte pe diferite soluri, dar mai bine pe soluri uşoare, calde,
calcaroase. Specie termofilă, cu o bună dezvoltare în zonele sudice. Rezistentă la
temperaturi joase. Suportă gazele, fumul şi alţi factori urbani. Suportă bine tunderea
(formarea artificială a coroanei) numai în tinereţe.
Are multe forme şi varietăţi, din care mai larg cultivate sunt:
B. o. ‘Pyramidalis’ – arbore cu coroana deasă piramidală. Ramurile sunt îndreptate
aproape vertical cu frunzişul verde-aprins.
B. o. ‘Aurea’ – arbori şi arbuşti cu coroana globulară. Acele la început aurii, pe
urmă aurii-verzui.
 145

Specie „pionieră”, pentru terenuri mai puţin practicabile. Varietăţile sale ca solitari
şi în grupe mici.

Genul Thuja L. – Tuia.

Arbori şi arbuşti răspândiţi în Ameica de Nord şi Asia. Arborii ating înlăţimea de
12-60 m şi 60-90 (180) cm în diametru. Coroana îngust piramidală sau columnară, la
arborii bătrâni ovoidală. Ramuri relativ scurte, la vârf ascendente; lujeri  comprimaţi,
ramificaţia în planuri orizontale.
Plante monoice. Microstrobili rotunzi, mici, din 4-6 solzi staminali scutiformi cu
câte 4 saci polinici, axilari, sesili, concentraţi în partea superioară a lujerilor.
Macrostrobili terminali, din 4-6 solzi seminali, dintre care perechea superioară sterilă,
2-4 perechi fertile cu câte 1-2(3) ovule, la stadiul de conuri au forma oblong-ovală,
solzii coriacei-lemnoşi, la vârf recurbaţi, aşezaţi decusat şi imbricat. Maturaţia anuală.
Seminţele comprimate, oblonge, cu 2 glandule alungite şi 2 aripioare înguste sau
nearipate. Plantula apare cu 2 cotiledoane.
Genul Thuja cuprinde 5 specii: T. koraiensis, T. occidentalis, T. plicata, T.
standishii, T. suthuenensis.
Thuja occidentalis L. – Tuia occidentală. Arbore originar din estul Americii de
Nord. Înlăţimea de 12 (29) m şi diametrul 60-90 (180) cm, rareori rămâne sub formă
de arbust. Sistemul radicular superficial, extins lateral, la început pivotant, apoi
rămuros trasant. De obicei tulpina dreaptă, uneori se ramifică de la bază. Scoarţa
subţire (5-10 mm), fisurată, de la roşcată până la cenuşie-cafenie, se exfoliază
longitudinal; la arborii tineri scoarţa netedă. Lemn diferenţiat în alburn şi duramen.
Alburnul îngust, de culoare albă-gălbuie. Duramenul galben-închis sau cafeniu-deschis.
În ansamblu lemnul se apreciază ca moale, uşor, apropiindu-se după proprietăţile
mecanice de cel de brad; inele anuale pronunţate, razele medulare înguste, invizibile cu
ochiul liber.
Coroana îngust-alungit-piramidală sau columnară, uneori cu câteva vârfuri, la
arborii bătrâni ovoidală; ramurile relativ scurte, în partea de jos a coroanei au vârful
curbat în sus; lujerii turtiţi în plan orizontal, ramificaţi pectinat pe două linii orizontale
 146

sau laterale, pe partea superioară verzi-întunecat, lucioşi, pe cea inferioară verzi-

gălbui-palid.
Frunzele solziforme, lipite de lujeri, aşezate decusat, de culoare verde-închis, iarna
verzi-brunii, cele de pe faţa superioară şi inferioară cuneate, cu vârful triunghiular,
scurt acuminat, pe partea dorsală cu o glandulă proeminentă rotundă sau ovală, cele
laterale alungit-naviculare; formele juvenile au frunzele aciculare. Frunzele se ţin pe
lujeri 2-3 ani.
Conurile alungite, 10-15 mm lungime, formate din 3-4 (5-6) perechi de solzi
coriacei-lemnoşi, îngust ovali, la vârf neuniform-dinţaţi, dintre care numai 2 (4) perechi
au câte 2 ovule, cei exteriori lungi aproape cât conurile, acestea din urmă erecte,
uneori recurbate, la început verzi, apoi brune-gălbui. Maturaţia în primul an toamna şi
în curând cad. Seminţele comprimate, mici, masa a 1000 de seminţe este de 1,1-2,4 g,
puterea germinativă 45%. Plantulele răsar cu câte 2 cotiledoane (fig. 79).
Tuia occidentală este o specie cu creştere înceată. Rezistentă la temperaturi joase (-
35oC) şi ridicate. Semiombrofilă. Bine suportă umiditatea excesivă a solului, fiind în
acelaşi timp rezistentă la secetă. Nepretenţioasă faţă de sol, dar mai bine se dezvoltă
pe soluri nisipoase, reavăn-jilave. Longevitatea până la 100 de ani. Rezistă la gaze,
fum şi alte condiţii urbane, de aceea este una din cele mai căutate specii pentru
înverzirea întreprinderilor industriale. Elimină fitoncide cu o aromă plăcută, din care
cauză este binevenită şi în staţiunile balneare.
În populaţiile spontane şi în cultura îndelungată a acestei specii au fost evidenţiate
foarte multe forme şi varietăţi, deosebindu-se prin port, structură şi forma coroanei,
culoarea şi forma frunzelor:
T. o. ‘Fastigiata’ – arbore mic cu coroana strict columnară;
T. o. ‘Compacta’ – arbore sau arbust cu coroana deasă, piramidală; compactă;
T. o. ‘Globosa’ – arbust cu coroana compactă, sferică;
T. o. ‘Pumila’ – arbust pitic cu diametrul bazei mai mare, decât înlăţimea;
T. o. ‘Filiformis’ – plantă cu coroana deasă, conică şi cu lujerii lungi filiformi;
T. o. ‘Alba’ – cu capetele coroanei de culoare albă, mai ales la plantele tinere;
T. o. ‘Aurea’ – arbust cu coroana lată şi cu acele galbene-aurii.
 147

Tuia occidentală şi formele ei pot fi folosite în toate tipurile de plantaţii în spaţiile

verzi. Formele arbustive sunt preţuite pentru alpinarii şi grădini mici sau în ghivece de
grădină.
Thuja plicata Don. – Tuia gigantică. Arbore originar din nord-vestul Americii de
Nord, ajungând până la Alaska. Atinge dimensiuni cu adevărat gigantice – înlăţimea de
60 (75) m şi grosimea trunchiului cca. 3 m în diametru. Trunchi drept, cilindric, la
arborii bătrâni baza îngroşată mult, în masiv se elaghează bine. Scoarţa relativ subţire
de 1-2,5 cm grosime, fisurată, fibroasă, cafenie-roşcată, formează de timpuriu
ritidomul, care se exfoliază în fâşii late şi lungi. Lemn uşor, moale, dar foarte trainic,
cu inele anuale vizibile, fără canale rezinifere, de culoare brună-roşcată.
Coroana piramidală sau conic-ascuţită, deasă. La exemplarele izolate coboară până
la baza tulpinii; ramurile dispuse orizontal, cu lujerii uşor aplecaţi. Lujeri principali
rotunzi sau aproape rotunzi, cei laterali comprimaţi, cu ramificaţii distiche, ultimele
paralele.
Frunzele solziforme, cele platicladice cu vârful triunghiular, acuminat, pe partea
superioară a lujerilor (platicladului) de culoare verde-lucitoare, pe cea inferioară verzi-
cenuşii, cu dungi albe-albăstrui, uneori pe partea dorsală cu o glandulă alungită
impresă. Frunzele laterale naviculare, cu vârful mai ascuţit decât la T. occidentalis.
Ambele au miros plăcut.
Conurile alungit-ovale, de 10-12 mm lungime cu 4-6 perechi de solzi seminali
coriacei uscaţi; solzii externi lungi până la jumătatea conului, cu un mucron pronunţat;
2-3 perechi de solzi poartă câte 3 seminţe comprimate, prevăzute cu 2 aripi. Maturaţia
anuală. Masa a 1000 de seminţe constituie 0,9-2,2 g, capacitatea germinativă 50-75%
(fig. 80).
Tuia gigantică rezistă la ger. Creşte bine pe soluri revene, bine drenate, calcaroase.
Moderat rezistă la condiţiile de oraş. Suportă semiumbra. Puţin este prezentă în
spaţiile verzi, dar merită a fi utilizată în amenjările peisagistice ca solitar, în grupe,
aliniamente şi garduri vii înalte.
 148

Ord. Taxales
Fam. Cephalotaxaceae – Cefalotaxacee.

Cefalotaxaceele reprezintă arbori nu prea mari, până la 10-15 m înlăţime, arbuşti

veşnic verzi, dioici, răspândiţi în Asia, estul Indiei până în China Centrală şi de Sud-
Est, Japonia, Coreea de Sud. Scoarţa roşcată-cafenie sau brună-cenuşie.
Trunchiul drept, lemnul nediferenţiat în alburn şi duramen, fără canale rezinifere,
acestea uneori se află în măduvă. Ramurile dispuse opus sau verticilat.
Frunzele plate, lungi de 2-5 (8) cm şi late 2-5 mm, dispuse pe lujeri laterali în două
rânduri opuse sau aproape opuse, iar pe ramurile verticale – spiralat, decurente pe
lujeri, coriacee, dorsiventrale. Nervura principală bine exprimată pe partea superioară,
pe cea inferioară cu două dungi de stomate.
Strobilii masculi adunaţi capituliform, scurt pedunculaţi, dispuşi în axilele frunzelor
anului perecedent. Agregaţia de strobili, un tip de sinadriu, constă din 6-11
microstrobili. Fiecare microstrobil are bractee şi conţine 7-12 microsporofile cu 3-4
microsporange (saci polinici). Grăuncioarele de polen lipsite de saci aerieni.
Megastrobilii sunt grupaţi în conuri mici, ce se dezvoltă câte 1-3 în axilele frunzelor
scvamiforme la vârful ramurilor. Megastrobilul constă dintr-o bractee şi două ovule
ortotrope. Ovulele sunt înconjuarte la bază cu epimatiu în formă de colier (collier),
care se dezvoltă pe măsura maturaţiei seminţei şi se transformă într-un aril cărnos;
integumentul ovulului se sclerifică, astfel luând forma unei drupe. Sămânţa elipsoidală
de 2-3 cm lungime, de culoare brună-maslinie. Fam. Cephalotaxaceae conţine un
singur gen (Cephalotaxus).
Genul Cephalotaxus – Cefalotaxus.
Genul cuprinde 6 specii, răspândite în Extremul Orient. Speciile din acest gen se
caracterizează prin frunze aciculare, lăţite, cu lungimea de 20-80 mm, pe faţă cu o
nervură proeminentă, pe dos cu două dungi late de stomate, scurt peţiolate, decurente
pe lujeri.
Plante dioice. Microstrobili în formă de capitule globuloase, din 6-9 (12)
microsporofile, dispuşi pe lujerii din ultim an, în grupe câte 6-12 unităţi. Megastrobilii
 149

pedunculaţi, terminali, grupaţi câte 3, constituiţi fiecare din câte două macrosporofile
cu câte două ovule (dintre care numai unul se dezvoltă în sămânţă),. Seminţele mari
(2-3 cm), cu înveliş cărnos. Maturaţie, de obicei, bianuală.
Cephalotaxus drupacea Sieb. et Zucc. Arbore mic sau arbust originar din Japonia,
China. Atinge 10 m. Trunchiul erect sau tufă cu mai multe tulpini, ramurile verticale
sau întinse în lături. Scoarţa brună-roşiatică care se exfoliază sub formă de solzi.
Frunzele aciculare, plate, pieloase, tari, puţin curbate, alterne, lungi de 2-4 cm,
dispuse în două rânduri de o parte şi de alta a lujerilor, pe partea superioară de culoare
verde-închis, lucitoare, cu nervura mediană proeminentă, pe cea inferioară cu două
dungi albicioase cu stomate.
Plante dioice. Strobilii unisexuaţi. Microstrobilii globuloşi, dispuşi des pe lujerii din
anul trecut, formând nişte îngrămădiri compacte. Macrostrobilii dispuşi terminal câte
3, scurt pedicelaţi. Seminţele solitare, rar câte două, de formă ovoidă, 2-3 cm lungime,
brun-roşcate, pendente, cu înveliş cărnos. Necesită stratificaţie (fig. 81).
Creşte destul de încet. Este o specie subtermofilă, care se acomodează la
semiumbră şi pe soluri calcaroase.
Rar întâlnită în spaţiile verzi, dar foarte căutată în grădinile private ca solitar.

Fam. Taxaceae Lidb. – Taxacee.

Taxaceele sunt răspândite, cu mici excepţii, în Emisfera de Nord. Arbori
sempervirescenţi ce ating înlăţimea de 15-20 m, dar deseori se întâlnesc sub formă
arbustivă. Tulpina dreaptă, în anumite condiţii poate fi ascendentă. Scoarţa cenuşie-
roşcată sau brună. Lemnul cu inele anuale ± pronunţate, canalele rezinifere lipsesc,
traxeidele cu îngroşări spiralate. Parenchimul lemnos se deosebeşte la diferite genuri,
neînsemnat (Taxus), bine dezvoltat (Amentotaxus) sau lipseşte complet (Pseudotaxus).
Frunzele alterne, pe ramurile orizontale apropape opuse, dispuse în două rânduri,
lanceolate sau liniare, cu partea superioară canaliculată longitudinal, pe cea inferioară
nervura mediană pronunţată şi două striole stomatale de culoare deschisă.
Taxaceele sunt plante dioice. Microstrobilii solitari, adunaţi în amenţi sau în
structuri capituliforme, dispuse în axilila frunzei. Microsporofilele variate:
 150

corimbiforme cu peduncul, turtite dorsiventral sau reprezintă numai un peduncul, cu 4-

6 microsporangi libere la vârf.
Megastrobilii sunt adunaţi în conuri mici. Deseori aceste conuri sunt reduse,
prezentând megastrobili solitari. Ovulele ortotrope, mai târziu seminţele sunt
înconjurate, parţial sau total, de un înveliş cărnos în formă de cupă de culoare roşie sau
galbenă, care este nu altceva, decât arilul. Seminţele cu tegumentul tare, aril cărnos, de
formă ovoidală. Arilul comestibil.
Fam. Taxaceae include 5 genuri.

Genul Taxus L.
Genul include 8 specii, răspândite în Emisfera de Nord. Sunt arbori, mai rar arbuşti.
Scoarţa la arborii tineri netedă, la cei bătrâni longitudinal, adânc brăzdată, roşcată sau
cafenie-roşcată. Frunzele liniare, uneori puţin falcate, pe lujerii verticali dispuse
spiralat, pe cei orizontali – în două rânduri opuse. Nervura principală pe partea
superioară proeminentă, pe cea inferioară cu două dungi albe de stomate. Caracteristic
pentru genul Taxus este lipsa canalelor rezinifere.
Microstrobilii globuloşi, din 6-14 microsporofile scurte (stamine), fiecare din ele cu
câte 5-9 microsporangi (saci polinici), la bază cu perechi de solzi dispuşi decusat,
pedicelaţi, pedicele acoperite cu scvamule.
Megastrobilii solitari, dispuşi la vârful microblastelor axilare, poartă câte un ovul,
rareori 2-3. Sămânţa ovată, 5-8 mm lungime, înconjurată, parţial sau total, de aril roşu
în formă de cupă. Arilul nu este concrescut cu sămânţa. Dintre cele 8 specii mai larg
răspândită şi cunoscută este Taxus baccata.
Taxus baccata L. – Tis, tisă. Arbore înalt până la 12 m, răspândit în Europa
Occidentală, în Carpaţi, Caucaz, Crimeea.
Rădăcina pivotant-trasantă. Tulpina dreaptă, în cazuri rare grosimea de 2,5 m la
bază, canelată, uneori ascendentă sau culcată (când provine din lăstari), având aspect
de tufă.
Scoarţa brună-roşcată, subţire, formează de timpuriu ritidom de culoare cenuşie-
roşcat, acesta exfoliindu-se de timpuriu în plăci alungite. Scoarţa conţine un alcaloid
toxic – taxina.
 151

Lemnul tare, greu, rezistent la acţiunea ciupercilor, inele anuale înguste, distincte,
duramen brun-roşiatic, fără canale rezinifere. Uneori pe tisă se formează nişte gâlme,
acoperite de ramuri dese, foarte scurte cu ace de culoare palidă-ştearsă. Lemn valoros
pentru obiecte de birou.
Ramurile dispuse neregulat, cele de jos aproape erecte, cele dinspre vârful tulpinii
cresc întinse în lături. Lujerii subţiri, mlădioşi, dispuşi distich, de culoare verde-
alburie.
Arbore solitar cu coroana larg-piramidală, ramurile pornind aproape de la sol, cu
frunziş des. Mugurii ovoizi, cu solzi verzui, îngrămădiţi la vârful lujerilor.
Frunzele liniare, plane, scurt acuminate, până la 3 cm lungime, scurt peţiolate,
decurente pe lujeri, inserate spiralat, în două rânduri, pieloase, fără canale rezinifere,
nervura proeminentă, pe dos fără dungi de stomate, de culoare verde-închis, lucitoare
pe faţă şi verde-gălbuie pe partea inferioară.
Microstrobili globulari, dispuşi în axila frunzelor, solitari, galbeni. Megastrobili pe
ramuri scurte în axila frunzelor, cu 1, mai rar 2 ovule.
Semiţele ovoide, lungi de aproape 1 cm, acoperite cu arilul până aproape de vârf,
dându-i un aspect de bacă, de unde şi denumirea de T. baccata, comestibil. Maturaţia
seminţelor are loc în august-septembrie. Răspândirea seminţelor se face cu ajutorul
păsărilor. Semănate toamna, germinează abia în primăvara anului al 2-3-lea (fig. 82).
Tisa este una din cele mai rezistente specii la umbrire. Rezistentă la ger, însă
formele horticole sunt mai puţin rezistente. Tisa este pretenţioasă faţă de umiditatea
solului şi aerului. Preferă soluri profunde, bogate, revene, calcaroase. Moderat
rezistentă la gaze şi fum.
Specia a dat naştere la multipli cultivari:
T. b. ‘Adpressa’ – numai plante femele în formă de tufă neregulată, atingând 3 m
înlăţime, cu ace scurte şi late, uşor glauce.
T. b. ‘Fastigiata’ – formă columnară, compactă, cu înlăţimea până la 3-5 m, cu
ramurile erecte şi lăstarii scurţi, numeroşi. Frunzele nu sunt dispuse pectinat. Se
cunosc numai exemplare femele.
T. b. ‘Fastigiata Aurea’ – asemănătoare după habitus cu precedenta, însă de talie
mai redusă, frunzele de pe lăstarii tineri sunt tivite cu galben-auriu, mai târziu verzi.
 152

T. b. ‘Repandens’ – formă pitică, 50-60 cm înlăţime şi 2-3 m în diametru, cu

ramurile lungi, prostrate. Lăstarii cu extremităţile recurbate. Frunziş verde-închis,
strălucitor.
Din Roma antică şi până acum Tisa prezintă cel mai bun material pentru garduri vii
şi forme tunse. Formele ornamentale de Tisă prezintă interes ca solitari, în grupe mici
pe fondul gazonului şi pentru formarea etajului secundar în plantaţii, datorită
rezistenţei mari la umbrire.
Genul Torreya – Toreia.
Genul Torreya este răspândit în Extremul Orient şi în subtropicele Americii de
Nord. Include arbori de talie mijlocie, dioici, veşnic verzi, cu ramurile alterne sau
dispuse verticilat.
Frunzele alterne sau opuse, pectinate, liniare sau liniar-lanceolate, ascuţite spre vârf
(în spin), rigide, de 4 (6) cm lungime, pe partea inferioară cu dungi înguste albicioase
de stomate. Aceste stomate se află în nişte adâncituri, iar deasupra celulelor stomatale
se află nişte papile lungi care le acoperă, ceea ce constituie o particularitate unicală a
toreielor.
Microstrobili solitari, axilari, sferici sau elipsoidali, până la 8 mm lungime,
înconjuraţi de 4 perechi de solzi sterili, dispuşi câte 4 în 6-8 verticile. Fiecare
microstrobil, scurt pedunculat, cu vârful dilatat, dorsiventral, poartă 4 microsporangi
(saci polinici) liberi. Macrostrobilii se dezvoltă pe lujerii anului trecut. Macrostrobilul
constă dintr-un scurt ax, ce poartă 1-2 (3) ovule în subsuoara solzilor seminali,
îmbrăcate în câte 2 perechi de solzi sterili, la bază înconjurate de aril, care ulterior se
concreşte cu tegumentul.
Sămânţa matură cu aril şi tegumentul lignificat, are formă ovală, lungimea de 2,5
cm, de culoare verzuie-măslinie cu dungi purpurii.
Genul Torreya include 6 specii.
Torreya nucifera Sieb. et Zucc. – Toreia nuciferă. Arbore răspândit în munţii din
Japonia centrală şi sud la altitudinea de 500-1800 m.
Are tulpina dreaptă, înalt până la 10 (30) m, uneori rămâne arbust. Scoarţa brună,
cu plăci care parţial se dezlipesc de tulpină. Lemn fără duramen, cafeniu-deschis, în
 153

secţiune transversală se disting inelele anuale. Coroana deasă, ramurile dispuse în

verticile sau altern. Lujerii bruni-lucitori, dispuşi distich.
Frunzele liniar-lanceolate, la vârf ascuţite, înţepătoare, scurt peţiolate, pe partea
inferioară plane, cu nervură mediană slab proeminentă şi două dungi înguste de
stomate, albăstrui, 2-4 cm lungime şi 3-4 mm lăţime, aşezate distich.
Plante dioice. Strobili masculi alungit-elipsoidali, lungi până la 13 mm. Conurile
femele ovoide, 3-5 cm lungime. Maturaţia bianuală. Seminţele galbene, ovoidale, de
20-35 mm lungime, cu un înveliş cărnos (aril), brun-deschis, cu miros neplăcut; conţine
ulei tehnic. Se înmulţeşte prin seminţe şi butaşi (fig. 83).
Creşte încet. Este una din cele mai rezistente specii, din genul Torreya, la secetă şi
arşiţă. Are un potenţial ornamental foarte exprimat, este foarte căutată pentru grădinile
private. Plante-seminceri la noi nu sunt, de aceea este necesar de elaborat alte
tehnologii de înmulţire.
 154

DIVIZIUNEA (DIVZ.) MAGNOLIOPHYTA (ANGIOSPERMAE)

– MAGNOLIOFITE (ANGIOSPERME, PLANTE CU FLORI).

Denumirea provine din limba greacă: aggeion – înveliş şi sperma – sămânţă,

caracterizându-se prin ovulele închise în ovar.
Caracteristic pentru magnoliofite este faptul, că au marginile carpelelor
concrescute, alcătuind o cavitate ovariană, în care se formează ovulele şi seminţele.
Ovarul este prevăzut totdeauna cu un stigmat care primeşte polenul, iar seminţele, ce
se dezvoltă din ovule, rămân în fruct până la maturaţia lor. Magnoliofitele sunt
considerate ca plante, filogenetic, mai tinere. Au frunzele în formă de limb lăţit sau
foaie, de aceea se mai numesc “foioase”, în afară de Ginkgo biloba, care aparţine
pinofitelor. La majoritatea pinofitelor frunzele trăiesc unit sau mai multe sezoane de
vegetaţie, după ce cad. Structura anatomică a tulpinilor este mai perfectă, deosebindu-
se prin structura ţesuturilor conducătoare (liber şi lemn cu trahei).
În general, magnoliofitelor le este caracteristică o plasticitate ecologică şi
adaptabilitate mai largă decât pinofitelor, fapt care le permite să crească în habitate
foarte variate. Magnoliofitele au o mai mare capacitate şi energie de înmulţire atât prin
seminţe, cât şi vegetativ (drajoni, marcote, lăstari, butaşi, altoi), ceea ce arată
vitalitatea lor deosebită faţă de răşinoase, care, fiind filogenetic mai vechi se găsesc în
regres şi au pierdut, în cea mai mare parte, capacitatea de înmulţire vegetativă.
Magnoliofitele se împart în două clase: Magnoliopside [Dicotiledonatele], din care fac
parte majoritatea plantelor lemnoase şi Liliopside [Monocotyledonatele].

Clasa Magnoliopsida [Dicotyledones] – Magnoliopsida [Dicotiledonate].

Sunt plante, embrionul cărora-i, cu două cotiledoane. Frunzele foarte diverse

(simple sau compuse), întregi, dinţate sau lobate, cu nervaţiune palmată, penată,
reticulată, dispuse altern, opuse sau în verticile, peţiolate sau sesile. Părţile florale în
număr de patru-cinci-şase sau multiple, mai rar trei. Tulpina ramificată, cu fascicule
conducătoare, dispuse circular. Rădăcina bine dezvoltată. Din această clasă fac parte
majoritatea speciilor foioase de arbori, arbuşti şi liane. Clasa Magnoliopsida se
 155

împarte în 8 subclase: Magnoliidae, Ranunculiidae, Hamamelididae, Caryophyllidae,

Dilleniidae, Rosidae, Lamiidae, Asteridae.

Subcl. Magnoliidae. Magnoliide.

Ord. Magnoliales.
Fam. Magnoliaceae Juss.

Arbori şi arbuşti. Plante erbacee. Frunze sempervirescente sau anuale caduce,

simple, întregi sau rar lobate, alterne. Flori bisexuate, entomofile, sepale similare cu
petale, dispuse spirociclic, stamine numeroase. Receptacul proeminent, din numeroase
carpele libere, fiecare cu 1-2 sau mai multe ovule. Fructul polifoliculă sau de alte
tipuri. Familia Magnoliacee include 12 genuri.

Genul Magnolia L. – Magnolie.

Arbori şi arbuşti, răspândiţi în estul Asiei şi Americii de Nord şi Sud. Au rădăcini
spongios-cărnoase. Lujeri groşi, mugurele terminal mare. Frunzele întregi, lucioase,
persistente sau caduce. Flori mari, aromate, periantul petaloid, cu 6-16 petale, stamine
şi carpele numeroase. Fructul polifoliculă în formă de con. Seminţe prevăzute cu un
aril roşu, cărnos, la deschiderea foliculelor, atârnate de funicul. Lemn diferenţiat în
alburn şi duramen.
Genul Magnolia include cca. 70 de specii, dintre care de perspectivă sunt: M.
acuminata, M. denudata, M. grandiflora, M. kobus, M. liliflora, M. obovata, M.
officinalis, M. sieboldii, M. soulangeana, M. stellata, M. tripetala, M. virginiana ş.a.
Magnolia kobus DC. – Magnolia kobus. Arbore cu talia de 10-15 m înlăţime,
originar din Japonia şi Coreea de Sud. Coroana bogată, obovată, ramuri lungi, relativ
subţiri, îndreptate sub un unghi de cca. 54 o faţă de tulpină în sus, corimbiform; scoarţa
cenuşiu-negricioasă; lujeri glabri, cu muguri acumunaţi, păroşi. Frunze obovate, de 8-
10 cm lungime, nervaţiunea penat-reticulată, nervuri proeminente. Înfrunzirea în lunile
mai-iunie. Flori mari, de cca. 10 cm în diametru, periant dublu, sepale 3, de culoare
verde-brună, caduce; petale 6-9, albe cu o dungă roz-violetă la bază. Fructe cilindrice,
cu lungimea de 10-12 cm, roşii, la maturitate devin brune şi crăpă, seminţe purpurii sau
 156

roşii, strălucitoare (fig. 83). Este una dintre cele mai rezistente specii de magnolie.
Rezistă la condiţiile de oraş, necesită sol umed. Este arbore decorativ prin frunze, prin
florile mari albe, ce înfrumuseţează coroana înainte de înfrunzire (în martie sau chiar în
februarie) şi prin fructe (toamna).
Decorativitatea “A”. Plantă de folosire redusă.
Magnolia soulangeana Soul. (M. denudata x M. liliflora) – Magnolia Soulange
Bodin. Arbore mic, de 6-8 m înălţime, deseori cu multe tulpini. Frunze de 17-20 cm
lungime şi 10 cm lăţime, acute, la bază cuneate, pe dos pubescente. Flori mari, de 10-
15 cm în diametru, erecte, roz-purpurii, rar albe, apar odată cu frunzele. Fructe uşor
curbate, mature roşii (fig. 84). Rezistă la ger, dar se vatămă de îngheţurile târzii,
deseori pot îngheţa toţi butonii. Necesită soluri afânate, revene, bogate, lipsite de
calcar, reacţionează pozitiv la irigare.
Plante de o rară nobleţe. Se cultivă ca solitar sau în grupe mici. În cazurile când
primăvara începe devreme, perioada de înflorire poate dura mai mult de o lună, iar în
primăverile târzii şi cu arşiţă, această perioadă se reduce până la o săptămână.
Magnolia Soulange-Bodin este o specie pretenţioasă la condiţiile de creştere. Necesită
sol puţin calcaros, neutru sau acid, constant aprovizionat cu apă. Îngheţurile tîrzii
provoacă degerarea mugurilor florali. Formele decorative se deosebesc prin mărimea şi
culoarea florilor, epoca înfloririi şi habitusul plantelor. De reţinut faptul, că formele şi
varietăţile acestei specii sunt ecologic mai rezistente.
Cele mai răspândite forme decorative sunt:
M. s. ‘Lennei’ – cu florile în formă de clopot, roz-purpurii la exterior şi albe în
interior, aromate.
M. s. ‘Alexandrina’ – cu flori campanulate, foarte mari (10-15 cm), albe-roz la
exterior, la bază cu linii purpurii şi albe în interior.
Formele şi varietăţile M. soulangeana sunt mai rezistente la ger.
Decorativitatea “A”. Plante de folosire redusă.

Genul Liriodendron L. – Arborele de lalea.

Include 2 specii.
 157

Liriodendron tulipifera L. – Arborele de lalea, Tulipar. Arbore de mărimea I,

originar din sud-estul Americii de Nord (statele Indiana, Pensilvania, Florida,
Arkanzas). Atinge înlăţimea de 50-60 m şi grosimea de 2-3,5 m. Trunchiul drept,
cilindric, puţin decindent, elagat pe mare înlăţime. Scoarţa subţire, la arborii tineri
netedă, de culoare gri-închis, la cei senili cu crăpături longitudinale, de culoare
cenuşie. Lemnul moale, uşor, de calitate mediocră, făcând parte din categoria
“lemnului alb”.
Coroana ovoidă, cu ramuri numeroase, dispuse sub un unghi ascuţit faţă de ax.
Lujeri relativ groşi, glabri, de culoare verde-măslinie, cu lenticele mai deschis; mugurii
înconjuraţi cu cicatricele stipelelor, comprimaţi lateral, la vârf rotunjiţi, pedicelaţi,
glabri, solitari, brumaţi.
Frunze liriforme, tetralobate, glabre, mari, de 7-12 cm lungime, lung-peţiolate (5-
10 cm), pe faţă verzi-întunecat, pe dos de culoare verde-albăstruie. Se desfac la
sfârşitul lunii aprilie. Toamna sau pe la sfârşitul verii capătă o culoare galbenă-aurie-
intens. Căderea frunzelor în septembrie.
Florile mari, terminale, în formă de lalea (de 4-8 cm în diametru), se desfac la
mijlocul lunii mai, redând arborilor un efect deosebit de decorativ. Florile cu 3 sepale
verzi, divergente, caduce, cu 6 petale galbene-verzi-cafenii, la bază portocalii. Fructul
multiplu, alcătuit din numeroase achene monoaripate, de 2,5-3,5 cm lungime Achenele,
la sfârşitul lui septembrie, se desfac longitudinal pe ax, acesta rămănând erect pe lujer
ca o lumânare, înconjurat de petale cojoase, uscate. Seminţele au capacitatea de
germinare scăzută (cca. 10-15%) (fig. 84).
Specie heliofilă. În masiv se elaghează bine. Este rezistent la geruri, sensibil la
îngheţuri târzii, creşte bine pe soluri profunde, jilave. Evită soluri calcaroase. Tuliparul
este mult apreciat ca arbore decorativ în toate tipurile de înverzire, îndeosebi ca solitar
şi în alei, datorită eleganţei portului, formei şi coloritului de toamnă al frunzelor şi, mai
ales, pentru decorativitatea şi mărimea florilor.
Decorativitatea “A”. Plantă de folosire largă în spaţiile verzi în raioanele
dendrologice Nord şi Centru.

Ord. Illiciales.
 158

Fam. Schizandraceae Harms.

Genul Schisandra Michx. – Şizandră, Lămâi chinezesc.
Include cca. 25 de specii din Asia şi Africa.

Schizandra chinensis Baill. – Şizandră, Lămâi chinezesc. Liană arboricolă

volubilă originară din Extremul Orient, cu tulpina de 1,5 cm grosime şi lungimea până
la 1,5 m. Se răsuceşte înprejurul suportului (arbori, stânci). Frunzele obovate, uşor
dinţate, de culoare verde-închis, pe dos mai deschis. Flori unisexuate, cele mascule cu
4-7 stamine, cele femele din numeoase carpele. Înfloreşte după înfrunzire. Fructul
multiplu, din numeroase bace, rotund, cărnos, de culoare roşie-oranj. Maturaţia la
începutul toamnei. Se înmulţeşte uşor prin seminţe, butaşi, drajoni, marcote. Rezistent
la umbră (fig. 85). Creşte relativ repede. Rezistă la geruri. Nepretenţioasă faţă de
fertilitatea solului, dar se dezvoltă mai bine pe soluri revene şi chiar umede şi drenate.
În condiţiile Moldovei se cultivă sub coronamentul arborilor (în semiumbră), pe partea
de nord a zidurilor.
Plantă ornamentală şi medicinală, din timpuri străvechi folosită în medicina
orientală. Decorativitatea “C”. Plantă de o folosire redusă.

Ordinul Laurales.
Familia Calycanthaceae Lindl.

Genul Calycanthus L. –Calicant.

Include 4 specii de arbuşti cu frunzele căzătoare, originare din America de Nord.
Calycanthus floridus L. – Calicant-de-Florida. Arbust originar din sud-estul
Americii de Nord. Atinge înlăţimea de 2-3 m. Port tufos, scoarţa netedă, roşcată-
cenuşie, cu o aromă plăcută. Lujeri rotund muchiaţi, pubescenţi, cu numeroase
lenticele, aromanţi. Muguri tomentoşi, cu 4-5 solzi negricioşi, dispuşi opus pe lujeri.
Frunze ovate sau eliptice, întregi, scurt acuminate, de 6-10 cm lungime, pe faţă de
culoare verde-vie, pe dos cenuşii, pubescente, puţin aromate. Se desfac în luna mai; se
colorează şi cad la mijlocul lui octombrie.
 159

Flori solitare, bisexuate, cu perigon din numeroase foliole; stamine şi carpele

numeroase, dispuse spiralat pe receptacul concav cca. 5 cm în diametru, roşii-brune,
cu miros plăcut, înfloresc în mai-iunie. Fructe rotunjit-ovoide, de 6-7 cm lungime,
receptacul dezvoltat, cărnos, piriform, „închide” 6-12 achene brune-ruginii,
elipsoidale, cu lungimea 1-1,5 cm (fig. 86). În condiţiile noastre nu ating maturaţia şi
cad.
Se înmulţesc prin butaşi, drajoni, marcote. Necesită o protejare împotriva
gerurilor, preferă soluri revene şi neutre. Suferă din cauza insolaţiei directe.
Este un arbust foarte decorativ, apreciat pentru culoarea şi aroma plăcută a
florilor, durata şi perioada înfloririi. Decorativitatea “A”. Arbust pentru folosire redusă.

Ordinul Aristolochiales.
Familia Aristolochiaceae Blume.

Genul Aristolochia L. – Cucurbeţică, Mărul lupului.

Aristolochia macrophylla Lam. (A. durior) – Cucurbeţică cu frunza mare.
Liană cu tulpina până la 10 m lungime. Originară din America de Nord. Tulpina
volubilă, lujerii anuali verzi. Frunze foarte mari (diametrul 10-30 cm), lat-ovate, uşor
cordate, vârful scurt-acuminat, cu peţiolul lung.
Flori relativ mari, cu învelişul floral tubuliform, încovoiat în formă de pipă,
axilare, solitare sau grupate câte două, lung pedunculate cu o bractee, de culoare
verde-gălbuie cu pete purpurii. Înfloreşte abundent, dar florile sunt ascunse în învelişul
bogat de frunze mari. Creşte repede. Rezistă la semiumbră, preferă sol bogat, afânat şi
destul de umed. Îndură gerul şi îngheţurile târzii. Liană cu un potenţial ornamental
excelent datorită frunzelor mari şi dese, a lujerilor verzi şi duratei perioadei de
înverzire lungă. Fructul este o capsulă alungit-ovoidă. Se înmulţeşte uşor prin butaşi şi
marcote.
Decorativitatea “B”. Liane pentru folosire largă în spaţiile verzi în toate raioanele
dendrologice.

Subclasa Ranunculidae. Ranunculide.

 160

Ordinul Ranunculales.
Familia Lardizabalaceae Lindl.

Lardizabalaceele sunt liane sau arbuşti volubili, răspândite în sud-estul Asiei şi

două genuri din America de Sud (Chile).
Familia Lardizabalaceae include 8 genuri şi cca. 40 de specii. Având o importanţă
ornamentală, în Moldova sunt cunoscute foarte puţin.

Genul Akebia Decaine – Achebia.

Include 3 specii din Asia de Est.
Akebia quinata Decaine – Achebia. Liană volubilă, originară din China, Coreea,
Japonia. Tulpina atinge o lungime de 3 m şi mai mult.
Frunzele palmat-compuse, din 3-5 foliole, cu vârfurile emarginate, glabre, verzi-
întunecat. Plantă dioică. Flori unisexuate în raceme.
La baza pedunculului floral subţire sunt dispuse 1-3 flori feminine de 2,5-3 cm în
diametru, purpurii-cafenii, aromate, cu 3 petale; în partea superioară – 4-9 flori
masculine, mici, rozii-cafenii, la fel tripetalate. Înflorirea are loc după formarea
frunzelor.
Fructele folicule alungite de 6-8 cm lungime, cărnoase, de culoare purpurie-
violetă, cu un strat fin de ceară, seminţele numeroase, dispuse în câteva rânduri pe
pereţii inferiori ai carpelelor, care nu sunt definitiv concrescute. Fructele sunt
comestibile, au şi proprietăţi terapeutice.
Liană puţin pretenţioasă faţă de sol, rezistentă la secetă şi la ger.
Puţin pretenţioasă la umiditatea aerului şi a solului. Rezistă la semiumbră. Plantă
foarte elegantă, crescând pe construcţiile mici. Ornamentală prin frunzele întunecate şi
florile deosebite prin structură, miros şi culoare.
Decorativitatea “B”. Plantă pentru folosire largă.

Fam. Menispermaceae Juss.

Menispermaceele sunt în cea mai mare parte liane volubile cu tulpina de 40 m şi
mai mult în lungime. Numai unele specii sunt plante mici erbacee perene.
 161

Fam. Menispermacee include 70 de genuri şi cca. 450 de specii, râspândite în

regiunile tropicale şi subtropicale, numai excepţional în zona temperată.

Genul Menispermum L. – Menisperm.

Menispermum canadense L. – Menisperm canadian. Semiarbust lianiform de
5-10 m lungime, răspândit în America de Nord de la Canada la Florida şi Mexic.
Tulpina pubescentă, frunze unghiular palmat-lobate, lat ovate, la vârf obtuze sau
ascuţite, la bază trunchiate sau uşor cordate, pe partea inferioară slab-pubescente sau
aproape glabre, cu peţiolul de 10-15 cm lungime. Florile adunate în panicule laxe,
mici, de 2-6 cm lungime, sepale 6-10, petale 6-9. Androceul din 12-18 stamine.
Gineceul din 2-4 carpele. Fructul drupă multiplă; drupe comprese, reniforme, cu cristă
la partea convexă. Sămânţa cu endosperm mare (fig. 86). Se înmulţeşte prin seminţe,
butaşi, drajoni, marcote.
Toate părţile plantei sunt toxice, mai ales seminţele. Din această cauză nu este
recomandat să fie folosit pentru înverzire în spaţiile verzi din preajma şcolilor,
grădiniţelor de copii, caselor de locuit etc. Poate fi folosit în planul doi din parcurile
mari, pentru decorarea gardurilor, pereţilor, talazurilor etc.
Decorativitatea “C”. Plantă pentru folosire redusă.

Fam. Berberidaceae Juss.

Familia Berberidacee include plante lemnoase, arbuşti şi, mai rar, mici arbori,
precum şi plante erbacee perene. Frunzele simple sau compuse. Florile bisexuate,
actinomorfe, ciclice, trimere, periant dublu. Stamine 4-9, rareori 12-18, libere, dispuse
în două rânduri. Gineceu cu 1 singură carpelă, cu una sau mai multe seminţe.
Inflorescenţa racemiformă. Fructul baciform sau capsuliform.
Familia include 14 genuri şi cca. 650 de specii, răspândite în zona temperată a
Americii de Nord şi Eurasiei, precum şi în Asia tropică şi subtropică.

Genul Berberis L. – Drăcilă.

Arbuşti, rareori arbori mici, răspândiţi în zona temperată din Europa, Asia,
America de Nord. Lujeri cu spini. Frunze caduce sau persistente, alterne sau
 162

verticilate. Flori bisexuate, periant dublu, sextimere, petale galbene, în partea

inferioară cu nectarine. Inflorescenţa racem. Fructul bacă, cu una sau mai multe
seminţe.
Berberis julianae Schneid – Dracila Iulian. Arbust sempervirescent, originar din
China. Înlăţimea până la 2,0 m. Lujeri muchiaţi, cu spini, lungi (până la 5 cm), de
culoare galbenă-cenuşie. Frunze groase, lucioase, lanceolate, spinoase, emarginate, de
3-6 cm lungime, pe faţă verzi-închis, pe dos mai deschis, toamna de nuanţe roşcate.
Flori galbene, mici, adunate câte 3-5 în inflorescenţe corimbiforme. Înflorirea la
sfârşitul lui aprilie-mai. Fructe de formă ovală, albastre, în august-septembrie aproape
negre, acoperite cu strat pruin (fig. 87).
Berberis julianae este apreciat ca arbust înalt decorativ prin frunzele persistente.
Rezistă la ger, în iernile geroase pierde o parte din frunze şi creşterea anuală, apoi se
restabileşte. Rezistent la secetă. Suportă formarea artificială.
Decorativitatea “B”. Este recomandat pentru folosire largă.
B. thumbergii DC. – Dracilă japoneză. Arbust originar din Japonia şi China.
Atinge înlăţimea până la 2,5 m, lujeri muchiaţi, cu spini simpli, de culoare roşie-oranj,
mai târziu brună-cafenie. Muguri ovoidali, ± ascuţiţi, roşiatici, de 0,5 mm lungime.
Frunze romboidal-ovale, rotunde, la vârf uşor acuminate sau rotunjite, cu baza cuneată,
întregi, scurt peţiolate, sub 2 cm lungime şi 1 cm lăţime, pe faţă de culoare verde-
aprins, pe dos glauce, toamna devin roşii-aprins. Flori galbene, solitare sau câte 2-5 în
raceme scurte. Fructul bacă elipsoidală, sub 1 cm în diametru, de culoare roşie
lucioasă. Masa a 1000 de seminţe 9-17,6 g (fig. 88.2).
Specie nepretenţioasă faţă de sol, rezistentă la ger, secetă şi fum. Prezintă mare
interes ca arbust ornamental, îndeosebi prin portul mic, frunzele şi fructele roşii
toamna. Mult sunt căutate varietăţile de Berberis thunbergii:
B. t. ‘Argenteo-Marginata’ – frunzele pe margini cu alb-argintiu redau un colorit
pestriţ.
B. t. ‘Atropurpurea’ – frunze purpurii-întunecat, toamna culoarea roşie se
intensifică, florile sunt galbene-roşcat.
B. t. ‘Atropurpurea Nana’ – arbust cu tufă deasă şi scundă, frunze şi spini mai
mici, se colorează ca şi forma precedentă.
 163

B. t. ‘Microphylla’ – cu frunze mult mai mici şi dense.

Decorativitatea “A”. Plantă pentru folosire largă.
B. vulgaris L. – Dracilă obişnuită. Arbust răspândit în Europa, Caucaz, Balcani,
Crimeea, regiunea Mediteraneană. În munţi este răspândită până la altitudinea de 2000
m. În Republica Moldova creşte spontan pe pantele calcaroase ale r. Nistru, Prut,
Răut, ca component al tufărişurilor calcifile, mai rar în asociaţiile forestiere de stâncă.
Are tulpini înalte până la 3 m.
Rădăcini în general superficiale; pe stânci pătrund adânc în crăpături de care se
fixează cu numeroasele ramificaţii. Ramuri cu vârful recurbat în jos, muchiate; scoarţa
cenuşie sau cenuşie-gălbuie. Lujerii sunt înzestraţi cu spini palmaţi-trifurcaţi, de 1-2
cm lungime, originari din metamorfizarea frunzelor. Spre vârful lujerilor spinii pot fi şi
simpli. Muguri ovoidali, glabri, cu solzi uscaţi, mici, până la 1 mm lungime, aşezaţi
distich.
Frunze căzătoare, ovat eliptice sau eliptice, la vârf rotunjite sau acute, la bază
treptat îngustate, cu margini mărunt-serate, scurt peţiolate, de 3-8 cm lungime.
Flori sextimere, galbene, de 6-9 mm în diametru, adunate câte 8-15 (25) în
raceme, aplecat pendente. Fructe baciforme, elipsoidale, mici, de 8-12 mm lungime, cu
1-2 seminţe. Maturaţia în septembrie, fructele rămănând pe lujeri până în iarnă, de
culoare roşie-aprins, adesea brumate, cu gust acrişor, astrigent. Masa a 1000 de
seminţe este de 11-13 g. Drajonează (fig. 88:1,2). Faţă de sol este nepretenţios, rezistă
gerul, seceta şi arşiţa. Suportă condiţiile de oraş.
Este o specie decorativă prin flori, fructe, frunze, poate fi folosit la fixarea
terenurilor degradate. Plantă meliferă şi medicinală. Întrebuinţată mai mult în spaţiile
verzi.
Forma decorativă răspândită este B. t. ‘Atropurpurea’ – cu frunze roşii-închis din
primăvară.
Decorativitatea “B”. Are o folosire redusă.

Genul Mahonia Nutt. – Mahonie.

Arbuşti sau arbori mici, răspândiţi în Asia tropicală şi subtropicală, America de
Nord. Genul include cca. 100 de specii.
 164

Mahonia aquifolium Nutt. – Mahonie. Arbust sempervirescent, originar din

zona temperată a Americii de Nord. Relativ mic, cu talia până la 1(3) m înlăţime,
formând tufe compacte de 1,5 m în diametru, cu ramurile cenuşii, neghimpoase. Frunze
persistente, imparipenat-compuse, din 5-9 foliole ovate, sesile, sinuate şi spinos-
dinţate, de 4-8 cm lungime, coriacee, pe faţă verzi, lucioase, pe partea inferioară verzi-
palid-opac.
Flori galbene, cu 9 sepale şi 6 petale concave, grupate în raceme erecte terminale.
Înfloreşte în aprilie-mai. Fruct baciform, alungit-elipsoidal, de 9,5 mm lungime şi 7 mm
în diametru, negru-albăstrui-brumat, cu mai multe seminţe. Maturizarea în septembrie.
Masa a 1000 de seminţe constituie 7,5-11,5 g. Se înmulţeşte prin seminţe care necesită
stratificare pe timp de iarnă, prin butaşi şi dajoni (fig.88:3).
Mahonia este rezistentă la ger şi secetă, de asemenea la fum şi gaze. Se foloseşte
ca arbust ornamental în toate tipurile de spaţii verzi.
Decorativitatea “B”. Plantă pentru folosire largă.

Fam. Ranunculaceae Juss.

Ranunculaceele reprezintă o familie de plante destul de numeroasă, incluzând cca.
50 de genuri şi mai mult de 2000 de specii, majoritatea răspândite în zona temperată a
Emisferelor de Nord şi de Sud. Numai 3 genuri includ specii de plante arborescente
(Paeonia, Atragene, Clematis). Morfologic şi ecologic sunt foarte diverse. Frunze, de
obicei, divizate, întregi, alterne, mai rar opuse. Flori bisexuate, actinomorfe, rareori
zigomorfe, dispuse în inflorescenţe cimoase sau racemoase. Periant dublu sau simplu.
Calici din 5 sepale (rareori din 4 sau 6), corola din multe petale. La baza petalelor, de
obicei, se formează nectarine de diverse forme şi dimensiuni, servind pentru
polenizarea de către insecte. Majoritatea speciilor sunt entomofile. Androceul din
multe stamine libere, aşezate spiralat. Gineceul apocarp sau sincarp din una sau mai
multe carpele. Fructul foliculă, polifoliculă, nuculă, polinuculă. Sămânţa cu
endospermul bogat în ulei, embrionul mic, drept.
Genul Clematis L. – Curpen-de-pădure.
Liane, semiarbuşti sau arbuşti, răspândiţi preponderent în zona temperată a
emisferei nordice. Tulpina volubilă sau erectă; muguri opuşi; frunze compuse sau
 165

simple, întregi, ternate, biternate sau imparipenate, peţiolate sau sesile. Flori bisexuate
sau unisexuate, solitare sau grupate în inflorescenţe cimoase; periant simplu, petaloid,
caduc sau persistent, format din foliole albe, albastre sau liliachii, câte 4 (5-8). Stamine
numeroase, deseori cu filamentul lăţit. Fructul nuculă terminală cu o coadă lungă şi
păroasă sau cu rostru glabru.
C. vitalba L. – Curpen-de-pădure. Liană volubilă, indigenă, se întâlneşte
preponderent pe la liziere în pădurile de salcie, plop şi de plop cu stejar pe valea
râurilor, precum şi în codri. Tulpina de 6-10 m lungime şi până la 5 cm grosime,
longitudinal muchiată, ramificată. Scoarţa fisurată, se exfoliază în fâşii lungi; în sol cu
rizom puternic şi rădăcina dezvoltată.
Frunze imparipenate, lung peţiolate, cu câte 3-9 foliole, peţiolate, ovoidale, uşor
cordate, adesea alungit-acuminate, întregi sau ± neregulate, crenat-lobate. Peţiol, de
obicei, transformat în cârcel, cu care plante se fixează pe suport (arbuşti, arbori).
Flori de circa 2 cm, cu periantul din 4 (5) foliole albe sau albe-verzi, stamine
numeroase, puţin mai scurte decât periantul, carpele de asemenea numeroase, ± glabre,
slab turtite, până la 4 mm lungime, cu rostru păros lung de 3-4 cm, apar în iunie-
august. Inflorescenţa cimoasă. Fructul achenă de 7 mm lungime şi 4 mm lăţime,
păstrează rostrul păros (fig. 89:3). Lăstăreşte viguros. În zăvoaiele din lunca Prutului,
în plopişuri, creşte bine pe soluri fertile şi umede, formează desişuri de nepătruns.
Rar se foloseşte pentru înverzirea verticală.
C. jackmannii Moore – Curpen-de-grădină. Hibrid interspecific [C. viticella x
C. lanuginosa]. Este o liană lemnoasă, volubilă până la 3 m lungime. Frunze
imparipenate, în partea superioară a tulpinii deseori simple, foliole ovate până la lat
ovate. Flori mari de 5-7 cm în diametru, solitare sau în grupe câte 2-5, pedunculate;
peduncul subţire cu 2 bractee, larg desfăcute, violet-închis. Fruct cu rostru lung,
plumos. Înfloreşte din vară, până toamna târziu.
Rezistă la iernile noastre. Solicită soluri bogate, carbonate, revene. Heliofil.
Deficitul de umiditate influenţează negativ creşterea şi înflorirea.
Există foarte multe soiuri ale acestui hibrid (fig. 90), deosebindu-se prin forma,
mărimea şi culoarea florilor.
 166

Curpenul de grădină este mult apreciat pentru înalta decorativitate, dar necesită o
agrotehnică avansată.
Decorativitatea “A”. Plantă de o folosire largă, mai mult în grădinile private.
C. tangutica (Maxim.) Korsh. – Curpen-de-Mongolia. Liană lemnoasă
răspândită în Asia ( Mongolia, China de Vest). Tulpina costată, neramificată, volubilă
sau erectă, până la 3 m înlăţime. Frunze uni-bipenat-compuse; foliole alungit-
lanceolate, serate, uneori 2-3-lobate, glabre, de 3-8 cm lungime, în diametru, larg
campanulate, mai târziu larg desfăcute, lung pedunculate. Achene de 2-3 mm lungime
cu rostru plumos pubescent, de cca. 2,5 cm lungime Înfloreşte pe parcursul întregii
veri. Fructifică abundent. Este rezistent la ger şi secetă. Se foloseşte pentru înverzirea
verticală şi orizontală. Preţuit penru culoarea deosebită a florilor.
Decorativitatea „B”. Plantă pentru folosire largă.

Subclasa Hamamelididae. Hamamelidide.

Ordinul Cercidiphyllales.
Familia Cercidiphyllaceae Engler

Familia Cercidifilacee include 1 singur gen Cercidiphyllum, cu 2 specii,

răspândite în Japonia şi China.
Cercidiphyllum japonicum Sieb. et Zucc. – Arborele roşu. Arbore cu talia până
la 30 m înlăţime şi 1,0 m în grosime, răspândit pe insulele japoneze. Coroana lat-
piramidală, trunchi drept; scoarţa cenuşie-roşcată; lemn diferenţiat în alburn cafeniu-
deschis şi duramen roşu-cafeniu, difuzo-poros, greutatea specifică 0,59. Lujeri drepţi,
subţiri, glabri, cu lenticele, roşii-cafenii, lucioşi; muguri rotunzi prevăzuţi cu doi solzi
opuşi, axilari, din care se dezvoltă microblaste cu o frunză şi o floare.
Frunze simple, caduce (ca la Cercis, dar mai mici), lat-ovate până la orbiculate, cu
baza cordată, crenat-serate, de 5-10 cm în diametru, peţiolate, palmat-reticulate,
glabre, pe faţă verzi-albăstrui-închis, pe dos glauc-albii; primăvara la înfrunzire roşii-
purpurii, toamna se înroşesc sau se îngălbenesc.
Arborele roşu este o plantă dioică. Flori mici, nude, verzui, cu câteva bractee,
stamine numeroase, pistil (2-6) cu stigmat lung şi subţire, pe pedicel subţire. Fruct din
 167

numeroase folicule silicviforme, dehiscent, de 1,5-2 cm lungime. Seminţe mici cu o

aripioară oblică. Masa a 1000 de seminţe este de numai 0,66 g. Puterea germinativă de
cca. 20% (fig. 91). Creşte încet. Necesită sol bogat, umed, cu textură uşoară. Este
sensibil la geruri timpurii sau târzii, mai ales în tinereţe.
Este un arbore foarte decorativ prin frunziş şi forma (habitusul) coroanei. Poate fi
larg folosit în alei, grupe mici, etc. în raioanele dendrologice.
Ordinul Hamamelidales.
Familia Hamamelidaceae R. Brown.

Arbore şi arbuşti cu frunză deciduă şi perseverentă, răspândiţi în regiunile calde

ale ambelor emisfere. Fam. Hamamelidacee enumeră 28 de genuri cu cca. 100 de
specii.

Genul Liquidambar L. – Chihlimbar.

Arbori de 20-45 m înălţime, cu trunchiul drept şi frunze caduce. Genul include 4
specii, răspândite în America de Nord şi de Sud, în vestul şi estul Asiei.
Liquidambar styraciflua L. – Arborele de ambră (Chihlimbar). Arbore cu talia
până la 45 m înlăţime şi 1,20 m în diametru, originar din sud-estul Americii de Nord.
Tulpina deaptă, scoarţa adânc brăzdată, de culoare cenuşie-închis; lemn tare, greu,
brun-roşcat, diferenţiat în alburn şi duramen, cu canale gumifere verticale; prin
crestătură se obţine o răşină aromată, cu aspectul de ambră. Se foloseşte în industria
parfumurilor şi în medicină.
Coroana larg ovoidală; lujeri anuali muchiaţi, glabri, verzi-bruni, cei mai bătrâni
cu muchii suberoase; muguri ovoizi, cu 5-6 solzi, alterni.
Frunze căzătoare, mari de 12-18 cm, adânc penta-septi-palmat-lobate, lobii
triunghiulari, seraţi, la bază cordate, lung peţiolate, pe faţă de culoare verde-închis,
lucioase, pe dos verzi-palid; toamna se colorează de la galben-portocaliu, până la roşu-
purpuriu.
Flori fără periant, unisexe pe plante monoice, cele mascule adunate în capitule
terminale, cele femele în capitule pendente, cu stile persistente. Fruct din numeroase
capsule, cu numeroase seminţe (fig. 92).
 168

Se înmulţeşte uşor prin seminţe, mai greu prin butaşi şi marcote.

Necesită sol profund şi umed. Creşte bine pe soluri de luncă, pe malul apelor.
Iernile noastre le îndură fără pierderi. Suportă semiumbră. Este sensibil la
transplantare, din care cauză se plantează cu balot de pământ la vârsta cât mai
timpurie.
Este un arbore de o valoare ornamentală de excepţie, datorită habitusului,
coloritului viu şi variat al frunzelor şi fructelor, care rămân peste iarnă pe arbori. Prin
inciziile făcute în scoarţă se obţine “balsamul aromatic”, întrebuinţat în medicină şi
parfumerie. Specie de o folosire largă.

Familia Platanaceae Dumortier

Fam. Platanacee include un singur gen (Platanus L.) cu 9-10 specii.

Genul Platanus L. – Platan.

Arbori mari cu trunchi cilindric, şi cu frunze decidue, răspândiţi spontan în
regiunea Mediteraneană şi în America de Nord.
Pentru cultivarea ornamentală sunt recomandate 3 specii.

Platanus acerifolia Willdiametru – Platan acerifoliu, Platan hibrid. Arbore

mare, de origine hibridă (P. orientalis x P. occidentalis), apărut prin sec. XVII,
probabil, în Anglia. În stare spontană nu se întâlneşte. Depăşeşte înlăţimea de 30 m şi
peste 1 m în diametru. Rădăcină puternică cu lungi ramificaţii laterale; trunchi drept,
înalt şi gros. Scoarţa relativ subţire se exfoliază în plăci mari, la exemplarele senile se
formează, îndeosebi în partea inferioară, ritidom crăpăcios, cenuşiu. Lemn tare, greu,
puţin flexibil, diferenţiat în alburn şi duramen, asemănător cu cel al fagului; putrezeşte
uşor.
Coroană larg răsfirată; ramuri groase şi întinse lateral, cele inferioare aplecate în
jos. Lujeri geniculaţi, glabri, bruni-verzui; muguri laterali conici, de 6-10 mm lungime,
dispuşi oblic pe ax, ascunşi în teaca frunzelor, alterni, cenuşii.
 169

Frunze palmat-sinuat-lobate, cu 3-5 lobi triunghiulari, lungi, pe margini dinţaţi sau

întregi; pe partea inferioară a frunzelor nervurile şi peţiolurile tomentoase; stipele de
mărime medie.
Platanul este o plantă monoică. Florile femele apar odată cu frunzele, adunate în
capitule sferice, roşii, dispuse câte 1-2 (3) pe un peduncul lung comun; sepale 3-8,
petale 3-8, carpele libere în număr de 5-9, ovarele ovoidale, stilele liniare, ovule 1-2.
Capitulele florale masculine gălbui, stamine 3-4.
Fruct compus, pluriachenă sferică, pe peduncul de cca. 15 cm lungime, rămâne pe
arbore peste iarnă, la bază păroase (fig. 93).
Are o creştere viguroasă şi o longevitate foarte mare, se cunosc exemplare cu
vârsta de 2000 de ani şi mai mult. Temperament de lumină. Suportă seceta şi gerul.
Rezistă bine la condiţiile urbane, fiind amplasat pe soluri fertile, afânate, revene.
Arbori cu un habitus frumos, regulat, care poate fi reliefat prin plantaţii izolate în
grupuri mici, rare, ori în aliniamente, dând oraşelor un colorit sudic.
În literatura de specialititate sunt descrise diverse forme şi varietăţi, care se
deosebesc prin forma coroanei, culoarea albă ori aurie a frunzelor. Aceste forme nu
sunt deocamdată introduse în Moldova.
Plantă de o folosire largă.
P. orientalis L. – Platan oriental. Arbore de mărimea I. Probabil este originar din
peninsula Balcanică, Asia Mică, estul mării Mediterane (Siria, Liban), insulele Cipru şi
Creta. Cultura acestei specii este atât de veche, încât în unele ţări, unde de mult a fost
introdus, platanul oriental a devenit specie spontană ori complet s-a domesticit.
Talia de 25-30 (50) m înlăţime şi grosimea până la 2 m în diametru. Trunchi
puternic, neregulat, nodulos, prelungindu-se până la vârful arborelui; scoarţă cenuşie
sau cenuşie-verzuie, se exfoliază în plăci mari, dezvelind pete tinere mai deschise şi
netede ale scoarţei.
Coroană largă, relativ rară, răsfirată, ramuri amplasate sub un unghi drept pe ax,
cele inferioare uneori aplecate în jos.
Frunze penta- uneori septipalmat-fidat-lobate, în special, pe lujeri tineri trilobate,
la bază cuneate, de 12-15 cm lungime şi 15-18 lăţime, lobi alungiţi, emarginaţi-măşcat-
dinţaţi, vârful unicurbat, prevăzut cu hidatode; nervuri de prim ordin, 3-5, pe partea
 170

inferioară în axilele nervurilor cu smocuri de peri, cele tinere tomentoase, mai târziu pe
partea superioară verzi-închis, lucioase, pe cea inferioară palide, peduncul de 5-7 cm
lungime.
Capitule fructifere de 2,5 cm în diametru, dispuse moniliform câte 2-7 pe
peduncul lung, setacee sau ţepoase, (de la stilele lungi); achene rigid pubescente (fig.
93:1).
Platanul oriental este o specie iubită în peninsula Balcanică, Orientul Apropiat şi
Asia Mijlocie. El a fost cultivat încă în Grecia Antică şi Imperiul Roman. Unele
exemplare ating dimensiuni foarte mari şi o longevitate peste 2000 de ani. Platanul
oriental este una din puţinele specii care se dezvoltă bine pe sol puternic calcaros.
Este rezistent la secetă, ger şi condiţiile de oraş, dar solicită prea multă căldură
estivală. Preferă soluri fertile de luncă. La fel ca şi P. hibrida are o folosire largă.
P. occidentalis L. – Platan american. Arbore de prima mărime, originar din
America de Nord. Atinge înlăţimea până la 40-50 m şi diametrul peste 3 m. Trunchi
drept, neted, bine elagat, la bază brusc îngroşat, deseori îngroşat de la anumită
înlăţime; scoarţă de culoare deschisă, se exfoliază în plăci mici nu numai pe trunchi, ci
şi pe ramurile laterale.
Coroană ovoidală, ramuri drepte, orientate oblic în sus, lujeri anuali, cafenii-oranj,
lucioşi.
Frunze slab sinuat-lobate, aproape rotunde, la bază trunchiate sau uşor cordate,
peţiolate, 12-15 cm în lăţime, cu 3-5 lobi triunghiulari, pe margini dinţaţi, incisiunile
dinţilor larg deschise, pe partea inferioară slab păroase; stipele infundibuliforme,
dinţate, 2,5-3,5 cm lungime.
Capitule fructifere solitare, rareori câte două, sferice, netede, peste 2,5 cm în
diametru, pedunculi lungi de 7-15 cm. Achenele glabre, stipul scurt şi, de obicei,
afundat în gropiţa de la vârful acehenei (fig. 66;2).
Este unul din cei mai mari arbori cultivaţi, poate fi comparat probabil numai cu
arborele de lalea. Creşte pe malurile râurilor şi lacurilor, pe sol aluvial reavăn. La noi
este puţin rezistent la ger, mai ales la îngheţurile târzii de primăvară. Puieţii tineri şi
creşterile anuale sunt afectate permanent de îngheţuri. În comparaţie cu alte specii este
atacat de ciuperca Gloesporium nervisequum Sacc.
 171

În cultură Platanul american este confundat cu Platanul hibrid.

Ordinul Buxales.
Familia Buxaceae Dumortier
Plante în majoritate arborescente şi arbustive cu frunze persistente. Numai genul
(Pachysandra) include plante erbacee perene. Arbori mici şi arbuşti cu creştere înceată.
Frunze simple, cu marginea întreagă sau mărunt dinţată, opuse sau alterne. Flori mici,
unisexuate, monoice, rareori bisexuate, tetramere, periant simplu sau lipseşte, gineceu
sincarp, trilocular, mai rar cu 2 sau 4 carpele. Fructul capsulă sau drupă cu 1-2
seminţe.
Fam. Buxacee include 5 genuri: Buxus, Notobuxus, Sarcococca, Styloceras şi
Pachysandra cu cca. 80 de specii răspândite în zonele temperată, tropicală şi
subtropicală ale Eurasiei, Americii şi Africii.
Genul Buxus L. – Cimişir, Buxus, „Merişor” turcesc.
Arbore mici sau arbuşti, cu lemn tare ca osul, greu, dens; frunze
sempervirescente, mici, coriacee, întregi, opuse, de culoare verde-închis, lucioase.
Flori mici, galbene, axilare. Fructul capsulă triloculară.
Genul Buxus conţine cca. 50 de specii răspândite în regiunea Mediteraneană,
estul şi sud-estul Asiei şi în America Centrală.
Buxus sempervirens L. – Cimişir, „Merişor” turcesc. Arbore de 6-10 m înăţime
sau arbust, originar din regiunea Mediteraneană, unde este răspândit în păduri
amestecate pe soluri calcaroase. Tulpina foarte ramificată, lemn foarte tare, dens şi
omogen. Ramuri drepte sau ascendente. Coroană densă, lujeri tetramuchiaţi, slab
pubescenţi, verzi. Frunze persistente, mici, coriacee, eliptice sau ovate, obtuze sau
emarginate, opuse, de culoate verde-întunecat pe partea superioară, lucioase.
Plantă monoică. Flori unisexuate, axilare, cele mascule sesile, cu 4 stamine, cele
femele cu ovar tricarpelar, galbene. Fructe capsulă trimuchiată, cu 6 seminţe negre,
lucioase.
Are o creştere lentă şi o longevitate mare. Tolerant la umbră. Rezistă la secetă,
suportă fumul, gazele, praful. Este pretenţios faţă de condiţiile edafice. Iubitor de
căldură, iar iernile grele, geroase le suportă cu pierderea creşterii anuale, însă uşor se
restabileşte.
 172

Datorită creşterii încete, este un arbore clasic pentru formele-i artistice modelate
prin tundere, garduri vii şi borduri tunse. Plantă de o folosire largă.
Un şir de forme şi varietăţi de Cimişir prezintă un interes deosebit.
B. s. ‘Aurea-Marginata’ – arbust mic cu frunze spicate cu galben.
B. s. ‘Globosa’ – arbust cu coroana densă şi rotundă.
B. s. ‘Rotundifolia’ – cu frunze ovoidale, mai mari decât ale speciei tipice şi alte
forme.

Ordinul Eucommiales.
Familia Eucommiaceae Engler
Fam. Eucomiacee include 1 singur gen (Eucommia) cu 1 singură specie.
Eucommia ulmoides Oliv.– Arborele de gutapercă [chineză]. Arbore cu frunze
caduce, originar din China. Atinge 20 m înlăţime, sistem radicular superficial,
majoritatea rădăcinilor laterale se află la adâncimea sub 30 cm, trunchi drept, cilindric;
scoarţă longitudinal fisurată, în tinereţe netedă, de culoare brună-cenuşie sau cenuşie-
negricioasă; lemn tare, slab texturat de alburn, greutate specifică 0,61-0,68, difuzo-
poros cu trecere spre inelo-poros, inele anuale destul de pronunţate; vasele cu
punctuaţie simplă, parenchim lemnos difuz, razele medulare din 1-4 rânduri.
Coroană de formă ovoidă, lujeri acoperiţi cu un strat de ceară şi pubescenţă rară
cafenie-aurie, lenticele abia vizibile, muguri ovoizi, ascuţiţi, cu 6-10 solzi pubescenţi.
Frunze alungit-ovate până la eliptice, acuminate, cu bază rotunjită, serate, pe
partea superioară glabre, uşor rugoase, verzi-închis, pe partea inferioară ± pubescente
de-a lungul nervurilor, alterne, de 7-16 cm lungime şi 2,5-6,0 cm lăţime.
Specie dioică. Flori mascule cu 4-12 stamine, scurte, de culoare roşie-cafenie,
cele femele scurt pedunculate, dintr-un singur pistil cu stigmatul bifurcat, ovarul
unilocular cu un ovul. Fructul nuculă alungită, comprimată, aripată, de 3-4 cm lungime,
scurt pedunculată. Sămânţa cu endoderm mare, embrionul drept şi cotiledoane înguste.
Masa a 1000 de seminţe este de 60-120 g (fig. 67).
Pe vremuri Eucommia a servit ca materie primă pentru producerea de gutapercă.
Rezistentă la ger, secetă, fum şi prafoarte Tolerantă la dăunători. Specie apreciată
pentru decorativitatea sa în spaţiile verzi.
 173

Ord. Urticales.
Fam. Ulmaceae Mirb.
Arbori şi rareori arbuşti, ramurile tinere evident subţiri; muguri cu solzi imbricaţi;
frunze simple, de obicei, la bază asimetrice, serate, mai rar întregi, dispuse distich,
nervaţiune penat-reticulată; stipele caduce. Flori mici bisexuate sau poligame, apetale,
caliciul din (3) 4-5 (8) sepale ± concrescute sau aproape libere, stamine în număr egal
cu cel al sepalelor sau multiplu, ovar superior, bicarpelar, unilocular şi uniovulat,
stigmate filiforme, în număr de 2. Fructul uscat, samară, achenă sau drupă. Seminţele,
de obicei, fără endosperm, cu embrion drept sau încovoiat, cotiledoane plate, ovate;
germinare epigee.
Fam. Ulmacee include 15 genuri şi peste 150 specii, răspândite în Emisfera de
Nord, excepţie fac regiunile polare.

Genul Celtis L. – Sâmbovină.

Arbori cu coroană sferică, frunze simple, asimetrice, serate sau întregi, cu 3
nervuri principale, plecante de la bază, în partea superioară penat-nervate, dispuse
altern distich. Flori mici, mascule şi bisexuate, lung pedunculate, cele mascule la baza
lujerilor anuali în fascicule pauciflore, cele bisexuate solitare sau câte 2-3, axilare;
caliciul din 4-5 (6) sepale aproape libere, stamine 4-5 (6), pistil cu ovar sesil şi 2
stigmate răsfirate.
Fructul drupă globuloasă sau ovoidală cu exocarp tare, subţire, mezocarp cărnos,
sâmburi tari, netede sau cu încreţituri.
Genul Celtis include cca. 70 specii, răspândite în emisfera nordică.
Celtis australis L. – Sâmbovină obişnuită. Arbore răspândit spontan în Europa
de Sud, Africa de Nord, Asia Mică, se întâlneşte de asemenea prin păduri, tufărişuri în
Banat, Oltenia, Dobrogea. La noi este sporadic întâlnită în pădurile din Ocolul silvic
Hârbovăţ şi Olăneşti. Este o specie de mărimea II, talia atinge 15-20 m înlăţime şi
până la 1 m în diametru; sistem radicular puternic întins în lături şi la adâncime mare,
formând şi drajoni de la rădăcini; trunchi drept, cu scoarţă netedă, fără ritidom, de
culoare cenuşie-închis; lemn tare, inelo-poros, alburn alb-gălbui, duramen cenuşiu,
 174

inele anuale pronunţate, raze medulare înguste, vizibile la secţiunea transversală cu

ochiul liber (fig. ).
Coroană globuloasă, densă, ramuri relativ subţiri, flexibile, mult întinse în lături,
uneori pendente; lujeri subţiri, pubescenţi, bruni-verzui; muguri ovoid-conici, patenţi,
cu 4-6 solzi pubescenţi.
Frunze ovat-lanceolate, prelung acuminate, la bază larg asimetric, cuneate, cu
marginile serate, pe partea superioară moi, pubescente, verzi-întunecat, pe partea
inferioară aproape tomentoase, verzi-cenuşii, dispuse distich, altern, lungi de 4-8 cm,
peduncul 5-15 mm lungime.
Flori mici, verzui, înfloresc odată cu înfrunzirea. Fructele drupe, de 8-16 mm în
diametru, pedunculate, mezocarpul cărnos, endocarp pielos, cu dungi negricioase, la
maturitate brune-violete-negricioase, comestibile, maturaţia în august-septembrie.
Temperament de lumină mijlociu. Specie termofilă, creşte bine pe soluri uşoare,
fertile, drenate, dar rezistă şi la solrui grele, uscate, calcaroase. Creşte bine în
condiţiile urbane.
În afară de folosirea în amenajările peisagistice, este o specie de o mare
perspectivă pentru habitatele degradate de stepă pe solurile din sudul Moldovei. Poate
fi şi o specie intermediară în procesul reconstrucţiei salcâmetelor în aceste zone.
Celtis occidentalis L. – Sâmbovină americană. Specie originară din America de
Nord, de talia II, cu ritidom gros şi coroana largă. Frunze asimetrice, lucioase, verzi
deschis, pubescente numai la nervuri, toamna galbene aurii. Fructe mai mici ca la C.
australis, ovat-rotunjite, portocalii până la purpuriu-închis.
Sâmbovina americană este rezistentă la ger, dar mai pretenţioasă la umiditatea
solului. Poate fi folosită mai mult în nordul Moldovei ().

Genul Ulmus L. – Ulm.

Arbori cu talia până la 40 m înlăţime şi 2 m în diametru, precum şi arbuşti. Sistem
radicular pivotant-trasant, pe solurile podzolice rădăcina este mai superficială. Scoarţa
la arborii tineri netedă, mai târziu brăzdată, fisurată, exfoliantă. Lemn tare, trainic,
vânjos, alburn cafeniu-deschis, duramen cafeniu-închis, inelo-poros, raze medulare
înguste.
 175

Coroana variază de la cilindrică cu vârful rotunjit la compact globuloasă; ramurile

principale groase, cele tinere evident subţiri; lujeri geniculaţi, pubescenţi sau glabri;
muguri ovoidali, la vârf ascuţit sau obtuz, de 2-8 mm lungime, cu solzi imbricaţi,
pubescenţi sau glabri.
Frunze asimetrice, întregi, uneori în partea superioară lobate şi dinţate sau dublu
dinţate, scurt pedunculate, distiche, mozaic alterne, de 4-20 cm lungime, stipele
lanceolate caduce.
Flori bisexuate, periant campanulat, din 4-9 lacinii, stamine la număr egale cu
elementele periantului, ovar superior, unilocular, uniovulat, stigmate două. Înfloresc,
până la înfrunzire. Fructul samară turtită, subrotundă, cu o aripioară membranoasă,
cuprinde fructul de jur împrejur, în partea superioră crestată. Maturaţia prin mai-iunie.
Seminţe lenticulare fără endosperm.
Ulmus foliacea Gilib. (U. campestris L., U. carpinifolia Gled.) – Ulm de câmp.
Arbore de mărimea I, răspândit spontan în Europa, Asia Mică, Crimeea, Caucaz,
ajungând până în Iranul de Nord. La noi se întâlneşte în pădurile de stejar cu carpen în
habitate luminoase ca amestec de arboret, inclusiv în pădurile de luncă. Înlăţimea până
la 30 m şi 1,5 m în diametru; rădăcinile la început pivotante, cu vârsta se ramifică în
rădăcini riguroase laterale, întinse în lături, iar la bătrâneţe numeroase rădăcini
superficiale cu drajoni. Tulpina dreaptă, cilindrică, la bază lăţită. Scoarţa arborilor
tineri netedă, de timpuriu formează ritidom adânc longitudinal brăzdat, de culoare
cenuşie-închis sau brună; la drajoni deseori formează fâşii de plută; lemn tare, elastic,
trainic, greu fusibil, inele anuale pronunţate, alburn îngust, alb-gălbui, duramen masiv,
de culoare brună-roşcată, razele medulare de culoare mai închisă, ceea ce dă lemnului
un desen foarte frumos.
Coroana globuloasă sau lat-cilindrică, uneori răsfirată; ramurile principale
orientate în sus, cele tinere subţiri aplecate în jos; lujeri subţiri, geniculaţi, glabri, cu
lenticele răzleţe, bruni-roşcaţi; muguri ovoidali conici, cu solzi uşor pubescenţi, pe
margini fin ciliaţi, dispuşi altern distich.
Frunze eliptice până la obovate, acuminate, la bază asimetric rotunjite, dublu-
serate, pedunculate, cu lungimea de 5-9 cm, pe partea superioară glabre, de culoare
 176

verde-închis, lucioase, pe partea inferioară de culoare mai deschisă, adesea cu glande

punctiforme şi smocuri de peri albicioşi numai la subsuoara nervurilor.
Flori bisexuate apetale, scurt pedunculate, grupate în fascicule sesile, de culoare
brună-violacee, periant cu lacinii filiforme, roşii-ruginii, stamine 4-5, apar în martie-
aprilie.
Fructul samare obovate, turtite, 1,5-2,0 cm lungime, aripate, aripioara la vârf
divizată, nucula aşezată excentric, mai aproape de crestătură. Maturaţia timpurie (mai-
iunie), când are loc diseminarea (fig. 69). Seminţele repede îşi pierd puterea
germinativă, de aceea semănatul se face imediat după recoltare în sol umed.
Ulmul de câmp este o specie termofilă, rezistentă la secetă, îngheţuri şi condiţiile
urbane. Mai bine creşte pe soluri bogate, profunde şi revene, deseori formează
arborete pure. Lăstăreşte şi drajonează, invadând poienile şi litiera, deseori copleşind
speciile de stejar. Posedă o mare capacitate de adaptare la regimul hidric al solului.
Ulmul de câmp este sensibil la atacul agenţilor micetali şi animali. Ciuperca
Ophiostoma ulmi determină uscarea în masă prin astuparea vaselor lemnoase şi
blocarea circulaţiei sevei.
Este o specie valoroasă de amestec pentru pădurile de luncă (Fraxineto-Ulmetum)
obţinându-se un lemn valoros şi în pădurile de stepă ca specie suplimentară, care
determină creşterea şi elagarea stejarului. Se utilizează cu succes pentru înverzirea
terenurilor degradate. În spaţiile verzi urbane are o folosire largă.
Forme şi varietăţi importante:
U. f. ‘Albavariegata’ – cu frunze spicate cu alb.
U. f. ‘Umbraculifera’ – cu coroană rotundă, mai îngustată la bază.
U. f. ‘Pendula’ – cu coroană plângareaţă.
U. f. ‘Stricta’ – cu coroana piramidală.
U. montana Stokes (U. scabra Mill.,U. glabra Huds.) – Ulm-de-munte. Arbore
de mărimea II, răspândit în Europa (cu excepţia părţilor nordice), Caucaz, Asia Mică.
În Moldova se întâlneşte în pădurile de carpen şi cele de fag cu stejar. Atinge înlăţimea
de 25 m şi până la 2 m în diametru. Rădăcinile mai superficiale ca la ulmul de câmp;
tulpina nu atât de dreaptă şi de reglată; scoarţa netedă până la vârste mijlocii (de aici
denumirea de “glabra”), la bătrâneţe cu ritidom subţire, solzos, cu crăpături
 177

longitudinale nu prea adânci; lemn destul de tare şi greu, inelo-poros, inele anuale
distincte, alburn gălbui, duramen brun, raze medulare înguste, se observă cu ochiul
liber.
Coroană larg cilindrică, la vârf rotunjită; ramuri groase, numeroase, oblice, cele
perifereice subţiri, lăsate în jos. Lujeri scabri-pubescenţi, cu numeroase lenticele mari,
bruni-verzui sau roşcaţi; muguri obtuz-conici, 6-9 mm lungime, cu solzi cafenii-închis,
roşcat-păroşi.
Frunze variabile, eliptice până la lat-obovate sau lat-eliptice, scurt acuminate, cu
bază asimetrică, pe margini dublu-serate, pe partea superioară scabre sau netede, pe
partea inferioară ± aspre, de-a lungul nervurilor aspru păroase, 5-15 cm lungime, 3-5
cm lăţime, scurt peţiolate. Limbul foliar lung acuminat. Pe lăstarii tineri frunzele
deseori cu trei vârfuri.
Flori sesile, grupate în fascicule compacte, cu antere violete; fructul samară lat-
eliptică, cu seminţele aripate (fig. 70).
Ulmul-de-munte e deosebit prin creştere rapidă, longeviv (cca. 200-300 de ani),
rezistent la umbrire, preferă soluri fertile, nu suportă salinizarea, uscăciunea solului şi a
aerului.
Ca specie forestieră poate fi folosit în zona codrilor, iar în cultura ornamentală în
toată republica.
Din formele decorative mai cunoscută este U. m. ‘Pendula’ – ulm pletos, cu
coroana largă din ramuri pendulate.
U. laevis Pall. (U. effusa Willd., U. pedunculata Foug.) – Velniş, Vânj. Arbore de
mărimea I, larg răspândit în Europa Occidentală (până la Ural, la nord până la golful
Botnic). În Republica Moldova se întâlneşte ca specie însoţitoare în pădurile de stejar
şi plop cu stejar din valea râurilor şi de asemenea în pădurile de stejar de pe versanţi şi
podişuri. Înlăţimea până la 35 m şi 1 m în grosime. Rădăcină pivotant-trasantă; trunchi
drept, la bază cu muchii pronunţate, uneori cu fascicule de lăstari lacomi; scoarţa la
arborii tineri netedă, cafenie-cenuşie, formează de timpuriu ritidom cenuşiu-albicios,
care se exfoliază în plăci solzoase; lemn greu, cu duritate mijlocie, alburn gros, galben-
deschis, duramen de culoare brună-deschis sau brună-cenuşie, inelo-poros, inelele
anuale bine pronunţate.
 178

Coroană lat-cilindrică, rotunjită, neregulată; ramuri puternice, îndreptate în sus

sub un unghi ascuţit, lujeri pubescenţi, ± pendenţi; muguri foliari conici, de 5-7 mm
lungime, solzii glabri, pe margini ciliaţi, bruni-închis; muguri florali lat-ovoizi, la vârf
ascuţiţi, de 7 mm lungime.
Frunze eliptice sau obovate, acuminate, cu bază asimetrică, dublu-serate, pe pe
partea superioară glabre, lucioase, pe partea inferioară păroase, cenuşii-verzui, scurt
peţiolate.
Flori pedunculate, periantul din 8 lacinii, de culoare cafenie-deschis, grupate câte
20-25 în fascicule. Samare ovate, de cca. 1 cm în diametru, pe margini ciliate, crestate,
cu sămânţa dispusă centric (fig. 71).
Are un temperament de lumină şi o adaptabilitate ecologică largă, dar mai bine se
dezvoltă în condiţii cu umiditate excesivă. Suportă inundaţiile de primăvară.
Velnişul are o însemnătate forestieră pentru pădurile de luncă ca specie de
amestec.
U. pumila L. – Ulm-de-Turkestan. Arbore de mărimea a III-a, originar din
Extremul Orient, Siberia Răsăriteană, Mongolia, China, Japonia. Atinge înlăţimea până
la 16 m şi grosimea sub 80 cm în diametru, uneori are aspect de arbust; scoarţa cu
crăpături adânci, cenuşie-închis.
Coroană globulară, compactă, ramuri principale la început gălbui, mai târziu
galbene-cenuşii, lujeri subţiri, divergenţi, glabri sau pubescenţi, dispuşi neevident
distich; muguri ovoizi, obtuzi, 3-5 mm lungime.
Frunze lanceolate, eliptice, acuminate, dublu-serate, cu baza aproape simetrică,
pieloase, pe faţă glabre, peţiolate, de 3-7 cm lungime, stipele late cu baza uşor cordată.
Flori violete, cu peduncul de 1 mm lungime, fructul samară lat-eliptică sau
aproape rotundă, puţin asimetrică, cu nuculă centrală (fig. 72).
Rar se întâlneşte în cultură. Are temperament de lumină. Specie termofilă. Poate
vegeta pe soluri sărace, slab şi moderat salinizate. Rezistentă la secetă.
Ulmul-de-Turkestan se recomandă pentru crearea perdelelor forestiere de
protecţie, împădurirea terenurilor alunecătoare şi degradate, iar în spaţiile verzi la
formarea gardurilor vii, formelor tunse.
 179

U. pinnato-ramosa Dieck. – Ulm penat-rămuros. Arbore cu talia până la 20 m

înlăţime, originar din Siberia de Vest şi China. Este apropiat de U. pumila şi considerat
de unii autori drept o varietate a acestuia [U. p. var. pinnato-ramosa (Koenhne)
Henry]. Rădăcină puternică, adâncă şi întinsă în lături; tulpină erectă, adesea
ramificată aproape de bază; ritidom nu prea gros, de culoare cenuşie-închis.
Coroană globuloasă, compactă, ramuri dispuse des, cele tinere reglate în două
rânduri opuse, îndreptate în sus, atingând acelaşi nivel (fastigiate); lujeri subţiri,
cenuşii, pubescenţi, distichi, internoduri scurte; muguri mici, de 1,5 mm, ovoizi, glabri,
de culoare brună-întunecat.
Frunze alungit-lanceolate, simetrice, serate sau bi-serate, glabre, scurt peţiolate,
de 2,6 cm lungime, dispuse altern distich, stipele oblic alungite şi la bază cordate.
Flori cu periantul din 4 lacinii, sub 2 mm lungime; stamine proeminente. Fructul
samară orbiculară sau obovată, cu diametrul de 9-14 mm lungime, aripa crestată,
nucula centrală. Este des întâlnit în parcurile or. Chişinău.
Are un temperament de lumină. Foarte rezistent la secetă. Vegetează pe soluri
sărace, uscate şi salinizate. Poate fi folosit mai larg decât U. pumila, mai ales în
spaţiile verzi – în parcuri, ca arbori cu coroana mare şi rară, izolat şi în grupuri şi
pentru aliniamente.

Fam. Moraceae Zink.

Fam. Moracee include arbori şi arbuşti, liane şi ierburi, răspândite mai cu seamă
în regiunile calde ale Emisferei de Nord. Lujeri adesea cu latex. Frunze simple, întregi,
serate sau lobate, aşezate spiralat sau distich, cu stipele persistente sau caduce. Plante
monoice sau dioice. Flori unixesuate, mici, actinomorfe, apetale, cu perigon din 4 (rar
2-6) lacinii, la florile femele uneori lipsesc, florile mascule 4 (2-6) stamine, cele femele
cu ovar superior sau inferior, unilocular, uniovulat, stigmatul bifurcat. Inflorescenţele
amenţi, spice sau capitule, uneori flori închise (sicone). Fructele achene sau drupe
mici, de regulă, reunite într-un fruct compus, cărnos, format din dezvoltarea
receptaculului, perigonului sau axelor inflorescenţelor (soroză, siconă).
Familia include cca. 65 de genuri şi cca. 1700 de specii.
 180

Genul Broussonetia (L.) L’Hérit - Brusoneţia, Arborele de hârtie.

Genul include 3 specii, răspândite în Japonia, Coreea, China.
Broussonetia papyrifera (L.) L’Hérit. – Dud japonez (Arborele de hârtie).
Arbori, uneori arbuşti, originari din Japonia şi Coreea. Atinge înlăţimea de 12-15 m.
trunchiul drept, slab elagat; scoarţă brună-negricioasă, bogată în fibre liberiene
trainice.
Coroană ovoidă, relativ rară, ramuri groase, păroase, cele tinere cenuşii-verzui
sau măslinii, cele senile brune; lujeri destul de groşi, viguroşi, des cenuşii, pubescenţi.
Frunze foarte variate (ovate sau lat eliptice, serate sau lobate, lung acuminate), cu
baza rotunjită sau cordată, de 7-20 cm lungime şi 5-7 cm lăţime, pe faţă aspru hirzute,
pe dos des, lung catifelat pubescente, lung peţiolate, dispuse altern, uneori opus. Sunt
similare celor de Morus.
Flori mascule, dipspuse în amenţi pendenţi, de 6-8 cm lungime, cele femele în
capitule globuloase, toate tetramere. Fruct compus, globulos, pedunculat, de 2-5 cm
lungime, stile evidente (fig. 73).
Maturaţia în septembrie. Fructele atârnă pe copac până la căderea frunzelor.
Lăstăreşte şi drajonează bine. Specie puţin cunoscută. Heliofilă. Termofilă. Nu creşte
pe soluri uscate, sărace, superficiale. Rezistă condiţiile urbane. Are o folosire îngustă
în spaţiile verzi.

Genul Maclura Nutt. - Maclura.

Include o singură specie.
Maclura aurantica Nutt. – Maclura, Portocal fals. Arbore de mărimea a II-a,
originar din sudul Americii de Nord. Atinge talia de 20 m înlăţime şi 1 m în diametru.
Rădăcină puternic ramificată, profundă, de culoare portocalie. Tilpină dreaptă,
ramificată de la bază; scoarţă cu ritidom adânc brăzdat, de culoare brună-închis; lemn
tare, dens, greu, inelo-poros, inelele anuale evidente în secţiune transversală, alburn
galben-deschis, duramen galben-oranj cu nuanţă aurie.
Coroană larg ovoidă, compactă, ramurile pubescente, mai târziu glabre; lujeri
glabri, verzi sau măslinii, cu spini puternici ramificatori, cei anuali lucioşi; muguri
rotunzi, de 1,5-2 mm în diametru, cu solzi imbricaţi.
 181

Frunze, de la ovate până la oblong-lanceolate, acuminate, cu baza larg cuneată

sau cordată, întregi, peţiolate, de 5-12 cm lungime, dispuse spiralat, pe faţă lucioase,
pe dos mai deschise, la început pubescente, apoi glabre.
Maclura este o specie dioică. Flori unixesuate, cele mascule cu 4 stamine, cu
periantul campanulat, grupate în amenţi alungiţi sau capituliformi. Florile femele cu
periantul de asemenea cvadripartit, campanulat, lobii inegali, stilul cu stigmat lung,
scurt lobat, adunat în capitule dense, sesile (capitule). Fructul nuculă uscată, alungită.
Axul inflorescenţei puternic dezvoltat, formează o infructescenţă mare cu diametrul de
10-15 cm, rugoasă de culoare galbenă-aurie, necomestibilă (fig. 74).
Preferă semiumbră. Este rezistentă la secetă, ger, fum, gaze. Creşte şi pe soluri
sărace, moderat salinizate, dar mai bine se dezvoltă pe solurile profunde, bogate. În
zona de sud a Republicii Moldova se foloseşte pentru fâşii de protecţie, alunecări de
teren şi garduri vii. Ca arbore ornamental este de folosinţă redusă.

Genul Morus L. - Dud, Agud, Şorcov.

Include 24 de specii de arbori de origine asiatică (M. alba şi M. nigra), americană
(M. rubra), parţial africană. Sunt plante dioice, deseori monoice şi poligame.
Morus alba L. – Dud alb. Arbore de mărimea a III-a, originar din China, Japonia,
India, Asia Mică. Înlăţimea de 15-20 m, diametrul de 60-80 cm. Rădăcină pivotant-
trasantă. Tulpină dreaptă, ramificată de la înlăţime mică, scoarţă cu ritidom timpuriu
larg brăzdată, de culoare cenuşie-brună, lemn tare, dens, greu, flexibil, lucios, alburn
îngust, duramen galben-brun, inele anuale bine pronunţate.
Coroană globuloasă sau larg ovoidă, foarte deasă, abundent foliată; ramuri lungi
cu numeroase ramuri secundare, lujeri relativ subţiri, glabri, cu grosimea de 3,5-4,5
mm, mucronaţi, cu 4-7 solzi glabri, bruni.
Frunze lat-ovate, simple sau inegal lobate, cu marginea neregulat-serată, vârful
acuminat, baza uşor cordată, pe faţă netede, glabre, de culoare verde-deschis, pe dos
răzleţ pubescente, peţiolate, destul de mari, de 6-18 cm lungime.
Flori unisexuate, cele mascule cu perigon campanulat, cu 4 lobi incumbenţi,
stamine 4; florile femele cu perigon campanulat, cvadripartit-lobat, cu un ovar sesil,
bilocular, cu câte un ovul în fiecare loc şi cu stigmat bifurcat.
 182

Fructul infructescenţă din nucule rotunde, de culoare brună-deschis, albă, alb-

verzuie sau brună-roşiatică, cu gust dulceag, comestibile. Masa a 1000 de seminţe
(nucule) este de 1-2,3,0 g (fig. 75;1).
Iubitor de lumină. Creşte repede. Rezistă la secetă, creşte şi pe soluri sărace, slab
salinizate, de aceea a fost larg folosit la sudul Moldovei în fâşii de protecţie şi pentru
împădurirea terenurilor degradate.
Frunzele servesc drept hrană pentru creşterea viermilor de mătase (sericicultură).
S-a naturalizat şi pătrunde în unele fitocenoze, cum ar fi cele de luncă, unde suportă şi
inundaţiile, dar suferă în urma îngheţurilor târzii. Fructele sunt comestibile. În satele
republicii se întâlnesc arbori de dud alb cu fructe măşcate.
În spaţiile verzi este reprezentat prin formele:
M. a. ‘Umbelifera’ – arbore mic, cu coroană deasă umbelată.
M. a. ‘Pendula’ – cea mai răspândită formă cu lujeri subţiri şi ramuri pendulate.
M. a. ‘Piramidalis’ – arbore înalt cu coroana îngust-piramidală, necesită curăţirea
permanentă a ramurilor interioare, care se usucă.
M. nigra L. – Dud negru. Arbore originar din Iran, Afganistan, Transcaucazia.
Atinge înlăţimea până la 20 m, trunchi drept, ramificaţia de la bază; scoarţă cu ritidom
brăzdat, de culoare brună-cenuşie, lemn similar cu cel al dudului alb.
Coroana globuloasă, compactă; lujeri slab pubescenţi, muguri cu 3-5 solzi, de 5-9
mm lungime.
Frunze ovate, scurt acute, cu marginea neregulat-serată, ciliată, baza rotunjită,
adânc cordată, groase, uneori aproape coriacee, de 8-15 cm lungime, pe faţă scabre,
des şi moale pubescente, mai ales pe nervuri, peţiolul de 1,5-2,5 cm lungime.
Inflorescenţe mascule amentiforme, de 2,5 cm lungime, inflorescenţe femele
capituliforme rotunde sau puţin alungite. Soroza (sincarpul) ovoidală până la cilindrică
de 1-3 cm lungime, purpurie-întunecat până la neagră-lucioasă, scurt pedunculată, la
gust dulce-acrie. Maturaţia în iunie-iulie ().
Dudul negru este mai termofil ca Dudul alb, în rest cerinţele ecologice sunt
asemănătoare.
 183

Importanţa este mult mai redusă, comparativ cu cea a dudului alb, deoarece
frunzele aspre nu se întrebuinţează în ramura sericiculturii, inclusiv ca specie
ornamentală nu prezintă interes.

Ord. Fagales.
Fam. Fagaceae Dumortier
Arbori de talie mare, rareori arbuşti cu frunze caduce, mai rar persistente,
formând păduri imense. Arborii cu trunchi puternic, deseori columnar; muguri cu solzi
imbricaţi; frunze simple, dinţate sau penat lobate, peţiolate, nervuri penat-reticulate,
dispuse altern, stipele caduce. Flori unisexuate, plante monoice. Flori mascule grupate
în amenţi sau capitule, cele femele solitare sau câte 2-3 la bază, cu involucru format
din 4-8 lacinii, dispuse câte 1-3 pe un peduncul comun în axilele lujerilor frunzei din
anul curent. Perigon nearătos, din 4-7 (8) lobi, stamine 5-20; ovar inferior, 3-6-locular
cu câte 2 ovule în fiecare locul.
Fructul achenă (nucă) acoperită parţial sau total cu o cupă provenită din
involucrul bracteal.
Fam. Fagacee include 7 genuri cu cca. 900 de specii, răspândite în zonele
temperate, tropicale şi subtropicale ale ambelor emisfere.

Genul Fagus L. – Fag.

Arbori înalţi de 20-25 m, rădăcina pivotant-trasantă, trunchi drept columnar,
scoarţa netedă, fără ritidom, de culoare cenuşie; coroana larg cilindrică sau ovoidă;
ramuri relativ subţiri; lujeri subţiri, geniculaţi; muguri laterali îngust-ovoidali sau
fusiformi. Frunze alterne dispuse distich, eliptice sau ovat-eliptice, marginea întreagă,
puţin ondulată sau distanţat-dinţată, scurt peţiolate. Flori mascule cu periant nearătos,
mic, din 4-5 (7) lacinii concrescute la bază, stamine 8-12, întrec în lungime periantul;
cele femele cu periantul 3-5-lobat, concrescut cu ovarul 3-loculat. Stile alungite,
înconjurate de involucrul cvadrilobat, grupate câte 2-3 (4) pe un peduncul comun.
Involucrul acoperit cu foliole aciculare sau spatulate. Fructul achene (nucă)
trimuchiate, închise complet într-o cupă ţepoasă. Maturaţia anuală.
Fagul conţine 9 specii răspândite în emisfera nordică.
 184

Fagus sylvatica L. – Fag. Arbore de mărimea I, răspândit în Europa. Zona de

Nord se extinde până la sudul Scoţiei şi peninsulei Scandinave, iar spre sud ajunge la
munţii Pirenei, ţărmul Mării Mediterane, până la litoralul de sud al Crimeei. Prin
Moldova trece hotarul de est al arealului fagului. Se întâlneşte în Codrii centrali în
amestec cu stejarul, gorunul, carpenul, ori formând pâlcuri pure. Atinge înlăţimea de
30 (50) m şi 1,5 m în diametru. Sistemul radicular la început pivotant, apoi se dezvoltă
ramificaţii laterale puternice, pătrund adânc în sol şi mult întinse în lături. În unele
cazuri rădăcinile de la diferiţi arbori vin în contact şi se concresc. În masivele de făgete
trunchiul este drept, cilindric, elagat până la mari înlăţimi; scoarţa subţire, fără ritidom,
care este prezent numai la exemplarele senile, de culoare cenuşie. Lemn alb-roşiatic,
fără duramen, tare, greu, uşor fusibil, elastic, are o mare putere calorică, dar în aer
putrezeşte uşor. Deseori formează un duramen fals, aşa-numit “inimă roşie”. Se
prelucrează uşor şi după aburire se foloseşte la fabricarea mobilei curbe. Are o aplicare
foarte largă.
Coroană ovoidă sau larg cilindrică şi rotunjită la vârf, abundent foliată şi garnisită
cu crăci, din care cele principale îndreptate în sus; lujeri subţrii, geniculaţi, spre vârf
pubescenţi, cafenii, în timpul creşterii pendenţi, apoi pe măsura lemnificării ridicaţi;
muguri îngust fusiformi, lungi de 2-3 cm, depărtaţi de lujeri, dispuşi altern pe două
ortostihuri, cei florali mai lungi şi umflaţi.
Frunze ovat eliptice, acute, la bază cuneate sau rotunjite, pe margini ondulate,
aproape întregi sau distanţat-dinţate, ciliate, peţiolate, cu lungimea de 5-10 cm, pe faţă
verzi-închis, glabre, lucioase, spre toamnă devin pieloase şi sunt marcescente.
Flori unisexuate, cele mascule în capitule pendente, lung pedunculate, cu perigon
infundibuliform 5-6-lobat, lobii pubescenţi; cele femele cu involucru ruginiu păros, cu
apedunculi ţepoşi, grupate câte 2-3 pe pedunculul scurt comun. Fructul achene 3-
muchiate, brune-roşcate, lungi de 1-1,5 cm, câte 1-2 închise complet într-o cupă
ghimpoasă, care la maturitate se desface în 4 valve, 1 kg conţine 3000-5000 fructe
(jir).
Fagul este pretenţios faţă de sol, necesită precipitaţii atmosferice abundente, nu
suportă inundaţiile. În acelaşi timp manifestă o plasticitate ecologică destul de mare.
 185

Culturile silvice din sud-estul Ocolului silvic Hârbovăţ şi nordul Ocolului silvic Edineţ
au o creştere bună, însă cu o productivitate totuşi inferioară celor din Codri.
Fagul prin litiera-i bogată, uşor alterabilă, întreţine şi ameliorează calităţile
solului.
Din toate speciile lemnoase de tip forestier fagul, la rând cu stejarul şi gorunul,
ocupă un loc esenţial în pădurile codrene, mai ales pe pantele nordice. Actualmente, în
ramura forestieră a republicii, cultura fagului nu este apreciată la justa valoare, iar ca
specie ornamentală, deşi are o gamă amplă de forme şi varietăţi, nemeritat rămâne în
anonimat.
Pentru înverzirea spaţiilor verzi recomandăm varietăţile importante de Fagus
sylvatica:
F. s. ‘Purpurea’ – cu frunziş roşu-purpuriu-închis.
F. s. ‘Fastigiata’ – cu coronament des şi habitus îngust-piramidal.
F. s. ‘Pendula’ – cu ramuri pendente.
F. s. ‘Rosea Marginata’ – frunze purpurii cu marginile roz-deschis.

Genul Castaneae Mill. – Castan.

Arbori şi arbuşti, cu rădăcină puternică, trunchi drept, cilindric sau cu o conicitate
foarte mică; scoarţă adânc brăzdată, groasă, cu 4 solzi coriacei, cafenii, dispuşi distich
sau spiralat. Frunze simple, oblong-ovate până la lat eliptice, acute, cu bază de la lat
cuneate până la cordate, pe margini neregulat dinţate, puţin coriacee, de culoare verde-
închis, scurt peţiolate, de 6-25 cm lungime, dispuse spiralat-distich; stipele liguliforme,
de cca.1,5 cm lungime, rozii-albicioase, caduce, la început acoperind mugurii foliari.
Flori mascule cu caliciu din 6 lacinii, cu 10-20 stamine grupate în inflorescenţe
amentiforme, erecte; cele femele cu periant 5-8-laciniat, la bază concrescut cu ovarul
lageniform, cu 6-9 lojii, fiecare cu câte 2 ovule, stile 6-9, grupate în dichazii câte 1-3
(7) într-un involucru spinos, dispuse la baza amenţilor masculi. Fructe achene câte 3 în
cupă sferică, prevăzută cu spini lungi înţepători. Miezul (sămânţa) comestibil.
Maturaţia anuală.
Castanea sativa Mill. – Castan bun, Castan comestibil. Arbore de 30-35 (40) m
înlăţime, originar din Caucaz, Asia Mică, Mediterană. Rădăcină pivotantă, apoi se
 186

dezvoltă rădăcini laterale puternice şi adânci; trunchi drept, cilindric sau puţin mai
îngroşat la bază; scoarţă cenuşie-verzuie; ritidom adânc crăpat, de culoare brună-
închis; lemn inelo-poros, alburn îngust, albicios până la cafeniu-deschis, duramen
brun-închis, inele anuale clar pronunţate, vasele, înconjurate de parenchimul lemnos
mai deschis, formează un desen frumos, asemănător cu nişte limburi de culoare roşie-
aprins, manifestă însuşiri bune fizico-mecanice.
Coroana în arboret restrânsă, la arborii solitari foarte mare, globuloasă, compactă;
ramuri viguroase întinse mult în lături; lujeri muchiaţi slab pubescenţi, verzi-roşcat,
mai târziu bruni-roşcat cu lenticele cenuşii-roşcat, muguri axilari, turtit-ovoidali, acuţi.
Frunze îngust lanceolate, acuminate, la bază îngust-cuneate, coriacee, de culoare
verde-închis-gălbuie, cu margini acuminat-dinţate, mari, de 8-20 cm lungime şi 5-8 cm
lăţime, nervură proeminentă, perfect penată; stipele oblonge, caduce.
Flori mascule în amenţi lungi, de 10-30 cm lungime, erecţi, galbeni; cele femele
câte 2-3 la baza amenţilor, înconjurate de un involucru spinos, sferic. Fructe (castane)
acehene variabile ca mărime, cu masa de la 2,6 la 9 g, brune-întunecat lucioase,
închise complet câte 1-3 în cupă globuloasă cu spini lungi înţepători, care la maturaţie
(ocormbrie) se desfac în 4 valve. Miezul comestibil delicios (fig. 77).
Are temperament de semiumbră. Este o specie tipică de climat mediteranean, cald
şi umed, ferit de îngheţuri puternice şi geruri mari. Preferă soluri cu reacţia acidă
uşoară. Pe soluri puternic calcaroase şi uscate este atacat de ciuperca Diplodia
castanea, care provoacă cancerul tulpinii şi-a ramurilor. Se restabileşte prin lăstărire
puternică.
Arbore de o folosire îngustă.
C. dentata Borkh. – Castan dentat, Castan american. Arbore cu talia până la
30-35 m înlăţime şi 1,5 m în diametru. Originar din America de Nord. Trunchi drept,
cilindric, curăţat de crăci; crescând solitar rămâne mic; scoarţă cafenie, adânc
brăzdată; lemn cu caracteristici similare castanului bun.
Coroană mare, globuloasă, lăsată spre baza trunchiului, ramuri principale groase;
lujeri muchiaţi, mai mult glabri, de culoare cenuşie-cafenie, cu lenticele albicioase;
muguri ovoidali, acuţi, de 6-7 mm lungime.
 187

Frunze lanceolate, treptat accuminate, la bază cuneate, slab asimetrice, pe faţă

glabre, de culoare verde-gălbuie-opac, pe dos mai deschis, cu perişori rari de-a lungul
nervurilor, peţioli de 1,0-1,5 cm lungime, lamină mare, de 12-24 cm lungime şi 4,5-5,5
cm lăţime; stipele oval-lanceolate, uşor pubescente.
Amenţii staminali lungi, de 15-20 cm, la baza lor 2-3 inflorescenţe femele. Cupă
ghimpoasă, de 5-7 cm în diametru, în fiecare loculă câte 2-3 achene de 1,0-3,0 cm în
diametru.
Este mai rezistent ca castanul comestibil, poate fi folosit pe larg în spaţiile verzi.
Necesită a fi experimentat în culturile silvice.

Genul Quercus L. – Stejar.

Arbore de mărime diferită, rareori arbuşti, răspândiţi în zona temperată şi
tropicală a Emisferei de Nord. Rădăcina puternică, pivotantă; trunchi drept, cilindric,
elagat la mare înlăţime; scoarţă groasă, la început netedă, mai târziu formează ritidom
crăpăcios; lemn tare, trainic, greu, inelo-poros, inele anuale pronunţate, alburn şi
duramen colorat, raze medulare late.
Coroană răsfirată, formată din ramuri groase. Frunze întregi, serate sau lobate,
alterne, stipele persistente sau caduce. Flori unisexuate pe exemplare monoice, cele
mascule cu perigon mic, 6-(4-7)-fidat sau partit, stamine 6 (4-12), dispuse în amenţi
pendenţi; cele femele nearătoase, cu perigon 6-(4-7)-lobat şi ovar 3-locular cu câte 2
ovule în fiecare lojă; înconjurat de o cupă, stile 3, stigmat bifurcat. Fructul achenă
(ghindă), cu o cupă din numeroşi solzi imbricaţi, liberi sau concrescuţi, acoperă fructul
parţial.
Genul Quercus include cca. 450 de specii, majoritatea specii edificatoare de
păduri în zona temperată precum şi componente ale pădurilor tropicale şi subtropicale.
Quercus castaneifolia C.A.M. – Stejar castanifoliu. Arbore cu talia până la 25
m înlăţime, originar din regiunea premontană a Caucazului (Lencoran), Iranul de Nord,
litoralul de sud al mării Caspice. Trunchi drept, cilindric, scoarţă cu crăpături adânci,
cenuşie-închis, ramuri întinse în lături, netede, cenuşii, formează o coroana răsfirată (la
arborii izolaţi), lujeri glabri, muguri ovoizi, acuţi, acoperiţi cu solzi pubescenţi de
culoare brună-roşcat, înconjuraţi de stipele liniare, dens pubescente.
 188

Frunze oblong-obovate sau oblong-eliptice, marginea des penat-lobată, lobi

triunghiulari, ascuţiţi, coriacei, pe faţă de culoare verde-închis, la început pubescente
apoi glabre, pe dos fin-stelat, cenuşii-albicioase, pubescente. Frunzele pot fi şi penat-
sinuate, cu crestele scurt acuminate, de 10-18 cm lungime şi 4-8 cm lăţime.
Flori mascule, dispuse în amenţi multiflori, de 7-10 cm lungime, cele femele
solitare sau câte 2-3 pe peduncul foarte scurt sau sunt sesile. Cupa emisferică, până la
2 cm lăţime, cu solzi, cei inferiori eliptici, patenţi, cei superiori mijlocii îngust-
lanceolaţi, de 1,5 cm lungime, recurbaţi înapoi. Fructul ghindă de 2,5-3,5 cm lungime,
de 2,3 ori mai lungă decât cupa (fig. 78).
Temperament de lumină. Creşte repede. Rezistent la condiţiile locale. Arbore
maestuos, puternic, se foloseşte pe larg în spaţiile verzi. Necesită experimentare şi în
culturile silvice.
Q. cerris L. – Cer. Specie mediteraneană, răspândită în Europa de Sud şi Sud-
Est, Asia Mică, Siria, creşte spontan în Dobrogea, Oltenia, Transilvania (Romania).
Atinge talia până la 35 m înlăţime şi 1,5 m în diametru. Rădăcina pivotantă, profundă.
Tulpina principală dreaptă, prelungită până spre vârf; scoarţa formează de timpuriu
ritidom gros cu crăpături adânci, negricios, la baza crăpăturilor roşu-cărămiziu; alburn
gros, duramen puţin colorat, durabilitatea lemnului redusă, calităţi inferioare celorlalte
specii de Quercus.
Coroană răsfirată, compactizată spre vârf, bogat-foliată, ramuri lungi, întinse în
lături, puţine la număr; lujeri muchiaţi, tomentoşi, mai ales spre vârf, cenuşii sau bruni-
verzui; muguri ovoidali, păroşi, înconjuraţi de numeroase stipele filamentoase
persistente.
Frunze oblong-eliptice sau oblong-ovate, la vârf acute sau obtuziscule, la bază
cuneate, rotunjite sau uşor cordate, sinuat-dinţat-lobate, până la penat-partite, lobi
triunghiulari ascuţiţi, mucronaţi, pe faţă verzi-închis, aspre, pe dos cenuşii-gălbui-
tomentoase, rareori glabre, pieloase şi marcescente, de 5-15 cm lungime, peţiolul până
la 2,5 cm lungime, adesea cu stipele roşcate.
Flori mascule în amenţi laxiflori, penduli, cele femele câte 1-5 împreună. Ghindele
îngrămădite câte 1-4 pe un peduncul scurt, oblong-oviodale, până la (3) 5 cm lungime,
 189

până la ⅔ grupate într-o cupă emisferică, cu numeroşi solzi alungiţi, divergenţi sau
răsfiraţi (fig. 79;1). Maturaţia în al doilea an prin octombrie.
Cerul lăstăreşte puternic, rar drajonează. Creşte repede, în tinereţe întrece stejarul
şi gorunul. Longevitatea 200-300 de ani. Lemnul este foarte tare, greu la prelucrare,
foarte preţuit ca lemn de foc, ca fagul şi carpenul. Necesită un climat cu multă căldură,
ferit de geruri mari. Puţin pretenţios faţă de sol. Rezistă solurile argiloase, grele,
compacte, cu variaţii mari de umiditate. Temperament de lumină.
La Grădina Botanică a A.Ş.M., arborii, cu vărsta de 25 de ani, au o creştere
viguroasă, sunt puţin atacaţi de făinare şi anual fructifică abundent. Ca arbore cu
creştere rapidă se recomandă pentru culturi silvice, fâşii de protecţie, mai ales în sudul
ţării, inclusiv ca specie ornamentală pe planul doi.
Q. petraea (Matt.) Liebl. – Gorun. Arbore de talie mare, răspândit aproape în
toată Europa şi în nord-vestul Asiei Mici. În Moldova gorunul creşte la altitudinile de
200-420 de m, răspândit mai mult în limitele Podişului Moldovei Centrale, unde
formează masivul silvic Codrii. În alte raioane forestiere are caracter insular. Atinge
până la 30-40 (45) m înlăţime. Rădăcină pivotantă, profundă. Tulpină dreaptă,
cilindrică, spălată de crăci până la mare înlăţime; scoarţa formează ritidom relativ
subţire cu crăpături mici, cenuşii-întunecat; lemn de mare valoare, este bine diferenţiat
în alburn şi duramen, inele anuale uniforme. Este mai fin şi mai uniform decât lemnul
stejarului, accesibil la lucrările de tâmplărie, se foloseşte pentru confecţionarea mobilei
fine, dar ca lemn de construcţie este mai inferior stejarului.
Coroană răsfirată, bogată; ramuri groase îndreptate în sus; lujeri glabri, verzi-
întunecat, cu lenticele eliptice; muguri ovoidali, cu solzi ciliaţi, de 0,5-1,5 cm lungime,
îngrămădiţi la vârful lujerilor.
Frunze variabile, de la rombice-ovate, lat-obovate, până la eliptice-lanceolate, la
vârf rotunjite sau brusc îngustate, la bază îngustate sau scurt-cuneate, reglat-sinuat-
lobate, până la penat-fidate, cu 5 perechi de lobi, ce descresc spre vârful laminei, pe
partea inferioară la început pubescente, apoi glabre, de 8,5-16 cm lungime, cu peţiolul
de 12-25 mm lungime, grupate la vârful lujerilor.
Flori mascule, dispuse în amenţi penduli, cele femele aproape sesile îngrămădite
câte 2-3 la vârful lujerilor. Fructele (ghinde) achene ovoid-lăţite, de 16-25 mm
 190

lungime, în grupuri câte 2-5, aproape sesile. Cupă conic-emisferică, cu pereţi subţiri şi
solzi mici, distincţi (cu margini libere) (fig. 79;2). Maturaţia în lunile septembrie-
octombrie. Periodicitatea fructificării – o dată în 4-6 ani, mai frecventă decât la stejar.
Puterea germinativă a ghindelor constituie 65-80%, se păstrează până primăvara.
Lăstăreşte abundent. La început creşte încet. În primul an atinge o înălţime de 10-20
cm, în schimb rădăcina pătrunde în sol până la 40-50 cm. Începând cu vârsta de 6-10
ani, după ce sistemul radicular s-a dezvoltat destul de bine, viteza de creştere în
înălţime devine tot mai mare şi se menţine astfel până la vârsta de 100 de ani. Din
această cauză, este foarte important ca în habitatele cu umiditate redusă, crearea de noi
păduri să fie efectuată prin seminţe.
Temperamentul faţă de lumină este înalt, dar nu atât de pronunţat ca la stejar.
Formează arborete monodominante, foarte bine închide starea de masiv. După faza de
păriş arboretul se luminează, iar solul se înierbează şi se usucă. De aceea este foarte
important de a menţine subarboretul natural sau artificial. Regenerarea sub masiv se
produce mai uşor pentru că puieţii de gorun, timp de 5-7 ani, pot suporta umbrirea
acoperişului matern.
Gorunul este mai iubitor de căldură ca stejarul, dar mai puţin pretenţios faţă de
sol. Creşte pe soluri cu un grad mai redus de umiditate, relativ mai sărace şi mai
superficiale, apare rar pe aluviunile văilor, deoarece nu suportă o umiditate excesivă şi
îngheţurile târzii de primăvară.
Gorunul, fiind una din cele mai răspândite specii şi, având lemnul cu cele mai
bune calităţi tehnologice, reprezintă una din cele mai valoroase specii pentru culturi
forestiere. Se foloseşte în grupe mari, masive, alei şi ca solitar.
Q. frainetto Ten. – Gârniţa. Specie mediteraneană. Arbore de mărimea I,
răspândit din sudul Italiei, peninsula Balcanică, Ungaria, România, până în nord-vestul
Asiei Mici. Tulpina atinge înlăţimea până la 40 m, rădăcina pivotantă, dar se dezvoltă
ceva mai superficial decât la stejar. Trunchiul drept, cilindric, elagat până la mare în
lăţime; scoarţa de timpuriu formează un ritidom crăpăcios, relativ subţire, uşor friabil;
lemnul tare, trainic, vânjos, alburnul lat, crapă la uscare.
Coroană largă, răsfirată, cu frunziş bogat, lujeri relativ groşi, dens şi vilos
pubescenţi, spre iarnă aproape glabri, verzi-măslinii, cu numeroase lenticele; muguri
 191

ovoidali, ascuţiţi, tomentoşi, bruni-gălbui, îngrămădiţi spre vârful lujerilor, cei terminali
mai mari, înconjuraţi de stipele filamentoase, persistente.
Frunze lat-eliptice sau obovat-eliptice, penat-fidate sau penat-partite, cu 8-9
perechi de lobi apropiaţi, la bază cordat-auriculate, de 10-18 cm lungime şi 6-12 cm
lăţime, dispuse la vârful lujerilor, sesile, rareori scurt-peţiolate, pe faţă la început
pubescente, apoi glabre, verzi-închis-opac, pe dos dense, ruginii, pubescente, uneori
aproape glabre.
Flori mascule în amenţi, de 4-7 cm lungime, cele femele sesile pe peduncul scurt
comun. Ghindele ovoid-elipsoidale, obtuze, de 1,2-2,5 cm lungime, sesile sau scurt-
pedunculate, dispuse câte 2-8 împreună la vârful lujerilor. Cupă de 6-12 mm înlăţime şi
12-15 mm în diametru, larg obconică, cu solzi lanceolaţi, dezlipiţi de pereţii cupei şi
lax-mbricaţi, cu vârful adesea răsfirat (fig. 80). Ghinda are un gust dulceag.
Gârniţa lăstăreşte puternic până la vârste înaintate. Creşte mai încet decât stejarul
şi gorunul, atinge o vârstă de câteva sute de ani. Este o specie cu cerinţe ecologice
asemănătoare Cerului, datortită cărui fapt uşor se asociază în arealul natural. Puţin
pretenţioasă faţă de sol, vegetează chiar şi pe soluri grele, argiloase, compacte, cu
multă umiditate primăvara şi secetă îndelungată în timpul verii. Rezistă la arşiţă. Pentru
capacitatea de a vegeta pe soluri aride şi compacte şi lemnul bun, Gârniţa se foloseşte
în silvicultură (fâşii de protecţie, împădurirea terenurilor degradate în sudul şi sud-estul
republicii).
Q. pubescens Willd. – Stejar pufos, Gârneţ. Arbore de mărimea III, răspândit în
zona Mediteraneană a Europei, Spania, Crimeea, Caucaz, Asia Mică. În R. Moldova
predomină în partea de sud şi este edificatorul asociaţiilor de păduri aride de stejar
pufos (gârneţuri). Are talia de 6-16 m înlăţime, trunchiul 20-70 (90) cm în diametru,
tulpina strâmbă; scoarţa cu ritidom brun-negricios, crăpat în plăci aproape
dreptunghiulare. Lemn tare, trainic, vânjos, diferenţiat în alburn şi duramen, similar cu
al gârniţei, dar din cauza dimensiunilor reduse este folosit numai pentru foc.
Coroană largă, rară, luminoasă, neregulat răsfirată, ramurile tinere tomentos-
pubescente, lujeri anuali cenuşii, tomentoşi; muguri rotunjiţi, mici, sub 5 mm lungime,
de culoare brună-deschis, cu solzi pubescenţi.
 192

Frunze variate, ovate sau lat-ovate, cu baza cordat-emarginată, neregulat sinuat-

lobate până la penat-fidate sau penat-partite, cu 3-6 perechi de lobi apropiaţi, la
început des tomentoase, apoi pe faţă glabrescente, pe dos ± tomentoase, pieloase,
rigide, de 4,5-8,0 cm lungime şi 3-6 cm lăţime, peţiolul de 6-20 mm lungime.
Flori femele sesile sau scurt-pedunculate, dispuse câte 2-4 la un loc; fructele
ghinde mici de 8-20 mm, îngust ovoidale, cupă emisferică, de 10 mm înlăţime, cu solzi
plaţi bine alipiţi, pubescenţi, de culoare cenuşie sau brună (fig. 80;2).
Creşte mai încet decât alte specii. Temperament de lumină. Este cea mai termofilă
şi mai rezistentă la secetă şi insolaţii, comparativ cu speciile autohtone silvice, bine se
simte în habitate cu temperaturi ridicate şi cu soluri uscate, calcaroase, dar uneori
apare insular în regiunea pantelor cu stejar şi gorun (Ocolul silvic Nisporeni) îndeosebi
pe versanţii puternic însoriţi.
Stejarul pufos este o specie perfectă pentru lucrări de împădurire în sudul
republicii, volumul cărora se limitează la fructificaţia de ghindă.
Q. laurifolia Michx. – Stejar laurifoliu. Arbore originar din America de Nord.
Talia până la 30 m înlăţime; coroană largă, globuloasă, abundent garnisită. Frunze lat-
lanceolate sau alungit- obovate, cu marginile întregi, uneori emarginat-ondulate, la
arborii tineri pe lujerii puternici, uşor lobate, glabre, vânjoase (robuste), verzi-lucioase,
scurt peţiolate sau sesile, lungi de cca. 10 cm şi late de 2-4 cm, marcescente. Ghinde
semiglobuloase, cu diametrul de cca. 10 mm, scurt pedunculate, grupate câte 2 la un
loc; cupă crateriformă, cu solzi cenuşii, pubescenţi, castanii-deschis, cuprinde numai
baza ghindei. Specie rezistentă la secetă şi arşiţă. Nu îngheaţă. Posedă caractere
ornamentale. Este recomandată pretutindeni în grupe mici, alei şi ca solitar.
Q. palustris L. – Stejar de baltă. Arbore exotic, originar din estul Americii de
Nord, dar cu un areal mai restrâns decât al Q. rubra. Înlăţimea peste 25 m, trunchi
drept, cilindric, rău elagat, scoarţă subţire, cenuşie-deschis, ritidomul se formează
târziu, puţin crăpăcios; lemnul bine diferenţiat în alburn şi duramen, poros, inele anuale
mari, inferior celui de stejar autohton.
Coroana la arborii tineri piramidală, la cei senili cilindrică; ramurile dispuse
aproape în verticile, spre vârf pendente; lujeri subţiri, pendenţi, glabri, roşii-cafenii;
muguri ovoidali, acuminaţi, castanii.
 193

Frunze penat-partite, acuminate, cu lobi înguşti şi depărtaţi, la bază lat cuneate, pe

partea inferioară glabre uneori cu smocuri de perişori la intersecţia nervurilor, pe
partea superioară toamna se colorează în roşii-deschis, lung peţiolate, lamina de 8-12
cm lungime.
Ghinda relativ mică, de 1,0-1,5 cm lungime, ovoidă, cupa cuprinde nu mai mult
de ⅓ din lungimea ghindei (fig. 81).
Rezistent la condiţiile de iarnă, dar este mai pretenţios faţă de sol şi umiditate.
Creşte bine pe malurile râurilor şi în lunci inundabile. Rezistă la condiţiile urbane,
având destulă umiditate în sol.
Se recomandă pentru culturi silvice în lunci, fâşii de protecţie şi spaţii verzi.
Q. robur L. (Q. pedunculata Ehrh.) – Stejar comun. Arbore de mărmea I,
autohton, arealul său cuprinde aproape toată Europa, Africa de Nord, Asia Mică,
Caucazul, ajungând până la Ural. În Moldova este cea mai răspândită dintre speciile
autohtone de Quercus. În partea de nord formează păduri de stejar cu cireş şi stejar cu
mesteacăn, în partea centrală – păduri de stejar cu carpen (etajul II), având însoţitori
(în etajul I) teiul, frasinul, arţarul, cireşul; în sudul republicii – păduri de stejar cu
porumbar (în subarboret), având însoţitori în arboret frasinul, teiul, arţarul tătăresc,
ulmul (U. carpinifolia), părul (Pyrus pyraster).
Atinge înălţimea până la 40 m şi grosimea peste 1 în diametru. Rădăcină
pivotantă, profundă (pătrunde până la 8-10 m adâncime, fapt ce îl face rezistent la
doborâturi de vânt), cu vârsta se dezvoltă rădăcini puternice laterale ce pornesc de sub
colet şi ajung la mari distanţe. Trunchiul în tinereţe strâmb, la maturitate drept, cu lemn
plin, în masiv strâns, înalt, bine elagat. Scoarţă netedă, lucioasă, de la 20-25 ani
formează ritidom adânc brăzdat, gros până la 10 cm, tare, de culoare brună-închis;
lemn valoros, alburn îngust, alb-gălbui, duramen de la brun-deschis, până la brun-
închis, inele anuale bine conturate, inelo-poros, raze medulare pronunţate.
Coroana este mai largă, decât a gorunului, neregulată, relativ mică în masiv,
izolat, coborâtă cu ramuri puternice dispuse orizontal şerpuitor, cele superioare sub un
unghi ascuţit, formând o coroana mare, răsfirată; lujeri muchiaţi, viguroşi, glabri, de
culoare verde-cenuşie sau brună-roşcat; muguri ovoidali cu solzi ciliaţi, 5-7 mm
lungime, dispuşi din ce în ce înspre vârful lujerilor, cei terminali mai mari.
 194

Frunze variate, ovate sau oblong-obovate, la vârf rotunjite, cu baza îngustată,

evident auriculată, asimetrice, ± neregulat sinuat-lobate până la penat-fidate, cu 4-8
perechi de lobi separaţi prin inciziuni neregulate, lamine pieloase, pe faţă glabre, de
culoare verde-întunecat, pe dos cu puberule de-a lungul nervurilor, de 6-20 cm lungime
şi 3-10 cm lăţime, scurt peţiolate sau sesile, ± îngrămădite în vârful lujerilor.
Florile mascule, dispuse distant în amenţi penduli, cele femele cu stigmate
emarginate, arcuit răsfirate, dispuse câte 3-6 în ciorchine lung pedunculate (cca. de o
jumătate din lungimea laminei). Ghinde ovoidale sau cilindrice, de 2-4 cm lungime,
grupate câte 2-5 pe un peduncul de 3-6 (10) cm lungime, cupa aproape emisferică, de
8-12 mm înlăţime şi 7-15 (25) mm lăţime, cu solzi triunghiulari ovaţi, alipiţi, cu
marginile concrescute, numai vârfurile libere, de culoare brună.
Stejarul înfloreşte odată cu desfacerea frunzelor. Ca arbore solitar, fructifică la
vârsta de 30-40 de ani, iar în masive cu 10-20 ani mai târziu, cu o periodicitate de 5-7
ani. Regenerează bine pe cale vegetativă, lăstăresc viguros chiar şi arborii cu vârsta de
peste 100 de ani.
În primii 7-10 ani, tulpina creşte foarte încet, dezvoltându-se, în primul rând,
pivotul, care atinge înălţimea de 1 m şi mai mult. Cu vârsta creşterea trunchiului se
activează, realizând în condiţii cu umiditate într-un sezon de vegetaţie câte 2-3 creşteri,
care pot însuma peste 1 m înălţime. Creşterea maximă în volum se realizează la vârsta
de 60-80 ani şi rămâne activă până la 120-150 de ani. Longevitatea este de 500-600 de
ani şi mai mult. În habitate favorabile arboretele de 100 de ani produc peste 7 m3/an/ha
(cca. 7-9 t/an/ha) de masă lemnoasă.
Stejarul manifestă o mare amplitudine de adaptare ecologică, mai ales în zonele
cu climă continentală. Spre deosebire de gorun este mai rezistent la gerurile de iarnă,
îngheţurile timpurii de toamnă şi cele târzii de primăvară.
Creşte bine pe solurile profunde şi aluviale din lunci, bogate în substanţe nutritive.
Suportă inundaţiile, dacă coroana nu este acoperită complet cu apă. Datorită sistemului
radicular profund, stejarul rezistă în tinereţe şi pe solurile, care puternic se usucă vara.
Suportă solurile compacte, argiloase, cu pseudogleizare accentuată. Pe solurile sărace,
acide, inclusiv cele nisipoase, supuse uscăciunii, stejarul creşte greu. Suportă o
concentraţie relativ joasă de săruri solubile în sol.
 195

Este pretenţios faţă de lumină în tinereţe. Dacă puieţii de 2-3 ani nu primesc
suficientă lumină, la ei piere lujerul terminal, apoi planta se usucă.
Arboretele de stejar autonom se răresc de timpuriu şi slab protejează solul, iar
arborii maturi au o coroană rară. Umbrirea laterală accelerează creşterea. Punerea
brusc în lumină a stejarului provoacă o încărcare cu crăci lacome, provenite din
mugurii dorminzi de pe tulpină, care are ca consecinţă o epuizare excesivă a rezervelor
nutritive şi apă, determinând uscarea vârfurilor.
Stejarul este o specie mezofită, cu o largă capacitate de adaptare la diferite
niveluri de umiditate. Sistemul radicular foarte adânc, chiar şi la puieţii de primul an,
reprezintă o adaptare la utilizarea apelor freatice din profunzime. Datorită
particularităţilor ecologico-fiziologice stejarul manifestă un polimorfism accentuat,
diferenţiindu-se numeroase ecotipuri, varietăţi şi forme.
Din ecotipurile principale merită să fie menţionat stejarul de luncă cu sistemul
radicular superficial, de pe soluri aluviale, bogate în substanţe minerale, cu umiditate
accesibilă, ceea ce face posibilă o productivitate majorată; stejarul de silvostepă,
adaptat la condiţiile câmpiilor şi de terase, pe cernoziomurile levigate, având o
productivitate mijlocie. După caracterele frunzelor s-au diferenţiat varietăţi cu frunzele
pe dos glabre, cu frunze pe dos pubescente, dispuse de-a lungul nervurilor; cu frunzele
variate pe acelaşi lujeri etc. După habitus se distinge stejarul cu coroana piramidală,
stejarul cu ramuri pendente ş.a. În funcţie de perioada de iniţiere a vegetării se
evidenţiază Quercus robur f. praecox, cu o pornire foarte timpurie şi Q. r. f. tardiflora,
cu o pornire târzie, având un decalaj de intrare în vegetaţie de 2-4 săptămâni, fapt
foarte important pentru combaterea dăunătorilor.
Stejarul este una din speciile principale în silvicultură şi are o importanţă
deosebită. Prin puternicul sistem radicular reuşeşte să pună în valoare solul, încluzând
în circuitul biologic mari cantităţi de substanţe nutritive şi de apă. Este specia de bază
care produce cantităţi esenţiale de lemn foarte căutat şi preţios, iar scoarţa arborilor
conţine tanine. Ghindele se folosesc în hrana animalelor. Stejarul se cultivă greu şi are
o creştere înceată, dar prin importanţa sa rămâne şi pentru viitor o specie valoroasă, de
neînlocuit mai ales pentru marea vitalitate şi adaptabilitate ecologică. Rezistă bine la
condiţiile urbane.
 196

În spaţiile verzi pe larg este folosit Q. robur ‘Fastigiata’ cu coroana larg

piramidală.
Q. rubra L. (Q. borealis Michx.) – Stejar roşu (american). Arbore de mărimea
I, originar din America de Nord şi Canada. Atinge uneori o înlăţime de 40 m, rădăcină
profundă cu numeroase rădăcini laterale; tulpină dreaptă, cilindrică, în masive strânsă,
bine elagată; scoarţa la arborii tineri netedă, cenuşie la cei senili groasă, brună-închis
cu nuanţă roşcată.
Coroană ovoidală, îngustă, uneori lat-ovoidală, ramuri groase, ascendente,
dispuse sub un unghi uneori drept (faţă de trunchi); ramuri tinere tomentos pubescente;
roşcate; lujeri anuali glabri, de culoare cafenie-roşie-închis; muguri de formă alungit-
ovală, cu vârf acuminat, castanii.
Frunze obovate sau eliptice, penat-fidate cu 2-3 perechi de lobi neregulat dinţaţi,
ascuţiţi, la bază rotunjite sau cuneate, lungi de 12-22 cm şi late de 8-15 cm cu
peduncul de 3-5 cm lungime, pe faţă de culoare verde-închis, lucitoare, glabre, pe dos
verzi-gălbui, la intersecţia nervurilor cu smocuri de perişori cenuşii, toamna devin
pieloase, de culoare roşie-aprins.
Flori mascule, dispuse în amenţi lungi, de 10-12 cm, cele femele solitare sau câte
2 pe un peduncul scurt, de 6-8 mm. Fructele (ghinde) sferoide sau ovoidale, de 1,8-3
cm lungime, fin pubescente, cafenii, lucioase, cupa groasă cu solzi cojoşi şi fin
pubescenţi, cafenii, lucioşi, cupa tânără cuprinde ghinda până la ⅓ din înlăţime (fig.
83).
Are o creştere rapidă la început. Longevitatea cca. 300 de ani. Specie rezistentă la
condiţiile climaterice şi edafice ale Moldovei. Îndură bine şi condiţiile urbane. În
ultimii ani se foloseşte pe larg pentru crearea plantaţiilor silvice împreună cu Q.
cocinea şi Q. palustris sub denumirea comună de Q. rubra. Lemnul este net inferior
lemnului speciilor autohtone de stejar, dar este destul de tare şi este folosit în
construcţii, tâmplărie etc.
În Moldova este introdus în culturi forestiere în nordul şi sudul republicii; poate fi
folosit pentru crearea perdelelor de protecţie a câmpurilor şi în spaţiile verzi.
Q. imbricaria Michx. – Stejar imbricar. Specie exotică din sud-estul Americii
de Nord, cu acelaşi areal ca al Q. palustris. Atinge înălţimea până la 20 m. Tulpină
 197

deaptă. Scoarţă netedă. Frunze oblonge, de 6-15 cm lungime şi 2-5 cm lăţime, cuneate
la bază, pe dos pubescente. Marginea întreagă, răsfrântă.
Fructele ghinda mică, de 1-1,5 cm, pedunculată, se coace în al doilea an. Cupa
înăuntru este colorată într-un galben-aprins (fig. ).
Lemnul este mai valoros decât la alte specii introduse de stejar. Creşte repede în
tinereţe. Necesită multă umiditate, dar exemplarele seculare din Ocolul silvic
Hârbovăţ, care cresc în condiţii cu o umiditate insuficientă au manifestat o creştere
viguroasă. Specie rezistentă la condiţiile specifice iernilor noastre.
Datorită frunzişului caracteristic această specie este înalt apreciată pentru
cultivare ornamentală.

Fam. Betulaceae S. F. Gray.

Arbori, mai rar arbuşti boreali. Plante monoice. Rădăcină puternică, deseori
superficială, cu micoriză. Trunchi drept sau strâmb; scoarţa la arborii tineri netedă, cu
epidermă care se exfoliază; arborii senili cu ritidom crăpăcios. Ramurile tinere
acoperite cu strat subţire de suber.
Frunze simple, mono- sau dublu-dinţate, uneori lobate, alterne, peţiolate, caduce;
stipele libere, caduce. Mugurii cu solzi pubescenţi sau lipicioşi.
Plante monoice. Florile mascule cu periantul din 0-4 tepale, 2-12 (∞) stamine
scurte, dispuse în amenţi; cele femele cu sau fără perigon, ovar hipogin, comprimat
lateral, bilocular, stile libere, filiforme, în dichazii tri- sau uniflore, dispuse în amenţi
sau capitule gemiforme la subsuoara solzilor, care sunt nişte bractee transformate şi
concrescute cu stipelele. Fructul achenă (nuculă) sau samară, lateral comprimată,
membranaceu aripat.
Fam. Betulacee include 6 genuri cu cca. 150 de specii răspândite în zonele
temperate şi reci din Emisfera de Nord.

Genul Alnus Gaerth. – Arin.

Arbori sau arbuşti de talie mare cu frunze caduce. Rădăcină pivotant-trasantă,
puternic fasciculată, cu nodozităţi cauzate de bacteriile fixatoare de azot.
 198

Speciile de arin preferă soluri umede. În condiţii locale spontan cresc 2 specii rar
întâlnite, ambele fiind incluse în Cartea Roşie a Republicii Moldova.
Alnus glutinosa (L.) Gaerth. – Arin negru. Arbore de mărimea I şi II, răspândit
spontan aproape în toată Europa, ajungând la nord până la paralela 64, Siberia de Vest,
Caucaz, Crimeea, Africa de Nord, Asia Mică, la est se extinde până la Ural. În
Moldova se întâlneşte numai în câteva habitate, în valea Prutului şi valea Nistrului în
componenţa pădurilor de salcie şi plop, uneori cu amestec de stejar, este prezent prin
exmplare solitare sau grupe de câţiva (3-10) arbori. Inclus în Cartea Roşie a Republicii
Moldova.
Arborii de arin negru ating înlăţimea până la 35 de m şi grosimea de 50-60 cm.
Rădăcină pivotant-trasantă cu rădăcinile laterale parţial orientate oblic în sol şi altele
scurte şi subţiri întinse orizontal mai la suprafaţă. Tulpină dreaptă, cilindrică, elagată
până la vârful coroanei; scoarţă netedă, la început brună-cenuşie, apoi brună-
negricioasă, formează de timpuriu (15-20 ani) ritidom cu ritidii netede, colţuroase,
delimitate prin crăpături înguste şi adânci. Lemn moale, uşor, elastic, fără duramen
pronunţat, inele anuale puţin distincte, raze medulare înguste, pe secţiunea tangenţială
se văd în formă de fâşii lungi mai întunecate decât însuşi lemnul, imediat după tăiere,
de culoare portocalie-deschis, după uscare, brună-roşiatică-deschis, foarte durabil în
apă.
Coroană ovoidală la arborii tineri şi cilindrică la arborii senili; ramuri glabre,
lipicioase; lujeri anuali trimuchiaţi, colţuroşi, spre vârf glabri, rareori pubescenţi, bruni-
verzui cu lenticele; muguri ovoidali, obtuzi, acoperiţi cu 2 solzi cu un strat brumat
purpuriu, vâscoşi, depărtaţi, geniculaţi.
Frunze obovate, suborbiculare sau oval-eliptice, la bază cumate, vârful obtuz,
trunchiuat sau emarginat, marginea întreagă în treimea inferioară, iar ⅔ spre vârf,
neregulat dublu-serate, pe faţă glabre, lucioase, de un verde-închis, pe dos pubescente
de-a lungul nervurii, iar la intersecţia lor cu barbule de perişori ruginii, peţiolate, lungi
de 4-6 cm şi 3-7 lăţime. Toamna frunzele capătă o nuanţă negricioasă.
Florile mascule cu staminele glabre, dispuse în amenţi erecţi, rigizi, în timpul
creşterii lacşi şi pendenţi, dispuşi câte 3-5 în raceme terminale. Florile femele cu
stigmate roşii-brune, adunate în amenţi ovoidali, pedicelaţi, verzi, de cca. 15 mm
 199

lungime, grupaţi câte 3-5 în raceme, situate sub amenţii masculi; amenţii femeli
iernează descoperiţi, desfăcându-se primăvara devreme (martie) înaintea înfrunzirii.
Conuri ovoide, 8-12 mm lungime, cele laterale lung pedunculate, cele terminale
aproape sesile, la maturitate negricioase, solzii cu o depresiune centrală brună; după
diseminare mai rămân pe ramuri un timp îndelungat. Fructele achene aripate (samare),
cu saci aerieni. (fig. 84;1).
Arinul negru este rezistent la ger. Higrofil. Nerezistent la secetă. Exigent faţă de
sol, creşte pe soluri afânate, bogate în humus.
A. incana (L.) Moench. – Arin alb. Arbore de mărimea III, răspândit în Europa
Centrală şi de Nord (Caucaz, Siberia Apuseană), America de Nord. În Moldova în
câteva locuri în lunca Prutului. Inclus în Cartea Roşie. Atinge înlăţimea până la 20 m şi
diametrul sub 50 de cm. Rădăcină pivotant-trasantă, mai superficială decât a arinului
negru. Tulpină strâmbă, uneori canelată; scoarţă netedă, la baza arborilor senili cu
crăpături nu prea adânci, cenuşie-argintie, lucioasă; lemn de culoare brună-roşiatică-
închis, raze medulare înguste, însuşirile fizico-mecanice sunt ceva mai joase decât ale
arinului negru.
Coroană îngust ovoidă, bogată în frunze, cu ramuri groase, îndreptate în sus; lujeri
anuali spre vârf 3-muchiaţi, cu măduvă 3-unghiulară, cenuşii, pubescenţi; muguri cu 2
solzi fin tomentoşi, pedicelaţi, puţin apropiaţi de lujer.
Frunze ovate sau oval-suborbiculate, cu baza rotunjită sau lat-uşor-cuneată, cu
vârf acuminat, pe margini dublu-serate, pe partea superioară glabre, verzi-închis, pe
cea inferioară glauc-cenuşii, cu perişori moi, mai denşi pe nervuri, de 4-10 cm lungime
şi 3-7 cm lăţime, peţiol de 1-2 cm lungime.
Flori mascule în amenţi, adunaţi câte 3-5, sesili sau scurt pedicelaţi; canurile
eliptice, 10-15 mm lungime şi 7-12 mm grosime, cele laterale sesile cu solzi subţiri 5-
lobaţi. Nucule comprimate, pentagonale, cu aripi laterale înguste, roşii-brune (fig.
84;2).
Rezistent la ger. Tolerează seceta. Mai puţin exigent faţă de sol. Suportă umbrirea
uşoară. Speciile de Alnus, până în prezent, n-au găsit aplicare nici în silvicultură, nici
în spaţiile verzi, din care cauză nu sunt bine cunoscute. Probabil, arinul ar putea fi pe
 200

larg folosit în luncile şi terenurile cu exces de umiditate, pentru întărirea şi

consolidarea malurilor.

Genul Betula L. – Mesteacăn.

Arbori monoici cu frunze caduce, până la 30 (45) m înlăţime şi 1,2 (1,5) m
grosime şi arbuşti de diferită mărime. Rădăcina superficială; scoarţă cu periderm
neted, suberos, stratificat, de culoare albă, gălbuie sau, mai rar negricioasă, cu
lenticele; se exfoliază circular în fâşii, la baza arborelui în vârstă cu ritidom gros şi
adânc brăzdat; lemn moale, fără duramen, este uşor atacat de ciuperci patogene
(Polyporaceae).
Coroana luminoasă, cu numeroşi lujeri lungi, penduli; muguri sesili, ovoizi, cu
vârf acut, cu câţiva solzi imbricaţi, uneori pubescenţi sau vâscoşi.
Frunze alterne, orbiculare sau lanceolate, cu baza cuneată, rotunjită sau cordată,
serate, dinţate sau lobate, peţiolate, penat-nervate; stipele caduce.
Flori mascule cu 4 tepale, denticulate ± unite, inflorescenţele – amenţi cilindrici la
subsoara frunzelor, câte (1) 2-4 în raceme terminale sau laterale, cele femele fără
perigon, cu ovar bilocular în fiecare lojă câte un ovul, 2 stile scurte cu stigmate în
amenţi cilindrici, solitari sau grupaţi câte 2-4, , la rândul lor, în raceme terminale pe
lujeri scurţi. Conurile cu solzi lemnoşi, trilobaţi; în axila fiecărui solz câte 3 nucule
ovate sau obovate, cu stipele persistente şi două aripioare întrerupte la vârf. Fructul cu
1 singură sămânţă.
Betula dahurica Pall. – Mesteacăn negru. Arbore originar din Siberia şi
Extremul Orient (Mongolia de Nord, China de Nord). Talia până la 20 m înălţime şi 70
cm în diametru; trunchiul drept; scoarţa arborilor tineri netedă, cafenie, la cei bătrâni
cu crăpaturi longitudinale. Stratul exterior al scoarţei se exfoliază şi cade sau atârnă ca
nişte floci, cenuşie-închis sau neagră-cafenie, cu lenticele albe. Lemn relativ tare, greu,
de culoare gălbuie sau brună-roşiatic.
Coroană piramidală sau răsfirată; lujerii la început pubescenţi, mai târziu glabri,
cu rare glandule.
Frunze ovale, cu baza rotunjită sau larg cuneată, la vârf acute, pe margini
neregulat sau dublu dinţate, pe faţa superioară de-a lungul nervurilor cu peri rari, verzi-
 201

închis, pe cea inferioară pubescente de-a lungul nervurilor şi cu smocuri de peri la

intersecţia acestora, de 4-6 (7-8) cm lungime şi 3-5 cm lăţime, scurt peţiolate.
Amenţi femeli cilindrici, erecţi sau penduli, pendenţi, de 2-3 cm lungime, cu solzi
trimuchiaţi, ovali, glabri sau prevăzuţi cu glandule. Nucule de 1,5-2,5 mm lungime,
aripate. Masa a 1000 de seminţe este de 0,5-1,0 g (fig. 85).
Mesteacănul negru este rezistent la ger, puţin exigent faţă de sol, nu îndură seceta
şi arşiţa. Este recomandat pentru grădini private pentru contrast în grupele de Betula cu
scoarţa albă.
B. pendula Roth. A. – Mesteacăn. Arbore de mărimea II, răspândit în toată
Europa, Siberia. În Moldova se întâlneşte spontan numai în Ocolul silvic Briceni, în
componenţa pădurilor de stejar pedunculat şi se află la avanpostul de sud-vest al
arealului speciei în Europa de Est.
Atinge înlăţimea până la 28 (30) m şi diametrul de 0,4 (0,6) m. Sistemul radicular
la arborii tineri pivotant, apoi pivotant-trasant, întins nu prea mult în lături; trunchi
zvelt, îngroşat la bază.
Scoarţa, la plantele tinere, netedă, albă, cu periderm, care se exfoliază în fâşii
circulare; la arborii bătrâni ritidomul este gros, tare, adânc crăpat, negricios; lemn
mijlociu de tare, fin, flexibil, omogen, fără duramen, alb-gălbui-roşiatic, lucios, la
umezire este supus putrefacţiei.
Coroană neregulat-ovoidă, luminoasă, cu ramuri numeroase, relativ subţiri,
ascendente, ramurile tinere subţiri, pendente; lujeri flexibili, glabri, pe suprafaţă cu
numeroase verucozităţi răşinoase, albicioase; scoarţă roşie-brună; muguri ovoizi-
conici, la vârf recurbaţi, alipiţi de lujeri, vâscoşi, de culoare brună.
Frunze romboidal-triunghiulare, acuminate, dublu serate până la sublobat-serate,
4-7 cm lungime, pe ambele feţe cu glande, pe faţă lucioase, pe dos cu nervuri slab
pronunţate; peţiol de 2-3 cm lungime, acoperiţi cu glande.
Amenţi masculi terminali, uşor curbaţi, grupaţi câte 2-3, cei femeli cu solzi
trilobaţi, dintre care doi laterali răsfrânţi înapoi. Fructul samară aripată, mică, masa a
1000 de seminţe constituie 0,17-0,2 g (fig. 86).
Mesteacănul alb este o specie de o largă amplitudine ecologică. Temperament la
lumină, rezistentă la ger, nepretenţioasă faşă de sol. Specie pionieră pe habitatele
 202

nisipoase, dar cu umiditate suficientă. Evită solurile prea calcaroase şi prea compacte.
Nu rezistă la secetă excesivă. Rezistă la condiţiile de oraş.
Are mai multe forme şi varietăţi folosite pe larg în spaţiile verzi. Mai răspândite
sunt următoarele forme:
B. p. f. ‘Pendula’ – arbore mic cu coroana plângătoare;
B. p. f. ‘Dalecarlica’ – arbori cu frunzele adânc sectate, cu lobi lanceolaţi, inegal
dinţaţi.
B. p. f. ‘Fastigiata’ – arbore cu tulpina înalt ridicată şi crengile orientate în sus.
În general, Betula pendula este o specie arboricolă foarte decorativă, cu scoarţa şi
portul său pitoresc. Solitarii şi arboreturile de mesteacăn fac un contrast plăcut cu
vegetaţia mai întunecată la culoare.
B. papyrifera Marsh. – Mesteacăn de hârtie. Arbore până la 30 m înlăţime şi
sub 1 m în diametru, originar din America de Nord. Sistemul radicular superficial;
trunchi drept, cilindric cu scoarţă groasă, trainică, de culoare albă sau roşiatică,
lenticele lungi până la 20 de cm, periderm care se exfoliază în fâşii orizontale subţiri;
lemn de duritate mijlocie, fin, flexibil, greutatea specifică 0,61, de culoare roşcată.
Coroană lat-cilindrică, cu ramuri subţiri. Lujerii tineri pubescenţi, cei senili
cafenii-închis lucioşi, glabri, cu glandule cleioase; muguri ovoizi cu vârf acut şi reflect,
solzi pe margini cleioşi.
Frunze ovate, acute, cuneate sau trunchiate, la bază serate sau uşor lobate, de 4-8
cm lungime şi 2,5 cm lăţime, la început cu perişori, apoi glabre, de culoare verde-opac;
peţiolii de 1,5-3.0 cm lungime.
Amenţii fructiferi cu solzi trilobaţi, lobul mijlociu alungit eliptic, puţin mai lung,
iar ceilalţi doi lobi laterali îndoiţi în lături Amenţii de 2-5 cm lungime şi cca. 1 cm în
diametru; nucula cu două aripioare late. Masa a 1000 de semnţe – 0,35 g (fig. 87).
Creşte repede. Suportă condiţiile urbane. Ecologic este mai rezistent decât
speciile europene. Este un arbore foarte decorativ prin scoarţa albă şi portul său
pitoresc. Poate fi folosit în spaţiile verzi în toate tipurile de plantaţii.
B. pubescens Ehrt. – Mesteacăn pufos. Arbore de mărimea III, răspândit în
Europa şi Asia (până în partea de răsărit a Siberiei). Atinge înlăţimea de 20 m, adesea
are formă de arbust. Tulpină cu scoarţă crăpăcioasă albă, se exfoliază în fâşii; la arborii
 203

bătrâni ritidomul ajunge aproape la baza coroanei; ramuri scurte, îndreptate în sus;
lujeri fără verucozităţi, de asemenea orientaţi în sus, cei anuali zvelţi, acuţi, cu solzi
glabri, ciliaţi, lipicioşi.
Frunze romboid-ovate, cu baza rotunjită sau cordate, acute, pe margine crenate
sau serate, ciliate, tinere pubescente, apoi glabre, pe partea inferioară cu peri în lungul
nervurii şi cu barbule în axilele lor, peţiolate, cu lungimea de 3-5 cm şi 1,5-3,5 lăţime.
Inflorescenţele cilindrice, de 2,5 cm lungime, pedunculate, la început erecte, apoi
la maturaţia frunzelor pendule. Solzii ciliaţi, trilobaţi (lobul central prelungit, cei
laterali angulari, îndreptaţi înainte, uneori recurbaţi). Fructele samare eliptice, cu
aripioarele mai late, stilele persistente deasupra marginii aripioarelor. Masa a 1000 de
seminţe este de 0,6 g (fig. 880).
Mesteacănul pufos este foarte rezistent la ger, pretenţios la umiditatea solului.
Creşte pe terenuri umede şi mlăştinoase. Puţin rezistent la secetă.
Poate fi folosit în spaţiile verzi pentru a realiza efecte peisagistice, deosebite prin
contrastul de culoare, mai cu seamă tulpinile albe şi pitorescul siluetelor.

Genul Carpinus L. – Carpen.

Arbori, mai rar arbuşti, cu trunchiul longitudinal brăzdat; scoarţă netedă, puţin
fisurată, cenuşie; lemn alb-suriu, omogen, elastic. Coroana restrânsă, compactă;
ramurile subţiri, numeroase; lujerii subţiri, geniculaţi; mugurii fusiformi, cu solzi
alterni, distihi.
Frunze căzătoare, ovat-eliptice, acute, serate sau dublu serate, cu nervaţiunea
penată, nervurile laterale, terminându-se în vârful dinţilor; stipele caduce.
Plantele monoice. Florile mascule în amenţi laterali, îngust cilindrici, cu solzi
ovaţi, în axila cărora se formează câte 4-12 stamine („flori nude”) piliforme. Florile
femele cu perigon îngust, cu 6-10 denticuli inegali, ovarul inferior bilocular, stigmatul
lung subţire bifurcat, aflate câte două în axila unei bractei, concrescute cu două mici
bracteole; amenţii semi-erecţi cu solzi lax-imbricaţi.
Infrutescenţele de forma unui con lax, grupate pe lujeri scurţi, conurile cu solzi
membranoşi, proveniţi din concreşterea bracteei cu cele două bracteole, solzul
(involucrul fructifer) concrescut cu baza ovarului; fructul nuculă (sau achenă) ovoidală,
 204

cu un tegument membranos, tare, lateral comprimat, la vârf cu perigon şi stipele

persistente.
Carpinus betulus L. – Carpen. Arbore cu răspândire în Europa, Crimeea,
Caucaz. În Moldova este comun în Codri şi podişul Nistrean în componenţa pădurilor
de fag, gorun şi stejar, formând etajul I şi II. Atinge înlăţimea până la 28 de m şi 70 cm
în diametru.
Rădăcină pivotant-trasantă, ramificată. Trunchiul, în masiv drept, canelat, solitar
neregulat, strâmb, cioturos; scoarţa subţire, netedă, nu formează ritidom, puţin
brăzdată la arborii bătrâni, de culoare cenuşie-verzuie, cu pete albicioase
(asemănătoare cu cea de fag); lemn nediferenţiat în alburn şi duramen, de o textură
uniformă, greu, flexibil, de culoare albă-surie.
Coroană subpiramidală sau cilindrică rotunjită la vârf, densă, cu ramificaţii
numeroase, care porneşte de la bază; ramuri lungi, oblic erecte; lujerii anuali
geniculaţi, zvelţi, catifelat pubescenţi, glanduloşi, bruni-deschis, mai târziu bruni-
verzui, lucioşi, cu lenticele albicioase; muguri conici sau fusiformi, ciliaţi, alipiţi de
lăstari, de 5-10 mm lungime, cei florali mai groşi.
Frunze ovate, oblong-ovate sau ovat-lanceolate, acuminate, la baza rotunjită,
obtuză sau uşor cordată, pe margini dublu-serate, de 6-10 (12) cm lungime şi 3-4,5 (6)
lăţime, pe faţă glabre, cu perişori în lungul nervurilor, dispuse altern distih, peţioli de
8-15 mm lungime, pubescenţi.
Florile în amenţi cilindrici, cele mascule cu 4-12 stamine; amenţii femeli sub 2 cm
lungime. Nucile (achene) ovoide, lateral comprimate, cu vârful trunchiat, longitudinal
costate, de 8-10 mm lungime, învelite parţial de baza involucrului, de culoare verde-
închis, apoi brune, glabre sau glabrescente. Maturaţia în octombrie (fig. 89). Masa a
1000 de nucule (fără aripi) este de 28-34 g. Puterea germnativă este de 50-70%.
Creşte repede. Temperament mijlociu faţă de lumină, suportă umbrirea. Carpenul este
rezistent la ger, mai greu rezistă la secetă. Preferă soluri profunde, afânate şi revene,
creşte pe soluri argiloase compacte.
Carpenul, fiind rezistent la umbră, cu o capacitate puternică de a lăstări şi a
fructifica abundent şi timpuriu, năvăleşte în pădurile de stejar şi gorun, compromiţând
regeneraea acestora. Pentru a reţine acest proces, silvicultorul trebuie să efectueze la
 205

timp operaţiile silvo-culturale. Ca specie subdominantă (de amestec), carpenul

contribuie la creşterea în înălţime a speciilor dominante (stejar) şi la protejarea şi
ameliorarea solului. Carpenul este folosit pe larg ca arbore ornamental pentru crearea
gardurilor vii şi zidurilor verzi, pretându-se bine la tunderea repetată. Formele
horticole de carpen mai frecvente sunt:
C. b. ‘Fastigiata’ – cu port îngust piramidal şi ramuri erecte.
C. b. ‘Pendula’ – cu talie mică şi ramuri subţiri, pendule.
Carpinus orientalis Mill. – Cărpiniţă. Arbore de talie mică sau arbust indigen.
Specie inclusă în Cartea Roşie a Republicii Moldova. Răspândire generală est-
mediteraneană (Italia, peninsula Balcanică, Asia Mică, Crimeea, Caucaz, Iran). În R.
Moldova trece limita de nord a arealului acestei specii şi este cunoscut un singur loc
unde această specie creşte autohton (Cărbuna, Zloţi) cu o suprafaţă de cca. 400 ha.
Cărpiniţa rar întrece înlăţimea de 15 m. Tulpină erectă, angulară; scoarţă netedă,
subţire, cenuşie.
Coroană ovoidă sau rotundă, densă, ramurile tinere vilos-păroase; lujerii anuali
subţiri cu peri lungi, patenţi, rari, bruni; muguri ovali, acutisculi, de 3-4 mm lungime,
cu solzi ciliaţi roşcaţi.
Frunze ovate sau oblong-ovate, acute, la bază obtuze sau slab cordate, asimetrice,
pe margine dublu-serate, ciliate, cu 10-15 perechi de nervuri laterale, pe faţa adâncite,
pe partea infrioară proeminente, de 2,5-4 cm lungime şi 1,2-2,4 cm lăţime, pe faţă la
început plurescente, apoi glabre, verzi-închis, pe dos de culoare mai deschisă; peţiol de
3-10 mm lungime, păros; stipele liniare sau lanceolate, caduce.
Inflorescenţa fructiferă oblong-ovală, de 3-8 cm lungime, bractee oblic-ovată, cu
vârf acut, la bază inegal cuneiformă, margine neegal serată sau dinţată. Nucula ovoidă,
comprimată, costată, sub 2 mm lungime, la vârf păroasă, de culoare verzuie-ruginie ().
Specie pronunţat xeromorfă. Vegetează pe solurile cele mai uscate şi puternic
calcaroase. Rezistentă la secetă şi arşiţă.
Cărpiniţa, fiind o specie rară, prezintă interes nu numai ştiinţific, ci poate fi
folosită şi în culturile silvice, ca specie de primă împădurire pe terenurile degradate,
contribuind la ameliorarea solului.
 206

Genul Corylus L. – Alun.

Arbuşti, mai rar arbori cu scoarţă netedă, subţire, la plantele bătrâne crăpăcioasă.
Ramuri lungi, viminale, flexibile, lujeri anuali zvelţi, mlădioşi; muguri ovali sau sferici,
cu solzi imbricaţi.
Frunze simple, ovate, asimetrice, dublu-serate, în partea superioară a arborilor
uşor lobate, ± pubescente; penatinerve, peţiolate, dispuse altern distih; prefoliaţie
plicată; stipele mici caduce.
Flori unisexuate, monoice, apar înainte de înfrunzire; cele mascule în axila unei
bractee concave şi a două bracteole, toate concrescute lateral, cu 4-8 stamine
bifurcate, concrescute cu bracteea; antere uniloculare, dispuse în amenţi cilindrici,
pendenţi, care se dezvoltă încă din vara anului precedent câte 2-5 pe un peduncul
comun; florile femele cu perigon din 4-8 denticule concrescute cu ovarul bilocular,
stile 2, fiecare stil bifurcat în stigmate liniare, roşii, care la înflorire ies printre solzii
mugurilor florali, florile rămânând ascunse în muguri; florile femele sunt dispuse în
dihazii biflore, situate în axila bracteei, iar dihaziile în capitule globuloase, cu
involucrul format din numeroşi solzi imbricaţi. Fructele achene (alune) ovoide sau
sferice, înconjurate de o cupă (involucru) foliacee, pe margine dinţată sau lobată,
deschisă la vârf, îngrămădite câte 2-6 pe o axă scurtă. Seminţele cu cotiledoane
cărnoase, bogate în ulei comestibil.
Corylus avellana L. – Alun. Arbust indigen, răspândit în Europa (cu excepţia
părţii de nord-est şi sudul peninsulei Pireneice), se întâlneşte în Crimeea, Caucaz, Asia
Mică, la răsărit ajunge până la Ural, la nord până în Norvegia. În Moldova se
întâlneşte în Codri, pădurile de pe malurile Nistrului, Prutului. Creşte sub
coronamentul pădurilor de stejar cu carpen, cu arţar şi frasin, în plopişuri.
Arbust de 2-4 m înlăţime, rareori arbore până la 7 m; rădăcina pivotant-trasantă,
superficială; tulpina ramificată oblic de la bază, lăstarii (tulpini) lungi, erecţi; scoarţa
netedă, cenuşie-gălbuie, lucioasă, cu dungi transversale albicioase; lemn alb, fără
duramen, fin, moale, elastic, uşor fisibil.
Coroană ovoidă sau turtit sferoidă; lujeri geniculaţi, glandulos-pubescenţi, cu
numeroase lenticele; muguri globuloşi, comprimaţi lateral, cu solzi verzi-gălbui, cu
periţori mici.
 207

Frunze orbicular-ovate sau obovate, brusc acute, baza ± inegal cordată, marginea
neregulat- dublu-serată; către vârf uşor lobate, de 6-12 cm lungime, şi 5-9 cm lăţime,
pe partea inferioară pubescente, mai intens în lungul nervaţiunii. Peţiol glandulos
păros, de 1-2 cm lungime; stipele oblong-ovate, păroase, caduce.
Amenţi masculi câte 2-4 pe lujeri scurţi. Fructele alune glomerate câte 2-4,
involucru (cupa) campanulat, mai scurt sau egal cu fructul, lobat, lobii laciniat-dinţaţi.
Alune ovoide sau subglobuloase, slab concrescute cu baza de cupă. După desprindere,
păstrează o parte de cupă galbenă-brună, coaja tare, sclerificată, 18 m lungime, în 1 kg
cca. 870 de alune (fig. 91).
Temperament de lumină, dar poate suporta un acoperiş nu prea des. Rezistent la
ger. Sensibil la arşiţă. Este pretenţios faţă de sol, crescând pe soluri fertile, profunde,
afânate, revene şi calcaroase.
Alunul este o specie puţin folosită în silvicultură şi spaţiile verzi. Este
recomandată pentru constituirea subarboretului, contribuind prin frunzişul său bogat la
apărarea şi ameliorarea solului. Fructele sunt mult apreciate în alimentaţie. Au fost
obţinute multe soiuri, care pot fi cultivate în plantaţii speciale.
În spaţiile verzi pot fi folosite cu succes formele horticole:
C. a. ‘Atropurpurea’ - cu frunzişul roşu-întunecat;
C. a. ‘Contorta’ – cu ramuri şi lăstari puternic suciţi, contorsionaţi cu un mare
efect pitoresc.
C. a. ‘Laciniata’ – cu frunzele adânc-laciniate.
C. colurna L. – Alun turcesc. Arbore de mărime mijlocie, răspândit spontan pe
peninsula Balcanică, Asia Mică, Caucaz. Atinge înlăţimea până la 20 m (28) şi 60 (90)
cm în diametru; rădăcină pivotant-trasantă, cu pivot scurt şi numeroase rădăcini
laterale; trunchi drept, cilindric; scoarţă netedă la plante tinere, apoi formează ritidom
gros, suberos, cenuşiu-gălbui, ce se exfoliază în plăci mici neregulate; lemn diferenţiat
în alburn şi duramen, dens, trainic, ± omogen.
Coroană larg piramidală, regulată; lujeri anuali zvelţi, glandulos-pubescenţi,
cenuşii, lucioşi, cei de doi ani glabri, suberoşi, bruni, cu scoarţa crăpată; muguri ovoizi
sau ovoid alungiţi, obtuzi, glabri, de culoare brună-deschis.
 208

Frunze rotunde sau lat ovate, acuminate, cu baza cordată, marginile dublu-serate,
pe faţă de culoare verde-închis, pe dos verzui-deschis, pubescente, în lungul nervurilor
cu peri glanduloşi, peţiol de 1,5-3,0 cm lungime, glandulos-pubescent.
Fructele câte 3-8, lateral comprimate, endocarp (coaja) gros şi tare, spre vârf
încreţit, involucru profund şi neregulat divizat în lobi liniari, depăşind în lungime aluna
de 2-3 ori (fig. 92).
Exemplare de alun turcesc care fructifică, cu vârsta de peste o sută de ani, cresc
în parcul din Ţaul (Donduşeni). Rezistă la iernile noastre. Este sensibil la secetă. Este
puţin pretenţios faţă sol, preferă sol calcaros. Suportă condiţiile urbane. Poate fi folosit
în silvicultură în amestec cu stejarul şi gorunul, la crearea perdelelor forestiere de
protecţie. Ca arbore ornamental poate fi folosit în grupe mici sau solitar.
Ord. Juglandales.
Fam. Juglandaceae A. Richard ex Kunth.
Arbori de talie mare cu rădăcină puternică, ramificaţiile de ordinul I, puternice,
scoarţă netedă, cenuşie-deschis, adânc brăzdate, uneori exfoliindu-se în plăci alungite;
coroană largă; frunze imparipenat-compuse, alterne. Flori unisexe, pe plante monoice,
cele mascule în amenţi axilari, pendenţi, nude sau cu perigon neregulat lobat şi cu 3-40
stamine; florile femele cu perigon sepaloid din 3-5 lobi, la bază cu o bractee şi 2
bracteole, ovar inferior, format din 2 carpele, unilocular; ovul erect; stigmat bifurcat;
flori soliatare sau grupate în raceme pe lujeri anuali. Fructul drupă sau nuculă aripată.
Seminţele cu cotiledoane mari cu circumvoluţiuni alungite, adânci, seminţe bogate în
ulei comestibil şi sicativ.
Fam. Juglandacee include 7-8 genuri şi cca. 60 de specii răspândite în zonele
temperată şi subtropicală ale Emisferei de Nord, în cea de Sud numai două genuri.

Genul Juglans L. – Nuc.

Arbori de talie mare, cu rădăcină pivotantă, îndeosebi în primii 10-20 de ani.
Trunchi cu scoarţă cenuşie-deschis, brună sau aproape neagră, cu ritidom gros, adânc
brăzdat şi crăpăcios. Lujeri viguroşi, cu măduva largă, lamelar-fragmentată. Muguri
laterali globuloşi, acoperiţi cu solzi opuşi, cei terminali mai mari, în formă de cupolă
sau conici; cei laterali dispuşi la nod câte 1 sau 2-3 seral. Frunze cu marginea întreagă
 209

sau serată, foliole dispuse opus pe rahis, baza rahisului puternic, cordat îngroşat,
lăsând după cădere pe lujeri o cicatrice mare, cu trei urme fasciculare. Florile mascule
în amenţi multiflori, care apar vara precedentă înfloririi, pe lujerii în creştere, sub
formă de conuri cu solzi imbricaţi; florile femele solitare sau în raceme terminale.
Caliciul rudimentar din 3-4 lobi mici, alipiţi de ovar, cu o bractee şi 2 bracteole de
asemenea concrescute cu ovarul. Fructul de tip drupă cu mezocarpul cărnos bogat în
tananine, endocarpul sclerificat, brăzdat în lung şi mai puţin transversal. Sămânţa mare
cu 2-4 lobi.
Genul Juglans enumără 30-40 de specii. Sunt bine cunoscute şi introduse în
grădinile botanice unele specii eurasiatice (J. regia L., J. mandshurica Maxim., J.
sieboldiana Maxim., J. cordiformis Maxim.) şi nordamericane (J. nigra L., J. cinerea
L., J. major, J. hindsii, J. rupestris Engin., J. californica), cât priveşte speciile
sudamericane, în Europa şi Rusia nu sunt cunoscute şi sunt considerate dubioase, se
aminteşte de J. neotropică, J. australis Griseb., J. mexicana, J. insularis, J.
fraxinifolia ş.a.
Juglans nigra L. – Nuc negru (american). Arbore de mărimea I, originar din
estul Americii de Nord, în Europa a fost introdus încă în prima jumătate a sec. XVII.
Atinge la înlăţimea până la 50 m şi diametrul până la 2 m. Rădăcina pivotantă. În
primii ani se formează un pivot lung adânc, cu anii se formează şi puternice rădăcini
laterale. Trunchiul drept, cilindric, bine elagat la înlăţime mare, cu conicitate
neînsemnată. Scoarţa brună, de timpuriu cu ritidom adânc brăzdat, brun-negricios;
lemn tare, greu, relativ elastic, trainic, cu o textură frumoasă, de culoare brună-închis
cu nuanţă violetă.
Coroană globuloasă cu ramuri întinse în lături la arborii solitari şi oblic orientate
în sus în masive; lujeri scurt pubescenţi, cei de 2 ani glabri-opac, de culoare verde-
măslinie; muguri ovaţi sau rotunzi, cu solzi sericeu, fin tomentoşi, cei terminali
cupoliformi, de cca. 6 mm lungime.
Frunze lungi de 25-30 cm, cu 7-11 perechi de foliole alungit-ovate sau lanceolate,
de 6-12 cm lungime, acuminate, la bază rotunjite, cu marginile serate, pe faţă glabre,
pe dos fin pubescente şi glanduloase; frunze paripenat-compuse, de culoare verde-
deschis, toamna galbene-aprins.
 210

Florile mascule în amenţi pendenţi, de 6-12 cm lungime şi 8-10 mm în diametru,

stamine 20-30; florile femele câte 2-3. Fructul subsferic, verde-gălbui, indehiscent,
endocarpul (nuca) globulos sau uşor ovoid, cu diametrul de 3-4 cm, se sparge foarte
greu. Sămânţa comparativ cu endocarpul este mică – 14-26% din masa fructului (fig.
93).
Nucul negru creşte repede. Longevitatea până la 400 de ani. Mai iubitor de
lumină decât nucul comun. Este sensibil la îngheţurile târzii de primăvară şi timpurii de
toamnă. Suferă din cauza secetelor prelungite. Vegetează viguros pe sol afânat,
profund, reavăn, bogat în substanţe minerale.
Este considerat ca una din cele mai valoroase specii forestiere, introduse în
Moldova. Se recomandă pentru arboretele pure în lunci pe soluri aluviale şi în
staţiunile cu sol bogat, revene în amestec cu stejarul, gorunul, chiar şi fagul, unde
nucul negru, având grijă să nu fie dominat formează tulpini drepte, cilindrice şi bine
elagate.
Este un frumos arbore ornamental pentru alei, drumuri şi ca solitar.
J. regia L. – Nuc comun. Arealul nucului comun ţine regiunile muntoase din sud-
estul Europei prin Balcani, Caucaz (Talâş), Asia Mijlocie până în China. Centrul
genetic primar al nucului se află în centrul central-asiatic de diversitate şi origine a
plantei de cultură, care include Afganistanul, Tadjikistanul, Uzbekistanul, Tian-Şanul
de Vest (Vavilov, 1935, 1966; P. Jucovskii, 1971).
În Europa a pătruns, după cum se consideră, de pe vremea lui Alexandru cel Mare
(Macedon, 356-323 î.e.n.). A înregistat o răspândire şi variabilitate foarte mare în
Modova şi Valahia, unde s-a format un focar al centrului genetic secundar al nucului.
Din acest focar s-a răspândit în alte ţări, despre ce ne vorbeşte, printre altele, şi
denumirea nucului în aceste ţări – nuc valah, de Valahia; “волоський горix” în
Ucraina; “orzech wloski” în Polonia; “orech vlassky” în Cehia; chiar şi la nemţi –
Walnuss; englezi – walnut.
Arborii de nuc ating dimensiuni considerabile, înlăţimea până la 35 m şi diametrul
de 1,5-2 m. Rădăcină pivotantă în primii 10-15 ani, după care rădăcina principală
pivotantă îşi pierde importanţa şi funcţia revine rădăcinilor laterale, care se întind
puternic în lătur, depăşind proiecţia coroanei. Rădăcinile, în cea mai mare parte, sunt
 211

situate la adâncimea de 20-50 cm. Conform unor investigaţii speciale (V. U.

Zapriagaeva, 1964) în orizontul de sol de 10-50 cm sunt concentrate 70-80% de
rădăcini, iar în orizontul 60-200 cm 20-30%. Trunchiul la arborii din arborete este
drept, elagat până la o înlăţime destul de mare, pe când la arborii solitari trunchiul este
acoperit de coroană aproape până la bază. Scoarţa mulţi ani rămâne netedă, argintie-
cenuşie, apoi apare ritidomul relativ subţire, pietros, cu crăpături adânci, rare, de
culoare cenuşie-închis; lemn cu duramen larg, de culoare cenuşie-roşcată-închis,
măşcat-difuzo-poros, alburn brun-cenuşiu-deschis. Lemnul de nuc prezintă calităţi
superioare, este fin, elastic, destul de tare, trainic, greutatea volumetrică (g/cm3) 0,60;
rezistenţa la compresiune de-a lungul fibrelor – 485(kg/cm2); la flexiune statică – 975;
la despicare 100; duritatea în direcţie frontală – 580; încovoire prin şoc 0,36 kg/cm3;
inele anuale late, vasele conducătoare cele mari se pot vedea cu ochiul liber, raze
medulare, pe secţiune radială se văd sub formă de fâşii înguste şi scurte mai întunecate
pe fondul înconjurător; se prelucrează şi se lustruieşte excelent.
Coroana în arboret este mică la vârful tulpinii, la arborii solitari imensă,
globuloasă, regulată, răsfirată; ramurile groase, netede; lujeri viguroşi, groşi (0,8-1
cm), puţin costaţi mai ales sub nodurile superioare, la început cu glandule capitate,
apoi glabri, lucioşi, bruni-verzui, cu lenticele rare; mugurii laterali brun-ovoizi, 4,0-5,0
mm lungime şi 4,5-5,0 mm în diametru, cu 8-12 frunziliţe embrionare, acoperiţi cu 8-
10 solzi, bruni-verzui; cei terminali în formă de cupolă cu un aculeu la vârf din solzul
acoperitor, lungi de până la 7 mm, la lujeri puternic crescuţi, mugurii terminali conici,
solzii nu se acoperă cu marginile; muguri masculi faţetaţi, de 1-1,5 cm lungime.
Frunze mari, de 20-40 cm lungime, baza peţiolului puternic îngroşată, dinspre
mugurele axilar concavă sau cordată, cu 5-11 foliole variate ca formă, mai cu seamă
foliola terminală impară, lat sau îngust eliptice, ovate, de 5-10 (15) cm lungime şi 3-9
cm lăţime, cu marginile întregi.
Flori mascule în amenţi pendenţi de 8-15 cm lungime, verzi-gălbui; florile femele
cu gineceul sicarp din 2 carpele, ovar inferior, stigmatul bifurcat, masiv, cu papile.
Fructul drupă dehiscentă, endocarpul (nuca) variat ca mărime şi formă, precum şi
după gradul de dezvoltare a stratului interior al endocarpului; forma de la globuloasă,
 212

până la elongată, masa unei nuci (5) 7-14 (24) g. Conţinutul de grăsime în miez 50-60
(70)% (fig. 94). Vitamina C – 30-50 mg%.
Nucul comun este o specie pretenţioasă faţă de condiţiile habitatelor. Este
sensibilă la îngheţurile târzii de primăvară. Se dezvoltă bine numai în locurile cu un
climat mai blând, pe sol profund, uşor, drenat, fertil şi reavăn. Vegetează slab pe soluri
compacte, umede sau prea uscate, când la arbori li se usucă vârful. Rezistă la condiţiile
urbane. Greu suportă starea de masiv, unde arborii îşi micşorează considerabil
coroana. De aceea, la cultura nucului pentru fructe, se aplică o schemă specială
horticolă de plantare (8 x 8; 8 x 10; 10 x 10 m). Este decorativ şi înalt apreciat pentru
spaţiile verzi.
J. rupestris Engelm. – Nuc de stâncă. Arbore de 15-20 m înlăţime, originar din
America de Nord. Trunchiul drept, cilindric, conicitate neînsemnată; scoarţă groasă,
cenuşie-negricioasă, mărunt brăzdată. Coroană răsfirată; ramuri glabre, cenuşii cu
lenticele; lujeri pubescenţi, cenuşii-gălbui, mugurii laterali mărunţi, pubescenţi, cei
terminali mai mari, cu solzi filiformi.
Frunze lungi de 25-30 cm, cu 6-11 perechi de foliole îngust lanceolate, lung acute,
fin serate, 3-7 cm lungime, la început pubescente, apoi glabre şi păroase numai pe
nervuri de pe partea inferioară.
Florile mascule cu 16-20 stamine, dispuse în amenţi cilindrici, pendenţi, lungi de
până la 10 cm; cele femele câte 1-3, cu stigmatul bifurcat galben-verzui, care persistă
până la maturaţia fructelor. Fructe sferice, mărunte, glabre. Endocarpul globulos, puţin
îngustat sau întins la bază, peretele gros, tare, longitudinal întrerupt adânc brăzdat,
creasta brazdelor nerotunjită, neştearsă. Fructele mature de 2-2,7 cm în diametru, de
culoare cafenie-închis (fig. 95).

Genul Pterocarya Kunth – Nuc aripat.

Arbori înalţi până la 30-35 m şi diametrul de 40-80 (200) cm, cu drupe mărunte
aripate. Genul include 11 specii (conform unor autori 6 specii), răspândite în Asia
Răsăriteană, Caucaz, Iran.
Pterocarya pterocarpa (Michx.) Kunth (P. fraxinifolia (Lam.) Spach) – Nucul
aripat. Arbore originar din Transcaucazia, Turcia, Iran. Atinge talia de până la 30 m
 213

înlăţime şi diametrul de 1,2-1,5 (2.0) m, formează mai multe tulpini groase, de la bază;
scoarţă puţin brăzdată longitudinal, de culoare cenuşie-negricioasă; lemn moale şi
puţin trainic. Coroana din ramuri groase, rare, îndreptate oblic în sus, la vârf răsfirate,
abundent foliate; lujeri viguroşi, cu perişori solziformi, de culoare brună-roşcat; muguri
nuzi, pedicelaţi, la nod câte 2-3 dispuşi serial.
Frunze imparipenat-compuse, de 20-30 cm lungime, cu 15 foliole oblong-
lanceolate, fin obtuz serate, pe dos cu perişori stelaţi, de culoare verde-dechis.
Florile mascule în amenţi lungi de 8-11 cm, pendenţi, cele femele în raceme lungi
de 12-16 cm, pendente. Fructul drupă mică (1 cm diametrul), epicarpul subţire şi
prelungit în două aripi semi-circulare; endocarpul apare întocmai ca o nucă minusculă
cu cele 2 coaste carpelare proeminente (fig. 96).
Pterocarya fraxinifolia are o creştere rapidă. În tinereţe este sensibilă la ger,
pierde în fiecare iarnă până la o jumătate din creşterea anuală. Cu vârsta rezistenţa la
ger se majorează, numai în iernile geroase pot fi cauzate pagube. Preferă lumină şi sol
umed, dar se adaptează şi pe soluri mlăştinoase.
Nucul aripat poate fi folosit în spaţiile verzi pentru grupe mici, rare sau în
aliniamente, fiind apreciat pentru frumuseţea frunzişului.

Genul Carya Nutt. (Hicoria Raf.) – Caria, Hikori.

Include 16 specii, originare din America de Nord.
Arbore de mărimea I; rădăcină pivotantă puternică; trunchi drept, în arboret
elagat până la înlăţime mare. La arborii izolaţi coroana ovoidă răsfirată, din ramuri de
schelet groase, ramificate; scoarţa la arborii tineri netedă, cenuşie, mai târziu se
formează ritidomul adânc brăzdat, care uneori se exfoliază în fâşii lungi; lemn trainic,
elastic, diferenţiat în alburn şi duramen, cafeniu-deschis sau închis. Lujeri viguroşi,
pubescenţi, cu măduva continuă nefragmentată lamelar spre deosebire de Juglans.
Mugurii laterali cu solzi imbricaţi, sesili sau pedicelaţi, dispuşi serial câte 2-3.
Frunze mari, imparipenat-compuse, alterne, cu 3-13 foliole ± lanceolate, serate.
Florile mascule în amenţi zvelţi, grupaţi câte 3 pe rahisul comun, aproape de baza
lăstarilor din anul curent; florile femele în raceme câte 2-10. Fructele drupe dehiscente,
sferice, sau obovate; endocarpul neted, cenuşiu-albicios.
 214

Carya alba (L.) K. Koch. – Nucul hicori alb. Arbore de talie mare, originar
din America de Nord. Atinge înăţimea până la 30 m şi diametrul până la 1 m. Tulpună
dreaptă, cu scoarţa crăpăcioasă, cenuşie-deschis, se exfolaiză în plăci mici sau
longitudinale, alburn cafeniu-deschis, duramen difuzo-poros, cafeniu-deschis, inele
anuale distincte, raze medulare înguste; masa volumetrică 0,93, rezistenţa la
flexibilitate de-alungul fibrelor 550 kg/cm2, rezistenţa la flexiune (încovoiere) 1351
kg/cm2, duritate în direcţie frontală 714 kg/cm2.
Coroană îngustă sau răsfirată; ramuri cenuşii, lujeri cafenii cu lenticele de culoare
mai deschisă, palid tomentoşi; muguri de 2-3 cm lungime, cu solzi numeroşi, imbricaţi,
pubescenţi.
Frunze de 20-30 cm lungime, cu 5-9 folole oblong-ovate sau oblong-obovate,
serate, de 8-15 cm lungime şi 3-5,5 cm lăţime, pe faţă glabre, verzi-gălbui, pe dos
pubescente, de culoare mai deschisă, rahisul tomentos.
Florile mascule în amenţi grupaţi câte 3, cu lungimea de 10-12 cm; florile femele
aproape cilindrice, de 7 mm lungime, dispuse câte 3-5 pe un peduncul comun. Fructele
drupe dehiscente, globulare sau obovate, epimezocarp din 4 valve, de 3,5-5 cm în
diametru, glabre sau uşor pubescente, cafenii-deschis; endocarp rotund sa obovat cu
vârf acut, 4-6-muchiat, tare, gros, cagfeniu-roşcat sau albicios-gălbui, cu diametrul de
2,5-3,5 cm (fig. 97).
Planta tânără creşte încet. Ombropatientă; suportă destul de bine adăpostul. S-a
arătat rezistentă la iernile noastre. Îndură seceta şi arşiţa. Este specia cea mai puţin
exigentă faţă de sol dintre cele patru specii de Carya introduse, deşi cresc bine pe
soluri profunde, revene. Poate fi folosită în culturi silvice, perdele de protecţie în
amestec cu nucul negru; în spaţiile verzi ca solitar, în grupuri mici şi în aliniamente.
Este sensibilă la transplantare. Specie de o mare prespectivă pentru silvicultură.
C. pecan (Marsh.) Engl. et Graebn (C. olivaeformis Nutt.; C. illinoensis K.
Koch) – Pecan. Arbore de mărimea I, originar din America de Nord (bazinul de mijloc
şi inferior al fluviului Mississipi), zonele pe unde cad 500-1000 mm/an precipitaţii şi
suma temperaturilor active constituie 3500-3800o. Arbore cu înlăţimea până la 50-65 m
şi diametrul de 2-2,5 m; trunchi drept bine elagat; ritidom timpuriu, gros, adânc
brăzdat longitudinal, formând ritidii romboidale, de culoare cenuşie-închis; lemn greu,
 215

destul de trainic, după calităţile fizico-mecanice cedează speciilor precedente de

Carya.
Coroana la arborii izolaţi larg piramidală, rotundă sau răsfirată; ramuri glauce,
cenuşii, cu lenticele cenuşii-gălbui; lujeri zvelţi, cilindrici, verzi-palid, vara cafenii-
roşiatici, mugurii axilari, ovoidali sau conici, câte 2 serial, de 6-7 mm lungime, cel
superior de bază şi cel inferior de rezervă, cu solzi acoperitori opuşi, pubescenţi şi
glanduloşi, mugurele terminal îngust conic, de 1-1,3 cm lungime, verzi-cenuşii.
Frunze de 30-50 cm lungime, cu 7-19 foliole, oblong-lanceolate, uşor falciform
curbate, serate sau dublu-serate, de 10-12 cm lungime şi 2,5-7 cm lăţime, la început
glandulos-pubescente, apoi glabre, verzi-închis, lucioase.
Florile mascule cu 4-6 stamine, dispuse în amenţi, grupaţi câte 3 pe lujerii din
anul pecedent; florile femele grupate câte 3-11 în raceme terminale, înfloresc târziu (la
noi în iunie), cu o lună mai târziu ca nucul comun. Fructele drupe elongate, 4-
muchiate, de 3,5-8 cm lungime, adunate câte 3-10 în raceme; endocarpul ovoid,
aproape cilindric, cu aculeu, 2,5-5 cm lungime, peretele sclerificat. Seminţele puţin
încreţite, aproape netede. Calităţi gustative excelente. Se cultivă (mai ales în SUA) mai
multe soiuri (Busseron, Major, Indiana, Varric, Posei, Butteric) (fig. 99).
Pecanul preferă un climat mai cald, creşte bine pe sol umed pe malul apelor
curgătoare. În condiţiile climaterice ale Moldovei Centrale foarte rar produce seminţe
fertile. Necesită lucrări de aclimatizare.
Formele de pecan sunt de o mare perspectivă în silvicultură.

Subcl. Caryophyllidae. Cariofilide.

Ord. Polygonales.

Fam. Polygonaceae Juss.

Genul Polygonum L. – Poligonum.
 216

Polygonum baldschuanicum Reg. (Fagopyrum baldschuanicum (Reg.) Gross).

Arbust volubil, originar din Turkestan. Tulpina depăşeşte 5 m lungime. Lujerii striaţi,
glabri, de culoare verde.
Frunze ovate, acuminate, la bază cordate sau hastate, de 4-10 cm lungime,
dispuse altern.
Florile bisexuate, mici, albe, grupate în panicule terminale. Fructul achenă
trimuchiată, de culoare neagră (fig. 100). Specie rezistentă la condiţiile noastre. Bine
suportă seceta, arşiţa, gazele şi colbul oraşului. Se recomandă ca liană de planul doi.

Subclasa Dilleniidae.
Ordinul Paeoniales.
Familia Paeoniaceae Rudolphi
Peonaceele sunt plante erbacee, dar unele specii prezintă arbuşti cu frunza
deciduă. Tulpina ramificată în formă de tufă, glaucescentă sau pubescentă; în sol
formează lăstari – rizomi groşi de la care pornesc rădăcini adventive.
Fam. Peonacee conţine 1 singur gen Paeonia.

Genul Paeonia L. – Bujor.

Genul include cca. 40 de specii, dintre care 3 sunt lemnoase.
Paeonia suffruticosa Andr. (P. arborea Donn) – Bujor de munte, Bujor lemnos.
Arbust de până la 2 m înlăţime, originar din China. Tulpinile pornesc de la pământ, de
2-3 cm în diametru, care formând tufă de cca. 1,5 m în diametru; scoarţa brună-închis;
lujeri verzi. Înfrunzirea în aprilie-mai. Frunze până la 25 cm lungime, bipenat-
compuse, foliole de la lat-ovate până la alungit-ovate, ternate sau 5-lobate, pe faţă
glabre sau uşor pubescente, verzi-deschis-opac, pe dos pubescente. Colorarea
frunzelor în septembrie-octombrie, căderea în octombrie-octombrie. Flori bisexuate,
simple, involte sau semiinvolte, mari, de 10-20 cm în diametru, terminale, cu petale
albe, roz, roşii, uneori cu pată întunecată la bază, cu aromă plăcută sau fără miros.
Înfloreşte în luna mai. Fructul foliculă lungă de cca. 6 cm, des pubescentă cu câteva
seminţe rotunjite.
 217

Bujorul de munte este rezistent la ger. Nepretenţios faţă de sol. Pe timp de vară
necesită irigaţie. Este rezistent la condiţiile urbane.
Arbust foarte decorativ atât prin florile mari colorate, cât şi frunzişul franjurat
frumos colorat spre toamnă. Se foloseşte pentru primul plan în grupe mici sau solitar
pe fundalul verde al speciilor cu frunşiş închis de răşinoase, dar şi a speciilor de
foioase. Se cultivă şi în vase, cu condiţia ca să fie scos la aer liber. Decorativitatea -
“A”, folosirea largă în toate zonele dendrologice. Formele decorative mai preferate de
Paeonia suffruticosa:
P. s. ‘Rosea’ – florile mai mult sau mai puţin involte, roz.
P. s. ‘Papaveraceae’ – cu flori mai mari, albe.

Ord. Tamaricales.
Fam. Tamaricaceae Link.
Genul Tamarix L. – Catină roşie.
Arbuşti sau arbori mici cu ramuri virgate, nutante. Frunze solziforme, punctat
glanduloase, alterne. Flori ambisexe, cu periant dublu. Caliciul persistent, din 4-5
sepale, fidat; corola cu 4-5 petale roşii, violacee sau albe; staminele (4-10) libere, cu
baza ovarului numit “disc hipogin”; ovar conic sau eliptic, cu 3-4 stile, scurte; stigmate
plane sau uşor concave; inflorescenţe spiciforme. Fructul capsulă piramidală,
uniloculară; seminţe mici, comprimate, cu rostru păros.
Genul Tamarix include cca. 100 de specii răspândite în Europa, Africa, regiunea
Mediteraneană, regiunile aride ale Asiei.
Tamarix ramosissima Ldb. – Cătină roşie. Arbust rămuros cu talia de 1-3 (4) m
înlăţime, răspândit în Europa de sud, Asia de sud-vest, China, Mongolia. În Moldova
se întâlneşte în văile râurilor pe la lizierele pădurilor de plop şi salcie. Tulpini
numeroase, subţiri; ramuri virgate cu numeroase lenticele; lujeri subţiri, rotunzi,
purpurii; muguri alterni foarte mici cu o frunzişoară acoperitoare.
Frunze solziforme, ovate sau ovat-lanceolate, ascuţite la vârf, cu bază deltoid
cordată, de 2-5 mm lungime, glaucescente.
Flori hermafrodite, pentamere. Caliciul cu 4-5 sepale inegale, fin cordate, obtuze,
cu margini membranoase, slab mirositoare, roz-deschis sau albe; corola de 1,8-2,0 mm
 218

lungime, cu petalele convente, uşor asimetrice, obtuze, concave, persistente şi la

fructele în dezvoltare. Disc hipogin plan, cu 5 lobi; ovarul piramidal prismatic, fixat pe
discul hipogin; inflorescenţele – raceme spiciforme de 4-5 cm lungime, laxe, până la
50 mm lungime. Înfloreşte în mai-iunie. Fructul capsulă mică, cu 3-5 valve; seminţe
mici cu apendici aristiformi acoperiţi cu perişori lungi (fig. 101).
Temperament de lumină. Longevivă. Bine drajonează şi lăstăreşte. Rezistentă la
boli şi condiţiile urbane. Specie-pionieră de o largă folosinţă la împăduriri şi spaţii
verzi.
T. tetrandra Pall. – Cătină roşie, tetrandră. Arbust înalt de 2-3 (5) m. Originar
din Europa de Sud, Asia Mică, Grecia. Este rămuros, lujerii subţiri, de culoare brună-
închis sau brună-roşiatică. Frunzele ovat-lanceolate, acuminate, pe margini
cartilaginoase, lungi de 1,5-2 mm, apar primăvara (mai-iunie), se colorează toamna
(septembrie), căderea frunzelor în octombrie- noiembrie.
Flori tetramere, roz-violacei, rareori albe, stamine mai lungi ca petalele, fixate
pe discul hipogin 4-lobat, conic dilatat; ovarul cu 3 stile şi 3 stigmate dilatate, apar în
mai. Capsula de 5-6 mm lungime (101; 3).
Arbust nepretenţios faţă de sol, rezistă şi pe sol sărăturat. Foarte rezistent la
secetă, ger, condiţiile urbane. Temperament la lumină, longeviv. Este folosit cu succes
pentru grupe pe suprafeţe însorite, pe terenuri alunecoase, pe malul apelor, în parcuri şi
alte zone verzi.
Decorativitatea “B”, în toate regiunile dendrologice. Folosire largă.

Ord. Salicales.
Fam. Salicaceae Mirbel
Arbori, arbşti sau subarbuşti (fruticuloşi) dioici. Frunze întregi, alterne, stipelate.
Flori nude cu câte o bractee, stamine de la 2 până la numeroase, ovar unilocular;
stigmate 2-4, bifurcate. Inflorescenţe amentiforme. Fructul este o capsulă cu 2-4 valve;
seminţe numeroase, prevăzute cu peri lungi argintii.
Fam. Salicacee include 3 genuri şi cca. 700 de specii, răspândite în ambele
emisfere, de la ecuator până la poli.
 219

Genul Salix L. – Salcie.

Arbori, arbuşti şi semiarbuşti târâtori sau pitici. Rădăcină trasantă cu ramificaţii
întinse în lături; lujeri netezi, flexibili. Muguri alungiţi, cu un singur solz acoperitor (de
fapt, doi solzi concrescuţi). Frunze întregi, penatinerve, scurt peţiolate, dispuse
spiralat. Flori dispuse la subsuoara unei bractei scvamiforme în amenţi; cele mascule
cu 1-12 stamine libere sau ± concrescute; cele femele cu ovarul bilocular, stilul alungit
sau scurt, stigmate 2, bifide. Fructul capsulă bivalvă; seminţele mici cu smocuri de peri
mătăsoşi argintii. În Moldova cresc spontan 8 specii.
Salix alba L. - Salcie, răchită albă. Arbore autohton răspândit în Europa
(excepţie pen-la Scandinavă), Siberia Apuseană, Asia Mică, Iran, Himalaia, China. În
Moldova se întâlneşte de-a lungul Nistrului, Prutului şi ai afluenţilor lor. În valea
Prutului constituie baza arboretului pădurilor de luncă. Atinge 20-30 m înlăţime şi până
la 2 m în diametru. Rădăcină trasantă, întinsă în lături; trunchiul la arborii solitari scurt
şi gros, scoarţa la plantele tinere netedă, cenuşie-verzuie, apoi formează de timpuriu un
ritidom gros, adânc brăzdat longitudinal, brun-cenuşiu; alburn îngust, alb; duramen
roz-fin sau brun-roşiatică, moale, uşor, difizo-poros; inele anuale ± distincte; greutatea
volunetrică – 0,42; rezistenţa la compresiune – 306 kg/cm2; la flexiune – 566; la
despicare – 62, duritatea în direcţie frontală – 256 kg/cm2.
Coroană răsfirată; ramuri glabre, cele tinere argintii, pubescente; lujeri zvelţi,
flexibili, sericeu pubescenţi, de culoare verde-gălbuie sau brună; muguri alungit
ovoidali, ascuţiţi, 6 mm lungime, lipiţi de lujeri, mătăsoşi, de culoare galbenă-roşcată
sau brună.
Frunze lanceolate, acuminate, la bază îngustate, serate, la început sericeu
păroase, mai târziu rămân pubescente numai pe partea inferioară, scurt peţiolate,
stipele caduce.
Florile mascule cu câte 2 stamine, la bază cu două nectarine, dispuse în amenţi
gălbui, cu lungimea de 2-6 cm. Florile femele sunt alcătuite dintr-un ovar scurt
pedicelat, glabru, cu o glandă nectarină, stil scurt; dispuse în amenţi cilindrici până la
4,5 cm lungime şi 0,7 cm grosime. Fructul capsulă, seminţele cu perişori (fig. 102; 2).
Temperament de lumină. Creşte repede. Are o longevitate mică. Este puţin
pretenţioasă faţă de climă, rezistă gerul. Creşte bine pe sol umed aluvial, pe lângă râuri
 220

şi lacuri. Specie silvoformantă, care constituie zăvoaiele din luncile Nistrului şi a

Prutului. Suportă bine inundaţiile îndelungate, formând rădăcini adventive pe tulpina
acoperită de apă. Ramurile tinere (nuielele) sunt folosite pentru împletituri. Lujerii şi
frunzele servesc ca hrană animalelor. Scoarţa tânără conţine tanine, ce pot înlocui
scoarţa de stejar la tăbăcit. Rădăcina albă se foloseşte în spaţiile verzi, înfrumuseţând
oglinda apelor. Din formele horticole putem menţiona formele:
S. a. ‘Argentea’ – cu frunze argintii, mătăsos păroase pe ambele feţe şi cu
coroana aproape fastigiată.
S. a. ‘Vitellina Pendula’ – formă cu habitusul plângător, lugerii subţiri, glabri, de
6-7 m lungime, de culoare galben-aprins cu nuanţe roşiatice.
S. a. ‘Vitellina Pyramidales’ – formă piramidală, lugerii purpurii, orientaţi în sus,
lucioşi, glabri.
S. caprea L. – Salcie căprească, Iovă. Arbore mic, mai des arbust, cu talia
până la 10 m înălţime. Arealul include Europă şi Asia până la limita nordică a
pădurilor. În Moldova creşte în habitatele umede în centrul şi nordul ţării, în luncile
Nistrului şi Prutului.
Tulpină strâmbă. Coroană rară şi neregulată. Lujeri groşi, verzui-roşcaţi, la
început pubescenţi. Muguri foliacei, gălbui-roşcaţi, cei floriferi sunt mai mari,
globuloşi. Frunze lat-eliptice, de 5-12 cm lungime, groase, cu marginile întregi sau
dinţate. Nervaţiunea proeminentă, de aceea frunza pare zbârcită, nervurile secundare
arcuite. Pe dos frunzele sunt cenuşii-tomentoase, pe faţă numai la început, apoi devin
glabre. Amenţii erecţi, apar cu mult înaintea desfacerii frunzelor (februarie-martie), cei
masculi elipsoidali, de 2-3 cm, cei femeli de 6-10 cm lungime; scvamele lanceolate,
negricioase şi pubescente. Fructele se coc repede (aprilie-mai) şi seminţele se
împrăştie de vânt la mari distanţe.
Specie tolerantă la lumină. Creşte repede. Longevitatea 40-50 ani. Lăstăreşte şi
drajonează foarte intensiv. Specie-pionieră cu o mare adaptabilitate ecologică. Este
recomandată pentru terenurile degradate, râpi, pantele abrupte, costişe. Pentru spaţiile
verzi este folosită des forma:
S. a. ‘Pendula’ – formă masculă, de talie mică cu ramuri scurt arcuite, pletoase
şi cu amenţi mari, galbeni.
 221

S. cinerea L. – Zălog. Arbust autohton cu talia până la 5 m înălţime, lujeri

cenuşii-bruni, viguroşi, cu muchii longitudinale. Frunze obovat-lanceolate, 5-10 cm, cu
marginea crenat sau serat-dinţată, în tinereţe tomentoase, apoi verzi-întunecat
glabrescente.
Creşte la marginea pădurilor, în poiene mari, de-a lungul râurilor.
S. matsudana Koidz. – Salcie japoneză. Arbore mic (8-12 m). Lăstari erecţi
sau înclinaţi, gălbui-verzui. Frunze îngust lanceolate, pe faţa inferioară albăstrui-
albicioase.
Specia este cultivată în colecţiile dendrologice. Este folosită pe larg în spaţiile
verzi mai des forma horticolă.
S. m. ‘Tortuosa’ – salcie creaţă, japoneză, cu ramuri ondulate, lăstari puternic
tortuoşi şi frunze răsucite.
S. triandra L. (S. amygdalina L.) – Salcie triandră (Mlajă). Arbore mic sau
arbust înalt de 5 m, autohton în Europa Occidentală, Asia Mijlocie, Mongolia, China,
Extremul Orient. În Moldova se întâlneşte pe malul apelor, în pădurile de stejar cu
plop din văile Prutului, Nistrului şi afruenţilor lor. Tulpină de 7-20 cm în diametru;
ramuri mlădioase, glabre, brune-măslinii sau verzi-gălbui; lujeri glabri, flexibili,
galbeni sau bruni-roşcaţi; scoarţa trunchiului şi a ramurilor mai vechi brună-cenuşie, se
exfoliază în plăci subţiri.
Frunze oblong-lanceolate sau ovat-lanceolate, acute sau scurt acuminate, la bază
brusc îngustate sau rotunjite, serate, pe faţă verzi-închis, puţin lucioase, pe dos glabre,
verzi sau glauce, peţioli de 1 cm lungime cu 2 glandule verucoase aproape de baza
laminei.
Flori mascule cu 3 stamine; ovar lung pedicelat, stil scurt şi stigmate scurte;
amenţi cilindrici; erecţi sau ± încovoiaţi (fig. 102; 1).
Creşte mai bine în staţiunile cu umiditate ridicată. Poate fi folosită în răchitării
pentru obţinerea de mlădiţe, care prin decojire sunt întrebuinţate la împletituri albe,
fine. Arbust ornamental.
S. viminalis L. – Răchită, Mlajă, Lozie. Arbust de 5-6 m, uneori arbore de 8-
10 m înlăţime, autohton în Europa Centrală şi de Nord, Siberia, Transcaucazia, China,
Mongolia. Ramuri lungi, subţiri, erecte; lujeri de asemenea lungi, subţiri, flexibili,
 222

verzi-cenuşii sau bruni-gălbui. Frunze liniar-lanceolate până la lanceolate, la vârf

îngustate, la bază cuneate, margini neregulat serate, ondulat crenate sau întregi, 8-15
cm lungime, pe faţă de culoare verde-întunecat, pe dos des albe-cenuşii sericeu
păroase, scurt peţiolate, stipele îngust lanceolate, acute, caduce.
Florile mascule cu 2 stamine, cele feminine cu ovar sesil, stil subţire de
lungimea ovarului, stigmate liniare; amenţi cilindrici de 1,5-4 (6) cm lungime. Înfloresc
prin martie-aprilie (fig. 103; 1).
Rezistentă la ger. Creşte bine pe solurile grele, lutoase, revene. Nu suportă
mlăştinirea. Una din principalele specii pentru răchitării. Dă cea mai mare
productivitate de mlădiţe.
S. acutifolia Willd. (S. daphoides var. acutifolia Döll) – Salcie roşie acutifolie.
Arbore de 10-12 m înlăţime, răspândit în Europa de Nord, Siberia, Altai, China. Are
frunze îngust lanceolate până la liniar-acuminate, la bază lung îngustate, stipele
lanceolate, lung acuminate; o parte de ramuri subţiri, virgate, mlădioase, de culoare
roşie-brună, uneori roşie-aprins, cu un strat pruin (care se şterge uşor) sau fără strat
pruin şi atunci au culoare galbenă-brunie. Amenţi moi, de 3,5 cm lungime, depărtaţi
unul de altul (fig. 103; 2).
Salcia roşie creşte repede. Nu e longevivă. Lăstăreşte bine. Rezistă la iernile
noastre şi condiţiile urbane. Suportă arşiţa, necesită soluri revene. Este apreciată ca
specie ornamentală pentru lăstarii mlădioşi şi coloraţi, frunze mari şi înflorire timpurie.
S. babylonica L. – Salcie pletoasă (Salcie plângătoare). Arbore exotic,
originar din Iran, Asia de Est. Atinge înlăţime de 10-12 m şi diametrul de 50-60 cm.
Rădăcină trasantă; trunchi relativ scurt, gros, cu scoarţă netedă, apoi apare un ritidom
gros cu crăpături adânci, de culoare cenuşie-brună; coroană plăngâtoare cu ramuri
lungi, subţiri pendulate; lujeri foarte lungi (5-6 m.), pendenţi, coborând până la
pământ, glabri, gălbui, lucioşi.
Frunze îngust lanceolate până la liniar-lanceolate, lung acuminate, la bază
îngustate, cu marginile fin serate, de 8-16 cm lungime, pe faţă de culoare verde-închis,
pe dos glabre, verzi-glauce; peţiolii de 1 cm lungime, păroşi; stipele oblic lanceolate,
dinţate sau subulate, uneori transformate în ghimpi.
 223

Florile mascule cu 2 stamine şi 2 glande nectarifere; cele femele cu ovar sesil,

glabru, cu 1 glandă nectariferă; amenţii masculi de 4 cm lungime, cei femeli sub 2 cm
lungime; scvame păroase la bază, galbene. Înfloreşte în aprilie (fig. ).
Salcia pletoasă creşte repede. Este mai puţin pretenţioasă la umiditate ca S. alba
şi mai iubitoare de căldură decât aceasta. Suportă condiţiile urbane. Se foloseşte
pentru înverzire, pe malul apelor, ca solitară pentru a contrasta habitusul arborelui.
Arbore de o folosire largă.
S. purpurea L. – Răchită roşie. Arbust răspândit în Europa Centrală şi de Sud
până la Ural, Crimeea, Caucaz, Asia Mijlocie, apoi Siberia de Asfinţit, China,
Mongolia. În Moldova se întâlneşte pretutindeni în valea râurilor, malul apelor. Atinge
înlăţimea de 4 m; tulpini subţiri; scoarţa, la exterior, cu un strat glauc, în interior, de
culoare limonie-galbenă; lujeri subţiri flexibili, lungi, glabri, roşii-purpurii sau gălbui,
lucioşi, pendenţi, muguri lipiţi de lujeri, glabri, roşii-bruni, de 3-5 mm lungime.
Frunze obovat-lanceolate până la liniar-lanceolate, la vârf brusc îngustate, acute,
mărunt serate în partea superioară a laminei, de 4-7 (11) cm lungime, pe faţă verzi-
întunecat, pe dos verzi-albăstrui, glauce, glabre, tinere ± pubescente, scurt peţiolate,
stipele caduce.
Flori mascule cu 2 stamine, cu filamente concrescute, cele femele cu un ovar
sesil, tomentos, stil scurt, cu 1 glandă nectariferă ( fig. 102; 2). Amenţi cilindrici, sub 4
cm lungime.
Se cultivă în răchitării, producând mlădiţe fine de calitate superioară. Datorită
coloritului purpuriu se foloseşte ca arbust ornamental în planul doi.
Forma decorativă mai răspândită: S. p. ‘Pendula’ – cu ramurile pendente.
S. pentandra L. – Salcie pentandră. Arbore cu răspândire în Europa şi Asia. În
Moldova se întâlneşte prin văile râurilor, malul apelor, formează grupe în habitatele
umede. Atinge înlăţimea de 16 m şi grosimea de 75 cm. Scoarţă crăpăcioasă, cenuşie
sau brunie-închis; ramuri tinere cleioase, coroană ovoidă; lujeri bruni-roşcaţi sau
galbeni, la început cleioşi, apoi glabri, foarte lucioşi; muguri ovoidali, la vârf uşor
curbaţi de la lujeri, 2-muchiaţi, bruni-gălbui până la bruni-întunecaţi, cleioşi, lucioşi.
Frunze ovat-eliptice până la lanceolate sau obovat-eliptice, acuminate, la bază
rotunjită, mărunt glandulos serate, de 4-12 cm lungime, pe faţă de culoare verzi-viu,
 224

foarte lucioase, pe dos verzi-palid-opace, tinere cleioase, mature pieloase, peţioli de 5-

10 mm lungime, cu numeroase glande proeminente.
Flori mascule cu 5 (6-8) stamine, cele femele cu un ovar scurt pedicelat; stil
scurt, ambele feluri de flori cu câte 2 nectarifere, dispuse în amenţi cilindrici, arcuit
pendenţi, cca. 7 cm lungime şi sub 1,5 cm în diametru (fig. 105; 1). Înfloresc în mai-
iunie. Maturaţia în august-septembrie.
Salcia pentandră creşte repede, indiferent de compoziţia solului. Preferă totuşi
habitate mai umede. Se foloseşte pentru împletituri, la întărirea malurilor şi ca arbust
ornamental.
S. fragilis L. – Salcie fragedă (Salcie plesnitoare). Arbore răspândit în Europa
şi Asia Mică. Atinge înlăţimea de 15-20 m şi diametrul de 1 m. Scoarţă cu ritidomul
gros, adânc brăzdat, brun-cenuşiu. Coroană răsfirată, ramuri erect patente, uşor
aplecate, glabre, roşiatice sau verzi-măslinii, fragile, uşor plesnesc de la bază; lujeri
glabri, lucioşi, verzui până la bruni-verzui, flexibili, dar plesnesc uşor de la locul de
inserţie. Muguri curbaţi spre lujeri, destul de lungi, de culoare brună-închis, glabri,
lucioşi. Lemnul cu duramen galben-roşcat, la uscare roz-întunecat.
Frunze lanceolate până la oblong-lanceolate, lungi, treptat acuminate, baza
cuneată, de 6-16 cm lungime, pe faţă de culoare verzi-viu, lucioase, pe dos verzi-palid
sau albăstrui glauce-opace, peţioli de 6-20 mm lungime, la baza laminei cu 2 glandule;
stipele ovate, subcorolărdate sau reniforme.
Flori mascule cu 2 stamine, la bază pubescente, cele femele cu ovar pedicelat,
stil scurt şi stigmate divizate, cu câte 2 glandule nectarifere; amenţi masculi de 5 cm
lungime, densiflori; cei femeli zvelţi, de 7 cm lungime, laxiflori, cu scvame rotunjite,
păroase (fig. 105; 2). Înfloreşte odată cu înfrunzirea. Maturaţia fructelor are loc în
iunie.
Cerinţele ecologice sunt asemănătoare Salciei albe, cu deosebirea-i că suporta
mai bine umbrirea şi solurile mai grele.
Reprezintă aceeaşi importanţă ca şi S. alba, dar în ultimul timp şi pentru
obţinerea lemnului de lucru.
Forma mai deseori aplicată la înverzire: S. f. ‘Bullata’ – cu coroana globuloasă,
compactă.
 225

Genul Populus L. – Plop.

Include cca. 30 de specii, majoritatea arbori, cu foarte multe varietăţi şi forme
hibride, originar din zonele reci şi temperate ale Emisferei de Nord.
Arbori de talie mare, atingând înlăţimea de 40-45 (60) m şi grosimea trunchiului
mai mult de 1 m; rădăcină rămuroasă întinsă mult în lături; trunchi drept, scoarţă cu
ritidom adânc brăzdat, cenuşiu-brun sau cenuşiu-întunecat; ramuri mari, glabre, cenuşii
sau cenuşii-măslinii; lujeri rotunzi sau striaţi cu măduvă pentagonală sau stelată;
muguri laterali cu 3-4 solzi ± răşinoşi, solzul inferior acoperă solzii superiori şi rămâne
persistent după desfacerea mugurelui. Muguri terminali cu 5 sau mai mulţi solzi;
muguri florali mai mari ca cei foliari.
Frunze subrotunde, ovat-lanceolate sau deltoide, întregi sau dinţate, lung
peţiolate, dispuse altern pe lujeri.
Flori mascule cu 4-60 stamine cu filamente scurte şi anterele biloculare. Florile
femele au ovarul cu 2-4 stigmate sesile; florile sunt dispuse în amenţi pendenţi la
subsuoara unei bractei palmat-divizate; mai sus de bractee, la baza florii, se află aşa-
numitul disc, în formă de cupă sau farfurie (la florile femele), plată (la cele mascule).
Fructul capsulă dehiscentă cu 2-4 valve, formează multiple seminţe, fiecare cu câte un
smoc de peri mătăsoşi. Seminţele, purtate de vânt, în scurt timp se eliberează de
smocul de peri (puf), aceştia invadând habitatele, aduc anumite daune şi neplăceri.
Masa a 1000 de seminţe constituie 1 g şi mai mult. Puterea germiantivă a seminţelor
proaspăt recoltate este de 80-90%, iar celor păstrate 15-20%. Unele specii se
înmulţesc uşor şi pe cale vegetativă. Plopii sunt arbori cu creştere rapidă, iar împreună
cu sălciile, teiul, etc. formează grupa speciilor moi sau albe. Ei au o importanţă
silviculturală şi economică foarte mare.
Genul Populus este împărţit în 7 secţii. Vom prezenta 3 secţii: Leuce, Aigeiros,
Tacamahaca.
Secţia Leuce Duby – include speciile de plop alb şi tremurător, caracterizaţi
prin scoarţa tulpinii (netedă în tinereţe), albicioasă, verzuie sau cenuşie. Florile
mascule cu un număr redus (5-20) de stamine; scvamele ciliate nerezistente în timpul
înfloririi.
 226

Populus alba L. – Plop alb. Specie autohtonă în Europa şi Asia, (Spania,

Siberia şi Asia Centrală). În Moldova se întâlneşte în habitatele umede, formând păduri
de luncă (1) de plop şi (2) plop cu salcie în văile râurilor Prut şi Nistru şi ale afluenţilor
lor. Atinge înlăţimea de 30-35 m şi diametrul până la 2 m. Rădăcină rămuroasă,
profundă, cu numeroase rădăcini laterale; trunchi drept, cilindric; scoarţă netedă, albă
timp îndelungat, numai la arborii bătrâni se dezvoltă la bază un ritidom pietros, cu
ritidii ± rombice, negre-cenuşiu. Coroană largă, rotundă, răsfirată, la arborii solitari
începe la baza tulpinii, la bătrâneţe se răreşte şi capătă o formă neregulată; ramuri
puternice, cu scoarţă albă sau cenuşie-măslinie-deschis; lujeri albi, pâslos-tomentoşi;
muguri laterali ovoidali, ± tomentoşi, lucioşi, cu 3-5 solzi, 4-5 mm lungime.
Frunze ovate şi rotund-ovate, peţiolate, pe faţă verzi-opace, lucioase; cele de pe
lujerii lungi ± palmat-lobate, acute, la bază uşor cordate până la rotunde, pe dos alb
tomentoase; cele de pe lujerii scurţi mai mici, ovate până la eliptic-oblonge, sinuat-
dinţate.
Flori mascule cu 8-10 stamine, dispuse în amenţi, de 3-7 cm lungime cu bractee
neregulat şi scurt dinţate, pe margini ciliate, brune-roşcate; florile femele cu ovar sesil,
stigmatul alungit-lobat. Înfloreşte în martie-aprilie (fig. 106). Fructifică anual abundent.
Capsulele se coc în mai. Seminţele sunt mici (1-2 mm), cu smocuri de perişori lungi,
albicioşi, “de puf”, se împrăştie uşor de vânt. Plopul alb regenerează uşor prin drajoni
şi lăstari. Creşte repede, arborii maturi producând 400-500 m3/ha de masă lemnoasă.
Atinge vârsta de 200-300 de ani, însă la vârsta de 100-150 ani tulpinile sunt cu
scorburi.
Plopul alb are o amplitudine ecologică largă. Iubeşte căldura mai mult ca alte
specii autohtone de plop, solicită soluri profunde, afânate, cu textură uşoară, umede,
cu troficitate ridicată, neutro-bazice, cum ar fi solurile aluviale. Creşte şi pe soluri
salinizate. Rezistă la inundaţii, dar nu suportă înmlăştinirea. Nu suferă de pe urma
temperaturilor joase, dar poleiul şi chiciura îl poate afecta mult. Are o importanţă
deosebită pentru împădurirea luncilor Nistrului şi Prutullui, producând mari cantităţi de
lemn şi valorificând rentabil terenurile.
Se foloseşte pe larg şi în spaţiile verzi. Rezistă la condiţiile urbane.
 227

P. bolleana Lauche – Plopul Bolle, Plopul de Samarcand. Arbore de talie

mare, răspândit în Asia Mjlocie, Caucaz, Tian-Şan. Atinge înlăţimea până la 35 m şi
grosimea până la 0,8 m. Trunchi drept cu ramuri îndreptate în sus. Coroană ovoidală
sau piramidală. Scoarţă verde-cenuşie-măslinie, netedă, la baza arborilor senili este
brăzdată, de culoare cenuşie-închis sau negricioasă. Ramurile tinere alb-tomentoase,
lujeri scurţi, uşor geniculaţi, lungi, groşi. Frunzele mari pieloase, 3-7-lobate, lobii
dinţaţi, baza cuneat-trunchiată sau uşor cordată, pe faţă de culoare verde-închis-opac,
pe dos albă-tometoasă; frunzele de pe lujerii scurţi rotund-eliptice, unghiulare, dinţate.
Peţiolii compresaţi lateral, cu glandule crateriforme. Muguri ovoidali, alb-tomentoşi,
până la 12 mm lungime. Stamine 3-5. Înfloreşte până la desfacerea frunzelor (martie-
aprilie). Maturaţia în mai. Toamna frunzele se colorează în galben-limoniu. Cad târziu
(noiembrie).
Lemnul este uşor, se foloseşte la construcţii şi la de foc.
Plopul-de-Samarkand are temperament de lumină. Creşte repede. Rezistent la
iernile, seceta şi arşiţa de vară. Rezistent la condiţiile nocive urbane.
Este una dintre cele mai frunzoase specii de plop. Până în prezent s-a folosit ca
specie ornamentală pentru alei. Cu succes se foloseşte la împădurirea terenurilor
degradate, crearea fâşiilor de protecţie, întărirea malurilor râurilor.
P. canescens (Ait.) Sm. – Plop cenuşiu. Hibrid spontan între plopul alb şi
plopul tremurător (P. laba x P. tremula) cu caractere intermediare, apropiate mai mult
de P. alba. Rar se întâlneşte în pădurile din luncile Nistrului şi Prutului şi în Codri. Are
un amplu areal de extindere (Europa de Sud, Crimeea, Caucaz, Asia Mică). Arbore de
mărimea I (20 m) cu coroana plângătoare. Lujeri sunt cenuşii-tomentoşi, mugurii se
aseamănă cu ai Plopului tremurător, mărunţi şi slab tomentoşi. Frunzele de pe lujerii
lungi sunt deltoid-ovate, sinuat dinţate, pe dos cenuşii-tomentoase, ciliate. Frunzele de
pe lujerii scurţi subrotunde, pe dos cenuşii-verzui glabrescente. Au fost detectate
cazuri, când pe aceeaşi creangă frunzele sunt diferite: unele rotunjite, altele late ori
ovale. Amenţii masculi de 6-10 cm lungime, cei femeli mai scurţi (2-4 cm lungime).
Înfloreşte în martie-aprilie. Plopul cenuşiu lăstăreşte şi drajonează ca şi P. alb. Este
nepretenţios faţă de sol, dar exigent faţă de lumină. Rezistă pe soluri sărăturoase cu
suficientă umiditate.
 228

P. tremula L – Plop tremurător. Arbore cu răspândire largă, cuprinzând Europa

şi Asia Centrală şi de Vest. Atinge înlăţimea de 35 m şi grosimea de 1,5 m. Rădăcinile
laterale numeroase sunt întinse mult în lături, relativ superficiale; trunchi drept,
cilindric, elagat până la mare înlăţime; scoarţă netedă, cenuşie-verzuie-albicioasă, la
arborii senili se formează ritidon adânc brăzdat, negricios; lemn omogen, nediferenţiat
în alburn şi duramen, uşor, moale, elastic, de culoare albă-gălbuie.
Coroană ovoidală sau larg cilindrică, rotunjită, la vârf rară; ramuri ± ascendente,
fragile, uşor se rup sub acţiunea vântului, zăpezii, chiciurei; lujeri cilindrici, netezi,
bruni sau bruni-roşcaţi, muguri alipiţi de lujeri, lungi de 6-7 mm, bruni-roşcaţi, lucioşi,
cu 3-4 solzi, cei florali 5 solzi.
Frunze subrotunde până la ovate, la vârf obtuze sau acute, la bază trunchiate,
rotunjite sau uşor corolărdate, pe margini sinuat crenate până la lobate, de 3-8 cm
lungime, glabre, slab pubescente, pe faţă de un verde viu, pe dos glaucescente. Peţiol
puternic turtit lateral, glabru, până la 8 cm lungime, răsucindu-se şi mişcând lamina
sub cea mai mică adiere de vânt. Stipele caduce. Înfloreşte înaintea înfrunzirii; flori
grupate în amenţi cu lungimea de 10-15 cm şi grosimea de 2 cm, la început des
pubescenţi cu peri cenuşii. Gineceu cu 2 stile, scvamele palmat laciniate, lungi şi des
ciliate (fig. 110). Înfloreşte în martie-aprilie; maturaţia seminţelor în mai-iunie.
Seminţele sunt uşor împrăştiate de vânt la mari distanţe, invadând terenurile libere.
Plopul tremurător intră în categoria speciilor pioniere, având şi o capacitate mare de
drajonare, creşte repede. Temperament de lumină. Nu este pretenţios faţă de condiţiile
habitatelor. Rezistă frigul, îngheţurile şi oscilaţiile mari de temperaturi. Este puţin
pretenţios faţă de sol, crescând bine pe soluri cu umiditate naturală, sărace, acide,
sărăturate sau alcaline şi evită pe cele uscate. În apă stagnantă creşte slab şi este atacat
de ciuperci.
Secţia Aigeiros-Duby – Plopi negri.
Este cea mai importantă în ceea ce priveşte numărul de specii şi valoarea lor
culturală. Din această secţie fac parte plopii negri şi hibrizii lor. Se caracterizează prin
scoarţa adânc brăzdată, negricioasă, muguri glabri lipicioşi cu aromă plăcută, scvamele
amenţilor glabre şi căzătoare în timpul înfloreşterii. Frunze triunghiulare sau
romboidale, verzi şi glabre pe ambele feţe, peţiol comprimaţi. În Europa secţia este
 229

prezentată printr-o singură specie – Populus nigra cu câteva varietăţi şi forme, din care
mai cunoscută este P. nigra var. italica Duroi (P. pyramidalis Rosier).
În America de Nord se întâlnesc mai multe specii de plop, dintre care unele, încă
din sec. XVIII, au fost introduse în Europa. Două din aceste specii, P. monifilera Ait.
(Canada, regiunea septentrională a SUA) şi P. angulata Ait. (regiunea centrală şi
sudică a continentului american). Aceste specii, care diferă între ele nu prea mult, pe
care unii botanişti le consideră varietăţi ale speciei P. deltoides Marsh., s-au încrucişat
spontan cu plopul negru european, dând astfel o serie de hibrizi. Majoritatea acestor
hibrizi s-au manifestat iniţial ca mai repede crescânde decât formele parentale, cu o
productivitate sporită de masă vegetală, inclusiv lemn de lucru. Aceste forme hibride,
care de la început au primit denumiri horticole şi comerciale, mai târziu au fost reunite
sub denumirea de „Plopi-de-Canada”. E necesar de accentuat că această formă nu a
rezultat dintr-un anumit soi sau hibrid, ci reprezintă un nume colectiv.
P. canadensis Moench. – Plop euramerican, Plop-de-Canada. După cum s-a
menţionat mai sus, această specie de plop îşi ia originea de la plopii negri americani.
Arbori, ce ating dimensiuni mari şi o viteză de creştere rapidă. Înlăţimea până la 45 m
şi grosimea de 2,5 m. Trunchi drept, cilindric; scoarţă verde-cenuşie, la arborii senili
scoarţă scabră, cenuşie-închis; lemn alb.
Coroană larg-ovoidă sau larg-piramidală; ramuri orientate în sus; lujeri viguroşi,
la arborii tineri până la 1 m lungime, cilindrici sau uşor corolăstaţi, glabri, verzi-bruni
sau bruni; muguri de asemenea costaţi, răşinoşi, cafenii.
Frunze lat-deltoid-ovate sau rotund-triunghiulare, la vârf brusc îngustate într-un
acumen, baza plată, lat-cuneată, mărunt crenat sau neregulat dinţat, coriacee, uşor
decurente pe peţiolul de 4-7 cm lungime; de mărimi şi forme diferite; faţa de culoare
verde-închis, pe dos mai deschis. Peţiolul uneori cu una sau două glande roşcate la
baza limbului.
Flori dispuse în amenţi; bractee rotunde, ciliate; stamine 20-30. Capsule cu 2-4
valve (fig. 107). Înfloreşte în aprlie-mai, maturaţia în iunie-iulie.
Lăstăreşte puternic, dar drajonează slab. Se înmulţesc uşor prin butaşi. Fiind
arborii cei mai repede crescători dintre toate speciile de plop, realizează trunchiuri
drepte şi creşteri excepţionale în foarte scurt timp; în decurs de 20-30 ani produce
 230

peste 30 m3 ha/an de lemn. Lemnul este alb, cu duramen mai deschis ca la plopul
negru, uşor, moale, şi este foarte căutat pentru chibrituri, hârtie, scânduri etc.
Sunt arbori heliofili, cu fototropism accentuat şi nu suportă nici umbrirea
laterală, ceea ce este necesar să fie luat în consideraţie la crearea plantaţiilor silvice.
Plopul-de-Canada rezistă la inundaţiile de lungă durată, dar nu suportă apa stagnantă şi
nici aciditatea solului. Nu suportă concentraţiile mari de săruri în sol. E foarte sensibil
la secetă. În condiţiile urbane cresc şi se dezvoltă bine, purificând mult aerul. Plopii
hibrizi sunt atacaţi de gândacul roşu (Melasoma populi), care roade frunzele, inclusiv
de ciuperca (Dothichiza populnea Sacc.), care provoacă uscarea ramurilor şi arborilor
în întregime, mai ales în condiţiile îndelungate de apă stagnantă.
P. nigra L. – Plop negru. Plop aborigen cu arealul de extindere din Africa de
Nord şi Europa de Vest până în Siberia Răsăriteană, bazinul fluviului Enisei. În
Moldova se întâlneşte prin luncile Prutului şi Nistrului, ca specie edificatoare în
componenţa pădurile de plop, salcie şi de plop cu stejar.
Atinge până la 30 m înlăţime şi 2-4 m grosime. Rădăcină rămuroasă, puternic
întinsă în lături; trunchi drept, cilindric, în masive bine elagat, solitar formează
excrescenţe (gâlme) din numeroşi muguri dorminzi de sub scoarţă. Scoarţă netedă,
cenuşie-verzuie, de timpuriu formează ritidom adânc brăzdat, negricios, alburnul şi
duramenul diferenţiaţi, lemnul moale, uşor, mai aţos şi mai rezistent ca la Plopul alb.
Coroană largă, din crăci groase, rară, neregualtă; lujeri cilindrici, netezi sau
striaţi, galbeni-verzui, lucioşi; muguri alungiţi, ascuţiţi, recurbaţi la vârf, cu un strat fin
răşinos, aromaţi, cei florali mai mari şi puţin depărtaţi de lujeri.
Frunze romboidal-ovate, lung acuminate, la bază lat-cuneate, pe margini mărunt
serate, de 5-10 cm lungime, pe faţă verzi-întunecate, pe dos palide; cele de pe lujerii
scurţi, la bază trunchiate sau rotunjite, peţiolii lateral turtiţi, până la 6 cm lungime.
Flori mascule cu 12-30 stamine scurte, antere purpurii, amenţi de 4-6 cm
lungime, cu scvame bracteale laciniate, caduce. Florile femele cu ovar scurt pedicelat,
larg-ovoid, cu bractee laciniată, stigmat gălbui, amenţii femeli de 10-15 cm lungime.
Capsule pedicelate, de 7-9 mm lungime (fig. 109). Înfloreşte în martie-aprilie, cu 2-3
săptămâni înainte de înfrunzire. Maturaţia la sfârşitul lunii mai, începutul lunii iulie. Pe
aluviunile proaspete seminţele germinează imediat după diseminare. Plopul negru
 231

lăstăreşte abundent, drajonează slab. Creşte repede. Realizează o productivitate mare

încă la vârste tinere, la vârsta de 60 ani produce peste 15 m3 ha/an. Longevitatea
prevalează peste 300 ani, deşi după 100 ani lemnul începe a putrezi. Are un pronunţat
temperament de lumină.
Plopul negru este adaptat la condiţiile pedoclimatice similare cu cele ale
plopului alb, însă este mai rezistent la geruri. Suportă soluri argiloase şi compacte, are
o creştere viguroasă pe soluri aluviale, afânate, uşoare şi profunde, suficient
aprovizionate cu apă. Astfel de condiţii Plopul negru le găseşte în luncile inundabile
ale râurilor Nistru şi Prut, timp îndelungat îndură inundaţiile. Rezistă la condiţiile
urbane.
Plopul negru este o specie cu creştere rapidă, produce cantităţi esenţiale de masă
lemnoasă şi se foloseşte pe larg în culturile silvice la consolidarea malurilor, înfiinţarea
fâşiilor de protecţie pe terenurile respective, precum şi în spaţiile verzi ca specie
ornamentală.
P. pyramidalis Rozier. (P. nigra var. italica Duroi, P. nigra var. pyramidalis
Spach.) – Plop piramidal. Arbore cu înăţimea până la 30 m, cu coroana îngust-
piramidală, ramuri îndreptate în sus şi lipite de tulpină. Scoarţa cenuşie-negricioasă, cu
ritidom adânc brăzdat longitudinal; ramuri şi lujeri subţiri. Muguri lipicioşi, bruni-
deschis, alipiţi de ax. Frunze romboidale, mai mici ca la plopul negru, apar mai
devreme. Este răspândit numai prin exemplare mascule, florile conţin până la 16
stamine. Exemplarele femele sunt foarte rare.
Se înmulţeşte bine prin butaşi. Plantă heliofilă. Creşte repede, dar nu este
longevivă. Sistemul radicular creşte superficial, dar bine dezvoltat. Îndură soluri puţin
sărăturate. Se foloseşte pe larg în spaţiile verzi şi în aliniamentele drumurilor.

Secţia Tacamahaca Spach. – Plopi balsamiferi. Include specii de plopi, a

căror scoarţă formează ritidomul de timpuriu. Frunzele şi mugurii sunt aromate
mirositori şi lipicioase. Frunzele pe dos albicioase cu peţiol scurt, rotund sau muchiat.
Reprezentanţii secţiei au mai puţină valoare forestieră, dar sunt mult căutaţi ca arbori
ornamentali.
 232

P. balsamifera L. – Plop balsamifer. Specie exotică, originară din America de

Nord, răspândită de la Alasca până la oceanul Atlantic. Arbore mare, cu talia până la
25-30 m şi în diametru 1-2 m.; trunchi cu scoarţă cenuşie, netedă. Coroană lat-ovoidă,
cu ramuri puternice, care formează carcasa coroanei. Lujerii tineri sunt puţin tricostaţi,
mai târziu cilindrici. Muguri alungit-ovoidali, acuţi, cafenii-verzui, răşinoşi, aromaţi.
Frunze ovate sau ovat-romboidale, la bază rotunjite sau cuneate, spre vârf lung
acuminate, de 7-12 cm lungime şi 3-8 cm lăţime, crenat-serate, pe faţă verzi-închis, pe
dos albicioase. Frunzele tinere sunt răşinoase, aromate. Peţiol cilindric, la frunzele
tinere pubescent, la cele bătrâne glabru. Amenţii masculi de 7-10 cm lungime. Stamine
numeroase, 20-30 (60), solzi bracteali ovaţi sau rotunzi. Amenţii femeli de 15-20 cm
lungime. Capsule mari, ovoide, acuminate. Înfloreşte în martie-aprilie până la
desfacerea frunzelor. Coacerea fructelor în mai-iunie. Seminţele sunt puternic
pubescente.
Uşor se înrădăcinează. Drajonează. În tinereţe creşte foarte repede. Rezistent la
condiţiile de iarnă. Creşte în semiumbră. Rezistă la condiţiile urbane.
Este un arbore de o mare valoare ornamentală.
P. simonii Carr. – Plop chinezesc. Arbore exotic din Asia Mijlocie, China de
Nord, Mongolia, Coreea. Atinge înălţimea de 20 m. Trunchiul înalt, bine elagat, cu
scoarţă cenuşie-verzuie, cu coroană ovoidă, lujeri subţiri, pendenţi, roşii-bruni,
lucioşi, cu lenticele mari, cu 4-5 muchii longitudinale din excrescenţe suberoase.
Muguri lungi acuminaţi, mari, glabri, răşinoşi.
Plopul chinezesc are frunze ovat-romboidale sau rombic-eliptice, brusc
acuminate, lat- sau îngust-cuneate, serate, de 4-12 cm lungime şi late de 3-8 cm, pe
faţă verzi-închis cu nervuri roşii, pe dos glauce-albicios.
Amenţi femeli glabri, de 2-6 cm lungime; capsule piriforme, din 2 (3) valve
glabre sau păroase.
Plopul chinezesc se consideră una din speciile (de plop) cu cea mai rapidă
creştere, întrece, după acest caracter, plopii albi, negri, balsamiferi. Uşor se
înrădăcinează. Tolerant la lumină. Rezistent la condiţiile climaterice şi edafice ale
Moldovei. Creşte bine în condiţiile urbane. Vântul puternic şi zăpada abundentă
provoacă mari rupturi.
 233

Forma mai des cultivată este P. s. ‘Fastigiata’ – cu coroană piramidală şi lăstarii

slab muchiaţi.
Plopul chizesc şi forma lui fastigiată sunt de o calitate ornamentală excepţională,
mai ales pentru alei, grupe mici sau solitari.

Secţia Turanga Bge. Include arbori mici (7-15 m), originar din Asia Centrală,
Africa (zona Saharei) şi regiunea Aralo-Caspică. Deseori trunchiul şi coroana sunt
deformate, cu ramificaţii de la baza tulpinei. Frunze pieloase, pe ambele feţe cenuşii-
surii, cu un heteromorfism accentuat. Se înmulţesc greu pe cale vegetativă. Specii
extrem de rezistente la secetă şi nepretenţioşi la sol, cresc pe nisipuri şi soluri sărate.
Prezintă interes silvic şi ornamental pentru habitatele de pustiuri şi semipustiuri.
Ord. Ericales.
Fam. Actinidiaceae Hutchinson.
Arbuşti volubili cu tulpina de 2-20 m lungime, frunze alterne; plante dioce, flori
bisexuate, pistilate cu androceu redus şi stamine cu gineceu redus. Flori pentamere,
stamine 10 sau mai multe; gineceul din 5 sau multiple carpele, cu ovarul superior cu
numeroase ovule. Înflorescenţe terminale sau axilare; Fructul bacă cărnoasă sau uneori
capsulară.
Fam. Actinidiacee include 3 genuri şi cca. 350 de specii, răspândite în Asia de
Sud-Est, America tropicală şi 1 specie în Australia.

Genul Actinidia Lindl. – Actinide.

Liane lemnoase, până la 20 m lungime, cu frunze mari, serate sau dinţate,
căzătoare, flori hermafrodite, albe, poligame; stamine cu filamente subţiri şi antere
care balansează liber la vârful filamentelor, ovar superior; Fructul bacă cu numeroase
seminţe mici.
Genul Actinidia include cca. 40 specii răspândite în Asia de sud-est.
Actinidia arguta Miq. – Actinidie acutodentă. Liană arborescentă cu lungimea
tulpinii volubilă de cca. 25 m lungime, cu creştere rapidă până la 7 m înlăţime/an şi 15-
18 cm în grosime. Originară din Extremul Orient (China, Japonia, Coreea). Scoarţă se
exfoliază în bucăţi mici; ramuri suberoase cu numeroase lenticele.
 234

Frunze ovate, la vârf acuminate, cu marginea dinţată, de 8-12 cm lungime şi 4,5-

7,5 cm lăţime, scurt peţiolate, coriacee, lucioase.
Plante dioice, uneori monoice şi poligame; flori dispuse în inflorescenţe axilare,
capituliforme, pauciflore; Fructul bacă de formă variabilă, de la sferică până la
cilindrică, de cca. 6 cm lungime şi 4 cm grosime, de culoare verzuie sau gălbuie, cu
numeroase seminţe (fig. 111; 2).
Temperament de semiumbră. Preferă sol bogat şi umed. Este folosită la
înverzirea verticală, ziduri, pergole. Fructele sunt bogate în zăharuri şi vitamina C.
A. kolomikta Maxim – Actinidie. Liană arborescentă, volubilă, până la 7 m
lungime, originar din Extremul Orient, cu tulpini subţiri, de 2-5 cm grosime; scoarţă
brună cu lenticele gălbui. Puternic drajonează.
Frunze obovate, cu vârful liniar lanceolat, baza cordată, pe margini ascuţit
serate, nervuri cu peri roşcaţi, lungi de 6-15 cm şi late de 3-12 cm.
Flori solitare sau câte 2 pe peduncul nutant, asemănătoare cu cele de
lăcrămioară, aromate, unisexuate sau bisexuate, axilare; stamine numeroase. Fructele
bace obtuze elipsoidale, până la 4 cm lungime, de culoare verde, cu dungi, mustoase,
cu numeroase seminţe, dulci, aromate (fig. 111; 1).
Se foloseşte pentru înverziri verticale ca şi specia precedentă, fiind foarte
rezistentă la ger se localizează mai spre nord. Creşte încet, nu suportă uscăciunea
aerului, seceta.

Fam. Ericaceae Juss.

Arbuşti mici, rareori arbori. La multe specii de arbuşti trunchiul tulpinii este
ascuns în pământ, aspectul exterior este atât de specific, încât există noţiunea de
“aspect (habitus) ericoid”, ceea ce înseamnă lujeri lignoşi, lignificaţi, acoperiţi cu
frunze mici coriacee. Frunzele, în cele mai multe cazuri, persistente, întregi,
scvamiforme sau aciculare, alterne, opuse sau verticilate, nestipelate. Flori bisexuate,
actinomorfe, sepale 4-5, libere sau concrescute; corola 4-5-fidată, urceolată,
campanualtă sau cilindrică, gamopetală, rareori dialipetală; androceu cu 5-8 sau 10
stamine; gineceu cu ovar superior sau inferior, 2-5-loculat, în fiecare lojă câte 1 sau
mai multe ovule. Fructul capsulă sau bacă.
 235

Fam. Ericacee este numeroasă, incluzând cca. 100 de genuri şi cca. 3000 de
specii larg răspândite pe glob, lipsind numai în stepe şi deşerturi, iar în regiunea
tropicală se întâlnesc preponderent în habitate muntoase.

Genul Rhododendron L. – Smirdar, Azalie, Rododendron.

Arbuşti sau arbori cu frunze hibernante, întregi, corolăriacee. Flori campanulate
sau infundibuliforme. Androceu cu 10 stamine, antere fără apendice, ovar superior.
Genul include cca. 450 (600) de specii, răspândite în zona temperată a Emisferei de
Nord îndeosebi în munţi.
Rhododendron kotschyi Simk. – Smirdar, Bujor de munte. Arbust originar din
Carpaţi şi Balcani, înălţimea de 50-100 cm; ramuri lungi, puţin ramificate; lujeri
acoperiţi cu glande solzoase ruginii.
Frunze persistente, eliptice, ovat-eliptice sau alungit-eliptice, baza cuneat-
îngustată, margini întregi, revolute, pe dos cu glande solzoase ruginii, alterne,
îngrămădite spre vârful lujerilor.
Flori cu periant dublu, caliciu mic, disciform, corolă infundibuliformă, cu 5
lacinii roşii-purpurii sau roz-aprins, rareori albe; stamine 10, ovar superior cu stil scurt.
Inflorescenţa racem umbeliform, cu 6-10 flori. Fructul capsulă dehiscentă se deschide
prin 5 valve, cu numeroase seminţe (fig. 112). Înfloreşte în iunie-iulie. În munţii
Bucegi (România) formează desişuri întinse în golurile alpine, cu flori atrăgătoare, pe
soluri acide, brune-cenuşii alpine sau podzoluri primare, la altitudinea de 1900-2100
m. Evită versanţii expuşi vânturilor, unde iarna se formează creste de gheaţă. Plantă
xerofilă. Datorită sistemului radicular stopează erodarea solului.
Rh. luteum Sweet. (Azalea pontica L.) – Smirdar galben. Arbust originar din
Caucaz, cu talia până la 2 m înălţime. Frunze oblong-ovate, de 5-10 cm lungime,
toamna roşii-oranj până la roşii-închis. Flori galbene oranj; înfloreşte în aprilie-mai.
Numeroasele specii, varietăţi, forme şi soiuri de Rododendron posedă înalte
calităţi ornamenale. În majoritate ele sunt rezistente la ger, necesită sol neutru sau
alcalin şi umiditatea ridicată a solului şi aerului. Nu suportă arşiţa şi condiţiile urbane.
Decorativitatea „A”. Folosire redusă cu aplicarea tehnologiilor speciale de creştere.
 236

Ord. Ebenales.
Fam. Styracaceae Dumortier
Arbori şi arbuşti cu frunze persistente sau căzătoare, coriacee, întregi, dispuse
altern.Tulpina şi frunze acoperite cu peri stelaţi de culoare cafenie-gălbuie sau cu mici
solzi. Flori bisexuate, actinomorfe, 4-5-mere, periant dublu cu lacinii libere sau
concrescute cel puţin la bază, dispuse în inflorescenţe racemiforme sau paniculate,
uneori solitare sau câte 2 în axila frunzei. Fructul drupă, capsule, rareori baciform.
Fam. Stiracaceae include 11 genuri şi cca. 180 de specii, răspândite în Asia de
Est şi Sud-Est, estul Mediteranei şi Asia Mică, se întâlnesc de asemenea în America de
Nord şi Sud.

Genul Styrax L. – Stirax.

Arbori mici sau arbuşti; ramuri cilindrice, pubescente, aromate, din care se
extrage răşină benzoică, ce conţine vanilină, acid cinamic şi benzoic; se utilizează în
medicină, industria cosmetică şi ca tărie (gr. thymiama). Frunze persistente sau caduce,
alterne, scurt-peţiolate, întregi, pubescente, oblong-acuminate. Flori albe, corola din 5
petale concrescute la bază. Caliciul campanulat, cu 5 lobi parţial sau în întregime
concrescut cu corola. Fructul mare, indehiscent, globulos, cu înveliş coriaceu. Genul
Stirax enumeră cca. 180 de specii, răspândite în regiunile tropicale şi subtropicale ale
ambelor emisfere.
Styrax obassia Sieb. et Zucc. – Stirax, Arbore-de-lăcrămioară. Arbore
originar din Japonia, cu înlăţimea până la 10 m; lujeri erecţi, la început pâsloşi apoi
glabri. Frunze aproape rotunde sau lat-ovate cu vârful scurt, ascuţit; dentate, pe partea
inferioară pubescente, pe cea superioară verzi-închis, de 7-20 cm lungime şi 5-15 cm
lăţime. Flori albe (corola cu 5 lobi, caliciu pubescent) aromate, dispuse în raceme lungi
de 10-20 cm, asemănătoare cu inflorescenţa lăcrămioarei. În Moldova leagă fructe
numai după polenizare artificială (1 exemplar în Grădina Botanică a A.Ş.M.). Se
înmulţeşte pentru decorativitatea şi aroma florilor. Specie perspectivă pentru parcuri şi
grădini în locuri adăpostite. Decorativitatea ”A”. Folosire redusă.
Ordinul Malvales.
Familia Tiliaceae Juss.
 237

Arbori şi arbuşti, mai rar subarbuşti. Frunze simple, întregi sau lobate, alterne,
stipelate. Flori bisexuate, complete, cu 5 sepale libere, corola din 5 petale la fel libere,
convolute, valvate sau imbricate; stamine 5-10 sau numeroase, hipogine, filamentele
libere sau unite numai la bază. Gineceu superior, cu 2-10 loje, stil cu stigmat capitat;
înflorescenţe dihazii simple sau multiple; Fructul capsulă.
Fam. Tiliacee include cca. 45 de genuri şi până la 700 de specii, majoritatea
fiind răspândite în regiunile tropicale şi subtropicale, numai un gen (Tilia) în zona
temperată a Emisferei de Nord.
Genul Tilia L. – Tei.
Arbori până la 40 m înlăţime; trunchi drept, cu scoarţă netedă, cu vârsta
crăpăcioasă; liberul fibros, flexibil, trainic; lemn nediferenţiat în alburn şi duramen,
moale, uşor, alb, uneori roz, difuzo-poros, nu se corogeşte. Coroană densă, lujeri
geniculaţi, muguri ovoidali, oblic divergenţi faţă de lujeri, cu 2-3 solzi exteriori. Frunze
altern-distihe, ovate sau rotund-ovate, acuminate, la bază cordate, asimetrice, oblic
trunchiate, la vârf acut serate sau crenat serate, nervaţiune pseudopalmată. Flori
pentamere, stamine numeroase pentadelfe (reunite în 5 fascicule). Gineceu 3-5-locular,
cu câte 2 ovule în fiecare loculă, stil cu 5 stigmate. Flori albe-gălbui, dispuse câte 3-5
în dihazii. Pedunculul – inflorescenţă concrescută până la jumătate cu o bractee
linguiformă. Fructul nuculiform (achenă globuloasă) cu 1-3 seminţe.
Genul Tilia include 45-50 de specii, răspândite în zona temperată şi tropicală a
Emisferei de Nord.
Tilia cordata Mill. – Tei pucios. Specie răspândită în Europa, la nord până la
latitudinea de 60o, în Siberia Apuseană până la râul Irtîş, în Crimeea, Caucaz. În
Moldova se întâlneşte în pădurile de stejar (Quercus robur) cu carpen, mai puţin în
pădurile de gorun (Q. petraea) şi cele de stejar cu porumbar din sudul republicii.
Atinge înlăţime de 20-28 m. Rădăcină scurt pivotantă, ramificată şi întinsă în lături.
Trunchi drept, în masiv bine elagat. Scoarţă cenuşie, netedă, până la 20-30 ani, apoi
formează un ritidom negricios cu crăpături longitudinale, înguste şi distanţate între ele;
liberul este bine dezvoltat; lemn uşor, moale; ritidom nediferenţiat, omogen, alb-gălbui,
se prelucrează uşor şi nu se deformează.
 238

Coroană largă, conică, în arboretele închise îngustă, ovoidal-piramidală, densă,

abundent foliată; lujerii tineri slab pubescenţi, apoi glabri, verzi-măslinii până la
roşcaţi, muguri ovoidali, obtuzisculi, cu 2 solzi exteriori, glabri.
Frunze subrotunde până la ovate, brusc acuminate, la bază cordate, pe margini
crenat-serate, pe faţă verzi-întunecat, glabre, numai pe nervuri uneori păroase, pe dos
verzi-albăstrui, glauce, în subsuoara nervurii cu smocuri de peri ruginii sau brun
roşcaţi, de 5-7 (10) cm lungime; peţiol de 1,5-5 cm lungime.
Flori cu sepale ovate, acute, pubescente, verzi-cenuşii, petale înguste, gălbui,
grupate câte 3-9 (16) în inflorescenţe erecte sau întinse.
Bracteea inflorescenţei lung pedunculată, de 4-7 cm lungime şi 1 (3) cm lăţime,
verde-gălbuie. Capsulă (nuculă) sferică sau ovoidală, scurt apiculat, neted sau slab 4-
costat, cu pereţi pieloşi, fragili, scurt tomentoasă, spre toamnă glabră, de 5-8 mm în
diametru (fig. ). Înfloreşte în iunie-iulie.
Specie rezistentă la geruri, suportă mai greu seceta, puţin pretenţioasă faţă de
sol, deşi preferă soluri fertile, revene, brune de pădure cu textură uşoară nisipo-lutoase
sau fără schelet.
Frunzele şi florile conţin celule mucilaginoase şi săruri calcaroase, care după
uscare formează o litieră ce se descompune uşor, contribuind astfel la fertilizarea
solului. Temperament de umbră.
Teiul roşu este o sursă importantă de lemn uşor, în amestec – ca specie
însoţitoare. Florile elimină abundent nectar, mierea – cu efect calmant. Este o specie
arboricolă ornamentală. Una din principalele specii de pe marginea drumurilor urbane.
Pentru coroana care suportă tunderea şi poate lua orice formă (conică, cubică,
piramidală, globuloasă) se cultivă în parcuri, solitar sau în grup în amestec cu alte
specii.
T. platyphyllos Scorolăp. – Tei cu frunza mare. Arbore de talie mare, răspândit
în Europa, trecând de latitudinea 50o nordică, la est până în Caucaz. În Moldova este
indicat în pădurile mixte ca specii edificatoare (Gheideman, 1975). Atinge înlăţimea
până la 25 m şi diametrul sub 1 m. Rădăcină profundă cu ramificaţii laterale puternice.
Scoarţă tânără netedă, cenuşie, odată cu vârsta se formează ritidom brăzdat în lung,
 239

negricios. Stratul de liber bine dezvoltat, fibrele se folosesc ca material de legat

(altoiuri la vie) aşa-numit “tei lişteav”. Lemn moale, uşor, omogen.
Coroană largă, rotundă, rară, formată din ramuri groase; lujeri uşor geniculaţi,
viguroşi, la început pubescenţi, apoi glabri, verzi-măslinii până la brun-roşcaţi; muguri
ovoidali, acuţi, cu 2-3 solzi.
Frunze subrotunde până la ovate, acuminate, la bază de la adânc cordate până la
trunchiate sau rotunjite, pe margini scurt mucronat dinţate, de 6-10 (15) cm lungime,
ambele părţi glabre sau păroase, uneori toată suprafaţa frunzelor şi peţiolul
pubescenţi.
Flori câte 3 (9) în inflorescenţe nutante cu bractee linguiformă; flori puternic
aromate şi bogate în nectar. Fructul globulos, piriform sau ovoid, până la 10 mm în
diametru (fig. 113; 1), la vârf apiculat, 4-5-costat, pereţi tari, lemnoşi, scurt tomentoşi.
Înfloreşte în iunie-iulie.
Lemn relativ moale, putrezeşte uşor, este folosit pentru chibrite. Teiul cu frunza
mare este pretenţios faţă de climă, cere căldură şi soluri brun-roşcate, fertile; nu
suportă inundaţii sau soluri compacte.
Temperament de semiumbră. Valoarea forestieră este redusă. Teiul cu frunza
mare se apreciază pentru creşterea rapidă, dimensiunile mari şi coroana bogată. În
silvicultura decorativă se folosesc formele:
T. p. ’Pyramidalis’ – cu coroana îngust piramidală;
T. p. ‘Laciniata’ – arbore nu prea înalt cu frunze adânc neregulat-lobate, dispuse
des până la mijlocul lujerilor.
E o deosebită specie pentru străzi, bulevarde, alei şi grupe în parcuri şi grădini.
Cu frunzele sale mari şi numeroase are un aspect mai ornamental ca T. cordata. Merită
a fi răspândit mai larg în spaţii verzi.
T. tomentosa Moench. (T. argentea Desf.) – Tei alb, Tei argintiu. Arbore de
talie mare, răspândit în sud-estul Europei, Asia Mică. În Moldova trece graniţa de est a
arealului, aici ocupă habitatele cu altitudinea mai înaltă de 160-400 m în codri în
amestec cu gorunul, se întâlneşte şi în pădurile de fag ca specie însoţitoare, în pădurile
din partea de sud a Podişului Nistrean şi Tigheci. Atinge înlăţimea până la 28 m şi 1 m
în diametru. Trunchi dept, scoarţă netedă, cenuşie, ritidom relativ subţire, cu brazde
 240

longitudinale, negricios, ţesutul mecanic liberian bine dezvoltat, lemnul după calităţile
fizico-mecanice similar cu teiul pucios.
Coroană largă, ovoidal rotunjită, foarte rămuroasă, lujeri stelat tomentoşi, ±
geniculaţi, bruni-gălbui până la roşii-bruni; muguri ovoidali, cu 2 solzi tomentoşi.
Frunze subrotunde, cordiforme sau lat ovate, brusc acuminate, pe margini serat
dinţate, pe faţă verzi-întunecat, slab lucioase, glabre, pe dos cenuşii până la argintii,
stelat tomentoase, fără smocuri de peri în subsuoarele nervurilor, peţiol pubescent.
Flori cu sepale tomentoase, petale mai lungi ca sepalele, stamine fertile 5,
staminodii 5, bracteea inflorescenţei linguiformă, sesilă sau scurt pedunculată, flori
grupate câte 5-10 (15) în pleiohaze pendente. Fructele (nucule) ovoidale sau
elipsoidale, la vârf apiculate, uneori scurt mucronate, 5-costate sau netede, cenuşii
tomentoase (fig. 114). Înfloreşte în lunile iunie-iulie.
Necesită un climat cald, creşte pe soluri mai uscate şi compacte.
Are importanţă forestieră ca specie de amestec şi ca arbore ornamental pentru
coloritul argintiu al frunzelor şi coroana lat-piramidală. Una din principalele specii
pentru alei, solitară sau în grupe.
Familia Malvaceae Juss.
Arbori, arbuşti sau plante ierboase, cu frunze alterne, simple, peţiolate. Flori
actinomorfe, bisexuate, solitare sau dispuse în inflorescenţe cimoase. Fructul capsulă,
cu 3-5 despărţituri, mai rar polifoliculă sau polidrupă. Include cca. 40 de genuri şi
1600 de specii, răspândite în tropice, subtropice şi zona temperată a ambelor emisfere.

Genul Hibiscus L. – Hibiscus, Zămoşiţă.

Arbust sau ierburi cu frunze persistente sau căzătoare. Flori pentamere, caliciu
din 5 sepale, corolă din 5 petale, mari, cu câteva întregi, cu marginile la bază
concrescute, caracteristic este subcaliciul, crestate. Toate părţile vegetative sunt
acoperite cu perişori stelaţi. Fructul capsulă cu 5 valve şi multe seminţe negricioase.
Include cca. 250 de specii tropicale.
Hibiscus syriacus L. – Hibiscus, Trandafir-de-Siria, Zămoşiţă. Specie
exotică. Areal de extindere Asia Mică, Siria, China, India. Atinge până la 3 m înăţime.
Tulpină ramificată, de la bază formează o tufă densă. Lujeri tineri cu peri lungi şi moi,
 241

lânoşi apoi glabri. Scoarţă netedă, verzuie-cenuşie. Frunze alterne, ovate sau rombice,
de 5-12 cm lungime, tri- penta-lobate şi neregulat dinţate, nervuri palmate, înfrunzirea
în aprilie-iunie, căderea în septembrie-octombrie.
Florile complete, solitare, mari de 6-10 cm în diametru, lat-campanulate, cu
petale albe, pestriţate cu roşu-purpuriu-violet, apar în iulie-august. Fructul capsulă
dehiscentă cu 5 valve, maturarea fructelor în septembrie-octombrie. Se înmulţeşte uşor
prin seminţe, butaşi.
Temperament de lumină, suportă o oarecare umbrire. Rezistă la secetă,
nepretenţioasă faţă de sol, vegetează bine şi pe nisipuri marine, în iernile geroase
suportă îngheţuri, după care îşi revine în primăvară. Are o creştere relativ înceată, însă
perioada de înflorire este foarte lungă.
Importanţa constă în florile decorative, care apar vara târziu, când arbuştii sau
arborii cu flori termină înflorirea. Enumerăm cele mai răspândite şi preferate forme
decorative:
H. s. ‘Alba’ – cu flori albe simple;
H. s. ‘Rosea’ – cu flori simple roz;
H. s. ‘Rubra’ – cu flori simple roşii;
H. s. ‘Purpurea Plena’ – cu corola albă şi centrul purpuriu-închis.
Decorativitatea “A”. Zămoşiţa este recomandată pentru regiunile dendrologice
centru şi sud. Se foloseşte larg în parcuri şi grădini, solitar sau în grupe, garduri vii.

Ordinul Thymelaeales.
Familia Thymelaeaceae Juss.
Include ca. 50 de genuri şi peste 750 de specii.
Genul Daphne L. – Tulichină, Piperul lupului.
Arbuşti cu frunze caduce sau persistente, alterne, integrifolii. Flori cu caliciul
tubular şi lobi campanulaţi sau patenţi, cu 4 (5) lacinii peţiolate, petale reduse la
apendici rudimentari, stamine 8-10 în 2 rânduri, ovar superior, inflorescenţa racem sau
capitul. Fructul drupă mare cărnoasă sau uscată.
 242

Daphne mezereum L. – Tulichină, Piperul lupului. Arbust înalt până la 1,5 m,

răspândit în Europa, Asia Centrală şi de Nord. În Moldova se întâlneşte rar în pădurile
de fag şi gorun. Inclus în Cartea Roşie.
Tulpină puţin ramificată, cu scoarţă netedă, verde-gălbuie, lujeri flexibili, glabri
de culoare cenuşie-verde sau brună-deschis; lemnul sub scoarţă gălbui, cu miros
neplăcut; muguri ovoidali-conici, depărtaţi de lujeri, de culoare verde, cei florali
globuloşi, desfăcuţi la vârf, bruni, îngrămădiţi.
Frunze obovate, ovate sau ovoidal-lanceolate, glabre sau cu margini fin păroase,
pe faţă viu verzi, pe dos verzi-surii sau verzi-brune, de 3-8 cm lungime, nervura
mediană pronunţată, se ţin verzi mult timp iarna.
Flori actinomorfe sau zigomorfe, rozii sau albe, sesile, grupate câte 3 (1-4) în
mănunchiuri axilare spre vârful ramurilor, hipantiu concrescut cu sepalele, stigmat
măciucat sau uşor bilobat. Fructul drupă cărnoasă, roşie de 8 mm în diametru,
seminţele globuloase, brunii, de 5-6 mm lungime. Înfloreşte în februarie-aprilie (fig.
115).
Tulichina rezistă la geruri, suferă din cauza arşiţei soarelui, preferă sol umed,
bogat în humus. În plantaţiile verzi este folosit pentru grupe ornamentale, datorită
florilor decorative şi mirositoare, ce apar primăvara timpuriu (februarie-martie), ferit
de habitatele pentru copii din cauza fructelor otrăvitoare.
Subclasa Rosidae.
Ordinul Saxifragales.
Familia Hydrangeaceae Dumort.
Arbuşti, rareori arbori sau ierburi. Frunze simple, întregi, serate, dinţate sau
lobate, peţiolate, altern sau opuse. Flori actinomorfe, mai rar zigomorfe, cu periant
dublu, pentamere sau uneori tetramere, bisexuate sau (rar) unisexuate; sepalele
petaloide, albe, rozii, gălbui sau verzui, stamine 8-20, ovar inferior, 1-5-locular;
inflorescenţă racem, umbelă sau capitul. Fructul capsulă sau bacă.
Include cca. 20 de genuri şi 200 de specii.

Genul Deutzia Thunb. – Deuţia.

 243

Arbuşti până la 2 m înlăţime, cu ramuri erecte sau procumbente; lujeri fistuloşi,

pubescenţi, scoarţă brună, muguri mici, opuşi, depărtaţi de lujeri, cu 2 sau mai mulţi
solzi imbricaţi. Frunze ovat-lanceolate sau ovat-alungite, serate, caduce. Flori
pentamere, albe sau rozii, terminale. Fructul capsulă cu 3-5 valve, cu seminţe
numeroase. Genul include cca. 50 de specii din Asia de Est şi Mexic.
Deutzia scabra Thunb. (D. crenata Sieb. et Zucc.) – Deuţie scabră. Arbust sub
2 m înlăţime, originar din China, Japonia. Ramuri brun-roşcate, scoarţa se exfoliază în
pieliţe subţiri; muguri ovoidali, puţin comprimaţi, opuşi, cu 4 solzi pubescenţi.
Frunze oblong ovate, acuminate sau obtuze, la bază rotunjite, mărunt crenat-
dinţate, pe ambele feţe verzi-opac, stelat pubescente, scabre, de 3-9 cm lungime, scurt
peţiolate. Înfrunzirea aprilie-mai, colorarea frunzelor în septembrie-octombrie, căderea
lor începe în octombrie-noiembrie. Înfloreşte în iunie-iulie. Flori de 1,5-2 cm în
diametru, petale oblonge, acuminate, albe sau rozii, sepale triunghiulare, caduce la
maturaţia fructelor; inflorescenţa paniculată, erectă, terminală, de 6-12 cm lungime.
Fructul capsulă subglobuloasă, de 5 mm în diametru. Maturaţia în noiembrie (fig.).
Deuţia scabră are o creştere destul de rapidă. Temperament de lumină. Rezistă
la gaze şi fum, puţin pretenţioasă faţă de sol, însă cel mai bine creşte pe sol bogat şi
reavăn. Este sensibilă la geruri mari. Are o mulţime de forme, toate înfloresc cam în
aceeaşi perioadă şi durează cu 5-7 zile mai mult. Soiurile recomandate:
D. s. ‘Plena’ –cu florile albe, la exterior rozii.
D. s. ‘Candidissima’ – cu florile pur albe, bătute.
D. s. ‘Rosea plena’. – cu florile roz, bătute, una din cele mai rezistente forme la
ger.
Decorativitatea “A”. Este un arbust decorativ pentru grupe pe fundalul
gazonului sau ca solitar. Arbust de folosire redusă pe teritoriul ţării.
D. gracilis Sieb. et Zucc. – Deuţie elegantă. Arbust de 1-1,5 m înlăţime,
originar din Japonia. Ramuri flexibile, arcuite; lujeri subţiri, uşor costaţi, iniţial
pubescenţi, apoi glabri, cenuşii-gălbui, muguri alungit ovoidali, ascuţiţi, cu 2 solzi.
Frunze oblong-lanceolate, prelung acuminate, la bază larg cuneate sau rotunjite,
serate; de 3-6 cm lungime, pe faţă cu peri 3-4-radiaţi, pe dos cu peri 6-9-radiaţi,
dispersaţi, peţioli de 6-8 mm lungime, glabri.
 244

Flori de 1,5-2 cm în diametru, petale obovate, albe; sepale scurt triunghiulare,

caduce; filamentele staminale cu denticuli scurţi, patenţi; stilul mai lung ca staminele.
Inflorescenţa erectă, de tip panicul sau racem, de 4-9 cm lungime. Fructul capsulă
subglobuloasă (fig. ). Înfloreşte în iunie-iulie.
Deuţia elegantă are o creştere rapidă în habitate însorite, suportă seceta. Cel mai
bine se dezvoltă pe sol bogat; este rezistentă la condiţiile urbane. Are importanţă
ornamentală pe primul plan, la balustrade, în jurul arborilor înalţi, dar şi în ghivece.
Specie de folosire redusă.
D. lemoinei Lemoine. – Deuţia-Lemuan. Arbust până la 2 m înlăţime, de
origine hibridă D. gracilis x D. parviflora. Ramuri cu scoarţă brună, care se exfoliază;
lujeri de culoare roşie-brună.
Frunze lanceolate, acuminate, cuneate, serate, de 3-6 cm lungime, pe ambele
feţe verzi, cu peri 5-8-radiaţi.
Flori albe, de 1,5-2 cm în diametru, stamine în partea superioară dinţate.
Inflorescenţa panicul erect de 3-8 cm, lungime. Înfloreşte în iuni-iulie, maturaţia în
octombrie (fig. 117).
Fiind de origine hibridă, are dimensiuni mai mari şi este mai rezistentă. Florile
sunt mari şi numeroase, ce-i redau Deuţiei-Lemuan o decorativitate înaltă. Specie de o
folosire largă în parcuri şi grădini, în grupe şi borduri.
Genul Hydrangea L. – Hortenzia (Hidrangea).
Arbust, uneori liană, rareori arbore, cu frunze simple, dinţate, lobate, peţiolate,
dispuse altern. Flori dispuse în corimbe terminale sau panicule, cele din mijlocul
capitulului bisexuate, cele marginale sterile, cu sepale petaloide, stamine 10 (8-20),
ovar 2-5-locular, cu numeroase ovule, stile 2-5, libere sau unite la bază; la formele de
cultură toate florile sunt sterile.
Fructul capsulă dehiscentă, cu numeroase seminţe mici, aripate.
Genul include 35 de specii, răspândite în Asia de Est şi Sud până la insula Iava
şi munţii Himalai, inclusiv în America de Nord şi Sud. Denumirea genului presupune
că speciile acestui gen sunt iubitoare de umiditate.
Hydrangea cinerea Sall. – Hortenzie cenuşie. Arbust originar din sud-estul
Americii de Nord. Are înlăţimea până la 2 m, ramuri rotunjite, frunze uşor cordate,
 245

serate, pe faţă verzi-deschis, pe dos griseu-tomentoase, scurt peţiolate, de 6-15 cm

lungime. Inflorescenţa capitul globulos, de 8-20 cm în diametru, cu puţine flori albe,
sterile. Iernile cu multă zăpadă le suportă uşor; gerurile mari provoacă îngheţarea
crengilor de 2-3 ani. Dar îşi revine şi în condiţiile umidităţii suficiente înfloreşte
abundent. Forma cultivată:
H.c. ‘Sterilis’ – formă cu flori sterile, adunate în inflorescenţe cu diametrul de
10 – 20 cm. Decorativitatea „A”. Pentru grădini private.
H. macrophylla (Thunb.) DC. – Hortenzie cu frunza mare. Arbust originar din
China şi Japonia. Atinge înlăţimea de 4 m (în Moldova 1 m.), lujeri glabri, de culoare
griseu-galbuie. Frunze obovate, uneori lat eliptice sau ovate, scurt acuminate, la bază
lat cuneate, măşcat obtuz dinţate, scurt peţiolate, de 7-15 cm lungime. Florile sunt
albastre sau roz, uneori albe, în înflorescenţe rotunde racemoase, de 15–20 cm în
diametru. Specia nu este folosită în horticultura peisageră. În cultură se foloseşte
forma:
H.m. ′Hortensia′ – cu flori albastre sau rozii, sterile, petale ovale, frunze
eleptice.
Specia H. macrophylla şi multiplele-i forme îngheaţă până la nivelel solului, dar
în fiecare an îşi revine; partea subterană a tulpinii dă o creştere mare până la înflorire
în a doua jumătate a sezonului vegetativ. Culoarea florilor se schimbă în albastră, dacă
solul este acid (pH ≈ 5). Nu se recomandă udatul cu apa alcalină. Pentru ca culoarea
florilor să fie albastră-intens, în sol se întroduce soluţie de 2% de sulfat de aluminiu.
Decorativitatea „A”. Pentru grădini private. Înmulţirea vegetativă prin butaşi.
H. paniculata Sieb. – Hortenzie paniculată. Arbust sau arbore de tale mică,
originar din China, insula Sahalin, Japonia. Atinge 2- 3 m înlăţime, ramuri roşii-brune,
glabre sau uşor pubescente.
Frunze eliptice sau ovate, lung acuminate, cu baza lat-cuneată, vânjoase, pe faţă
verzi-închis, glabre sau dispers piloase, pe partea inferioară mai deschis, nervuri dens-
păroase, lamina rar-păroasă, lungi de 5-15 cm. Flori femele cu petale albe, caduce,
ovar semisuperior, cu 2-3 stile; Flori mascule cu 10 stamine; flori sterile din 4 sepale
albe, eliptice. Înfloreşte în august-septembrie. Foarte pretenţioasă la condiţiile de
 246

creştere, necesită umiditate şi sol fertil. Posedă calităţi ornamentale excepţionale.

Decorativitatea „A”. Pentru grădini private.

Genul Philadelphus L. – Sirinderică, Jasmin-de-grădină.

Arbust de 2-4 m înlăţime, tulpină dreaptă, la vârf ramificată, coroană ovoidă;
ramuri cenuşii sau brune-cenuşii; lujeri tetramuchiaţi, la început verzi, apoi gălbui sau
cafenii; glabri sau slab pubescenţi; muguri mărunţi, cu solzi imbricaţi, ascuţiţi.
Frunze ovate sau lanceolate, întregi sau denticulate, uneori coriacee, verzi-
deschis-opac.
Flori tetramere, cu multe stamine, inflorescenţă relativ mare, de 2-5 cm în
diametru, albe sau albe-crem aromate. Fructul capsulă tetravalvată cu numeroase
seminţe.
Genul include cca. 260 de specii (20 de genuri), răspândite în Asia Orientară şi
America de Nord.
Pe teritoriul Moldovei se cultivă cca 20 de specii şi multe varietăţi, majoritatea
forme hibride. Se deosebesc prin rezistenţa la ger, durata perioadei de înflorire,
habitusul arbustului etc. În sortimentul recomandat de Sirinderică decorativă sunt
incluse formele cele mai decorative, rezistente la ger, arşiţă şi diferite tipuri de sol (mai
bine cresc pe soluri cernoziomice), cresc la semiumbră, cu o înflorire abundentă în
plină lumină (specifice pentru diverse zone), în sudul republicii. Formele de
Sirinderică timp de vară necesită udare.
Aceşti arbuşti decorativi se folosesc în orice spaţii verzi, în grupe mici sau mari,
solitari în primul sau al doilea plan, alei sau la formarea gardurilor vii.
Phyladelphus coronarius L. – Iasomie, Lămâiţă. Arbust originar din Europa
Occidentală. Atinge înlăţimea până la 3 m, rădăcină superficială, tulpină dreaptă;
scoarţă brună, cu crăpături, coroană compactă; lujeri la început pubescenţi, apoi glabri.
Frunze oblong-ovate, acuminate, opuse, la bază rotunjite sau cuneate,
denticulate, de 4-8 (10) cm lungime.
Flori albe-gălbui, de 2,5-3,5 cm în diametru, petale ovate, stile parţial
concrescute. Inflorescenţa racem din 5-9 flori, foarte mirositoare. Fructul capsulă cu
numeroase seminţe mici (fig. 119). Înfloreşte în iunie.
 247

Ph. c. ‘Aurea’ – înfloreşte primăvara, cu frunze galbene-aurii.

Ph. c. ‘Nana’ – arbust compact până la 1 m.
Phyladelphus coronarius este rezistent la condiţiile climatice din zona
temperată. Mai bine se dezvoltă în habitate cu umezeală suficientă. Rezistă condiţiile
urbane. Se foloseşte în toate tipurile de spaţii verzi. Decorativitatea „B”. Arbust de
folosire largă.
Ph. lemoinei Lemoine – Sirinderică Lemuan. Arbust de 2-3 m înlăţime, de
origine hibridă (P. microphyllus x P. coronarius). Tulpini mai multe de la bază; scoarţă
crăpăcioasă, se exfoliază.
Frunze ovate sau ovat-lanceolate, acuminate, cu denticule pe margini, de 1,5-
4(6) cm lungime, pe faţă verzi-opac, glabre sau dispersat-pubescente cu peri, pe partea
inferioară mai dens pubescente, îndeosebi pe nervuri.
Flori albe, semiinvolte, de 2,5-4 cm în diametru, câte 3-4 (7) în raceme pe
microblaste axilare, cu miros puternic plăcut. Înfloreşte în mai-iunie (fig. 120).
Sirinderica Lemuan este o specie arbustivă, rezistentă la iernile şi insolaţiile de
vară. Necesită o umiditate mai mare a solului, care stimulează o înflorire abundentă.
Cele mai răspândite forme cultivate de Sirinderică Lemuan sunt următoarele:
Ph. l. ‘Avalanche’ – cu florile mari, simple, aromate.
Ph. l. ‘Albatre‘ – cu florile până la 4 cm în diametru, puternic involte.
Ph. l. ‘Mont Blanc’ – formă cu înflorire abundentă, flori mari involte, aromate.
Ph. l. ‘Virginal’ – cu flori foarte mari (sub 6 cm în diametru), albe-albe, puternic
involte.
La Staţiunea silvică Lipeţk (Rusia, prof. N. Vehov) prin metoda de hibridare
distantă au fost obţinute cca. 28 de soiuri şi hibrizi de Sirinderică. În Moldova au
trecut aclimatizarea: „Akademik Komarov”, „Zoia Kosmodemianskaia”,
„Komsomoleţ”, „Snejnaia Burea”, „Elbrus”, „Karlik”, „Piramidalnîi”. Aceşti hibrizi se
deosebesc prin habitus, îndeosebi prin abundenţa înfloririi, dimensiunile florilor,
involtitate şi mirosul puternic plăcut. Toate soiurile de Sirinderică sunt rezistente la
condiţiile climaterice ale Moldovei. Se cultivă în toate tipurile de spaţii verzi.

Fam. Grossulariaceae A. P. de Candolle.

 248

Include 1 singur gen (Ribes) cu cca. 150 de specii.

Genul Ribes L. – Coacăz.

Arbust cu tulpină şi lujeri netezi sau cu spini, scoarţa se exfoliază în plăci mici
sau în fâşii lungi. Muguri cu numeroşi solzi coriacei. Frunze palmat-lobate, dinţate,
dublu dinţate sau serat-dinţate, peţiolate, dispuse altern. Flori bisexuate, rar unisexuate,
petalele mai mici decât sepalele; stamine 2, concrescute până mai sus de mijloc.
Fructul bacă cu multe seminţe.
Ribes aureum Pursh. – Coacăz auriu. Arbust originar din America de Nord, cu
înălţimea până la 2 m; lujeri roşii, glabri sau pubescenţi.
Frunze trilobate, lobi 2-3 dinţaţi, la bază cuneate, sub 5 cm lungime şi 6 cm
lăţime.
Flori cu receptacul trilobat, cu lungimea până la 1 cm, stile persistente, petalele
mai scurte sepalele, de culoare roşie-oranj; inflorescenţă racem cu 5-15 flori. Fructul
bacă mustoasă, globulară, de culoare purpurie sau neagră, de 6-8 mm în diametru, cu
2-20 seminţe. Masa a 1000 de seminţe este de 1,5-2,8 g. Înfloreşte în luna mai (fig.
121).
Coacăzul rezistă la ger, secetă, dar este pretenţios la sol, preferă solurile uşoare,
într-o anumită măsură sărăturile.
Are importanţă ornamentală, fiind apreciat pentru înflorirea şi înfrunzirea
devreme. Se cultivă solitar sau grupe mici.
Ord. Rosales.
Fam. Rosaceae Juss.
Fam. Rosacee include toate formele vitale – arbori, arbuşti, semiarbust, ierburi.
Au frunze simple sau compuse, alterne sau opuse. Flori bisexuate, rareori unisexuate,
pentamere, actinomorfe; receptacul excrescut, formând un hipantiu tubuliform sau
crateriform, periant dublu, stamine şi carpele de 2-3 ori mai multe ca sepale; ovar
superior, rar inferior; inflorescenţe racemoase sau corimbe, cime. Fructe variate,
compuse, multiple, concrescute cu receptaculul, cărnoase, nucule, folicule, drupe.
Fam. Rozacee include cca. 100 de genuri şi peste 3000 de specii, răspândite pe
toată suprafaţa globului şi se împarte în 7 subfamilii, din care 6 se cultivă în Moldova:
 249

Spiraeoideae, Quillajeoideae, Rosoideae, Maloideae, Prunoideae, Prinsepioideae. În

flora Moldovei cca. 140 de specii, în cultură cca. 50.
Subfam. Spiroideae Agardh.
Genul Physocarpus Maxim. (Spiraea opulifolius L.) – Taulă falsă.
Include arbuşti cu tufă densă; scoarţa cafeniu-surie, se exfoliază în fâşii lungi.
Frunze palmat tri- pentalobate, dinţate, peţiolate, dispuse altern, glabre sau pubescente.
Flori albe sau rozii, pentamere; caliciul larg deschis, petalele mai lungi ca sepalele;
stamine 20-40, pistile 1-5; inflorescenţa corimb; Fructul foliculă compusă; seminţe
pietroase. Genul include 10 specii, răspândite în Asia de Est şi America de Nord. În
Moldova au fost introduse 4 specii.
Physocarpus opulifolius (L.) Maxim. – Taulă opulifolie. Arbust originar din
America de Nord. Înlăţimea până la 3 m, cu multe tulpini viguroase, la vârf uşor
nutante, coroana semi-rotundă, scoarţa roşcată, care se exfoliază în fâşii.
Frunze rotund-ovate, 2-5-lobate, pe margini serat-dinţate, de 3-8 cm lungime, pe
faţă verzi, pe dos mai deschis; stipele caduce. Înfruzeşte în aprilie-mai. Colorarea
frunzelor în septembrie- octombrie. Căderea frunzelor tot în aceeaşi termeni.
Flori cu petale albe sau rozii; stamine cca. 30, anterele roşii, pistile 3-5.
Inflorescenţa de tip corimb. Înfloreşte în mai-iunie. Fructul din 5 folicule dehiscente,
unite la bază, la vârf ascuţite cu un rostru, la maturaţie se desfac în câte 2 valve,
fiecare cu 2-3 seminţe lucioase. Coacerea fructelor are loc în iunie-iulie. Păstăile
bombate, toamna, se înroşesc) (fig. 123).
Physocarpus opulifolius este o specie cu creştere rapidă; rezistentă la ger, mai
puţin pretenţioasă faţă de sol, suportă seceta, fumurile şi gazele, tunsul şi formarea
coroanei.
Se cultivă în zona forestieră (de la zona de câmpie, până la habitate mai înalte).
Specie obişnuită în parcuri. Înalt se apreciază pentru contrastul frunzişului său verde-
galben alături de alte grupe de arbuşti cu frunzişul mai întunecat; se cultivă în liziere şi
garduri vii.
Decorativitatea “C”. Este recomandată pentru regiunile de centru şi sud.
Folosire redusă. Formele ornamentale mai răspândite:
 250

Ph. o. ‘Lutea’ Zabel. – arbust cu frunzişul galben-aprins, apoi devine galben-

argintiu.
Ph. o. ‘Aurea-marginata’ hort. – cu frunzişul auriu-închis.

Genul Sorbaria A. Br.

Include cca. 10 specii arbustive, răspândite în Asia. Caracterele genului
corespund cu cele ale speciei.
Sorbaria sorbifolia (L.) A. Br. Răspândit în Siberia, Japonia, China. Arbust de 2
(3) m înlăţime. Tulpina la bază repentă; ramuri erecte sau ascendente, la început
păroase, apoi glabre, brune; drajonează, formând fruticete (tufărişuri); lujeri angulaţi,
geniculaţi, fragili, cenuşii-gălbui.
Frunze imparipenat-compuse, lungi de 12-30 cm, foliole, îngust ovate,
acuminate, la bază îngustate, serate sau dublu serate, până la 5 cm lungime şi 1,2 cm
lăţime; stipele lanceolate, întregi, ciliate. Înfrunzirea în martie-mai. Colorarea frunzelor
în august-septembrie. Căderea frunzelor în septembrie-octombrie.
Flori bisexuate, pentamere, receptacul disciform, sepale triunghiulare, reflecte,
petale ovate, albe; stamine 40-50, carpele concrescute la bază, slab păroase. Înfloreşte
în iunie-iulie. Inflorescenţa panicul, cu lungimea până la 30 cm, mirositoare. Fructul
foliculă, cu vârful curbat şi 1-2 seminţe (fig. 124). Se înmulţeşte uşor prin butaşi.
Arbust cu creştere rapidă, rezistent la secetă, ger, soluri grele, umede.
Tolerant la lumină, suportă umbrirea, dar pentru înflorire are nevoie de soare.
Specie ornamentală în zona de silvostepă. Arbust decorativ cu frunze verzi-aprins şi cu
flori paniculate, cu o aromă plăcută. Este recomandat pentru cultivarea în grupe,
liziere, crângurile rare, în spaţiile verzi, inclusiv pentru mascarea unor pante, a unor
pereţi, pe soluri nisipoase.
Decorativitatea “B”, folosire largă pe tot teritoriul republicii.

Genul Spiraea L.
Arbuşti de 0,5-2,5 m înlăţime, cu tulpina erectă, ascendentă sau procumbentă,
scoarţa brună-deschis sau brună-închis, se exfoliază longitudinal, lujeri glabri sau
pubescenţi, de culoare verde-deschis, gălbuie sau cafenie-roşcată. Discul lobat,
 251

frunzele simple, de la lanceolate, până la orbiculare, întregi sau lobate, cu margini

crenate sau serate, scurt peţiolate, dispuse altern. Flori albe, rozii, purpurii, hipantiul
crateriform sau campanulat, format din receptaculul mult crescut, partea inferioară a
periantului şi staminelor; cu 5 sepale, petalele rotunde sau alungite; stamine 15-60;
ovarul superior din 5 carpele libere sau concrescute la bază. Inflorescenţa racem,
corimb sau panicul. Fructul foliculă dehiscentă cu seminţe foarte mici. Genul include
cca. 90 de specii, răspândite în zonele de silvostepă, stepă, semideşert şi subalpină a
Emisferei de Nord.
Mai jos sunt enumerate speciile şi formele acestui gen, cele mai decorative şi
nepretenţioase. Acest gen, fiind răspândit pe tot teritoriul republicii în perioadele de
secetă necesită udatul.
Taula este un gen cu specii foarte decorative atât prin florile, forma şi mărimea
habitusului, cât şi perioadele de înflorire. Sunt mult folosite în spaţiile verzi: pentru
garduri vii de diferite înălţimi, în grupe monospecifice, în amestecuri la lizieră sau loc
deschis.
Spiraea arguta Lbl. – Cununiţă argută. Arbust de origine hibridă (S.
thumbergii x S. multiflora), întâlnit în cultură, cu înlăţimea până la 2 m. Lujeri striaţi,
pubescenţi, de culoare cafenie.
Frunze lanceolate până la îngust obovate, la bază cuneate, dinţate sau dublu
dinţate, de 3-4 cm lungime, cu 3-5 perechi de nervuri laterale, scurt peţiolate, tinere
păroase, apoi glabre, verzi-lucioase. Înfrunzirea în aprilie-mai, colorarea şi căderea
frunzelor în septembrie-octombrie.
Flori mici, sub 8 mm în diametru, petale subrotunde, discul lobat; inflorescenţa
corimb umbeliform. Înfloreşte în aprilie-mai. Fructul foliculă dehiscentă (fig. 125).
S. bumalda Burv. – Cununiţă Bumald. Arbust sub 75 cm înlăţime de origine
hibridă (S. japonica x S. albiflora). Lujeri striaţi, glabri. Frunze ovat-lanceolate, dublu
serate, de 5-8 cm lungime, glabre. Înfrunzirea în aprilie-mai, colorarea frunze în
august-septembrie şi căderea în septembrie-octombrie.
Flori albe până la roz-sanguine, sepale patente, înforirea în iunie-august.
Coacerea fructelor în august-septembrie, foliculele concrescute la bază sau până la
jumătate. Specie hibridă cu caractere foarte variabile. Formele decorative cultivate:
 252

S. a. ‘Anthony Watere’.
S. a. cantoniensis Lour. – Taulă de Canton. Arbust originar din China şi
Japonia. Atinge înlăţimea până la 1,5 m, ramuri lungi, subţiri, arcuite, lujeri fin striaţi,
cafenii-roşiatici, cei de 2 ani cenuşii, muguri mici îngust ovoidali, ascuţiţi, cu 4 solzi
pubescenţi.
Frunze alungit romboidale, ± acute, cuneate, cu marginea dinţată, la bază întregi,
de 3-5,5 cm lungime şi 2 cm lăţime, cele de pe lujerii floriferi de 2-3 cm lungime,
scurt peţiolate, pe faţă verzi-închis, pe dos verzi-palid-albăstrii; cu 4-6 perechi de
nervuri. Înfrunzirea în aprilie, colorarea căderea frunzelor în septembrie-octombrie.
Flori cu petale rotunde până la alungit rotunde, mai lungi ca sepalele, albe; de
cca. 1 cm în diametru, inflorescenţa corimb des. Înfloreşte în mai-iunie. Foliculele
erecte (fig. 125).
S. crenata L. – Cununiţă crenată. Arbust autohton, cu talia până la 1 m
înlăţime, răspândire generală (Europa Centrală şi de Sud, Caucaz). În Moldova este
foarte rară, detectată în raionul Făleşti, partea de jos a dealului Măgura, în fitocenoză
de stepă, exemplare aparte se întâlnesc şi în stepa Bugeacului împreună cu alţi arbuşti
(sânger, măceş, migdal pitic, porumbar). Tulpini erecte; ramuri laterale oblice sau
pendule; lujeri fin obtuz costaţi, tineri pubescenţi, bruni-roşiatici, mai târziu cenuşii,
muguri lat ovoidali, ± pubescenţi, de 1-1,5 mm lungime.
Frunze oblong-ovate, întregi sau crenate, verzi-cenuşii, pe dos mai deschis, de
1,5-3,5 cm lungime, cele de pe lujerii florali, mai mici şi întregi, cu o nervură mediană
şi 1-2 perechi de nervuri laterale.
Flori albe-maculat, de 5-8 mm în diametru, scurt pedunculate, petale rotund
obovate, sepale erecte oblong triunghiulare, mai lungi ca petalele, inflorescenţa corimb
compact din 10-12 flori, de 2-7 cm lungime. Înfloreşte în mai-iunie. Foliculele de 2-3
mm lungime cu stilul erect (fig. 126).
S. hipericifolia L. – Cununiţă hipericifolie. Arbust răspândit în Europa şi Asia.
Înlăţimea de 0,5-1,5 m. În Moldova se întâlneşte foarte rar, este detectată în stânga
Nistrului pe pante calcaroase în asociaţii arbustive.
Tulpină erectă, ramuri florifere arcuite; scoarţă brună-închis, muguri turbinaţi.
 253

Frunze obovate sau lanceolate, cu vârful obtuz şi baza cuneată, întregi sau (la
lujerii sterili) cu 2-5 denticule la vârf; de 1-3,5 cm lungime, glabre, pe faţă verzi-
cenuşii, pe partea inferioară verzi-albăstrui-deschis, scurt peţiolate.
Florile de 5-8 m în diametru, petale obovate până la ovate, mai lungi ca
staminele, sepale triunghiulare, erecte sau patente; Ovarul cu stile divergente.
Inflorescenţa corimb cu 4-10 flori. Folicule obtuze, divergente, glabre sau pubescente.
Înfloreşte în mai (fig. 127).
Specie rezistentă la secetă, iubitoare de lumină, creşte pe soluri de stepă,
grohotişuri.
S. macrantha Zbl. – Cununiţă macrantă. Arbust de origine hibridă (S.
japonica x S. semperflorens). Frunze oblng-ovate, acuminate, dublu serate, cu
lungimea până la 8 cm şi 4,3 cm lăţime. Flori până la 10 mm în diametru, sepalele
fructului patente şi cu vârful reflex.
S. media Fr. Schmidt. – Cununiţă medie. Arbust răspândit în Europa şi Asia
(Siberia până la Enisei, Altai, Asia Mijlocie). În Moldova este menţionată în partea de
nord-vest pe pantele calcaroase ale râuleţului Racovăţ. Atinge până la 1,6 m înlăţime,
ramuri erecte, spre vârf aplecate, glabre; scoarţă brun-roşcată, exfoliantă; lujeri striaţi,
galbeni-cafenii; muguri mici, comprimaţi, acuţi, cu solzi imbricaţi.
Frunze oblong-eliptice, cuneate, de 4-5,5 cm lungime, la lujerii floriferi frunzele
întregi, pe cei vegetativi măşcat-dinţate la vârf; verzi, pe partea inferioară mai deschis;
scurt peţiolate.
Flori pedunculate, de 7-9 mm în diametru, sepalele îndreptate orizontal, alungit
triunghiulare, petalele mai scurte ca staminele; inflorescenţa corimb multiflor, 3-8 cm
lungime Foliculele erecte (fig. 128).
S. nudiflora Zbl. – Taulă nudifloră. Arbust de origine hibridă (S. bella x S.
chamaedryflora). Are înlăţimea până la 1,5 m, lujeri costaţi, scurt păroşi, de culoare
cafenie-deschis; muguri cu vârful brusc acut şi ciliat. Frunze ovate, acuminate, dublu
serat-dinţate, de 4-7 cm lungime, pe faţă verzi-închis, pe dos mai deschis,
glaucescente, dispers pubescente pe margini şi nervuri. Înfrunzirea în luna aprilie,
frunzele se colorează în august-septembrie, căderea în septembrie-octombrie.
 254

Flori albe-rozii cu petale lat obovate, aproape de 2 ori mai scurte decât
staminele, sepalele brusc recurbate în jos. Înfloreşte în mai-iunie. Foliculele divergente,
cu stile ciliate pe sutura internă. Coacerea în iulie-septembrie.
S. prunifolia Sieb. et Zucc. – Cununiţă prunifolie. Arbust originar din China.
Atinge înlăţimea până la 3 m; ramuri subţiri, virgate; lujeri costaţi, pubescenţi; muguri
turbinanţi.
Frunze oblong-ovate până la eliptice, spre vârf acute, la bază îngustate şi întregi,
în rest mărunt serate, de 3-4,5 cm lungime, dispers păroase, peţiolii de 2-3 mm
lungime; înfrunzirea are loc în aprilie-mai, colorarea frunzelor în august-octombrie,
căderea în septembrie-noiembrie. Flori albe, pedicelate, de 8 mm în diametru, petale
obovate, mai lungi ca staminele, sepale alungit triunghiulare, patente, la fructe reclinate
sub un unghi drept, ovar cu stile divergente. Inflorescenţa umbelă sesilă, din 3-6 flori
înconjurate de o rozetă de mici frunze. Înfloreşte în aprilie-mai. Foliculele mult
divergente, cu stile scurte (fig. 125).
S. salicifolia L. – Cununiţă salicifolie. Arbust de 1-2 m înlăţime, răspândit în
Europa Centrală, Siberia, America de Nord. Ramuri erecte, glabre, brune-gălbui;
scoarţa se exfoliază în fibre; lujeri netezi sau striaţi; muguri plat ovoidali sau ovoid-
conici, mici, acoperiţi cu 2 solzi păroşi.
Frunze oblong-lanceolate până la eliptice, acuminate, la bază cuneate, serate sau
dublu serate, de 4-10 cm lungime, scurt peţiolate, pe faţă glabre, pe dos tomentoase
mai ales pe nervura principală. Înfrunzirea în aprilie-mai, colorarea în august-
octombrie, căderea în septembrie-octombrie.
Flori albe sau roz, de 8-12 mm în lăţime, sepale triunghiulare erecte; petale
rotunjite, lat ovate, de 2 ori mai scurte ca staminele. Inflorescenţa paniculiformă,
cilindrică sau piramidală, de 10-15 cm lungime. Înfloreşte în iunie-august. Foliculele
eliptice, la bază puţin concrescute, coacerea în august-octombrie. (fig. 126).
S. thunbergii Sieb. – Taula Tunberg. Arbust oiginar din China şi Japonia, de
0,5-1,5 m înlăţime, compact ramificat, cu ramuri subţiri, răsfirate; lujeri costaţi, la
început pubescenţi, muguri globuloşi.
 255

Frunze liniar-lanceolate, acuminate, cuneate, la bază întregi, sub 3-4 cm

lungime, scurt peţiolate, atroverzi. Înfrunzirea în aprilie-mai, colorarea frunzelor în
septembrie, căderea în septembrie-noiembrie.
Flori albe, cu sepale alungit triunghiulare erecte, petale ovate, mai lungi decât
sepalele şi staminele. Înfloreşte în aprilie-mai. Inflorescenţa umbelă din 3-5 flori sesile,
la baza cu o rozetă de frunze mici; foliculele obtuze, divergente, cu stile reclinate
înafară (fig. 129).
S. trilobata L. – Cununiţă trilobată. Arbust răspândit în Siberia, China de
Nord, Coreea. Tulpina atinge 1,5 m înlăţime, lujeri fin striaţi, glabri, de culoare
cenuşie-cafenie-deschis; muguri obtuz piramidali, cu solzi ciliaţi.
Frunzele, la lujerii vegetativi, romboidal-ovate, la vârf rotunjite, 3-5-lobate, cu
baza trunchiată sau uşor cordată, de 2,5-3 cm lungime, scurt peţiolate, glabre, pe dos
glaucescente, cele de pe lujrerii florali ovale, întregi sau crenate.
Flori albe, de 5-8 mm în diametru, sepale triunghiulare, îndreptate orizontal,
petale rotunjite; discul floral lobat, galben. Inflorescenţa umbelă sau corimb, multiflor,
sub 2 cm lungime sau sesilă. Foliculele de 2-5 mm lungime, obtuze. Înfloreşte în luna
iunie.
S. trichocarpa Nakai – Cununiţă trihocarpă. Arbust originar din Coreea. Are
înlăţimea până la 2 m. Tulpini puternice, îndoite în sus; lujeri costaţi, glabri; muguri
turtiţi, curbaţi spre axa lujerului, prevăzuţi cu 2 solzi.
Frunze lanceolate, acute, întregi sau la vârf dinţate, compacte, de 2,5-5 cm
lungime, scurt peţiolate. Înfrunzirea în aprilie-mai, colorarea frunzelor în septembrie-
octombie, căderea în octombrie-noiembrie.
Flori albe, sepale triunghiulare, acute, puţin patente sau erecte, petale
subrotunde. Înfloreşte în mai-iunie. Inflorescenţele panicule corimbiforme. Foliculele
erecte, cu stile, Coacerea în septembrie-octombrie.
S. vanhouttei (Briot) Zabel. – Cununiţa Vanhut. Arbust de origine hibridă (S.
cantoniensis x S. trilobata), cu talia până la 2 m înlăţime, ramurile florifere arcuit
pendule, lujerii obtuz costaţi, tineri violacei, apoi roşii-bruni, muguri mici, ovoidali,
dispuşi perpendicular pe lujeri, cu solzi ciliaţi.
 256

Frunze romboidal-ovate, acute, lat cuneate, incis dinţate, 3-5-lobate, glabre, de

3-4,5 cm lungime, cu 3-4 perechi de nervuri sau 3 nervuri principale, pe faţă verzi-
închis, pe partea inferioară verzi-albăstrii; peţioli de 7-8 cm lungime.
Flori albe, petale ovate, de 2 ori mai lungi decât staminele, sepale triunghiulare,
erecte până la patente. Inflorescenţe umbele terminale. Înfloreşte în lunile mai-iunie.
Fructul foliculă erectă, cu stile erecte (fig. 128).
Subfamilia Rosoideae Focke.
Include cca. 50 de genuri şi 1700 de specii.

Genul Kerria DC.

Genul include 1 singură specie.

Kerria japonica (L.) DC. – Kerie japoneză. Arbust originar din China, cu talia
până la 3 m înlăţime, tulpini erecte, la vârf puţin deflexe; scoarţa la bază brună, mai
sus verde; ramuri relativ scurte, orizontal descendente.
Frunze alterne, lanceolate, acuminate, la bază uşor cordate, lat-cuneate sau
rotunjite, incis lobate, marginile serat-dinţate, peţiolate, de 2-10 cm lungime şi 1,5-5
cm lăţime, verzi-deschis, pe partea inferioară pubescente, stipele caduce; toamna aurii.
Înfrunzirea în aprilie-mai, colorarea frunzelor în septembrie-octombrie, căderea în
octombrie.
Flori solitare, involte, galbene-aurii, de 3-4,5 cm în diametru, scurt pedunculate;
sepale întregi, stamine numeroase, de 2 ori mai scurte decât petalele, subrotunde sau
alungite. Înfloreşte în lunile mai-iulie. Fructul multidrupă cărnoasă. (fig. 130).
Tolerantă la lumină, creşte pe habitate însorite, necesită un sol bogat, umed.
Rezistă la condiţiile urbane. În iernile geroase îngheaţă o parte din lăstarii
supratereştri, dar tufele îşi revin uşor.
Keria japoneză este decorativă prin lujerii verzi şi florile aurii abundente,
inclusiv prin durata foarte lungă de înflorire. Se recomandă pentru cultivarea în centrul
şi sudul republicii, ca solitară şi în grupe pe fundalul gazoanelor, la partere şi liziere.
Decorativitatea “B”. Forma horticolă răspândită:
K. j. f. ‘Pleniflora’ Witte. – cu florile bătute.
 257

Genul Rhodotypus Sieb. et Zucc.

Genul include 1 singură specie.

Rhodotypos kerrioides Sieb. et Zucc. Arbust, originar din Japonia şi China.

Este viguros, cu talia de 2-5 m înlăţime, tulpina ramificată, coroana lată, ramurile de
culoare brună-întunecat.
Frunzele dispuse opus, ovate sau lanceolate spre vârf, acuminate, cu marginile
acut dublu-serate, de 4-8 cm lungime, scurt peţiolate, pe faţă verzi-închis, glabre, pe
partea inferioară la început pubescente, verzi-deschis. Înfrunzirea în lunile aprilie-mai,
colorarea frunzelor în octombrie, căderea în octombrie-noiembrie.
Flori albe, cu diametrul de 3-5 cm, solitare, terminale. Caliciu dublu, cu 8 sepale
bracteiforme, 4 interne, serate, persistente şi 4 externe mai mici; petale albe în număr
de 4, subrotunde, scurt unghiulate. Androceul din stamine numeroase; ovare 4.
Înfloreşte în aprilie-iunie. Fructul drupă uscată, cu suprafaţa reticulată sau globuloasă,
de cca. 7 mm în diametru, neagră, lucioasă, câte 4, încorolănjurate de sepale
persistente (fig. 131). Maturaţia în august-septembrie.
Se înmulţeşte prin butaşi şi seminţe. Rezistă iernile moderate, nu cele geroase.
Preferă umiditatea, nu suportă seceta îndelungată. Se supune la tundere.
Arbust decorativ prin frunzişul abundent şi florile mate albe. Se cultivă în
parcuri şi grădini, în grupe mici, liziere şi garduri vii.
Decorativitatea “C”, în zonele centrală şi de sud ale republicii. Folosire redusă.

Genul Rosa L. – Trandafir, măceş, roză.

Arbuşti erecţi, agăţători sau procumbenţi, tulpina cu înlăţimea până la 7 m, cu
spini, falcaţi; la formele agăţătoare serpente şi volubile de diferită lungime.
Frunze imparipenat compuse, cu 3-15 foliole, pe margini serate sau biserate,
peţioli ghimpoşi, plani sau canaliculaţi. Stipele ± late, întregi, fimbriate sau penate,
concrescute cu peţiolii.
Hipantiul urceolat-globulos, ovoid sau îngustat într-un gât, deasupra cu discul
glandulos (uneori discul lipseşte). Caliciul foliaceu, sepalele întregi sau penat sectate,
 258

persistente sau caduce. Corola mare, simplă sau involtă, cu petale obovate sau
obcordate. Stamine numeroase, dispuse pe discul hipantial; pistile numeroase, dispuse
liber la fundul hipantiului; ovarul păros, unilocular. Stipele libere sau unite în coumnă,
ieşite din hipantiu.
Flori aromate, solitare sau câte 2-3 (numeroase). Inflorescenţa umbeliform-
paniculată. Fructul nuculă (achenă) monospermă, închise în hipantiul cărnos, de
culoare roşie, purpurie-închis sau neagră, cu dimensiunile de 1-3 (5) cm.
Genul Rosa include cca. 400 de specii şi până la 25000 de forme şi soiuri de
grădină, răspândite în zona temperată şi subtropicală a Emisferei de Nord.
Rosa canina L. – Măceş. Arbust autohton, răspândit aproape în toată Europa,
Asia de Vest, Africa de Nord. În Moldova se întâlneşte pretutindeni pe liziere şi poiene
în toate tipurile de pădure (aride şi subaride de stejar pufos, stejar, plop, cireş şi
mesteacăn, păduri de stâncă şi pe pantele calcaroase deschise). Atinge înlăţimea de 3
m, tulpină ramificată, cu spini puternici, muguri mici, roşii.
Frunze de 7-9 cm lungime, cu 5-9 foliole ovate sau eliptice, ascuţite, la bază
îngustate sau rotunjite, serate sau neregulat biserate; peţioli cu ghimpi mici, uncinaţi.
Florile ambisexe, cu perian dublu, cu diametrul de 3-5 cm, corola din 4-5 petale, roz-
deschis sau albe, deseori involte. Stamine multe, ginecee monocarpelare multe.
Inflorescenţe corimbiforme multiflore. Fructele globuloase sau elipsoidale, roşii sau
stacojii, glabre, de 1,5-2 cm în diametru, comestibile. Este o specie foarte polimorfă cu
numeroase varietăţi şi forme (fig. 132). Fructele sunt bogate în vitamina C, B 1, B2, PP,
carotenă, acizi organici (oleic, linoleic), flavonoizi etc.
Nu suportă umbrirea. Se foloseşte în horticultură ca portaltoi pentru soiurile de
trandafir.
R. multiflora Thunb. – Trandafir urcător, Măceş-de-câmp Arbust urcător,
originar din Coreea, Japonia, China. Tulpina până la 7 m lungime, scoarţa cafenie sau
roşiatică-verzuie; ramurile tinere slab păroase, cu perechi de ghimpi la locurile de
inserţie a peţiolurilor.
Frunze de 5-10 cm lungime, cu 5-7 foliole eliptice sau obovate, dinţate, 2-5 cm
lungime, stipele adânc fimbriate.
 259

Flori de 1,5-2 cm în diametru, inodore, petale albe sau rozii, sepale ascuţite cu
3-4 lacinii liniare, reflexe, caduce. Fructe mici, sferice sau ovoide, roşii cărămizii,
glanduloase (fig. 133). Înfloreşte în lunile iunie-iulie. Drajonează viguros.
R. rugosa Thunb. – Măceş rugos, Roză rugoasă, Rugoză. Arbust, originar din
Extremul Orient, răspândit în China de Nord, Japonia, Coreea. Tulpini erecte, de 1-2 m
înlăţime, ramurile la fel ca tulpinile cu numeroşi ghimpi neuniformi, drepţi şi cu
numeroase acicule sau sete, cu lăstari subterani.
Frunze de 5-20 cm lungime cu 5-9 foliole ovate sau eliptice, pe margini dinţate,
rigide, de 2-5 cm lungime, pe faţă zbârcite, de culoare verde-închis ± lucioase, pe dos
surii-pubescente, glanduloase, proeminent nervate; peţiolul cu rahis păros, acoperiţi cu
ghimpi disperşi; stipele de 2,5 cm lungime şi 1,8-2 cm lăţime, obcordate, slab serate.
Flori mari, de 6-9 cm în diametru, roşii sau roşii-închis cu pedicel de 1-2 cm
lungime, bractee 2, sepalele de 2-4 cm lungime, cu apendici filiformi lăţiţi la vârf,
petalele mari, subrotunde, de 3-4 cm lungime, la vârf uşor cordate. Inflorescenţele din
3-6 flori, uneori flori solitare. Fructul globulos, de 2-2,5 cm, cărnos, roşu, cu sepale
erecte (fig. 134). Înfloreşte în lunile iunie-iulie.

Subfamilia Maloideae Focke (Pyroideae).

Genul Amelanchier Medik.
Include cca. 25 de specii, răspândite în Emisfera de Nord.
Arbori sau arbuşti cu tulpină ramificată, frunze simple, întregi sau dinţate,
peţiolate. Flori solitare sau în raceme, stamine 10-20, pistiluri 2-5. Fructul pomiform,
de 8-10 mm în diametru.

Amelanchier ovalis Medik. – Amelanchier oval.

Arbust de 1-3 m înlăţime, tulpini erecte; lujerii tineri tomentoşi, apoi
glabrescenţi, bruni sau bruni-cenuşii, lucioşi; muguri fusiformi, cu solzi păroşi, cafenii-
roşcaţi.
Frunze ovate, obovate sau eliptice, la vârf şi bază rotunjite, uşor mucronate, slab
cordate sau obtuze, fin crenat serate, pe faţă verzi-închis, pe dos albicios-tomentoase,
 260

alterne, de 2-5 cm lungime, stipele liniare. Înfrunzirea în aprilie-mai; colorarea

frunzelor în august-septembrie, căderea lor în septembrie-octombrie.
Flori tomentoase, cu sepale alungit triunghiulare, persistente; petale albe, îngust
obovate sau cuneat lanceolate, la vârf retuze; stamine (10) 20, gineceul din (2) 5-
carpele, 2-5-locular; inflorescenţa racem din 3-6-flori, sesile, bractee caduce. Înfloreşte
în aprilie-mai. Fructul globulos, până la 10 mm în diametru, cărnos suculent, roşu,
negru matur, acoperit cu pruină, comestibil; seminţe falciforme încovoiate, brune,
lucioase. Coacerea fructelor în iunie-iulie (fig. 135).
Specie puţin pretenţioasă, rezistentă la ger şi secetă, tolerantă la lumină. Specie
ornamentală pe toată perioada de vegetaţie (pentru florile şi coloritul frunzelor), se
cultivă în garduri vii şi liziere. Decorativitatea “B”, în toată republică. Arbust de
folosire largă.
A. florida Lindl. – Amelanchier. Arbust, originar din America de Nord; tulpini
erecte, relativ groase, uneori este un arbore cu talia până la 10 m înlăţime, Scoarţă
cafenie sau cenuşie; lujerii tineri tomentoşi, mai târziu glabri, de culoare cafenie-
roşcată, muguri purpurii.
Frunze ovate până la rotunde, îngustate spre vârf, baza trunchiată sau uşor
cordată, dinţate, de 3-4 cm lungime, peţioli de 1-2,5 cm lungime, stipele liniare.
Flori de 20-30 mm în diametru, sepale lanceolate, ascuţite, persistente, petale
oblanceolate cu rostru, stamine 20, stil 5, concrescute până la mijloc. Fructe
globuloase, cu diametrul de 10-30 mm, seminţele de 5 mm lungime. Înfloreşte în lunile
mai-iunie.

Genul Aronia Pers. – Aronie (Scoruş).

Arbust cu frunze alterne, lanceolate sau ovate, stipele mici, caduce; flori
pentamere, albe sau rozii, dispuse în inflorescenţe corimbiforme; fructul pomiform, de
5-8 mm în diametru, negru sau roşu-închis.
Include cca. 15 specii, răspândite în zona temperată a Americii de Nord.
Aronia melanocarpa (Michx.) Elliot. – Aronie (Scoruş). Arbust până la 2 m
înlăţime, originar din partea de est a Americii de Nord, are lujeri glabri, frunze eliptice,
obovate, lanceolate, la vârf acuminate, pe margini dinţate, verzi-vii, pe partea
 261

inferioară glaucescente, toamna roşiatice; Flori de cca. 12 mm în diametru, în

inflorescenţe racem, câte 12-30, fructul globulos, negru, lucios, de 6-10 mm în
diametru, seminţe brune, rugoase, comestibile (fig. 136). Înfloreşte în lunile mai-iunie.
Specie tolerantă la lumină. Îndură gerurile. Se înmulţeşte prin seminţe (după
stratificare) şi vegetativ.
Reprezintă o decorativitate înaltă prin coloritul roşcat (toamna) şi florille albe
(primăvara). Se aplică şi ca plantă medicinală pentru fructele bogate în vitamine (C şi
P) şi în culturi silvice.

Genul Chaenomeles Lindl. – „Gutui” japonez.

Plante lemnoase decidue sau semi-sempervirescente, arbuşti sau arboraşi, de 1-6
m înlăţime, cu ramuri spinoase sau glabre, muguri mici, cu 2 solzi externi păroşi;
frunze pe margini serate sau crenat-dinţate, peţioli până la 2 cm lungime. Flori de
culoare roşie-stracorolăjie, roz sau albă, solitare sau în raceme scure. Fructul polimorf,
de 3-6 cm, scurt pedunculat, pentaloculare. Se reproduce prin seminţe (toamna şi
primăvara, după stratificare) şi vegetativ (butăşire în verde, marcotaj, altoire). Include
4 specii, răspândite în China şi Japonia.
Chaenomeles japonica (Thunb.) Lindl. – „Gutui” japonez. Arbust de talia
până la 1(3) m înlăţime, cu lujeri spinoşi, la început tomentoşi, mai târziu glabrescenţi,
muguri mici, pubescenţi.
Frunze liniar-lanceolate până la rotunde, acute, spre bază treptat îngustate,
serate, la început roşiatice, apoi verzi-închis, lucioase, pe dos mai deschis, peţiolate,
stipele ovate, serate. Înfrunzirea în aprilie-mai, colorarea frunzelor în august-
septembrie, căderea în septembrie-octombrie.
Florile până la 5 cm în diametru, scurt pedunculate, caliciu campanulat, corola
roşie, roz sau albă. Florile, câte 2-6, în raceme sesile. Înfloreşte în aprilie-mai. Fructe
globuloase, de 2-5 cm în diametru, galbene-verzui, cu numeroase seminţe (fig. 137).
Maturizarea fructelor în septembrie- octombrie.
„Gutuiul” japonez este o specie rezistentă la secetă, ger, umbră, puţin
pretenţioasă faţă de sol, creşte mai bine pe soluri drenate, uşoare. În habitate dechise
înflorirlea trece mai repede din cauza insolării mai intensive.
 262

Suportă tunderea. Decorativitatea “A”, se cultivă pe tot teritoriul ţării. Se

foloseşte pe fundalul gazoanelor, în poiene deschise, în scuaruri în grupe mici sau
solitar, pe marginea balustradelor. Folosire largă. Formele decorative mai frecvent
cultivate sunt următoarele:
Ch. j. ‘Candida’ hort. – cu florile albe;
Ch. j. ‘Grandiflora’ Reh. – cu flori mai mari, albicioase;
Ch. j. ‘Alba’ Lod. – flori albe cu fond roz;
Ch. j. ‘Alba plena’ hort. – cu flori bătute;
Ch. j. ‘Umbelifera’ Sieb. et De Virie – cu flori roz-roşii şi fructe mari;
Ch. j. ‘Rubra grandiflora” hort. – cu flori mari zmeurii;
Ch. j. ‘Ganjadii’ Lem. – cu flori portocalii.

Ch. maulei (Mast.) C.K. Scheid. – „Gutui” japonez, Alămioară. Arbust

originar din Japonia. Atinge până la 2 m înlăţime, ramurile şi lujerii spinoşi, la început
pubescenţi, aspri, mai târziu glabri, bruni-cenuşii.
Frunze lat obovate, acute, cuneate sau rotunde, crenat-dinţate, de 3-5 cm
lungime, pe faţă verzi-închis, lucioase, pe dos mai deschis, scurt peţiolate; stipele
reniforme sau cordate, persistente.
Flori roşii-oranj, de 2,5-3,5 cm în diametru, câte 2-6 în raceme axilare. Fructe
mari până la 5 cm în diametru, de culoare verde-gălbuie. Înfloreşte în iunie (fig. 138).
Ch. x superba Rehd.
Arbust decorativ de origine hibridă (C. japonica x C. maulei), cu flori oranj-
strălucitoare.

Genul Cotoneaster Medic. – Bîrcoace.

Arbust sau semiarbust cu frunze căzătoare sau sempervirescente, tulpini erecte,
culcate sau târâtoare, bogat ramificate; muguri mici, cu solzi imbricaţi. Frunze simple,
întregi, alterne, scurt peţiolate, stipele subulate, caduce. Receptacul campanulat sau
sferic. Flori cu sepale mici, persistente pe fruct, petale rotunjite, erecte sau divergente,
stamine cca. 20, carpele 2-5, concrescute cu partea dorsală de receptacul, în fiecare
lojă două ovule. Fructul drupaceu, cu 2-5 seminţe.
 263

Genul include cca. 60 de specii, răspândite în zonele temperate ale Europei,

Africii de Nord, Asiei.
Este apreciat petnru frumuseţea habitusului frunzelor, florilor şi fructelor. Se
cultivă solitar sau în grupuri, pe mici peluze, stâncării, etc.
Cotoneaster dammeri C.K. Scheid. – Bârcoace-Dammer. Arbust
sempervirescent, originar din China. Are tulpini repente, lujeri la început pubescenţi,
apoi glabri.
Frunze lanceolate, acute sau obtuze cu mucron, cuneate, de 1,5-3 cm lungime,
scurt peţiolate, pe faţă glabre, verzi, lucioase, pe partea inferioară verzi-palid.
Flori de cca. 1 cm în diametru, scurt pedunculate, cu sepale pubescente sau
glabrescente şi petale albe.
Fructul globulos, de 6-7 mm, roşii-aprins, cu 5 seminţe. Înfloreşte în mai-iunie;
maturaţia în octombrie-noiembrie.
Bârcoacele-Dammer, cu tulpinile-i pronunţat târâtoare, întreţese ca un covor
teritoriul de sub el.
C. horizontalis Decne. – Bârcoace orizontal. Arbust semisempervirescent,
originar din China. Are tulpini orizontale, ramuri penat ramificate, dispuse într-un plan;
lujeri bruni-gălbui.
Frunze subrotunde sau lat eliptice, acute, cu mucron, scurt peţiolate, vânjoase,
pe faţă verzi-închis, lucioase, pe partea inferioară dispers, setaceu pubescente, toamna
de culoare roşie sau oranj.
Flori solitare sau câte 2, sesile, rozii. Fructe globuloase, de cca. 6 mm în
diametru, roşii-aprins, cu câte 2-3 seminţe. Masa a 1000 de seminţe este de 8,5-14,5 g.
Fiind o specie puţin pretenţioasă la sol, îndură semi-umbra, rezistă temperaturile
scăzute şi condiţiile urbane, se cultivă în parcuri, grădini, ca gard netuns ş. a.
C. multiflora Bunge – Bârcoace multiflore. Arbust semi-sempervirescent,
creşte spontan în Caucaz, Siberia, Asia Mijlocie, China. Tulpini erecte, ramuri subţiri,
curbate, lujerii tineri tomentos pubescenţi, verzi-gălbui, mai târziu roşii-bruni, lucioşi.
Frunze lat ovate sau eliptice, obovate, la vârf obtuze sau uşor sinuate, cele de pe
lujerii sterili scurt acuminate; pe faţă glabre, verzi-închis, pe dos la început fin,
 264

pubescente, mai târziu glabre. Înfrunzirea în aprilie-mai, colorarea frunzelor în august-

octombrie, căderea în septembrie-octombrie.
Flori cu sepale triunghiulare, ciliate, roşiatice, corola de 1 cm, cu petale rotunde,
patiente. Inflorescenţa corimbiformă, erectă, din 6-20 de flori. Înfloreşte în aprilie-mai.
Fruct aproape rotund, de 3-7 cm, cu 2 seminţe. Coacerea fructelor în august-
septembrie. Masa a 1000 de seminţe constituie 44-75 g.
Bârcoacele multiflore sunt rezistente la secetă şi ger, preferă soluri bogate, nu
este atacat de dăunători şi boli. Este una din cele mai decorative specii cu florile albe
numeroase şi fructele roşii-purpurii.
Decorativitatae “B”, se cultivă pe tot teritoriul ţării. Arbust pentru folosire largă.
C. tomentosa Lindl. – Bârcoace tomentoasă. Arbust de 1-2 m înălţime, creşte
spontan în Europa Centrală şi de Sud-Est, Asia de Vest. Tulpini erecte, lujeri
tomentoşi, galbeni-verzui, mai târziu bruni-verzui, cenuşii tomentoşi.
Frunze ovate până la eliptice, obtuze sau uşor acute, scurt mucronate, de 3-6 cm
lungime, pe faţă verzi, pe dos albicioase sau cenuşii tomentoase, peţiolii de 3-6 mm
lungime.
Receptacul tomentos, flori cu sepale triunghiulare, verzi, tomentoase, petale
rotunjite, scurt unguiculate, rozii sau albe, cu 20 de stamine, gineceul 3-5-carpelar, cu
3-5 stile. Inflorescenţa cimoasă, nutantă sau erectă, cu 3-12 flori. Fructul drupă
globuloasă, 6-8 mm în diametru, roşu-cărămiziu, tomentos. Înfloreşte în aprilie-mai
(fig. 139).

Genul Crataegus L. – Păducel.

Arbori scunzi de 3-5, uneori 10-12 m înlăţime. Trunchi scurt, scoarţă costată sau
crăpăcioasă, exfoliată în mici plăci, de culoare cenuşie, lemnul tare. Coroană rotundă
sau ovoidă, asimetrică; ramuri drepte sau în formă de zig-zag; lujeri spinoşi, muguri
ovoidali sau puţin alungiţi, cu 4-6 solzi.
Frunze ovate sau obovate, subrotunde sau eliptice, întregi, sinuate sau lobate,
alterne.
 265

Flori mici cu sepale scurte şi petale subrotunde, albe, uneori roşii; stamine (5)
10-20 (25), carpele 1-5, ovar 1-5-locular; flori în corimb sau umbelă. Fructul drupaceu,
globulos sau piriform, roşu, galben-oranj sau negru, cu 1-5 seminţe.
Genul include cca. 1250 specii, răspândite în zona temperată a Emisferei de
Nord.

Crataegus crus-galli L. – Păducel. Arbore, uneori arbust, de 3-6 (10) m

înlăţime, originar din America de Nord. Trunchiul scurt, până la 25-30 cm în diametru,
scoarţă lamelară, cenuşie-bună. Coroană globuloasă sau compresată, ramurile sinuate,
erecte sau ± orizontale, la început verzi-brune, mai târziu brune, cu spini numeroşi,
drepţi, foarte tari, până la 6-10 cm lungime, pe ramurile groase spinii sunt ramificaţi şi
ating la lungimea de 15-20 cm. Lujerii cu spini lungi, curbaţi la bază.
Frunze obovate, întregi, la bază cuneate, pe margini serate, coriacee, pe faţă
verzi-închis, pe dos mai deschis, de 2-10 cm lungime, peţiolii sub 1 cm lungime.
Flori de 1,5-2 cm, sepale (2) liniar lanceolate, petale albe, stamine 10, stile 2 sau
1. Inflorescenţa racemoasă. Fructe globuloase sau elipsoidale, comestibile, de 10-15
mm, verzui-închis sau roşii-opac, cu 2 seminţe (fig. 140).
Preferă soluri revene. Creşte repede, suportă condiţiile urbane, seceta, mai puţin
rezistă la ger. Decorativ prin florile albe primăvara, vara prin frunzişul dens şi verde,
toamna prin frunzele colorate în portocaliu şi fructele roşii-coral, care rămân peste
iarnă. Se cultivă ca boschet, izolat sau gard viu.
C. monogyna Jacq. – Păducel monogin. Arbore sau arbust de 3-6 (12) m
înlăţime; spontan în Europa şi Africa de Nord. În Moldova se întâlneşte prin liziere,
poiene, în pădurile de gorun, tufărişuri. Are rădăcină relativ profundă, trunchi scund şi
neregulat, scoarţă cenuşie-verzuie, scoarţă longitudinal brăzdată, solzoasă, brună-
cenuşie. Coroană rotundă, răsfirată sau larg piramidală, uneori coborâtă până la
pământ; ramuri brune-roşiatice, cele tinere cu spini de 1 cm lungime. Lujerii la început
± pubescenţi, mai târziu glabri, verzi-bruni până la bruni-roşiatici; muguri ovaţi
globuloşi, de 3-4 (5) mm lungime, cu solzi bruni.
Frunze lat ovate, la bază cuneate sau trunchiate, 3-5-partite, spre vârf lobate,
lobii neregulat seraţi sau dublu seraţi, de 1,5-6,5 cm lungime, şi sub 5,5 cm lăţime. Pe
 266

lujerii lungi frunzele sunt mai mari, 5-7-partite sau aproape sectate, pe faţă lucioase,
verzi-închis, pe dos mai deschis, cu un strat fin de ceară, subsuoara nervurilor slab
pubescente, toamna cad verzi, aproape fără să-şi schimbe culoarea, peţiolii de 1-2 cm
lungime, stipele fasciforme, glandulos serate.
Flori de 1,5 cm în diametru, sepale triunghiulare, la fructificare patente sau
reflexe, petale rotunde, albe; stamine cca. 20, 1 stil. Inflorescenţa corimb. Fructe
ovoide sau larg eliptice, de 7-10 mm, roşii sau roşii-brune, rareori galbene, 1 sămânţă.
Înfloreşte aprilie-mai, maturaţia în septembrie. Include mai multe forme şi varietăţi
(fig. 141).
Păducelul monogin are creştere înceată. Lemnul alb-roşiatic, cu pete medulare
negricioase, noduros, se deformează uşor. Este o specie cu mare amplitudine
ecologică, pretenţioasă faţă de sol, climă şi lumină. Are o mare importanţă pentru sol
contra înierbării, la ameliorare, reţine umiditatea, ajutând la instalarea altor specii.
Produsele din flori, frunze şi fructe au caractere medicinale. Rezistă la condiţiile
urbane. În spaţiile verzi Păducelul monogin se foloseşte în grupe pe planul doi, iar
unele forme pe planul întîi. Decorativitatea ’A’. Plantă pentru folosire largă pe tot
teritoriul republicii.
C. oxyacantha L. – Păducel spinos, Mărăcine. Arbust de 3-5 (8) m înlăţime.
Este indicat în localităţile Tecuci, Tulcea, Iaşi (România). În Moldova n-a fost găsit.
Coroană asimetrică, densă; scoarţa şi ramurile mai vechi cenuşii-deschis, la cele tinere
brune-măslinii sau brune-roşiatice. Lujeri strâmbi, scurţi, cu spini de 0,6-1,5 cm
lungime, la început fin pubescenţi, mai târziu glabrescenţi, bruni; muguri de 2-3 mm
lungime, ovat globuloşi.
Frunze romboidale, obovate până la ovate, de 2,5-4 cm lungime, cu baza lat
cuneată, 3-5-lobate, lobii scurţi, obtuzi; pe margini neregulat seraţi, pe faţă verzi-
închis, pe dos verzi-albăstrui-deschis; peţiolii 8-15 mm lungime, stipele ovate până la
liniar lanceolate. Înfrunzirea în aprilie-mai, colorarea frunzelor în septembrie-
octombrie, căderea în octombrie-noiembrie.
Flori de 1,5-1,8 cm în diametru, sepale triunghiulare, petalele de la rotunde,
până la lat alungite; stamine numeroase, stile 1-3. Inflorescenţa corimb multiflor.
 267

Înfloreşte în mai. Fructe subrotunde sau ovoide, cu lungimea de 12 mm, brune-roşcat

cu 2-3 sâmburi.
Se cultivă în parcuri şi grădini ca solitar, în grupe rare, alei.
Decorativitatea “B”, folosire redusă pe teritoriul republicii.
C. prunifolia (March.) Pers. – Păducel prunifoliu. Arbust de talia până la 9 m
înlăţime, sub formă de arboraş; de origine, probabil, hibridă (C. macracantha x C.
crus-galli). Frunze lat obovate, de 5-7 cm lungime, de la jumătate în sus cu lobi cu
inciziuni mici, pe margini seraţi, verzi-închis, scurt peţiolate. Înfrunzirea în aprilie-mai.
Flori cu sepale alungite, serate, petale albe. Înfloreşte în mai. Colorarea frunzelor în
august-septembrie. Căderea în septembrie-noiembrie.
Inflorescenţe corimbiforme. Fructe globuloase; seminţele pe partea ventrală uşor
emarginate. Coacerea fructelor în august-septembrie.
Indură arşiţa verii şi-i destul de rezistent la ger. Tolerant la lumină şi sol.
Păducelul prunifoliu este o specie decorativă în timpul înfloririi, toamna prin frunzişul
galben-portocaliu-purpuriu şi fructele abundente roşii-aprins.
Decorativitatea “B”, se aplică larg pe tot teritoriul republicii.

Genul Malus Mill. – Măr.

Arbore de talie sau arbuşti viguroşi. Muguri ovoidali, alipiţi de lujeri, cei florali
şi micşti sunt mai mari, de formă globuloasă, cu vârful rotunjit în formă de cupolă,
dispuşi pe brahiblaste. Frunze alterne, simple, întregi sau lobate, pe margine serate;
peţiolate; stipele alungite, întregi, caduce. Flori bisexiate, receptacul (hipantiu) urceolat
tubulos; sepale 5, ± triunghiulare, libere sau concrescute la bază; petale 5, rareori mai
multe, ovate sau eliptice, pronunţat unguiculate, albe, rozii sau purpurii; stamine
numeroase, gineceul cu 5 carpele libere, dar concrescute cu receptaculul, ovarul
inferior 3-5-locular, fiecare lojă cu câte 2 ovule. Fruct pomiform (poamă) cu pereţii
formaţi din receptacul cărnos. Pulpa (mezocarpul) fără sclereide.
Genul include cca. 35-50 de specii, răspândite în zona temperată a Emisferei de
Nord.
Malus baccata (L.) Borkh. – Măr auriu, Măr siberian. Arbore până la 5-10
(12) m înlăţime, originar din China. Trunchi scurt, coroană joasă, ± rotundă; ramuri
 268

patente sau uşor ascendente, brune-purpurii; lujeri lungi, subţiri, cenuşii-gălbui sau
cenuşii-bruni, muguri terminali de 5-8 mm lungime, cu 6-7 solzi, cei laterali de 3-6 mm
lungime, cu 3-6 solzi bruni-roşiatici.
Frunze ovate sau eliptice, acuminate, cuneate sau rotunjite, mărunt serate, cu
lungimea de 3-8 cm, pe lujerii lungi – până la 10 cm lungime şi 5,5 lăţime, pe faţă
glabre, pe dos glabrescente; peţiolii de 2,5-3,5 cm lungime.
Flori de 3-3,5 cm în diametru, lung pedicelate (1,5-4,5 cm), sepale acuminate,
de 2 ori mai lungi ca receptaculul; petale obovate, albe, stil 4-5. Fructul globulos, până
la 1 cm în diametru, galben, pe partea însorită roşiatice. Seminţele mici, masa a 1000
de buc. este de 5-7,5 g (fig. 143). Înfloreşte în mai-iunie, maturaţia în august-
septembrie.
M. floribunda Sieb. – Măr floribund. Arbore de 6-10 m înlăţime, originar din
Japonia. Coroană larg globuloasă, diametrul întrece înlăţimea; ramuri răsfirate, uneori
pornesc de la bază, formând un arbust. Lujeri subţiri, tineri slab pubescenţi, mai târziu
glabri, de culoare brună-roşiatică.
Frunze ovate până la eliptice, acuminate, la bază cuneate sau rotunjite, întregi,
iar pe lujerii lungi dinţate; la început pubescente pe ambele feţe, mai târziu ±
glabrescente, peţioli de 0,5-2,5 cm lungime. Înverzirea în aprilie-mai, colorarea
frunzelor în octombrie, căderea în octombrie-noiembrie.
Flori de 2-3 cm în diametru, cu pedicelul de 2,5 cm lungime, sepale acuminate,
de lungimea receptacului, petale ovate, la stadiu de boboc, roşii-întunecat, mai târziu
roz sau, în umbră, albe; stile 4. Înfloreşte la începutul lunii mai. Fructe globulare, de 6-
8 (12) mm în diametru, verzi-gălbui, în partea însorită roşiatice. Coacerea fructelor în
mai-octombrie (fig. 143).
Rezistă la ger, condiţiile urbane şi la o temporară secetă. Decorativitatea “A”.
Este unul din cele mai decorative specii de măr prin abundenţa de flori, frunziş, frunze.
Recomandat pentru cultivarea în grupe rare, alei înguste, însă cel mai bine ca solitar în
prim plan. Folosire largă pe teritoriul republicii.
M. niedzwetzkyana Dieck – Măr roşu Niedzwetzky. Arbore de 6-8 m înlăţime,
originar din munţii Tian-Şan. Scoarţă riguroasă, brună-cenuşie. Coroană globuloasă,
 269

ramuri purpurii-închis sau roşii-brune; lujeri relativ groşi, purpurii-întunecat, aproape

negri.
Frunze obovate, eliptice sau oblonge, la bază rotunjite sau cuneate, până la 8 cm
lungime, la început pubescente pe ambele feţe, mai târziu pe partea superioară glabre,
verzi-închis, cu nuanţă roşiatică, uneori roşii-violete. Înverzirea în aprilie-mai,
colorarea frunzelor în august-septembrie. Căderea lor în august-octombrie.
Flori de 3-4 cm în diametru, roz-intens sau purpurii, sepale lanceolate, petale
obovate, unguiculate. Înflorirea în aprilie-mai. Fructele până la 4 cm în diametru,
globuloase sau puţin alungite, de culoare violetă-purpurie, pulpa rozie-purpurie.
Coacerea fructelor în iulie-august. Seminţele cafenii-închis, ovale, la vârf acute (fig.
144).
Specie de lumină, rezistentă la ger, secetă şi condiţiile urbane, este puţin
pretenţioasă faţă de sol. Decorativitatea “A”.
Este una din cele mai decorative specii de măr; se deosebeşte de alte specii prin
frunzele, florile şi fructele purpurii. Se recomandă pentru contrasturi de culori. În grupe
rare, pe liziere şi în alei nu prea mari sau margine de drum. Folosire largă pe tot
teritoriul republicii.
M. x purpurea (Barbier) Rehd. – Măr purpuriu. Arbore cu talia de 5-7 m
înlăţime, de origine hibridă (M. niedzwetzkyana Dieck. x M. atrosanguinea). Coroană
puternic garnisită, în formă de cupolă; lujeri foarte lungi, roşii-negricioşi. Frunze ovate,
acute, întregi, cele de pe lujerii lungi uşor lobate, la început purpurii, mai târziu verzi-
închis cu nuanţă roşiatică, lucioase, de 8-9 cm lungime. Înfrunzirea în aprilie-iunie,
coloraea frunzelor în septembrie-octombrie, căderea în octombrie.
Flori de 2,5-3 cm în diametru, lung pedunculate, în inflorescenţe câte 4-5, de
culoare roşie-carmin. Înfloreşte în aprilie-mai. Fructul, de mărimea unei cireşe, roşu-
purpuriu, pulpa roşie-roz, lung pedunculată, cu caliciul uneori căzător. Coacerea
fructelor în mai-octombrie (fig. 144).
Specie cu creştere rapidă, heliofilă, rezistentă la ger, secetă şi condiţiile urbane.
Preferă soluri bogate cu umiditate sufecientă.
 270

Decorativitatea “A”. Mult folosită la formarea grupelor de contrast, având pe tot

parcursul anului o culoare purpurie a frunzişului. La fel folosit şi solitar în prim plan pe
fundalul închis al răşinoaselor.
M. sylvestris (L.) Mill. – Măr pădureţ. Arbore până la 15 m înlăţime, răspândit
în Europa. În Moldova se întâlneşte preponderent în partea de nord şi centrală în
componenţa pădurilor de stejar cu cireş, tei şi frasin, carpen. Scoarţa trunchiului
crăpăcioasă, cenuşie. Coroană răsfirată; ramuri brune-cenuşii lujeri verzi-măslinii sau
cenuşii-închis, cu spini, muguri ovoidali-conici, alipiţi de lujeri, cu solzi bruni-roşcaţi,
puţin pubescenţi sau păroşi.
Frunze ovate, aproape rotunde, spre vârf acute, la bază cuneate sau rotunjite,
uneori uşor emarginate, serat-dinţate, pe faţă verzi-vii lucioase, pe dos verzi-palid-
opace, scurt peţiolate.
Flori până la 4-5 cm în diametru, albe sau roz; inflorescenţele corimbe
pauciflore. Fructe rotund-ovoide, de 2,5-3 cm în diametru, galbene-verzi. Seminţele
brune, de 7x4x2 mm. Înfloreşte în luna mai (fig. 145).
Lemn cu duramen brun-roşcat, omogen, greu, dur. Longevitatea prevalează 100
de ani. Preferă soluri nisipo-argiloase, permeabile, cu umiditate moderată. Rezistă la
geruri, evită solurile calcaroase şi nisipoase. Rezistent la umbrire, condiţiile urbane,
suportă tunderea. Are importanţă decorativă redusă, dar în silvicultură larg se aplică
pentru făsiile de protecţie, la împădurirea terenurilor degradate, formarea lizierei. A
servit ca portaltoi pentru unele forme decorative, dintre care mai răspândite sunt:
M. s. ‘Pendula’ Schneid. – cu ramuri aplecate, cu foarte multe flori, fructele fără
seminţe, comestibile, decorative;
M. s. ‘Aurea’ – cu frunze galbene pestriţate;
M. s. ‘Plena’. – florile cu multe petale.

Genul Mespilus L. – Moşmon.

Include 1 singură specie.
Mespilus germanica L. – Moşmon. Arbore, de 3-6 m înlăţime, originar din
Caucaz. Trunchi scurt, strâmb, până la 20 cm în diametru, cu mai multe tulpini pornite
de la bază sau prezintă un arbust. Scoarţa cu crăpături nu prea adânci; lemn dur,
 271

compact, roşcat, cu pete medulare. Coroană globuloasă, abundent foliată; ramuri mai
groase, cenuşii, cele mai subţiri roşii-brune; lujeri muchiaţi, pubescenţi, spinoşi, bruni;
muguri ovoizi-conici, de 3-4 mm lungime, cu 6-8 solzi pubescenţi, roşii-bruni.
Frunze eliptice, obovate până la lanceolate, acute sau obtuze, cuneate, mărunt
serate spre vârf, de 5-14 cm lungime, dispuse altern, peţiol scurt, de 0,5-1 cm lungime,
stipele ovate, caduce. Înfrunzirea în aprilie-mai, colorarea frnzelor în septembrie-
octombrie, căderea lor în octombrie-noiembrie.
Flori solitare, terminale, sesile; sepale subulat lanceolate, mai lungi ca petalele.
Corola de 3-5 cm în diametru, petale albe; stamine numeroase, ovar 5-carpelar, stile 5.
Înfloreşte în mai. Fructul rotund, piriform sau tubular, de 2-3 cm în diametru (la
formele de cultură atinge 5-7 cm), de culoare verde-maculat, mai târziu brună, gălbuie
sau brună-roşiatică, pulpa brunie, la vârf cu sepale persistente foarte lungi îndreptate în
sus. Seminţe 5, foarte tari. Coacerea fructelor în septembrie-octombrie. Masa a 1000
de seminţe este de 140 g (fig. 146).
Moşmonul are o viteză de creştere relativ înceată, dar poate ajunge până la 100
ani. Lemn roşcat, dur, compact. Specie rezistentă la ger şi secetă, preferă soluri fertile,
îndură umbra.
Se cultivă ca arbust ornamental în parcuri şi grădini, garduri vii, pe liziere, dar şi
pentru fructele, care devin comestibile după primele îngheţuri.
Decorativitatea “C”. Folosire redusă pe tot teritoriul republicii. Forma
decorativă preferată:
M. g. ‘Macrocarpa’ DC. – frunzele mai mari de 10-12 cm , fructele de 3-5 cm.

Genul Pyracantha Roem. – Piracantă.

Arbuşti sempervirescenţi, ramurile cu spini foliaţi, de 1-1,5 cm lungime,
glabrescenţi, roşii-brunii, lucioşi, lujerii cenuşii păroşi. Frunzele simple, îngust
lanceolate, mai rar ovate, acute, cuneate, serate, alterne, 2-4 cm lungime, peţiolate, pe
faţă verzi-lucioase, pe dos verzi-deschis. Florile cu corola albă, sub 8 mm în diametru,
petalele rotunde, stile 2-5, ovarul lânos, stamine 20. Inflorescenţa corimb compus.
Fructul 5-carpelar, globulos, roşu-portocaliu, cu 5 seminţe. Genul include 7 specii,
răspândite în Caucaz, Crimeea, Europa de Sud-Est, China.
 272

Pyracantha coccinea Roem. – Piracantă roşie. Arbust de 1-2 (6) m lungime,

cu ramuri glabrescente, roşii-brunii, cu spini lucioşi; lujeri cenuşii pubescenţi.
Frunze lanceolate, mai rar ovate, de 2-5 cm lungime, coriacee, acute, la bază
rotunde sau lat cuneate, crenat-serate, pe faţă verzi-lucioase, pe dos verzi-palid; peţiol
de 2,5 mm lungime. Înverzirea în lunile aprilie-octombrie. Colorarea frunzelor în
septembrie-octombrie. Căderea frunzelor septembrie-noiembrie.
Flori pedicelate, sub 8 mm în diametru, sepale scurt păroase; petale roşii-aprins,
subrotunde, puţin mai lungi ca sepalele, albe, rar galbene-roşiatice, carpele 5.
Inflorescenţa corimb de 2-4 cm în diametru. Înfloreşte în mai-iunie. Fructul globulos,
5-6, roşu-corolăraliu.Matruraţia fructelor în august-septembrie (fig. 147).
Specie rezistent la secetă şi nu este pretenţioasă faţă de sol. Suportă bine
tunderea. Tolerantă la lumină. În iernile geroase pierde o parte din frunze şi încetează
creşterea. Suportă condiţiile urbane. Piracanta este decorativă atât prin flori cât şi prin
fructe. Sunt forme cu fructele de diferite culori (roşii, potocalii, galbene). Se cultivă
pentru înverzire solitar pe gazon, în buchete sau între pietre, la margine de masive, la
garduri vii.
Decorativitatea “B”. Folosire largă pe tot teritoriul.

Genul Pyrus L. – Păr.

Genul include cca. 60 de specii, răspândite în Emisfera de Nord a Lumii Noi.
Arbore de talie mare şi mijlocie, uneori mici sau arbuşti. Rădăcină pivotantă,
puternică, rădăcinile laterale foarte dezvoltate; trunchi drept, grosimea de 10-30 cm în
diametru. Scoarţă rugoasă, cu crăpături, cenuşie sau neagră. Coroana rotundă,
piramidală sau alungită; ramurile reflexe sau pendente, cu spini. Mugurii conici sau
ovali, glabri sau păroşi, cei florali umflaţi, terminali pe brahiblaste. Frunzele simple,
lanceolate până la rotunde, cu marginile întregi, rareori dinţate, peţiolate; vernaţie
involută; stipele filiforme sau lanceolate. Florile pedicelate, dispuse în corimbe sau
umbele, câte (4) 6-9 flori, hipantiul tubular, aproape închis. Sepale triunghiulare, petale
albe, până la înflorire roz, estivaţie imbricată, stamine 15-20, stile 5, ovarul 5-locular.
Fructul piriform, la vârf cu caliciu persistent, la bază treptat trece în peduncul.
Pulpa fructului cu sclereide. Seminţele cu învelişul cărnos.
 273

P. elaeagrifolia Pall. – Păr-de-Dobrogea. Specie inclusă în Cartea Roşie a

Moldovei. Arbore de 6 (8) m înlăţime, răspândit în Europa de Sud-Est, Asia Mică,
Caucaz. În Moldova a fost detectat în 2 locuri, (Anenii Noi (pădurea Hârbovăţ) şi
Ştefan Vodă) în asociaţiile subaride ale pădurii de stejar pufos. Are rădăcină adâncă,
tulpină scundă, neregulată: scoarţa rugoasă, coroana cu ramuri îndreptate în sus,
ramurile laterale fructifere scurte transversal rugoase, cenuşii-închis sau negricioase;
lujeri spinoşi, muchiaţi, bruni-gălbui, tomentoşi, muguri globuloşi, cenuşii tomentoşi,
dispuşi altern, cu vârful depărtat de lujeri.
Frunze alungit lanceolate sau oblanceolate, obtuze sau acuminate, la bază
îngustate, cu marginea întreagă sau fin dinţată, de 3-7 cm lungime, la început alb
tomentoase pe ambele feţe, mai târziu pe faţa superioară glabrescente, pe cea
inferioară cenuşii-tomentoase, peţioli lungi până la 4 cm.
Florile sub 2-3 cm în diametru, caliciul persistent, petale ovat rotunde, scurt
unguiculate. Fructele rotunde sau scurt piriforme, până la 3 cm în diametru, galbene-
verzi, peduncul de 2 cm lungime. Înfloreşte în aprilie-mai (fig. 148).
Este recomandat pentru înverzirea coastelor abrupte, în perdele forestiere.
Nepretenţios faţă de sol, rezistă arşiţa şi seceta. Ca arbore decorativ această specie se
evidenţiază prin frunzişul său argintiu.
P. piraster (L.) Borkh. (P. communis L.) – Păr pădureţ. În Moldova arborii
ating până la 16 (20) m înlăţime, cu răspândire eurasiatică. Tulpină puternic ramificată,
ramuri subţiri, la vârf spinoase, lujeri muchiaţi, bruni-gălbui; muguri ovoid-conici,
depărtaţi de lujeri, cu 5-7 solzi bruni, auriu ciliaţi.
Frunze ovate, acute sau acuminate, bază rotunjită sau uşor cordată, margini
întregi sau fin dinţate, pe faţă verzi-închis, lucioase, pe faţa inferioară mai deschis,
lung peţiolate; stipele înguste, caduce.
Flori de 2,5-3 cm în diametru, lung pedicelate (2-3 cm), caliciu persistent, petale
unguiculate. Inflorescenţa corimb cu 6-9-flori. Fructe rotunjite sau conice, cu diametrul
până la 5 cm, pietroase, verzi-brunii (fig. 148).
Arbore iubitor de căldură, rezistent la ger şi secetă, vegetează pe soluri grele,
argiloase. Tolerant la lumină, suportă limitat umbrirea.
 274

Face parte din speciile întrebuinţate în lucrările de ameliorare agrosilvică, în

perdele de protecţie pentru câmpurile agricole, la formarea lizierei. Este încă puţin
răspândit în spaţiile verzi.

Genul Sorbus L. – Sorb.

Arbore sau arbust cu frunze simple sau penat-compuse, alterne, decidue, cu
stipele. Flori bisexuate, pentamere, stamine numeroase. Inflorescenţa corimb-compus.
Fructul pomiform, globulos, roşu, galben sau brun, în fiecare lojă cu câte 1-2 seminţe
3-costate.
Genul include 84 de specii, răspândite în zona temperată a Emisferei de Nord.
Sorbus aucuparia L. – Sorb (Scoruş) de munte (comun). Arbore cu talia până
la 15 (20) m înlăţime, răspândit în Europa şi Asia. În Moldova se întâlneşte în
subarboretul pădurilor de stejar din partea de nord. Are rădăcină relativ adâncă.
Tulpină dreaptă, scoarţă la arborii tineri netedă, lucioasă, cenuşie, cei maturi
formează ritidom negricios, longitudinal brăzdat; lemnul este diferenţiat în alburn de
culoare rozie şi duramen brun roşcat.
Coroană ovoidală sau rotundă, rară, cu ramuri puţine; ramurile tinere
tomentoase, cenuşii sau brun-roşcate, mai târziu glabrescente, lucioase; lujeri viguroşi,
la început acoperiţi cu epidermă cenuşie, care se exfoliază, apoi bruni-roşcaţi, lucioşi,
cu numeroase lenticele; brahiblaste inelate, cu muguri terminali; muguri laterali ovoid-
conici, alipiţi de lujeri, cu solzi tementos pubescenţi, negri-violacei.
Frunze imparipenat-compuse, lungi de 10-20 cm lungime, cu 5-7 perechi de
foliole oblong-lanceolate, acute sau obtuze, serate, pe suprafaţa inferioară glauce.
Înfrunzirea în aprilie-mai, colorarea frunzelor în august-septembrie, căderea lor în
septembrie-octombrie.
Flori de 8-15 mm în diametru, sepale ciliate, petale rotunde, stamine numeroase,
stile 3, rar 2-5; inflorescenţa corimb. Înflorirea în luna mai. Fructe subrotunde, de 6-12
mm în diametru, roşii, cu câte 3 seminţe. Coacerea fructelor în iulie-august (fig. 149).
Preferă un climat friguros cu umiditate atmosferică majorată. Creşte bine pe
soluri uşoare, revene până la umede. Tolerant la semiumbră. Nu îndură arşiţa şi seceta
îndelungată. Greu suportă condiţiile urbane, repede îmbătrîneşte şi se usucă.
 275

Decorativitatea “B”. Se evidenţiază prin fructele roşii, care rămân pe arbore

până iarna. Specie de o folosire redusă. În parcuri se cultivă ca arbore decorativ pentru
portul său autumnal.
Formele decorative mai larg răspândite sunt :
S. a. ‘Pendula’ (Kirchn.) C. Koch. – cu ramuri lungi aplecate în jos;
S. a. ‘Tortuosa’ – cu ramuri răsucite în spirală.
S. domestica L. – Scoruş de casă. Specie inclusă în Cartea Roşie a Republicii
Moldova.
Arbore înalt de 10-12 (20) m, răspândit în Europa şi Asia. În Moldova se
întâlneşte în Codri şi Podişul Tigheci în pădurile de gorun. Are rădăcină pivotantă,
trunchi drept, până la 50 cm grosime, scoarţa scabră, solzoasă, cu crăpături, de culoare
cenuşie. Coroană larg piramidală sau globuloasă, ramuri măslinii sau brune-roşcate;
lujerii tineri cenuşii tomentoşi, mai târziu glabrescenţi, zvelţi, măslinii-roşcaţi lucioşi,
cu epidermă ce se exfoliază; brahiblaste inelate; muguri ovoidali, ascuţiţi, cleioşi,
glabri sau numai la vârf păroşi, verzi-gălbui, puţin depărtaţi de lujeri, cei terminali mai
mari, de 8-12 mm lungime.
Frunze de 15-18 cm lungime, cu 6-10 perechi de foliole eliptice, acut serate, cu
lungimea de 3-5 cm, pe partea superioară verzi-închis, lucioase, pe cea inferioară la
început tomentoase, mai târziu glabre sau păroase, brune-cenuşii.
Florile de cca. 1,5 cm în diametru, caliciu tomentos, petale rotunde, scurt
unguiculate, albe sau galbene, cu o nuanţă roşiatică; stamine numeroase (cca. 20),
carpele 5, concrescute cu receptaculul, stile 5, libere, la bază concrescute;
inflorescenţa corimb de 6-10 cm în diametru. Fructele relativ mari, 15-20 mm lungime,
ovoide, globuloase sau piriforme, galbene-verzi sau brune-portocalii; pulpa făinoasă,
astringentă, cu sclereide, seminţele câte 2 în lojă (fig. 149).
Lemnul roşiatic-brun, omogen, dens, rezistent.
Preferă un climat moderat, fără căldură sau geruri excesive, sol fertil. Practic nu
este folosit în silvicultura decorativă. Se recomandă pentru fâşii de protecţie, în
pădurile şi spaţiile verzi (în grupe şi alei).
S. aria (L.) Crantz – Sorb (Scoruş) rotundifoliu. Arbore de 10 (15) m înlăţime,
răspândit în Europa Occidentală. Rădăcini profunde, trunchi drept, scund; scoarţa mult
 276

timp netedă, rar se acoperă cu ritidom, cafenie-închis sau roşie-brună, negricioasă,

albicioasă-pătată, lemn tare, fin, brun-roşcat.
Coroană ovoidă, rar piramidală, stufoasă, densă, ramuri tinere tomentoase; lujeri
la început alb-cenuşii tomentoşi, mai târziu glabri, brun-verzui sau roşcaţi.
Frunze subrotunde, lat eliptice, până la alungit eliptice, acute sau obtuze,
cuneate sau rotunjite. Pe margini neregulat dublu serate până la slab lobate, coriacee,
de 6-14 cm lungime şi 8-9 cm lăţime. Pe faţă la început tomentoase, mai târziu
glabrescente, puţin lucioase, pe dos alb tomentoase, de-lungul nervurilor glanduloase,
peţiolii de 1-2 cm lungime. Înfrunzirea în aprilie-mai, colorarea frunzelor în
septembrie-octombrie, căderea lor în septembrie-octombrie.
Floarea de cca. 1,5 cm în diametru, sepale tomentoase, petale ovate, albe,
stamine 20, stile 2 (3), la bază concrescute. Inflorescenţa corimb biform, de 5-8 cm în
diametru. Înfloreşte în luna mai. Fructul sferic, cu diametrul de 1,4-1,5 mm, de culoare
roşie-portocalie sau roşiatică, pulpa galbenă, făinoasă. Maturarea fructelor în august-
septembrie (fig. 150; 1).
Specie rezistentă la ger şi secetă. Creşte pe soluri calcaroase. În condiţiile
nocive urbane creşte mai bine ca alte specii de Sorbus. Este o specie preţuită pentru
frunzele sale mari albi-argintii, se utilizează la crearea contrastelor între buchete.
Folosită şi solitar pe primul plan.
Decorativitatea “A”. Folosire largă pe tot teritoriul republicii.
S. graeca (Spach) Held.(S. cretica (Lindl.) Fritsch) – Sorb cretan. Arbore mic
sau arbust, răspândit în Italia, Balcani, România, Crimeea, Caucaz, Asia Mică. Lujeri
păroşi. Frunze subrotunde sau lat ovate, ± acute, la bază rotunjite sau cuneate, în
partea superioară simplu sau dublu serate, tinere pe toată faţa tomentoase, mai târziu
numai pe nervura principală, pe partea inferioară dens tomentoase; de 5-10 cm lungime
şi 4-10 cm lăţime.
Florile cu caliciu alb tomentos, petale albe, rotund-ovate, inflorescenţa corimb
compus; fructele globuloase sau globulos-ovate, portocalii sau stacojii, parenchimul
fără sclereide (fig. 151). Înfloreşte în lunile mai-iunie, maturaţia fructelor în august-
septembrie.
Specie morfologic şi ecologic apropiată de S. aria.
 277

S. torminalis (L.) Crantz – Sorb. Arbore până la 20 (25) m înlăţime, răspândit

în Europa, Asia Mică, Caucaz, Africa de Nord. În Moldova se întâlneşte pe Podişul
Moldovei Centrale şi Podişul Tigheciului în componenţa pădurilor de gorun şi fag. Mai
rar se întâlneşte în partea de nord a republicii. Are rădăcină pivotant-trasantă, trunchi
drept, până la 10-50 (60) cm în diametru. Scoarţa cu crăpături înguste şi dense,
cenuşie-închis; lujeri uşor costaţi, tineri tomentoşi, mai târziu glabri, cenuşii-bruni,
lucioşi, cu numeroase lenticele; muguri globuloşi sau ovaţi, de 5-10 mm lungime, cu
solzi vâscoşi, bruni.
Frunze ovate, la vârf cu 3 perechi de lobi ascuţiţi, neregulat seraţi, la bază uşor
cordate, trunchiate sau brusc îngustate, de 16-18 cm lungime şi 5-10 lăţime, verzi pe
ambele feţe, pe cea superioară glabre, pe cea inferioară slab tomentoase, peţiolii de 2-
5 cm lungime, înfrunzirea în aprilie-mai; colorarea frunzelor în august-octombrie,
căderea lor în septembrie-octombrie.
Florile de 0,6-0,8 cm în diametru, receptacul tomentos, sepale triunghiulare,
caduce la fructificare, petale rotund-ovate, albe. Stamine cca. 20, stile 2, la bază
concrescute; inflorescenţa corimb, de 10-12 cm în diametru, laxă, paucifloră. Înfloreşte
în luna mai. Fructul cu diametrul de 8-12 mm, roşu, mai târziu brun, albicios-punctat;
pulpa cu sclereide; seminţe câte 4; maturarea fructelor în august-septembrie (fig. 151;
1). Lemnul brun-roşcat, fin, tare, rezistent, elastic. Preferă soluri adânci, bogate în
calcar şi umiditate constantă. Rezistent la umbră. Se cultivă ca specie ajutătoare în
plantaţiile de pe şleauri. Este apreciat ca arbore ornamental pentru habitusul, frunzele
şi fructele decorative.
Decorativitatea “B”. Folosire redusă pentru regiunile de nord şi centru.
S. intermedia (Ehrh.) Pers. – Sorb intermediar. Arbore de talia până la 10 m
înlăţime, originar din Europa. Lujerii tineri pubescenţi, mai târziu glabri, cenuşii,
mugurii cu solzi ciliaţi, verzi sau bruni, lucioşi.
Frunzele eliptice sau alungit ovate, penat lobate, lobii scurţi, neregulat dinţaţi, 6-
10 cm lungime.
Florile de 10-13 mm în diametru. Ovar 2-carpelar; inflorescenţa corimb de 8-10
cm în diametru. Fructe globuloase, 1,2 cm în diametru, roşiatice. Înfloreşte în mai-
iunie.
 278

Înfrunzirea în aprilie-mai. Înflorirea în mai-iunie. Colorarea frunzelor în

septembrie-octombrie. Căderea frunzelor septembrie-noiembrie, coacerea fructelor în
august-septembrie.
Rezistă la secetă şi ger. Tolerant la lumină. Nu este pretenţios faţă de sol, creşte
şi pe solurile compacte. Cu o anumită rezervă suportă şi condiţiile urbane.
Decorativ prin coroana ovală, frunzişul argintiu, florile albe şi fructele roşiatice.
Se recomandă ca solitar, în grupe mici în prim plan şi pentru liziere liziere.
Decorativitatea “B”. Specie de folosire redusă în toate regiunile dendrologice
ale republicii.

Genul Stranvaesia Lindl. – Stranvezia.

Genul include 5 specii de arbori sempervirescente, răspândite în China şi
Himalai.

Stranvaesia davidiana Decne. – Stranvezia. Arbust cu talia până la 2 (3) m

înlăţime, sempervirescent, originar din China Centrală şi de Vest. Lujerii tineri sericei-
păroşi, mai târziu glabri. Frunze oblonge sau lanceolate, acuminate, cuneate, pe
margini întregi, de 6-11 cm lungime, glabre, verzi, peţiolul roşu, până la 2 cm lungime.
Florile albe, cu diametrul sub 8 mm, roşii, stamine egale ca lungime cu petalele,
inflorescenţa ciorchină umbelată, fructul bacă roşie-închis, lucioasă, cât un bob de
mazăre, subrotundă, până la 8 mm în diametru (fig. 152).
Preferă semiumbră şi un climat mai blând cu soluri bogate, revene. În iernule
geroase îngheaţă şi lugerii multianuali.
Decorativitatea ’A’, datorită frunzişului persistent şi fructelor roşii, care toată
iarna împodobesc planta. Specie folosită în parcuri şi grădini în habitate adăpostite,
semiumbroase.

Subfamilia Quillajeoideae.
Genul Exochorda Lindl.
Arbust cu frunze căzătoare, simple, întregi sau dinţate, alterne. Flori bisexuate,
albe, relativ mari, dispuse câte 6-10 în raceme erecte; fructul capsuliform, din 5
 279

folicule monosperme concrescute, aripate. Include 5 specii întâlnite în Asia Centrală,

Coreea, China. În Moldova sunt introduse 3 specii.
Exochorda racemosa Rehd. (E. grandiflora Hook.) C. K. Schneid. Arbust
originar din China. Atinge înlăţimea de 3 (5) m; frunzele eliptice până la oblong-ovate,
la vârf acuminate sau acute, la bază îngustate, întregi sau dinţate, de 3-6 cm lungime,
scurt peţiolate. Înfrunzirea în aprilie-mai, colorarea frunzelor în august-septembrie.
Florile albe, câte 6-10 în raceme erecte, sub 4 cm în diametru, petale suborbiculare.
Înfloreşte de la sfârşitul lunii aprilie până în luna mai. Fructul sferic, de 8-10 mm în
diametru. Maturarea în iulie-septembrie (fig. 122). Arbust tolerant la lumină, rezistent
la temperaturi scăzute. Creşte rapid pe sol uşor.
Decorativitatea “B”, pe tot teritoriul ţării. Foarte decorativ primăvara cu
înflorirea-i abundentă şi frunzele verzi-închis. Se foloseşte ca solitar în grupe sau pe
liziere. Folosire redusă.

Subfamilia Quillajeoideae.
Genul Holodiscus Maxim.
Gen răspândit în America de Nord. În Moldova este introdusă numai 1 singură
specie.
Holodiscus discolor (Pursh.) Maxim. Arbust originar din vestul Americii de
Nord. Atinge înlţimea de 4 m, ramurile arcuit răşchiate; mugurii ovoizi, cu solzi
pubescenţi. Frunze ovate, acute, la bază trunchiate sau cuneate, cu marginile mărunt
lobate, bidinţate, alterne, de 4-10 cm lungime, pe faţă la început slab pubescente, apoi
glabre, pe dos dens pubescente sau albicioase tomentoase, peţiolul de 1-2 cm lungime.
Înfrunzirea în aprilie-mai. Colorarea frunzelor în august-septembrie. Căderea frunzelor
în septembrie-octombrie.
Florile albe-crem, de cca. 4 cm în diametru; sepalele ovate, petalele eliptice cu
scurtă unguiculă, stamine 15-20, pistile 5, libere; inflorescenţa panicul pendul, de 8-20
cm lungime şi 5-15 cm lăţime. Înfloreşte în mai-iulie. Fructul achenă monospermă
păroasă, de 1,5 mm lungime, cu rostru. Coacerea fructelor în august-septembrie.
Specie rezistentă la ger, deşi la geruri mari îngheaţă. Este puţin pretenţioasă faţă
de sol. Se cultivă în grupe rare pe primul plan sau solitar.
 280

Decorativitatea “B”. Este recomandată pentru raionul dendrologic de centru.

Subfamilia Prunoideae Focke.

Genul Amygdalus L. – Migdal.
Arbori sau arbuşti cu ramuri îndreptate în sus; brahiblastele transformate în
spini. Frunzele alterne, pe margini şi pe peţioli cu glandule. Flori solitare, sesile sau
scurt pedunculate, cu hipantiu campanuliform sau cilindric. Petale albe sau roz. Fructul
drupă, pubescent. Sâmburele este endocarpul cu sămânţă.
Include cca. 40 de specii, răspândite în Asia Mijlocie, Extremul Orient, zona
Mediteraneană şi America de Nord.
Amygdalus communis L. – Migdal comun. Arbore de 4-8 m înlăţime, originar
din Asia Centrală. Are rădăcină pivotantă adâncă, trunchi neregulat, până la 50 cm în
diametru. Scoarţa în tinereţe netedă, la maturitate cu crăpături adânci, verticale,
neagră-cenuşie; lemn tare, de culoare roşiatică; coroană sferică, semisferică, conică
sau invers piramidală; ramurile îndreptate în sus sau arcuite, brune-cenuşii, cu
numeroase rămurele scurte, lujerii glabri bruni-roşiatici; mugurii îngust ovoidali,
ascuţiţi, de 5-7 mm lungime, cu solzi bruni, caduci după înflorire.
Frunze îngust eliptice sau lanceolate, acute sau ± obtuze, cu marginile întregi sau
crenat-serate, de 6-9 cm lungime şi 1,5-2,5 cm lăţime, peţiolii sub 3 cm lungime, cu 2
glandule la baza limbului foliar. Înfrunzirea aprilie-mai. Colorarea frunzelor în august-
septembrie. Căderea frunzelor septembrie-octombrie. Coacerea fructelor în iulie-
august.
Flori solitare sau câte 2-3 pe lujerii din anul precedent, sesile sau scurt
pedunculate; receptaculul campanulat, sepalele ovate, obtuze; petalele obovate,
unguiculate, roz până la albe. Înfloreşte în luna aprilie.
Fructe elipsoidale, turtit laterale, de 3-6 cm lungime, cu mezocarpul subţire,
nesuculent, care la maturitate devine coriaceu, crapă longitudinal pe linia de sutură
carpelară, lăsând să cadă sâmburele galben. Seminţele (miezul sâmburelui) de culoare
albă, învelit cu un tegument galben-cafeniu sau roşcat, dulci (la unele soiuri) sau amare
(fig. 153).
 281

Este o specie tolerantă la lumină şi secetă. Numai la geruri foarte mari suferă de
îngheţ. Se dezvoltă bine în solurile carbonice cu rădăcina lui pivotantă bine dezvoltată.
Decorativitatea “B”. Folosit ca portaltoi şi în spaţiile verzi la formarea grupelor,
aleelor, pentru decorolărarea malurilor. Specie de folosire redusă. Folosire numai în
raionul dendrologic de sud.
A. nana L. – Migdal pitic. Arbust de 0,5-1,5 m înlăţime cu răspândire largă în
Europa Centrală şi de Sud, Caucaz, Asia Centrală, Siberia de Vest. Tulpina erectă, cu
stoloni şi numeroase ramuri scurte, brune-cenuşii, lujeri rotunzi, spre vârf uşor costaţi,
cu lenticele argintii până la bruni, lucioşi, muguri cu solzi glabri, pe margini
pubescenţi, de culoare brună.
Frunze lanceolate, ovate sau liniar-lanceolate, acuminate, cuneate, fin serate, de
3-7 cm lungime, glabre, de culoare verde-vie-deschis, stipele liniare sau liniar-
lanceolate. Înverzirea în aprilie, colorarea frunze în august-septembrie, căderea lor în
august-octombrie.
Flori solitare, sesile, receptacul tubulos campanulat, sepale lanceolate, petale
obovate, la vârf emarginate, de 10-11 mm lungime, roz sau roşii-deschis, staminele de
4-8 mm lungime, cu filamente roşiatice; stile tomentoase, stigmatul cuneat. Înfloreşte
în aprilie-mai. Fructul ovoidal sau globulos, de 15-22 mm în diametru, tomentos, exo-
şi mezocarpul subţire, uscat; sămânţă amară. Coacerea fructelor în august (fig. 153).
Deşi înfloreşte anual abundent fructe face foarte puţine, dar drajonează viguros,
regenerându-se numai în acest mod.
Specie cu viteza de creştere rapidă. Tolerantă la lumină. Rezistentă la ger, puţin
pretenţioasă la sol, creşte şi pe soluri sărăturate, aride. Suportă condiţiile urbane,
tunsul, menţine terenurile alunecoase.
Decorativitatea “A”. Este folosit pentru cultivarea în grupe, pe liziere sau
balustarde, pe soluri pietroase sau aluvionale, pentru ameliorare şi înverzire. Folosire
largă, îndeosebi în partea de sud a Moldovei.
A. triloba (Lindl.) Ricker – Migdal trilobat. Arbust originar din China.
Ramurile divaricate, cu numeroase rămurele scurte. Lujerii subţiri, pubescenţi sau
glabri, la început bruni, mai târziu cenuşii.
 282

Frunze de la eliptice, până la obovate, la vârf acuminate, trilobate, la bază

îngustate, cu marginile adânc dublu serate, de 3-10 cm lungime, pe faţa superioară
verzi-închis, pe cea inferioară pubescente pe nervuri, scurt peţiolate. Înfrunzirea în
aprilie-mai, colorarea frunzelor în septembrie-octombrie, căderea lor în octombrie.
Florile de 2-2,5 cm în diametru, pline, scurt pedunculate, dispuse câte una;
petalele roz; stamine 30, ovar păros. Înfloreşte în aprilie-mai. Fructul globulos sau
obovat, de 1-1,5 cm în diametru, păros, de culoare galbenă sau roşiatică. (fig. 153).
Specie tolerantă la lumină. Creştere rapidă. Rezistentă la ger, uşor suportă şi
condiţiile urbane, necesită soluri uşoare, bogate.
Decorativitatea “A”. Migdalul trilobat este deosebit de decorativă în timpul
înfloririi, pe fundalul răşinoaselor, ca solitar sau în grupe mici. Folosire redusă.
Forma decorativă mai răspândită este:
A. t. ‘Plena’ – cu florile involte, nu fructifică, fiind mai mult folosită ca solitar pe
gazon sau în alei.
Genul Cerasus Juss. - Cireş, vişin.
Arbori şi arbuşti cu frunze simple, glanduloase, dinţate, dispuse altern;
prefoliaţie conduplicată, stipele caduce. Flori cu receptacul (hipantiu) campanulat sau
tubular; sepale erecte sau cele interne, reflecte; petale albe sau roz; stamine
numeroase, ovar 1, liber; inflorescenţa umbelă din 2-4 flori. Fructul drupă mustoasă,
globuloasă, roşie, neagră.
Genul include cca. 150 de specii, răspîndite în Emisfera de Nord.
Cerasus avium (L.) Moench. – Cireş pădureţ. Arbori până la 25 (30) m
înlăţime, răspândiţi în Europa, Siberia de Vest, Asia Mică, Iran. Africa de Nord. În
Moldova se întâlneşte preponderent în pădurile de stejar şi cele de gorun.
Are rădăcină pivotant-trasantă cu ramificaţii lungi, puternice, trunchi până la 0,8
m în diametru, scoarţă netedă, albicioasă-cenuşie, lucioasă, se exfoliază în fâşii
circulare; ritidom gros, negricios, apare târziu la baza tulpinii. Lemn diferenţiat în
alburn alb şi duramen roşiatic-închis, tare, calităţi bune.
Coroană ovoidală până la piramidală; ramuri lungi, erecte, cu ramificaţii
secundare scurte, brunii-roşcate sau cenuşii; lujeri subţiri, cilindrici, cu epidermă
cenuşie-gălbuie; muguri ovoidali, de 5-8 mm lungime, cu solzi cafenii-închis.
 283

Frunze oblong-ovate până la oblong-obovate, acuminate, la bază cuneate sau

rotunjite, pe margini dublu crenat-serate, pe faţă rugoase, glabre, pe dos pubescente.
Flori de 0,5-3 cm în diametru, lung peţiolate, sepale reflecte, petale rotund-
ovate, scurt unguiculate, albe. Inflorescenţa umbelă din 3-6 flori. Fructe globuloase, cu
diametrul până la 10 mm, roşii, negre, dulci-amare. Sâmbure alungit ovat, neted (fig.
154). Înfloreşte în lunile aprilie-mai. În cultură există numeroase soiuri de calitate, care
cresc în parcuri şi grădini, izolat, grupuri sau în corolămbinaţii cu alte specii, la
marginea masivului.
Cerasus avium este o specie iubitoare de căldură, rezistă la ger, cere soluri
fertile. Tolerantă la lumină, nu suportă umbrire. Cireşul este mult apreciat pentru
pădurile noastre ca specie forestieră, pentru lemn, Fructule, ca portaltoi şi arbore
decorativ, mai ales formele sale:
C. a. ‘Plena’ Soko. – cu înflorire abundentă, flori albe, involte;
C. a. ‘Pyramidalis’ A. Kolesn. – cu coroana piramidală;
C. a. ‘Pendula’ Sak. – cu ramurile aplecate, nu înfloreşte.
C. fruticosa (Pall.) G. Voron. – Vişinel, Vişin-de-Bărăgan. Arbust de 0,7-2 (4)
m, răspândit în Europa, Caucaz, Siberia de Vest. În Moldova se întâlneşte pe liziere, în
pădurile de stejar pufos, în asociaţie cu migdalul pitic, porumbarul ş.a., este des
ramificat, formează stoloni şi drajonează; lujerii subţiri, tineri fin pubescenţi, mai târziu
glabri, bruni, cu lenticele gălbui; mugurii ovoidali sau oblong ovoidali, de 2-4 mm
lungime, patenţi, cu solzi tridinţaţi, cafenii.
Frunze obovate sau lanceolate, acuminate sau obtuze, cuneate sau serate, 2-6
cm lungime, cele de pe stoloni mai mari; glabre, verzi-întunecat, lucioase; peţiolii de 5-
15 mm lungime, stipele subulat îngustate.
Flori solitare sau dispuse câte 2-4 în umbele sesile, receptacul campanulat, mai
lung ca sepalele; petale obovate, emarginate, albe. Fructul drupă, sub 10 mm în
diametru, roşie-închis sau brună, sâmburele subrotund, bicostat (fig. 154). Înfloreşte în
lunile aprilie-mai, maturarea în iulie.
Creşte sporadic în habitatele uscate. Tolerant la umbră. Importanţa - ca specie
pionieră la împăduriri, pe soluri mai aride.
 284

C. vulgaris Mill. – Vişin. Arbore până la 8 (10) m înlăţime, răspândit în cultură

şi sălbătăcit, zona temperată a ambelor emisfere. În stare spontană nu există, a fost
sintezat experimental de către E.J. Olden and N. Nybon în 1968 prin încrucişarea C.
fruticosa şi C. avium, arealele cărora coincid în Europa de Sud-Est. Încrucişarea
naturală a acestor 2 specii în regiunea indicată probabil a avut loc. Vişinul drajonează
puternic. Scoarţa trunchiului este netedă timp îndelungat, cu lenticele transversale, se
exfoliază în fâşii subţiri, de culoare brună-întunecat. Coroana subrotundă, ramurile
pendente, subţiri, verucoase, cu numeroase ramuri scurte; lujeri alungiţi, ± pendenţi,
cu brahiblaste, glabri, cenuşii sau bruni-roşiatici.
Frunze eliptice sau oblong-obovate, acute, la bază cuneate, fin dublu crenat-
serate, de 6-8 (12) cm lungime, mai groase ca ale cireşului, pe faţa superioară verzi-
închis, lucioase, pe cea inferioară mai deschis, mate, peţiolii de 1-2 cm lungime cu sau
fără glandule; stipele liniare.
Flori dispuse câte 2-4 în inflorescenţe umbeliforme, corola de 20-25 mm în
diametru, albă, sepale triunghiulare, reflecte, hipantiul campanulat. Drupă globuloasă,
de 12-15 mm în diametru, roşie-închis sau neagră, acre-dulceag, mezocarpul aderent
(fig. 154). Înfloreşte în lunile aprilie-mai.
C. tomentosa (Thunb.) Wall. – Vişin tomentos. Arbore sau arbust de 2-3 m
înlăţime, originar din China, Coreea. Are una sau câteva tulpini; scoarţa se exfoliază;
de culoare brună-cenuşie. Coroana larg ovoidă, răsfirată; ramurile drepte, lungi,
patente, brune-gălbui, lujerii tomentos.
Frunze eliptice până la obovate, scurt acuminate, dublu-dinţate, pe faţa
superioară verzi, pe cea inferioară cenuşii, lânos-tomentoase, toamna devin roşiatice,
de 3-5 cm lungime, scurt peţiolate; stipele liniare. Înfrunzirea în lunile aprilie-mai.
Colorarea frunzelor în iulie-septembrie. Căderea frunzelor în iulie-octombrie.
Florile dispuse câte 1-2, cu sepalele serate, corola albă-roz, de 1,5-2 cm în
diametru, peduncul de 2-4 mm. Înfloreşte în lunile martie-aprilie.
Fructul drupă, cu diametrul până la 1 cm, puţin pubescentă, de culoare roşie-
stacojie, comestibile. Coacerea drupelor în iunie-iulie (fig. 154).
 285

Specie rezistentă la secetă şi ger. Iubitoare de lumină, nu suportă umbrirea.

Preferă sol suficient de umed. Ca şi alte specii de cireş îmbătrâneşte repede şi necesită
reînnoirea coroanei.
Decorativitatea “B”, se foloseşte în toate zonele dendrologice ale Republicii
Moldova.
Este unul dintre cei mai decorativi arbuşti din acest gen atât prin flori, cât şi
fructe. Prezintă interes mai mult pentru formarea grupelor nu prea mari sau solitar în
prim plan, deseori se foloseşte la formarea unor garduri vii sau alei formate.

Genul Laurocerasus Roem. – Laurocireş.

Arbori sempervirescenţi, uneori sub formă de arbuşti. Include cca. 25 de specii,
răspândite în Asia, regiunea Mediteraneană, America de Nord şi Sud.
Laurocerasus officinalis Roem. – Laurocireş. Arbori mici de 6-8 m înălţime,
originari din Asia Mică, Caucaz, sudul peninsulei Balcanice, Iran. Trunchi cu scoarţă
scabră, cenuşie-închis, aproape negră; ramuri groase, glabre; lujerii tineri verzi, mai
târziu cenuşii; muguri ovoizi, ascuţiţi, cu câţiva solzi de culoare verde.
Frunze oblong-eliptice, acuminate, cu baza cuneată sau rotunjită, cu marginea
dinţată, pieloase, lungi de 5-20 cm, pe faţă lucioase, verzi-închis, pe dos mai deschis,
opac, la baza nervurii principale cu 2-4 glandule; peţiolul de 0,5-1 cm lungime.
Flori mici, albe, scurt peţiolate, petale obovate, reflecte, de cca. 3 mm lungime,
stamine 20, ovar cu stil simplu şi stigmat capitat. Fructul rotund ovoid, de cca. 8 mm
lungime, mustos, sâmbure neted, cu carenă, sămânţa toxică, care conţine acid
cianhidric (fig. 184). Înfloreşte în lunile aprilie-mai, maturarea în lunile iulie-august.
Tolerant la semiumbră. Rezistent la ger. Creşte bine în habitate umede, pe cele
uscate se dezvoltă mai greu. În lipsa stratului de zăpadă îngheaţă complet. Suportă
tunderea. Este o specie veşnic verde, ornamentală, de mare perspectivă mai ales pentru
sectorul privat.

Genul Padus Mill. – Mălin.

Arbore de mărimea II-III, cu coroană larg ovoidă, scoarţa trunchiului cenuşie-
întunecat, aproape neagră; frunze alterne, mărunt serate, stipele glanduloase, caduce.
 286

Flori mici, pedicelate, gineceu unicarpelar, receptacul caduc, stamine 15-20, stigmat
plat, inflorescenţa racem sau corimb. Fructul drupeolă globuloasă, cu diametrul de 7-
10 mm, de culoare neagră. Include cca. 20 de specii, răspândit în Europa, Asia,
America de Nord.
Padus racemosa (Lam.) Gilib. – Mălin. Specie inclusă în Cartea Roşie a
Republicii Moldova. Arbore până la 15 m înălţime, răspândit în Europa, Siberia, Asia
Mică. În Moldova sunt cunoscute numai două habitate, unde creşte spontan (pădurea
de plop alb şi în pădurea de stejar cu carpen din valea râuleţului Teliţa). Are rădăcină
trasantă mult ramificată; tulpină erectă, cu grosimea până la 40 cm, scoarţă netedă,
cenuşie-negricioasă, se transformă în ritidom la arborii senili; lemn diferenţiat în alburn
şi duramen.
Coroana larg ovoidă, densă; ramuri brune, lucioase, cu lenticele, galbene-
albicioase; lujerii glabri sau slab pubescenţi, bruni cu lenticele gălbui, scoarţa cu miros
neplăcut, muguri relativ mari, fusiformi, adpreşi, de 6-13 mm lungime, cu solzi uşor
carenaţi, pe margini ciliaţi, cafenii-deschis.
Frunze eliptice, acute, larg cuneate sau rotunjite, acut serate, de 6-12 (15) cm
lungime, pe partea superioară verzi, pe cea inferioară cenuşii-verzi-albăstrui;
unghiurile nervurilor păroase; peţiolii sub 1,5 cm lungime, cu 2-3 glandule, stipele
liniare, caduce. Înfrunzirea în luna aprilie, colorarea frunzelor în lunile august-
septembrie, căderea lor în lunile iulie-octombrie.
Flori albe, de cca. 15 cm în diametru, receptacul crateriform, sepale
triunghiulare, pe margini cu glandule, petale obovate, scurt unguiculate. Inflorescenţa
racem pendent, de 8-12 cm lungime. Înfloreşte în aprilie-mai. Fructul drupeolă sferică,
de 7-8 mm în diametru, negre, lucioase. Coacerea fructelor în luna iunie (fig. 156).
Lemn cu miros neplăcut. Mălinul este rezistent la umbră şi ger, creşte repede pe
soluri bogate şi uşoare. Suportă condiţiile urbane, mai puţin suportă gazele. Fitoncid
puternic. Este foarte uşor atacat de molie (Hyponometa padi). Specie cu o impotranţă
forestieră redusă.
Decorativitatea “A”. Specie apreciată pentru spaţiile verzi ca soliatr sau în grupe
în prim plan, liziere, pe malul apelor, în alei mici. Folosire largă în raioanele de nord şi
centru. Cele mai răspândite forme ornamentale:
 287

P. r. ‘Pendula’ Schneid. – forma plângătoare;

P. r. ‘Plena’ Schneid. – cu flori involte;
P. r. ‘Rosiflora’ Sinz. – cu flori de culoare rozie.
P. virginiana (L.) Mill. – Mălin-de-Virginia. Arbore până la 15 m înălţime,
originar din America de Nord. Are tulpina erectă, până la 40 cm grosime. Scoarţa
solziformă, neagră. Coroana larg ovoidă, ramuri glabre, brune-cafenii, cu lenticele
cenuşii-gălbui; lujeri erecţi sau aproape orizontali; la început fin păroşi, mai târziu
glabri, verzi sau bruni, cu numeroase lenticele; muguri ovoizi, de 6 mm lungime, cu
solzi cenuşii.
Frunze obovate până la eliptice, brusc acuminate, la bază rotunjite sau puţin
îngustate, fin serate, de 4-12 cm lungime, pe faţă verzi-cenuşii glaucescente; peţiolul
de 1-2 cm lungime, cu 2-6 glandule.
Flori de 8-10 mm în diametru, mirositoare, sepale glanduloase, petale
subrotunde, albe; inflorescenţa racem, de 8-15 cm lungime, multiflor. Drupele rotunde,
ovoide, cu un acumen la vârf, de 8-10 mm lungime, la început roşii, mai târziu negre.
Sâmbura de 5-6 mm lungime şi 4-5 mm lăţime (fig. 156). Înfloreşte în luna mai,
maturarea în lunile august-septembrie. Rezistent la condiţiile Moldovei. Importanţă
forestieră redusă. Ca specie ornamentală se aplică la nord şi centru, în grupe, alei şi pe
malurile apelor.
P. serotina (Ehrh.) Agardh. – Mălin tardiv. Arbore cu talia până la 30 m
înălţime, originar din America de Nord. Tulpina cu scoarţă mărunt crăpăcioasă, brună-
închis; coroana alungită; ramurile scurte, cenuşii, cu lenticele; lujerii glabri, roşii-bruni.
Frunze oblong-ovate sau lanceolate, mărunt serate, de 5-12 cm lungime, verzi-
închis, pe partea inferioară mai deschis, peţiolate. Înfrunzirea în lunile aprilie-mai,
colorarea frunzelor în septembrie-octombrie, căderea lor în septembrie-noiembrie.
Flori albe. Inflorescenţa racem cilindric, lung de 10-14 cm. Înfloreşte în luna
mai. Fructul drupă, de 8-10 mm în diametru, la început roşie, la maturaţie neagră.
Coacerea fructelor în iulie-august (fig. 156).
Lemn cu duramen roşcat, bun pentru mobilă. Rezistent la ger şi secetă. Specie
cu creştere rapidă. Puţin pretenţioasă faţă de sol, creşte pe soluri sărace, sărăturate,
 288

însă se dezvoltă mai pine pe cele bogate, uşoare, umede. Suportă fumul, condiţiile
urbane. Îndură tunderea. Importanţă forestieră redusă.
Decorativitatea “A”. Decorativă prin frunziş, ramuri şi fructe. Recomandat ca
solitar, în grupe, alei, pe la margine de drum. Folosire largă în toate raioanele
dendrologice.
P. mahaleb (L.) Borkh. – Vişin turcesc. Arbore cu talia până la 10-12 m
înălţime. Răspândit în Europa, Asia. Trunchi scurt, cu scoarţă netedă, brună-cenuşie,
lucioasă, la arborii bătrâni longitudinal brăzdată, negricioasă; lemn cu duramen roz-
deschis, uscat plăcut mirositor. Coroană oviformă sau rotundă, densă, uneori creşte în
formă de arbust. Ramuri divergente, lujeri subţiri, cilindrici, cenuşii-gălbui; muguri
conici-ovoizi, de 3-6 mm lungime, bruni-gălbui.
Frunze ovate sau rotunde, scurt acute, la bază rotunjite sau uşor cordate, fin
crenate, pe partea superioară verzi-deschis, lucioase, pe cea inferioară mai deschis, pe
nervura principală gălbui, pubescente, de 3-9 cm lungime, peţiolul de 7-15 mm
lungime, cu 1-2 glandule.
Flori sub 15 mm în diametru, receptacul campanulat, sepale triunghiular-ovate,
petale obovate, de cca. 6 mm lungime, albe. Fructul drupe ovoide, de 6 (10) mm în
diametru, roşiatice, la coacere negre (fig. 157).
Lemnul cu miros plăcut şi persistent, duramenul roz-deschis. Specie rezistentă la
secetă, ger, puţin pretenţioasă faţă de sol, creşte bine pe soluri umede. Tolerantă la
lumină, suportă umbrire relativă. Folosit la împăduri, contra vânturilor de primăvară,
având înfrunzire de timpurie. Specie ornamentală prin abundenţa florilor. Suportă bine
condiţiile urbane, mai puţin suportă poluarea aerului cu gaze. Se foloseşte ca portaltoi.

Genul Pentaphylloides Duham. (Dasiphora Raf.) – Ceai arborescent.

Arbust patent, răsfirat sau erect, cu talia de 20-150 cm înălţime. Genul include
cca. 10 specii.
Pentaphylloides davurica (Nestil) Kom. et Klob. – Alis. Arbust cu talia până la
60 cm înălţime, răspândit în Extremul Orient, Manciuria, Coreea. Frunze imparipenat-
compuse, foliole 5, oblonge, brusc acute, întregi, pieloase, pe partea superioară
nitescente, pe cea inferioară glaucescente. Flori de 2-2,5 cm în diametru, albe, în
 289

inflorescenţe umbeliforme, pauciflore; petale ovate, de 2 ori mai lungi ca sepalele.

Înfloreşte în lunile iulie-august, maturarea în septembrie-octombrie. Ecologic rezistent.
Se recomandă pentru spaţiile verzi.
P. fruticosa (L.) Rydb. - Ceai arborescent. Arbust de 20-150 cm înălţime cu
răspândire în Eurasia şi America de Nord. Formează tufă globuloasă; scoarţa brună-
roşiatică, se exfoliază. Frunze compuse din 5-7 foliole lanceolate sau ovat-lanceolate,
întregi, până la 3 cm lungime, pubescente. Înfrunzirea în aprilie-mai, colorarea
frunzelor în august-octombrie, căderea lor în septembrie-noiembrie. Florile de 1,5-3
cm în diametru, galbene-aurii, solitare sau în corimbe terminale laxe, sepalele interne
ovate, cele externe liniar-lanceolate, petale rotunde. Fructul achenă ovoidă sau
falciformă, brună-cafenie, de 1,5-2 mm lungime. Înfloreşte în lunile mai-septembrie.
Maturarea în iulie-august (fig. 158).
Rezistent la ger şi secetă, tolerant la lumină. Nepretenţios faţă de sol, dar mai
bine creşte pe cele bogate, afânate şi revene.
Decorativitatea “B”. Apreciat pentru frunzişul decorativ şi perioada lungă de
înflorire. Este unul din puţinii arbuşti pitici, ce pot fi folosiţi în prim plan atât solitar,
cât şi în grupe. Folosire largă în toate raioanele dendrologice ale republicii.

Genul Persica Mill. – Piersic.

Arbore de 5-8 (10) m înălţime, cu frunze lanceolate până la eliptice, acuminate,
serate, cu dinţi ± subulaţi. Flori solitare, rar câte 2. Fructul drupă tomentoasă,
sâmburele foarte tare.
Genul include 6 specii, răspândite spontan în China.
Persica davidiana (Carr.) Franch. – Piersic chinezesc. Arbore până la 10 m
înălţime. Are ramuri drepte, subţiri, lujeri glabri. Frunze oblong-ovate, acuminate,
serate, de 6-12 cm lungime, glabre, verzi-deschis, peţioli cu glandule. Flori solitare,
sesile, de cca. 2,5 cm în diametru, petale roz-deschis. Fructul rotund, de cca. 3 cm în
diametru, fin tomentos, de culoare gălbuie, cu mezocarpul uscat, necomestibil.
Endocarp rotund, scurt brăzdat. Înfloreşte lunile în martie-aprilie. Maturarea în luna
iunie. Este rezistent la condiţiile climaterice autohtone, dar puţin longeviv. Mult
apreciat ca arbore cu înflorirea cea mai timpurie.
 290

P. vulgaris Mill. – Piersic comun. Arbore de 3-5 (8) m înălţime, originar din
China. Trunchi scurt, cu ramificaţiile principale de la bază; scoarţa arborilor senili
solzoasă, cenuşie-închis, aproape neagră. Coroană rotundă, ramuri patente, întinse,
lujeri subţiri, erecţi, mai târziu orizontali sau penduli, glabri, bruni sau roşiatici, cu
numeroase lenticele; muguri conici, cu vârful obtuz, pubescenţi, dispuşi colateral, câte
2-3, cel din mijloc fiind vegetativ (foliar), iar cei laterali – florali.
Frunze oblong-lanceolate, acuminate, de 8-15 cm lungime, pe margini serate,
verzi-închis, pe faţa inferioară mai deschis, peţioli de 1-2 cm lungime.
Flori solitare, sesile sau scurt pedunculate, cu diametrul de 2,5-3,5 cm,
receptacul lung până la 8 mm; sepale pubescente, căzătoare, petale obovate, cuneate,
cu lungimea până la 2 cm, de culoare roşie-cărminie sau roz, stamine 20-30. Drupă
cărnoasă, variată, de la comprimată, până la oblong-ovată, de 5-8 cm în diametru, cu
sutură ventrală bine pronunţată, de culoare galbenă-oranj, acoperită pe partea însorită
cu roşu de diferite nuanţe, exocarpul tomentos, rareori neted; mezocarp suculent,
galben-auriu până la roşu-închis; sâmbure mare, de 3-4 cm lungime şi 2-3 cm lăţime,
brăzdat şi cu mici adâncituri. Înfloreşte în lunile martie-aprilie, maturarea în iunie-
octombrie (fig. 153; 5). În spaţiile verzi este răspândită prin forma lui:
P.v. ’Atropurpurea’ - cu florile roz-închis şi frunzele purpurii până în vară, pe
urmă de culoare brună-verzuie.
Subfamilia Princepioideae.
Genul Prinsepia Royle – Prinsepie.
Arbust cu frunze căzătoare, alterne, albe sau galbene. Genul include 3 specii,
răspândite în Extremul Orient, China, Himalai.
Prinsepia sinensis (Oliv.) Kom. – Prinsepie chineză. Arbust sub 2 m înălţime.
Ramuri subţiri, arcuite, aplecate, formând o tufă globuloasă, cu spini.
Frunze oblong-ovate sau lanceolate, acuminate, cu marginile întregi sau uşor
crenate, peţiolate, de 5-8 cm lungime, stipele subulate. Înfrunzirea în martie-aprilie,
colorarea frunzelor în septembrie, căderea lor în septembrie-octombrie.
Flori de 1,5 cm în diametru, galbene, dispuse câte 1-4 în fascicule axilare.
Înfloreşte în aprilie. Fructele drupe rotunde sau ovoide, de 1,5-2 cm, cărnoase, roşii,
acre la gust; maturarea în august (fig. 159).
 291

Prinsepia chineză este rezistentă la ger, umbră. Mai bine creşte pe soluri afânate,
bogate şi cu suficintă umididitate.
Decorativitatea “A”. Este una din primele plante care se acoperă cu frunze; se
deosebeşte prin durata îndelungată a perioadei de înflorire în şi fructele colorate.
Recomandată pentru cultivarea în grupe pure sau în amestec cu alte specii pe gazon, la
margini de masive sau garduri vii. Specie pentru folosire largă în toate raioanele
dendrologice.

Genul Prunus Mill.

Arbore sau arbust, adesea cu spini. Frunze alterne, rotunde până la lanceolate,
cu margini serate, stipele caduce. Flori solitare sau câte 2-5 în fascicule pe
microblastele de 2-3 ani; petale albe sau uşor roz, stamine 20, ovar unilocular cu 2
ovule. Fructul drupă cărnoasă.
Genul include cca. 140 de specii, răspândite în zona temperată a ambelor
emisfere.
Prunus divaricata Ldb. – Corcoduşe. Arbore de 4-10 m înălţime, răspândit în
Caucaz, Asia Centrală, Asia Mică, peninsula Balcanică. Spontan a fost identificat în
România, la vest de Carpaţii Meridionali. În Moldova se întâlneşte pretutindeni în
stare spontană şi cultivat (câteva soiuri). Are rădăcină profundă cu multe ramificaţii
laterale. Tulpină scundă, neregulată; scoarţă brună-cenuşie, mult timp netedă, se
exfoliază inelar; lujeri rotunzi, subţiri, erecţi sau aplecaţi în jos, cei laterali terminaţi în
spini; glabri, verzi, în partea însorită roşiatici; muguri mici, conici, solitari sau câte 2-3
glbri.
Frunze eliptice sau oblong-ovate, treptat acute, adânc serate sau crenat serate,
lungi, de 3-7 cm lungime, pe faţă verzi-închis, pe dos mai palide şi pubescente pe
nervuri.
Flori solitare, late de 2-2,5 cm, se formează pe lujerii de 3 ani; petale ovate, de
5-7 mm lnugime, albe; stamine numeroase. Fructe globuloase, de 2-2,5 cm în diametru,
roşii-brune-roşiatice, roşii-vişinii, aproape negre sau galbene. Mezocarp mustos, dulce
(fig. 160). Înfloreşte în lunile martie-aprilie, maturarea în iunie-iulie.
Forma horticolă ai rar răspândită este:
 292

P. d. ‘Atropurpurea’ - Corcoduş roşu. Frunzele până l5 cm lungime, purpurii-

roşiatice; florile roz, solitare sau câte 2; fructele drupe, în faza prematură roşii-
întunecat. Înfloreşte în luna aprilie, maturarea fructelor în lunile iunie-iulie (fig. 161).
P. spinosa L. – Porumbar. Arbust de 1-3 m înălţime, răspândit în Eurasia,
Africa de Nord, America de Nord. În Moldova se întâlneşte pretutindeni pe la liziere,
mai cu seamă în pădurile aride şi subaride pe pante şi prin râpi. Formează tufărişuri,
datorită proprietăţii de a se înmulţi intens prin drajoni. Tulpină ramificată, scoarţă
cenuşie-închis; lujeri laterali terminaţi în spini, bruni-roşiatici, muguri mici, ovaţi,
dispuşi câte 3 colateral.
Frunze eliptice până la obovate, de 2-5 cm lungime, crenat-serate, scurt
peţiolate.
Flori solitare, lung pedicelate, mici, numeroase, albe. Drupe globuloase, de 1-
1,5 cm în diametru, albăstrii, cu un strat pruin, gust astringent (fig. 146; 1). Înfloreşte
în lunile aprilie-mai, maturarea în august-septembrie.
Lemnul dur, dens, scoarţa şi fructele conţin tanin. Specie xerofită, rezistentă la
ger, puţin pretenţioasă faţă de sol, vegetează pe soluri compacte, argiloase, pietroase,
însorite. Suportă puţină umbrire. Folosit la fixarea terenurilor degradate, ca specie
pionieră şi la formarea lizierei.

Ordinul Fabales.
Familia Fabaceae Lindl.
Fam. Fabacee include arbori, arbuşti, semiarbuşti, ierburi perene şi anuale.
Rădăcini cu nodozităţi. Frunze alterne, simple sau compuse, uneori transformate în
spini sau lipsesc. Flori bisexuate, zigomorfe, pentamere, periantul dublu; stamine 10
concrescute, formând un singur mănunchi (monadelfe) sau doua mănunchiuri
(diadelfe). Pstil 1 (rar 3-5), format din 1 carpelă, ovar superior unilocular cu multe
ovule. Fructul de tip păstaie (legumen), dehiscentă prin 2 valve, uneori indehiscentă.
Seminţele fără endosperm.
Include cca. 700 de genuri şi până la 17 000 de specii, răspândite aproape pe
toată suprafaţa globului.
1
 293

Genul Albizzia Durr. – Albiţia.

Arbore de talie mare şi arbust cu frunze dublu penat-compuse cu numeroase
foliole mici; Flori actinomorfe. Genul include cca. 25 de specii, răspândite în regiunile
calde ale Asiei, Australiei.
Albizzia julibrissin Durr. – Albiţie-de-Lencoran (Salcâm mătăsos). Arbori de
10-15 (20) m înălţime, originar din Azerbadjan, Iran. Trunchiul până la 35 (40) cm
grosime, scoarţa longitudinal crăpată, cenuşie; lujerii cu scoarţă netedă, verzuie sau
verde-măslinie.
Frunze dublu imparipenat-compuse, lungi de 18-20 (25) cm, cu 8-12 (15)
perechi de ramificaţii de ordinul I şi 15-30 de perechi de foliole mici de 8-10 (12) mm
lungime, semifalciforme, alungite, acute, pe margini ciliate, pe faţă verzi-închis, pe
partea inferioară albicioase; noaptea sau în timpul arşiţei se pliază perechi faţă la faţă;
peţiolii cu îngroşare caloasă la bază şi cu glanda nectarină. Înfrunzirea în lunile mai-
iunie, colorarea frunzelor în septembrie-octombrie, căderea în octombrie.
Flori actinomorfe, în capitule globuloase, care, la rândul lor, formează panicule
corimbiforme (sau semiumbeliforme) terminale. Înfloreşte în iunie-august. Florile de 2
tipuri: cele marginale sunt staminale, cele centrale – bisexuate, fertile; şi unele şi altele
au caliciu şi corolă, şi sunt prevăzute cu bractee. Corola florilor staminale
infundibuliformă, galbenă, de 4-5 ori mai lungă decât caliciul, cu 5 lacinii care nu
întrec 1/3 din lungimea tubului corolei. La florile fertile corola prezintă un tub lung şi
îngust (de 8-10 ori mai lung decât caliciul), cu 5 denticule la marginea superioară;
stamine numeroase, cu filamente foarte lungi (2,5 cm), cu antere 4-loculare.
Grăuncioarele de polen sunt conglutinate formând polinii în formă de ciorchine.
Păstăile plate, glabre, polisperme, galben-pai, de 10-20 cm lungime (fig. 162).
Specie iubitoare de lumină. Sistemul radicular superficial, puternic. Creşte bine
pe soluri mai uscate, argiloase. Suportă condiţiile urbane. În urma temperaturilor
scăzute pot să sufere creşterile din anul trecut, iar în ierni mai geroase arborii îngheaţă
până la nivelul zăpezii. Seminţele germinative, dupa primul sezon rece pot îngheţa
uşor. Cu vârsta, la exemplarele mai bătrâne (care au suportat) rezistenţa la ger creşte.
Salcâmul mătăsos este recomandat pentru locuri cât mai adăpostite.
 294

Decorativitatea “A”, numai în sudul republicii. Are un efect decorativ extrem de

mare, însă, fiind atât de sensibil la geruri este recomandat numaipentru particularii, ce-i
pot asigura protecţie acestei specii în condiţii extremale.

Genul Amorpha L. – Amorfă.

Arbust sau semiarbust, de 1-2 (4) m înălţime, cu frunze până la 20 (30) cm
lungime, imparipenat-compuse, cu 11-35 de foliole. Flori mici, dispuse în raceme sau
panicule înguste, terminale, multiflore. Păstăi monosperme. Include 15 specii,
răspândite în America de Nord.
Amorpha fruticosa L. – Salcâm mic, amorfă. Arbust cu talia până la 4 m
înălţime; cu mai multe tulpini de la bază, de culoare brună-cenuşie. Frunze pană la 30
cm lungime, cu 5-12 perechi de foliole (eliptice, ovate şi obovate), de 1,5-4 cm
lungime, scurt mucronate, pe margini ciliate, scurt peţiolate. Înfrunzirea în mai,
colorarea frunzelor în august-octombrie, căderea lor în septembrie-noiembrie.
Flori mici, albastre-purpurii, zigomorfe; caliciu campanulat, cu 5 dinţi inegali,
verzi, scurt unguiculaţi; corola cu 1 petală (vexilul) aripile şi carena lipsesc; stamine
monadelfe. Înfloreşte în mai-iunie. Păstăile mici, de 8-9 mm lungime, cu 1-2 seminţe.
Maturarea seminţelor în lunile august- septembrie (fig. 163).
Specie heliofilă, din care motiv nu este recomandată pentru necesităţile
silviculturale. Este apreciată pentru rezistenţa la secetă şi acumulările de azot la
rădăcini. Suportă aerul poluat şi solurile sărăturate. Este foarte agresiv la acapararea
teritoriului, prin puterea lui de a drajona.
Decorativitatea “C”, pe tot teritoriul republicii. Folosit la garduri vii naturale
(neformate), în margine de masiv, pentru consolidarea terenurilor degradate,
alunecătoare, nisipoase. Specie cu folosire redusă.

Genul Colutea – Băşicoasă.

Arbust cu frunze imparipenate, stipele mici. Flori papilionate, galbene sau
portocalii, lung pedunculate, grupate în raceme axilare, pendente. Păstăile ventricular
umflate, cu pereţi membranoşi; indehiscente sau dehiscente numai la vârf; puţin
 295

încordate, polispeme. Genul include cca. 15 specii, răspândite în Europa de Sud şi în

Asia până la Himalai.
Colutea arborescens L. – Băşicoasă arborescentă. Arbust de 2-3 m înălţime,
lujeri erecţi, cilindrici. Frunze cu 7-13 foliole eliptice sau obovate, lungi de 3 cm.
Înfrunzirea în luna mai, colorarea frunzelor în lunile august-septembrie, căderea lor în
septembrie-noiembrie.
Flori de cca. 2 cm lungime, galbene-vii, caliciu campanulat, bilabiat, cu vexilul
erect, rotund, la vârf uşor retuz. Înfloreşte în lunile mai-iunie.
Păstaie indehiscentă, de 5-8 cm lungime şi 2-3 cm lăţime, polispermă, umflată,
cu pereţi membranoşi, străvezii. Maturarea seminţelor în iulie-august (fig. 163; 2).
Arbust cu creştere rapidă. Nepretenţioasă faţă de sol, suportă o oarecare
sărăturare a solului. Rezistă la condiţiile urbane.
Decorativitatea “C”, pentru raioanele dendrologice de nord şi sud. Flosire ca
arbust secundar la formarea unor grupe, garduri vii.

Genul Caragana Lam. – Caragană (Salcâm galben).

Arbuşti relativ ramificaţi. Frunze alterne, paripenat-compuse, cu 2-10 perechi de
foliole întregi, rahisul terminat cu o setă sau spin; stipele subulate, uneori cu spini,
persistente sau caduce.
Flori papilionate, solitare sau câte 2-5 în umbele, galbene sau galbene-aurii.
Fructele păstăi cilindrice sau puţin turtite, umflate. Include cca. 70 de specii,
răspândite în Europa de Est, Asia.
Caragana arborescens Lam. – Caragană arborescentă. Arbust de 2-5 (7) m
înălţime, originar din Siberia de Vest, Mongolia. Ramuri erecte, cu scoarţă verde-
cenuşie, netescentă; lujeri subţiri, flexibili, pubescenţi, verzi sau verzi-cenuşii.
Frunze paripenate, până la 10 cm lungime, cu 6-8 (12) perechi de foliole
obovate sau eliptice, cu vârful mucronat, stipele spiniforme. Înfrunzirea în lunile
aprilie-iunie, colorarea frunzelor în septembrie-octombrie, căderea lor în septembrie-
octombrie.
 296

Flori solitare sau câte 2 pe un peduncul, lungi, de 18-22 mm, galbene-aurii.

Înfloreşte în aprilie-mai. Păstăile liniar-cilindrice, de 3,5-6,5 cm lungime, cu câte 5-8
seminţe alungit-reniforme; maturarea seminţelor în mai-iulie (fig. 164).
Specie tolerantă la lumină, suportă semiumbra. Rezistentă la ger. Nepretenţioasă
la sol, îndură soluri nisipoase şi solonceacuri, dar cel mai bine dă creşteri anuale pe
soluri bogate. Suportă condiţiile urbane şi suportă tunderea. Meliferă.
Decorativitatea “C”. Arbust decorativ pentru parcuri, perdele de protecţie, în
liziere şi garduri vii. La formarea grupelor în planul doi. Folosire redusă în raioanele de
nord şi centru.
Formele decorative, aplicate în silvicultură sunt:
C. a. ‘Pendula’ - cu ramuri aplecate în jos;
C. a. ‘Lorbergii’ – cu frunze liniare, aciforme, de 1-2 mm lăţime şi inflorescenţa
mai măruntă.
Genul Halimodendron Fisch. – Halodendron.
Genul are 1 singură specie.
Halimodendron halodendron (Pall.) Voss. – Halodendron, Arbust de
sărătură - argintiu.
Arbust cu talia de 2 (3) m înălţime, răspândit în Transcaucazia, Asia Centrală,
China, Mongolia. Tulpini difuze sau ± erecte, cu scoarţa brună-cenuşie, ce se
exfoliază longitudinal; ramuri spinoase, cenuşii sau brune-cenuşii; lujeri ± colţuroşi,
alipiţi, sericeu păroşi sau aproape glabri; muguri cu 4 solzi externi, cenuşii pubescenţi
şi 2 spini la bază.
Frunze paripenat-compuse, de 3-3,5 cm lungime, cu 1-2 rar 3 perechi de foliole
oblong-obovate sau oblanceolate, de 1,5-3,5 cm lungime, mucronate, mărunt şi sericeu
pubecente, rahisul terminat într-un spin lung până la 5-7 cm. Înfrunzirea în lunile
aprilie-mai, colorarea frunzelor în octombrie, căderea lor în octombrie-noiembrie.
Flori violete-deschis sau purpurii-palid, 15-18 mm lungime, dispuse în umbele 3-
4-radiate câte 2-3 la capătul fiecărei radii şi cu 2 mici bractee. Caliciul urceolat cu
denticuli triunghiulari, vexilul aproape rotund, la vârf uşor emarginat; aripi alungit
curbate, carena puţin mai scurtă şi la fel curbată; stamine diadelfe, ovar superior
pedunculat. Înfloreşte în mai-iunie. Fructul păstaie elipsoidală sau obovată, de 15-25
 297

mm lungime, cu pereţi pieloşi, la vârf cu rostru scurt; seminţele comprimate,

reniforme; maturaţia seminţelor în august-septembrie (fig. 164).
Arbust iubitor de lumină şi creştere rapidă. Suportă seceta şi solurile sărăturate
sau uscate, nisipoase. Rezistă la ger şi condiţiile urbane. Lăstăreşte viguros şi
drajonează abundent.
Decorativitatea “B”. Folosit în construirea spaţiilor verzi şi pentru suportarea
unor terenuri alunecătoare, pante erodate. Altoit pe salcâmul galben, poate fi folosit ca
solitar, având o formă plângătoare. Specie cu folosire redusă în raioanele de sud şi
nord.

Genul Cercis L. – Cersis, Arborele-lui-Iuda, Cercis.

Arbore cu talia de 18 m înălţime sau arbust, cu tulpină neregulată, scoarţă
crăpăcioasă, brună-negricioasă. Coroană largă, rămuroasă; ramuri cafenii-măslinii,
lujeri glabri-roşiatici, cu lenticele. Frunze simple, rotunde sau obovate, la bază cordate,
pe margine întregi, nervaţiune palmată, peţiolate, stipele caduce. Flori zigomorfe, rozii-
violete, dispuse în raceme axilare; caliciul campanulat cu denticuli obtuzi; petale 5, cu
vexil, aripi (alae) şi carenă. Stamine 10, libere. Păstaia plată, de 7-10 cm lungime, tare,
negricioasă, rămâne mult timp pe arbore.
Genul include 7 specii, răspândite în regiunea Mediteraneană, Asia de Sud-Est şi
Est, America de Nord.
Cercis canadensis L. – Cercis-de-Canada. Arbore până la 10 (18) m înălţime,
originar din estul şi centrul Americii de Nord. Tulpină neregulată, scoarţă cenuşie-
negricioasă, coroană globuloasă, ramuri cenuşii-întunecat; lujeri roşiatici cu numeroase
lenticele.
Frunze lat ovate până la subrotunde, scurt acute, reniforme, de 7-12 cm lungime,
pe faţă verzi-galuce, pe partea inferioară glaucescente-mate. Înfrunzirea în lunile
aprilie-mai, colorarea frunzelor în august- septembrie, căderea lor în septembrie-
octombrie.
Flori papilionate, de cca. 1-1,5 cm lungime, roz-deschis sau roz-violacei, câte 4-
8 în fascicule. Înfloreşte în aprilie-mai. Păstăile tari, negricioase, de 6-10 cm lungime şi
 298

2,0 cm lăţime, seminţele ovate, brune-mate; maturaţia seminţelor în lunile septembrie-

octombrie (fig. 165).
Arbust tolerant la lumină, cu creştere lentă. Nu prea pretenţios faţă de sol.
Rezistă la seceta, ger, numai la foarte puternice geruri pot să sufere creşterile anuale.
Rădăcină pivotantă. Suportă condiţiile urbane. Decorativitatea “A”. Folosire largă,
pentru orice tip de înverzire în toate raioanele dendrologice.
C. siliquastrum L. – Cercis european, Arborele-lui-Iuda. Arbore de 7-10 (15)
m înălţime, originar din regiunea Mediteraneană. Trunchi strâmb, cu scoarţa aproape
neagră cu crăpături adânci. Coroană rotundă sau răsfirată, abundent garnisită, lujeri
uşor geniculaţi, glabri, bruni-roşcaţi, cu numeroase lenticele.
Frunze subrotunde, pe partea inferioară glauce. Înfrunzirea în lunile aprilie-mai,
colorarea frunzelor în august-septembrie, căderea în septembrie-octombrie. Florile roz-
violacei, corola de cca. 2 cm lungime, vexilul mai scurt decât aripile şi carena,
stigmatele capitate, dispuse câte 3-6 în fascicule axilare pe ramurile vechi şi chiar pe
tulpină, în acest caz dezvoltându-se din mugurii dorminzi, ceea ce prezintă fenomenul
de cauliflorie. Păstăile plate, cu aripi foarte înguste, lungi de 7-10 cm lungime şi de 1,5
cm lăţime, cu 10-14 seminţe rotund-ovate, cafenii-închis. Înfloreşte în lunile aprilie-
mai, maturaţia seminţelor în septembrie-octombrie (fig. 166).
Specie rezistentă la secetă, puţin pretenţioasă faţă de sol, creşte pe soluri
calcaroase, aride. În iernile geroase poate îngheţa, de aceea are o creştere sub formă
de tufă şi uneori nu înfloreşte, din cauza că florile sunt atacate de îngheţurile târzii de
primăvară.
Decorativitatea “A”.
Recomandat pentru plantarea în parcuri, grădini, scuaruri, pe liziere, în grupe,
solitar în mici alei. Folosire redusă în raioanele de centru şi sud.
Forma silvatică mai răspândită este:
C. s. ‘Alba’ - formă cu flori albe; interes deosebit prezintă când este altoit în
trunchi.

Genul Cladrastris Raf – Virgilia.

 299

Arbore cu frunze imparipenate, flori albe, petalele carenei libere, staminele

libere, inflorescenţa racem sau panicul. Fructul păstaie plată, indehiscentă, polispermă.
Genul include 4 specii.
Cladrastris lutea (Michx.) C. Koch - Virgilia aurată. Arbore cu talia de 15
(20) m înălţime. Originar din sud estul Americii de Nord. Tulpina până la 1 m în
grosime, cu scoarţa netedă, cenuşie, lemn galben, puţin trainic; coroană largă, rotundă,
deasă; lujerii tineri pubescenţi, verzi, mai târziu glabri, bruni; mugurii cu solzi
imbricaţi, păroşi, dispuşi serial câte 4.
Frunze mari de peste 20 cm lungime, imparipenat compuse din 7-11 foliole
eliptice, acute, de 5-10 cm lungime şi 3-8 cm lăţime, întregi, verzi-deschis, peţiolii
scurţi. Înfrunzirea la sfîrşitul lunii aprilie. Toamna, la începutul lunii septembrie, se
colorează în galben-auriu-aprins, dând arborelui un aspect foarte decorativ.
Flori albe; caliciul campanulat, corola sub 3 cm lungime, stamine 10, libere.
Inflorescenţa panicul îngust, pendul, lung până la 20-40 cm. Înfloreşte în lunile mai-
iunie. Păstăi plate, de 6-8 cm lungime şi 1 cm lăţime, cu 3-6 seminţe. Maturaţia în
iulie-august (fig. 167).
Specie rezistentă la geruri, necesită sol fertil, profund, reavăn, cu umiditate
moderată. Suportă o oarecare umbrire. Se cultivă ca arbore ornamental, mai ales izolat.
Decorativitatea “A”. Arbore solitar cu habitusul frumos, dar arată bine şi în grupe pe
prim sau al doilea plan în parcuri, grădini, scuaruri. Folosire redusă în nordul şi centrul
republicii.

Genul Cytisus L. – Citisus, Drob.

Arbuşti sau semiarbuşti decidui sau sempervirescenţi. Frunze trifoliate, rar
reduse până la 1 foliolă, stipelele mici sau lipsesc. Flori zigomorfe, albe sau galbene,
papilionate; stamine 10, concrescute, monadelfe; ovar sesil, pstil curbat în sus, stigmat
capitat sau oblic dilatat; flori axilare în raceme sau capitule terminale. Păstăi liniare,
dehiscente, cu 2 sau mai multe seminţe cu caruncul în jurul funiculului.
Genul include peste 50 de specii, răspândite în regiunea Mediteraneană, Asia
Mică, în Europa până la zona de mijloc, la sud până la insulele Canare.
 300

Cytisus hirsutus L. – Drob de munte. Arbust înalt de 30-60 (100) cm,

răspândit spontan în Alpii de Est şi Sud, Asia Mică. Ramuri erecte sau ascendente;
lujeri patent-hirsuţi, cei de 2 ani dispers păroşi sau glabri, albicioşi sau cenuşii. Frunze
trifoliate, peţiolate, peţiol hirsut; foliole obovate sau eliptice, pe faţă glabre, pe partea
inferioară păroase. Înfrunzirea în lunile aprilie-mai, colorarea frunzelor în august-
octombrie, căderea lor în septembrie-noiembrie.
Flori galbene; caliciul hirsut, cu vexilul mai lung decât carena; dispuse câte 1-3
pe ramurile scurte din anul precedent. Înfloreşte în aprilie-mai. Fructul păstaie liniară
sau uşor curbată, de 2,5-3,5 cm lungime şi 0,6-0,8 cm lăţime, cu 5-8 seminţe
carunculate; maturaţia în lunile iunie-iulie (fig. 168).
Arbust cu creştere rapidă. Rezistă la ger şi secetă. Creşte pe soluri nisipoase,
calcaroase.
Decorativitatea “B”. În spaţiile verzi este folosit în grupe pure sau mixte, la
borduri, în alpinarii şi rocarii. Folosire redusă în raioanele de sud şi centru.
C. nigricans L. (Lembotropis nigricans (L.) Griseb.) – Bobiţel, Luntricică.
Arbust, răspândit în Europa (Balcani, Ucraina), Rusia până la Volga de mijloc. În
Moldova se întâlneşte izolat în stejăretele cu cireş din partea de nord. Are înălţimea de
30-100 (150) cm, tulpinile ascendente sau erecte, cilindrice, sub 2 cm în diametru, cu
scoarţa castanie-închis; ramurile subţiri, fin sulcate, tomentoase, verzi.
Frunze trifoliate, lung peţiolate; foliole obovate sau oblong-eliptice, de 10-20
mm lungime, pe faţă glabre, verzi-închis, pe dos tomentoase. Înfrunzirea în lunile
aprilie-mai, colorarea frunzelor în septembrie-octombrie, căderea lor în septembrie-
noiembrie.
Flori galbene-aurii, scurt pedicelate; caliciu campanulat, petale lungi, de 10 mm,
cu vexil scurt unghiculat şi ridicat; stamine 10, dintre acestea 5 ale ciclului extern sunt
mai lungi şi au anterele mai mari. Înfloreşte în iunie-iulie. Păstăie liniar-lanceolată, de
2-2,5 cm lungime, alipit tomentoasă, neagră-cenuşie, seminţe 2-6; maturaţia în august
(fig. 168).
Arbust rezistent la ger şi tolerant la lumină. Creşte pe soluri aride şi suportă
condiţiile urbane. Decorativitatea “C”. Folosit la formarea bordurilor netunse, în
alpinarii şi rocarii. Specie cu folosire limitată în raioanele de sud spre centru.
 301

C. sessilifolius L. – Drob sesilifoliu. Arbust lung până la 2 m, originar din

Europa de Vest şi Africa de Nord. Lujeri costaţi, glabri, de culoare verde sau brună-
roşiatică.
Frunze trifoliate, cele de pe lujerii floriferi sesile, cele de pe lujerii vegetativi cu
peţiolii de 2 cm lungime, foliole lat-obovate sau lat-eliptice, de 1,5-2 cm lungime,
mucronate. Înfrunzirea în lunile aprilie-mai, colorarea frunzelor în august-octombrie,
căderea lor în septembrie-noiembrie.
Flori de cca. 1,2 cm lungime, galbene-lucioase, cu caliciu campanulat, bilabiat,
solitare sau câte 4-12 în raceme terminale erecte. Înfloreşte în mai-iunie. Păstaia de
cca. 3 cm lungime, glabră, cu 1-6 seminţe; maturaţia în iunie-iulie (fig. 169).
Suferă pagube în iernile mai geroase. Rezistent la secetă, nepretenţios faţă de
sol. Creşte şi pe soluri sărăturate.
Decorativitatea “B”. Decorativ pe tot parcursul perioadei vegetative, florile
galbene-intens şi frunzişul verde-închis îl face deosebit de atrăgător. Folosit în grupe
pure sau mixte, în liziere pe tot teritoriul republicii.

Genul Genista L. – Drobiţă, Grozamă.

Arbuşti şi semiarbuşti decidui sau semi-sempervirescenţi, de înălţime mică (sub
1 m), uneori apresaţi la pământ, spinoşi şi uneori virgaţi, cu tulpină aripată. Frunze
simple sau trifoliate. Flori cu caliciu campanulat, bilabiat, labiul superior 2-dinţat, cel
inferior 3-dinţat, corola galbenă sau albă, vexilul ovat, puţin mai lung decât aripele şi
carena, stamine 10 monadelfe, concrescute cu unghiuculele aripelor şi carenei, stilul cu
stigmat capitat sau alungit şi decurent. Păstăile liniar-alungite, puţin arcuite, lateral
comprimate, polisperme. Seminţele sferice, lenticulare sau neregulat angulare.
Genul include cca. 86 de specii, răspândite în Europa de Vest, Asia de Vest,
Africa de Nord.
Genista tinctoria L. – Drobiţă. Subarbust înalt de 30-60 (100) cm, răspândit în
Europa, Asia de Sud-Vest. În Moldova se întâlneşte preponderent în pădurile de stejar
cu cireş pe la liziere şi prin poiene, mai rar în zona nistreană şi de sud. Are rădăcina
pivotantă, tulpina erectă, uneori până la 1,5 cm în diametru; ramuri virgate, brăzdate
 302

sau muchiate, glabre, spre vârf păroase, verzi, majoritatea terminate cu inflorescenţe
alungite.
Frunze lanceolate până la eliptice, pe margini ciliate, de 1-4 cm lungime şi 3-10
mm lăţime, pe faţă glabre, verzi-închis, pe dos ciliate, verzi-deschis.
Flori galbene, caliciul persistent cu dinţi inegali, puţin ascuţiţi, corola lungă, de
10-15 mm, vexilul ovat, carena obtuză. Inflorescenţa racem sau panicul, de 4-10 (15)
cm lungime, multiflor. Păstaie liniară, dreaptă, lungă, de 2-4 cm cu 5-6 (10) seminţe.
(fig. 170). Înfloreşte în lunile iunie-iulie.
Arbust cu creştere rapidă, tolerant la lumină, rezistă la seceta şi gerurile nu prea
mari. Nu este pretenţios faţă de sol, dar se dezvoltă mai bine pe soluri bine afânate
nisipo-lutoase. Florile sunt folosite pentru obţinerea vopselei galbene. Folosit la
spaţiile verzi pe terenuri în pantă, aride, borduri, grupe amestecate. Specie cu folosire
redusă.

Genul Gleditschia L. – Glădiţă, Salcâm boieresc.

Arbori cu tulpina şi ramurile cu spini lungi simpli sau ramificaţi. Frunze alterne
penat- sau bipenat-compuse cu numeroase foliole. Flori unisexuate şi bisexuate pe
plantele poligame, în inflorescenţe raceme sau panicule axilare, periantul tri- pentamer,
stamine 6-10, libere. Fructul păstaie plată, coriacee, brună. Genul include 12 specii,
răspândite în America, Asia, Africa.
Gelditschia triacanthos L. – Glădiţă. Arbore de 20 (40) m înălţime, originar
din America de Nord. Rădăcină adâncă, trunchi drept, ± cilindric; scoarţa mult timp
netedă, cenuşie, mai târziu cu ritidom solzos, brun-întunecat; lemn tare, greu; alburnul
galben-verzui, duramenul brun-roşcat sau roz. Coroană larg cilindrică, ajurată,
luminoasă, ramurile şi trunchiul cu spini tari, lungi, de 10-15 cm, ramificaţi; lujerii
striaţi, ± geniculaţi, cu spini, bruni-verzui, lucioşi; mugurii dispuşi câte 3-4 serial,
ascunşi în baza peţiolului sau în scoarţă.
Frunze penate sau dublu paripenate, lungi până la 20-30 cm, foliole 7-12
perechi, lanceolat eliptice, crenate, de 2-3,5 cm lungime.
Flori unisexuate şi bisexuate pe exemplare poligame sau dioice, învelişul floral
pentamer, de 5-7 mm lungime; stamine 6-10, libere, ovarul vilos, cu stigmatul larg,
 303

umbeliform. Păstaia uşor falcată, răsucită, lungă până la 30-40 cm, brună, lucioasă,
polispermă, pereţii conţin un miez cărnos, dulceag-astrigent; seminţele obovate, turtite,
cu tegument tare, cafeniu, lucioase (fig. 171). Înfloreşte în lunile iunie-iulie, maturarea
în septembrie-octombrie.
Preferă climă caldă, solul bogat, afânat, este rezistentă la secetă. Suportă soluri
compacte, praful şi fumul. Plantele tinere suportă bine tunderea. Specie cu formele sale
preţioase pentru spaţiile verzi şi în perdele de protecţie. Formele mai larg răspândite:
G. t. ‘Inermis’ (L.) – formă preţioasă, datorită lipsei spinilor, pentru parcuri şi
grădini.
G. t. ‘Elegantissima’ – formă fără spini, cu coroana compactă şi foliole înguste.
G. t. ‘Pyramidalis’ – cu coroană piramidală.

Genul Laburnum Medic. – Salcâm galben.

Arbori sau arbuşti cu frunze trifoliate, flori de tip papilionaceu, galbene, dispuse
în raceme. Fructul păstăie nearticulată, liniară, plată, mono- sau polispermă. Genul
include 3 specii, răspândite în Europa de Sud şi Asia Mică.
Laburnum anagyroides Medic. – Salcâm galben. Arbore până la 7 m înălţime
sau arbust, răspândit în Europa de Sud-Vest, Balcani. Tulpini scunde, erecte, cu
scoarţă rugos brăzdată, cenuşie-verde, ramuri ± pendule, brahiblaste noduroase, lujeri
viguroşi, pubescenţi, verzi-cenuşii.
Frunze trifoliate, foliole eliptice, obtuze şi scurt mucronate, aproape sesile, de 3-
6 cm lungime, pe faţa superioară glabre, pe cea inferioară pubescente mai ales în
tinereţe, verzi-cenuşii, scurt peţiolate. Înfrunzirea în lunile aprilie-mai, colorarea
frunzelor în septembrie-octombrie, căderea lor în octombrie-noiembrie.
Flori lungi de cca. 2 cm lungime, galbene-aurii, caliciul campanulat, cu lobi
inegali, vexilul brun-roşcat, cu striaţii negre, carena cu un cioc ascuţit; inflorescenţa
racem lax, lung de 10-25 cm. Înfloreşte în mai-iunie. Păstăile liniare, acute, cu carenă
groasă, alipit pubescente, de 5-8 cm lungime, seminţele negre; maturaţia în august-
septembrie (fig. 171; 2).
Salcâmul galben rezistă bine la secetă, ger, fum şi gaze. Nu este pretenţios faţă
de sol, creşte bine şi pe soluri mai compacte, aride. Este folosit în perdele forestiere şi
 304

ca arbore ornamental, foarte decorativ în timpul înfloririi; se cultivă ca solitar şi în

grupe mici aparte sau cu alte specii mai înalte. Nu este recomandat pe lângă instituţiile
preşcolare (florile, frunzele, fructele sunt otrăvitoare – conţin alcaloidul citissina).
Decorativitatea “B”. Folosire largă pe tot teritoriul ţării. Forma cultivată este:
L. a. ‘Quercifolia’ – cu foliole tăiate, similare frunzelor de stejar.
L. alpinum (Mill.) Berchtold et Presl – Salcâm galben alpin. Arbore cu talia de
5 (10) m, creşte sub formă de arbust, lujerii glabri sau slab pubescenţi în faza tânără.
Frunze trifoliate cu foliole eliptice sau oblonge, acute, de 2,5-7 cm lungime, pe
faţa inferioară slab pubescente. Înfrunzirea în aprilie-mai, colorarea frunzelor în
august-octombrie, căderea lor în septembrie-octombrie.
Flori mici, de cca. 1,5 cm lungime, galbene-deschis, dispuse în raceme lungi
până la 35 cm, pendule. Înfloreşte în mai-iunie. Păstaie subţire, la sutura dorsală cu o
aripioară lată de 1-2 mm, seminţe 1-6, turtite, cafenii. Maturaţia în iulie-august (fig.
171; 3).
Salcâmul galben alpin este mai rezistent la ger comparativ cu specia precedentă,
în rest ele sunt identice.
Decorativitatea “A”, pe tot teritoriul ţării. Decorativ prin flori; recomandat ca
solitar şi în amestec cu L. anagyroides pentru lungirea perioadei de înflorire în de la 8,
la 15 zile. Nu este recomandat pentru terenurile de jocuri pentru copii.

Genul Gymnocladus Lam.

Arbore de mărimea II sau III; muguri mici, câte 2-4 la axila frunzelor, aşezaţi
serial (unul asupra altuia). Arbori monoici, dioici sau poligami; periantul pentamer,
stamine 10, libere. Păstăile alungite, slab arcuite, cărnoase; seminţele măşcate.
Genul include 2 specii, răspândite în America de Nord şi în China Centrală.
Gymnocladus dioicus (L.) C. Koch. – Roşcov-de-Canada. Arbore cu talia până
la 30 m înălţime, originar din America de Nord. Tulpina erectă, bine elagată, uneori
furcată, scoarţa cenuşie-deschis, ritidomul timpuriu, adânc longitudinal, fisurat, brun-
cenuşiu; lemnul trainic, greu, brun-roşcat, rezistent la putrezire.
 305

Coroană largă, ajurată, mai ales la arborii solitari, ramurile groase, viguroase,
solzoase, brune-roşcate, lujerii groşi, pubescenţi sau glabri, verzi, după zdrelire emană
un miros neplăcut; mugurii mici, ascunşi, la baza peţiolului.
Frunze dublu paripenat-compuse, lungi de 15-50 (100) cm, peţiolul de 10-15 cm
lungime, cu 3-7 perechi de ramificaţii laterale sau aripi cu 7 sau mai multe perechi de
foliole, ovate sau ovat-eliptice, acute, întregi, lungi până la 5 cm lungime, aripile
inferioare reduse la foliole simple. Înfrunzirea în luna mai, colorarea frunzelor în lunile
august-septembrie, căderea lor în septembrie-octombrie.
Flori unisexuate şi bisexuate pe exemplare de plante poligame, albe, scurt
pedicelate, dispuse în raceme înguste. Înfloreşte în mai-iunie. Păstăile de 8-10 cm,
groase, roşii-brune, dehiscente, seminţele rotunde, mari, brune-castanii; maturaţia în
lunile august-septembrie (Fig. 172).
Specie de climat cald, preferă soluri de luncă, fertile, creşte şi pe soluri uscate
sau jilave. Pentru înrădăcinare profundă necesită soluri afânate. Roşcovul-de-Canada
suportă seceta mai puţin ca Glădiţa şi Salcâmul. Tolerant la lumină. Frumos şi original
ca arbore de parc; recomandat pentru folosire solitar în poiene sau în grupe mici, alei.
Suportă condiţiile urbane (praf, fum). Nu suportă temperaturile joase (de 250-300 C).

Genul Robinia L. – Salcâm.

Arbore sau arbust cu frunze imparipenate, foliole eliptice sau ovate, opuse,
întregi, cu stipele caduce sau transformate în ghimpi. Flori albe sau roz, cu vexil mare,
stamine 10, diadelfe. Păstăia plată, dehiscentă, polispermă. Genul include 7 specii,
răspândite în America de Nord.
Robinia hispida L. – Salcâm roşu. Arbust de 1-3 m înălţime. Formează
abundent drajoni. Tulpini mai multe de la bază; ramuri şi lujeri fără ghimpi, acoperiţi
cu sete roşii, glanduloase; lujerii fragili, bruni-roşiatici. Frunze cu 7-11 foliole ovate,
de 5,5 cm lungime, pe faţa inferioară surii- păroase, mai târziu glabrescente. Înverzirea
în aprilie-mai, colorarea frunzelor în august-octombrie, căderea frunzelor în
septembrie-octombrie.
 306

Flori de culoare roz sau purpurii-palid, inodore, câte 3-9 în raceme pendente.
Înfloreşte în luna mai. Păstăile de 5 cm lungime şi aproape de 1 cm lăţime,
glanduloase, setoase-păroase; maturaţia în august-octombrie (fig. 173).
Salcâmul roşu suportă bine seceta, arşiţa, condiţiile urbane. În iernile geroase
poate să sufere o parte din creştere, faţă de sol nepretenţios.
Decorativitatea “B. Pentru raioanele de centru şi sud. Recomandat pentru
formarea grupelor decorative, înverzirea pantelor, ca solitar pe prim plan. Decorativ
prin frunzişul, florile, portul trunchiului lung. Folosire redusă.
R. pseudacacia L. – Salcâm. Arbore până la 25 (30) m înălţime şi 1,2 m în
diametru. Rădăcina pivotantă în primii ani, mai târziu formează rădăcini laterale mult
întinse, până la 20 m. Tulpina erectă, în stare de masiv se elaghează bine până la
înălţime mare, scoarţa la început netedă, brună-roşcată, apoi se acoperă de timpuriu cu
ritidom gros, adânc şi larg brăzdat. Lemn tare, duramen brun-cenuşiu, cu 2-3 inele de
alburn; greu, tare, trainic, galben-verzui, rezistent la putrefacţie.
Coroană larg cilindrică sau neregulată, relativ rară, luminoasă, lujerii muchiaţi,
la început scurt şi alipit pubescenţi, verzi, mai târziu glabri, bruni-roşcaţi, pe ambele
părţi ale cicatricei foliare cu doi ghimpi (stipele metamorfozate).
Frunze de 20-30 cm lungime, cu 7-19 foliole eliptice, la vârf cu mucron scurt,
marginea întreagă, de 2,5-4,5 cm lungime, pe faţă verzi-închis, pe partea inferioară
verzi-surii.
Flori lungi de 15-20 mm, albe; caliciu campanulat, vexil rotund, slab emarginat;
stil curbat în sus; Inflorescenţa racem, de 10-25 cm lungime, pendent. Păstaia plată,
lungă de 5-10 cm, cu 4-10 seminţe (fig. 173). Înfloreşte în lunile mai-iunie, maturaţia
în august-septembrie.
Salcâmul alb este pretenţios faţă de sol şi climă, bine se dezvoltă pe soluri
hleizate umede. Datorită vitalităţii sale mari reuşeşte să vegeteze în cele mai variate
habitate.
Importanţă forestieră şi ecologică constă în fixarea nisipurilor zburătoare,
terenurilor degradate şi coastelor surpătoare. Arbore ornamental. Creşte repede şi
produce în timp scurt o cantitate esenţială de lemn (în stepă şi silvostepă), pentru
 307

necestăţile gospodăreşti în lemn de construcţie şi de foc în mediul rural. Formele

decorative mai valoroase:
R. p. ‘Pyramidalis’ Pepin (Robinia pseudacacia var. fastigiata Nichols.) – cu
coroană piramidală sau columnară şi ramuri fără spini.
R. p. ‘Pendula’ Loud. – cu ramuri aplecate.
R. p. ‘Unifolia’ Talon – cu frunze simple solitare sau din 3-5 foliole, mai mari.
R. p. ‘Inermis’ DC. – cu ramuri fără spini, în rest similar cu forma tipică.
R. p. ‘Umbraculifera’ -
R. p. ‘Decaisneana’ -
Robinia pseudacacia şi formele sale mai des în raioanele aride din sudul
republicii, unde este unul din principalii componenţi arboricoli în spaţiile verzi,
perdelele forestiere de protecţie, alei, pe marginea drumurilor, dar şi în parcuri în
amestec cu alte specii. Formele „Pyramidalis” şi „Pendula” se cultivă mai mult solitar
pe fundalul altor specii în grupe rare pentru aspectul fin.
R. viscosa Vent. – Salcâm roşu vâscos. Arbore înalt până la 12 m. Trunchi
acoperit cu scoarţă groasă, netedă, brună-cafenie, coroană rotundă, lujeri fără spini sau
cu spini mici, roşii, vâscos pubescenţi.
Frunze lungi până la 20 cm, cu 11-21 foliole oblong-eliptice, la vârf obtuze cu
mucron scurt, lungi de 2,5-4 cm, pe faţă verzi-viu, pe dos surii-verzi, glabre sau
pubescente.
Flori de cca. 2 cm lungime, violete-roz, în racem compact, câte 10-15. Păstăile
plate, până la 8 cm lungime, seminţele alungit reniforme (fig. 173). Înfloreşte în lunile
mai-iunie, maturarea în august-septembrie.
Specie adaptabilă la temperaturi joase până la -33 o C şi precipitaţii reduse.
Vegetează pe soluri grele, lutoase.
Decorativă prin forma şi coloritul viu, se plantează solitar sau în grupe, la liziere
în amestec cu alte specii mai înalte, la formarea unor alei mici.

Genul Spartium L.
Include 1 singură specie.
 308

Spartium junceum L. – Bucsău. Arbust cu talia de 1-2 (3) înălţime. Ramuri

virgate, cilindrice, fin brăzdate longitudinal, verzi, mai târziu brunii, fără frunze sau cu
frunze puţine liniar-lanceolate, de 1-2,5 (4) cm lungime. Înfrunzirea în mai, căderea
frunzelor în octombrie. Flori lungi de 2-2,5 cm, galbene, mirositoare, în racem
terminal, erect, pauciflor. Înfloreşte în lunile iunie-iulie. Păstăile liniare, de 4-8 cm
lungime, negre-brune. Maturaţia în august-septembrie (fig. ).
Bucsăul este o plantă arbustivă cu creştere rapidă. Tolerant la lumină. Rezistă la
secetă, creşte şi pe soluri aride, pante expuse soarelui. În iernile mai geroase suferă o
parte din creştere sau total, îşi revine, drajonând de la rădăcini. Melifer, florile foarte
aromate, conţin ulei eteric.
Decorativitatea “A”, în raioanele de sud şi centru, în locuri adăpostite. Arbust
decorativ, îndeosebi în faza înfloririi. Specie cu folosire largă.

Genul Sophora L.
Arbore sau arbust cu frunze imparipenat-compuse. Flori papilionate, stamine 10,
libere sau la bază concrescute, de culoare albă, galbenă sau violetă; inflorescenţa
racem sau panicul axilar sau terminal. Păstăile cilindrice sau 4-muchiate, moniliforme.
Genul include cca. 20 de specii, dintre care 6-7 lemnoase, răspândite în regiunile
tropicale şi subtropicale ale Americii şi Asiei.
Sophora japonica L. – Soforă, (Salcâm japonez). Arbore până la 20 (30) m
înălţime, originar din Japonia şi China. Rădăcina profundă, trunchiul relativ scurt,
scoarţa netedă, verde-întunecat, la arborii bătrâni se formează ritidom brăzdat cenuşiu-
întunecat; lemnul tare, greu, casant, brun-închis.
Coroană largă, rotundă; ramuri divergente, lujeri glabri, verzi, la zdrelire emană
un miros neplăcut. Mugurii mici, nuzi, îngropaţi în cicatricea frunzelor.
Frunzele de 11-25 cm lungime, cu 9-17 foliole alungit-ovate sau eliptice, de 2-5
cm lungime, pe partea superioară verzi, lucioase, pe cea inferioară glauce şi alipit
pubescente.
Florile de 1-1,5 cm lungime, albe sau albe-verzui, dipspuse în panicule
terminale, piramidale, rare lungi de 15-30 cm. Păstăile cilindrice, cu strangulaţii între
 309

seminţe, lungi de 5-10 cm, cărnoase, verzi-albicioase, cu 2-6 seminţe (fig. ). Înfloreşte
în lunile iulie-august, maturarea în septembrie-octombrie.
Sofora japoneză preferă staţiuni mai calde, ferite de geruri, soluri profunde, până
la nisipo-lutoase. Rezistentă la secetă şi fum. Tolerantă la lumină. Apreciată pentru
florile sale în panicule mari, melifere. În republic deseori se întâlneşte în parcuri, spaţii
verzi, alei şi pe marginea străzilor. Din cauza că suferă de ger şi are creştere mai
redusă nu este folosit în perdelele forestiere. Există mai multe forme ornamentale:
S. j. ‘Columnaris’ Schwerin – cu coroană îngust piramidală.
S. j. ‘Pendula’ Zbl. – cu ramuri mult aplecate în jos, formă plângătoare.
Una din principalele specii pentru spaţiile verzi în raioanelor de sud. Decorativă
prin frunzişul dens, verde-închis, mai ales în perioada înfloririi înrii (în a doua jumătate
a verii), iar toamna cu păstăi arămii pe arbori până în primăvară.

Genul Wisteria Nutt. (Glicine L.)

Plante lemnoase căţărătoare, cu frunze imparipenat compuse, foliole în număr de
9-19. Flori papilionacee, cerii, violete sau albe, dispuse în raceme mari, pendente.
Păstăi plate, de 10-15 cm lungime, dehiscente, catifelate, brune. Genul include 9
specii, răspândite în Asia de Est şi America de Nord.
Wisteria sinensis (Sims) Sweet (Glicine sinensis Sims) – Glicină. Liană
căţărătoare, lungă până la 20 (30) m, scoarţa cenuşie; ramurile lăsate în jos, lujerii
sericeu pubescenţi.
Frunzele până la 30 cm lungime, cu 7-13 foliole oblong-ovate sau eliptice, pe
margini ciliate, lungi de (3) 5-8 cm.
Florile albastre, în raceme pendente, de 15-30 cm lungime. Păstăile de 10-15 cm
lungime, dens pubescente, dehiscente, cu 1-3 seminţe reniforme (fig. 173; 1).
Este o plantă cu creştere rapidă. Fructifică la vârsta de 5 ani. Suportă o oarecare
umbrire, dar înfloreşte în numai în habitate însorite. Îndură temperaturile joase până la
–22oC. Necesită sol profund şi bogat. Atinge longeiunietatea de 100 ani şi mai mult. Se
recomandă ca plantă decorativă. Forma ornamentală:
W. s. ‘Alba’ Linnoll. – cu flori albe.
 310

Una din cele mai frumoase liane cu flori azurii şi cu frunze compuse. Toamna
are un colorit galben-auriu. Folosită în spaţii verzi, la înverzirea verticală a unor ziduri
înalte.

Ordinul Rutales.
Familia Rutaceae Juss.
Plante sempervirescente sau decidue, arbori, arbuşti sau ierburi perene. Frunze
alterne, rareori opuse, simple sau compuse, cu peţiol aripat, cu glande secretoare, care
conţin uleiuri volatile. Flori bisexuate, actinomorfe sau rareori zigomorfe, 4-5-mere,
solitare sau în inflorescenţe de diferite tipuri, stamine 4-10, monadelfe sau poliadelfe,
ovar superior tri- sau multilocular, stil 1. Fructul capsulă, drupă sau foliculă (nucă
aripată).
Fam. Rutaceae include cca. 120 de genuri cu cca. 2000 de specii.

Genul Phellodendron Rupr.

Arbori dioici cu frunze caduce. Scoarţa trunchiului brună-cenuşie, adânc
brăzdată. Frunze opuse, imparipenate, cu 3-5 perechi de foliole întregi sau mărunt
crenate, glandulos punctate. Flori unisexuate, mărunte, cu stipele mai lungi ca petalele,
cele masculine cu 5-6 stamine, cele feminine cu ovar 5-locular şi 5-6 staminodii scurte,
stigmatul 5-lobat, inflorescenţa panicul terminal. Fructul drupă cărnoasă, cu 5 sâmburi.
Genul include 10 specii, răspândite în Asia de Est.
Phellodendron amurense Rupr. – Arborele de catifea de Amur. Arbore înalt
până la 20 m, originar din Extremul Orient (regiunea Amur, China de Nord-Est,
Coreea). Lemn cu duramen rezistent, trainic, elastic. Are rădăcină pivotantă, adâncă,
de culoare galbenă, trunchi de 50 (70) cm în diametru, acoperit cu un strat de plută
gros până la 7 cm, catifelat, de culoare brună-cenuşie; coroană rotundă, joasă la arborii
ce cresc izolat, lujeri viguroşi, cenuşii-gălbui.
Frunze cu 5-13 foliole, oblong-lanceolate, acuminate, întregi, până la 10 cm
lungime, pe partea superioară verzi-deschis, cu glandule punctiforme uleioase, pe cea
inferioară cenuşii-deschis.
 311

Flori de 6-8 mm în diametru, dispuse în panicule lungi, de 6-8 cm şi late de 10

cm. Fructe ovoidale, de cca. 1 cm în diametru, negre, lucioase, cu miros de
terebentină, cu câte 5 sâmburi (fig. 176). Înfloreşte în lunile iunie-iulie, maturarea în
septembrie-octombrie.
Specie de climă temperată, vegetează pe soluri bogate, afânate, profunde,
umede, suportă inundaţii mici, secetă excesivă; în condiţii favorabile creşte repede,
longevitatea 250-300 de ani. Toleranţă la lumină, necesită o umbrire uşoară în tinereţe.
Folosit pentru plută, ornamental prin coroana maiestuoasă. Poate fi introdus cu
succes în regiunea de deal, în locuri ferite de geruri târzii, acolo unde creşte viţa de
vie, piersicul, nucul.

Genul Ptelea L.
Arbore de talie mică sau arbust. Scoarţă cu miros puternic, ritidom mărunt
crăpat. Frunze alterne, trifoliate, foliole întregi sau crenate, cu puncte transparente,
verzi-închis, pe partea inferioară mai deschis, mate.
Flori unisexuate sau bisexuate, mici, galbene-verzui, pe plantele poligame, 4-5-
mere, cele staminale cu ovar steril, cele pistilate cu staminodii, ovar bilocular şi
biovulat, inflorescenţa panicul corimbiform. Fructul samară.
Genul include 11 specii, răspândite în America de Nord.
Ptelea trifoliata L. – Ptelea. Arbore de 6-8 m înălţime. Trunchi din câteva
ramificaţii, scoarţă cenuşie-închis, cu verucozităţi, mai tărziu cu ritidom mărunt crăpat,
coroană rotundă, relativ rară, lujeri la început rar pubescenţi, mai târziu glabri, bruni-
verzui, în al doilea an bruni-roşiatici; lemn mirositor.
Frunze trifoliate, foliole oblong-eliptice sau ovate, acute, întregi sau mărunt
dinţate, pe partea superioară verzi-închis, lucioase, pe cea inferioară verzi-palid.
Flori mascule cu ovar steril, cele femele cu staminodii pe exemplare poligame,
sepale ovate sau alungite, petale oblong-eliptice, mai lungi decât sepalele, albe-verzui,
de 1 cm în diametru; panicul de 4-8 cm lăţime. Fructul samară cu aripile aproape
rotunde, de 1,5-3 cm în diametru (fig. 176). Înfloreşte în lunile iunie-iulie, maturarea în
septembrie-octombrie.
 312

Ptelea este un arbore rezistent la secetă, ger şi fum, puţin pretenţios faţă de sol,
preferă soluri nisipo-lutoase. Are importanţă ornamentală în stepă, prin frunzişul verde
până toamna târziu; se cultivă solitar sau în grupe pentru spaţiile verzi.
Familia Simaroubaceae A.P. de Cand.
Arbori sau arbuşti cu frunze alterne, mai rar opuse, simple sau penat-compuse.
Flori bisexuate sau unisexuate, actinomorfe, periantul 4-5-mer, stamine de 2 ori mai
multe decât petale, ovar superior, 2-6-carpelar. Fructul drupaceu, mai rar bacă sau
samară.
Fam. Simaroubaceae include 30 de genuri cu cca. 200 de specii, răspândite mai
cu seamă în regiunile tropicale.

Genul Ailanthus Desf.

Arbori de talie mare, frunze imparipenate, până la 70 cm lungime, flori mici,
verzui, dispuse în panicule. Fructul compus din 1-6 samare libere.
Genul include cca. 15 specii, răspândite în Asia de Sud-Est, Oceania şi
Australia.
Ailanthus altissima (Mill.) Swingle – Cenuşar. Arbore de 15-30 m înălţime,
originar din China. Rădăcină trasantă, mult întinsă în lături, tulpină erectă, relativ
scurtă, se ramifică în crăci groase ascendente, scoarţă netedă, groasă, brună-cenuşie;
lemn uşor, moale, cu inele anuale largi, alb-gălbui, nuanţe vineţii.
Coroană lat ovoidă, rară; lujeri groşi, fin puberscenţi, bruni, cu lenticele mari,
măduvă groasă, roşcată-gălbuie, muguri mici, globuloşi, tomentoşi, bruni.
Frunze lungi de 45-60 (90) cm, cu 11-25 foliole ovat-lanceolate, de 6-12 cm
lungime, pe margini fin ciliate, la bază trunchiate şi cu 2-4 dinţi ce poartă glandule.
Flori bisexuate şi staminale pe plantele poligame, galbene-verzui, stamine 10,
ovar 5-carpelar.
Fructul din 1-6 nucule aripate, alungite, de 3-4 cm lungime, şi 1 cm lăţime,
galbene-pai sau cafenii-roşiatice (fig. 177). Înfloreşte în lunile mai-iunie, maturarea în
octombrie-noiembrie.
 313

Cenuşarul are o creştere rapidă în condiţii de climat cald; rezistent la secetă,

fum, gaze, la vânturi, puţin pretenţios faţă de sol, creşte pe soluri fertile, revene; în
tinereţe suferă de ger.
Folosit la fixarea coastelor surpate. Ornamental prin frunzele mari imparipenat-
compuse, habitusul original şi coroana elegantă pe un fus drept. Lujerii tineri, florile,
fructele coapte sunt folosite în scopuri medicinale.
Familia Anacardiaceae Lindl.
Arbori şi arbuşti sempervirescenţi sau decidui cu suc răşinos sau lactescent,
uneori toxic. Frunze simple sau compuse, alterne, rar opuse. Flori actinomorfe, rareori
zigomorfe, bisexuate, unisexuate sau incomplet bisexuate, 3-7-mere, dispuse în
inflorescenţe paniculate. Plante monoice sau dioice.
Fructul drupă sau achenă (nucă). Fam. Anacardiaceae include cca. 600 de specii
tropicale şi subtropicale.

Genul Cotinus Adans. Include 2 specii.

Cotinus coggygria Scop. – Scumpie. Arbust înalt până la 5 m, răspândit în
Europa Centrală şi de Sud, Asia de Sud-Vest. În Moldova se întâlneşte în raioanele cu
păduri în asociaţiile xeromorfe, formând etajul arbustiv sau grupe mai mari sau mai
mici pe la liziere şi în poine. Rădăcină pivotant-trasantă în stratul superior al solului
până la 1 m adâncime, are proprietatea de a se înmulţi prin drajoni. Trunchiul atinge 18
cm în diametru, scoarţa cu solzi mici, brună-cenuşie, lemnul galben; coroana
umbeliformă; lujerii glabri sau pubescenţi, lucioşi, verzi sau roşcaţi, la rupere secretă
un suc lactescent cu miros greoi, mugurii mici, ovoizi, cu 2-3 solzi ciliaţi, bruni-roşcaţi,
cei terminali cu 4-6 solzi. Lemnul cu alburn albicios, duramen galben-verzui, dur.
Frunzele eliptice până la obovate, la vârf puţin emarginate, întregi, cu acelaşi
miros ca şi lujerii, pe faţă verzi, pe dos mai deschis.
Flori mici, de cca. 3 mm în diametru, 5-mere, albe-gălbui, bisexuate, unele
funcţionează drept staminale, fiind insuficient dezvoltate, sau rudimentare;
inflorescenţe paniculate, lungi de 15-30 cm şi 7-15 cm lăţime. Pedicelii florilor
rudimentare ies în afară, se acoperă cu peri plumoşi, albi sau purpurii, ceea ce dă
 314

paniculului un aspect bogat tufos (anthurus). Fructul drupă uscată, oblic obovată, de 3-
4 mm în diametru (fig. 178). Înfloreşte în lunile mai-iunie, maturarea în luna august.
Scumpia rezistă la secetă, suportă şi geruri, apare pe soluri brun-roşcate.
Tolerant la lumină, suportă umbrirea. Nu este pretenţioasă la sol, creşte pe nisipuri (nu
prea uscate), pe sărături de stepă castanii, stâncării. Suportă condiţiile urbane (fum,
gaze, funingine, praf). Are o creştere înceată şi o longevitate de cca. 50 ani, nu se atacă
de dăunători. Plantă valoroasă în industrie, conţine tanine. Arbust ornamental, preţuit
ca decorativ, dar şi pentru conţinutul înalt în tanine (15-42%), şi mirosul specific; nu
este dăunat de vite. Forma ornamentală răspândită este:
C. c. ‘Purpurea’ (Dupuy-Jamin) Rehd. – cu frunzele tinere purpurii, paniculele
cu perişori purpurii.
Arbust mult preţuit pentru frumuseţea lui şi pentru faptul că nu-i pretenţios faţă
de sol. Folosit în parcuri şi grădini, toamna colorându-se în portocalui sau roşu-aprins.
Paniculele rămân până în primăvară.

Genul Rhus L.
Arbori sau arbuşti cu frunze imparipenat-compuse sau trifoliate, alterne. Flori
mici, unisexuate sau bisexuate, plantele fiind monoice, dioice sau poligame. Periant 5-
mer, stamine 10, ovar superior, stile 3. Fructul drupă. Genul include cca. 150 de specii,
răspândite în America de Nord, Asia şi Africa de Sud.
Rhus typhina L. (R. hirta (L.) Sudw.) – Oţetar roşu. Arbore până la 12 m
înălţime sau arbust. Lemn cu duramen brun-roşcat-deschis, moale, casant. Frunze până
la 40 cm lungime, cu 11-31 foliole, oblong-lanceolate, acuminate, dinţate, de 5-12 cm
lungime, verzi-mate, toamna roşii-arămii. Flori unisexuate pe exemplare dioice. Florile
pistilate, dispuse în panicule piramidale, de 10-20 cm lungime, compacte. Drupele
roşii, păroase (fig. 178). Înfloreşte în iunie-iulie.
Scumpia preferă soluri fertile şi căldură; rezistentă la secetă, ger, fum; creşte şi
pe soluri nisipoase, pe coastele stâncoase, suportă bine sărăturile. Coţine cca. 16% de
tanante; din fructe se fabrică oţet. Mult preţuit ca arbust decorativ.
Ordinul Sapindales.
Familia Staphyleaceae Lindl.
 315

Arbori şi arbuşti cu frunze trifoliate sau penat-compuse. Flori bisexuate,

actinomorfe, pentamere, sepalele şi petalele libere, ovarul superior, 3-locular, stile 1-3.
Fructul capsulă, cu 1 sau câteva seminţe în fiecare lojă.
Fam. Staphyleaceae include 5 genuri, cu cca. 25-30 de specii, răspândite în
zonele temperată şi tropicală a Lumii Vechi şi Noi.

Genul Staphylea L.
Arbori scunzi sau arbuşti; ramuri cu scoarţă netedă şi dungată; muguri ovoizi, cu
2-4 solzi. Frunze imparipenat-compuse din 3-7 foliole.
Flori 5-mere; ovar din 2-3 carpele libere la vârf, stile 2-3. Fructul capsulă
veziculoasă, membranoasă, cu 1-2 sau (rar) câteva seminţe în fiecare loje, seminţe
globuloase, cu tegument tare. Include 11 specii, răspândite în zona temperată a
Emisferei de Nord.
Staphylea pinnata L. – Clocotiş. Arbust până la 5 m înălţime. În Moldova se
întâlneşte în pădurile de gorun cu carpen, stejar cu carpen, tei şi frasin, de asemenea în
pădurile petrofile de stejar comun. Tulpini (una sau mai multe) de la bază, viguroase,
drepte, cu scoarţa brună-cenuşie, fin crăpată; lujerii viguroşi, glabri, verzi, verzi-
măslinii, cu numeroase lenticele albicioase, cei de 2 ani striaţi; muguri opuşi, ovat-
conici, cu un singur solz; muguri terminali, dispuşi câte 2 la vârful lujerilor. Lemn alb,
tare, se întrebuinţează în strungărie.
Frunze opuse, cu 5-7 foliole eliptice până la alungit ovate, acuminate, mărunt
serate, de 5-9 cm lungime, pe faţă verzi-închis, pe dos verzi-albăstrui.
Flori cu periant dublu, sepale late, de 5-12 mm lungime, la vârf puţin roşiatice,
corola campanulată, petale oblong-lanceolate până la ovate, albe-gălbui, stile
concrescute; inflorescenţa panicul lung pedunculat, de 5-12 cm în diametru, cu pedicel
lung, articulat. Fructul capsulă umflată, piriformă până la obovată, 2-3-lobată, de 2,5-4
cm lungime, cu pereţi membranoşi, verzi-palid, mai târziu bruni sau bruni-cenuşii, cu
2-3 loje, fiecare cu câte 1-2 seminţe mari, de cca. 1 cm în diametru, cafenii-lucioase.
După coacere (august) seminţele, la mişcarea aerului, sună în interiorul capsulei (fig.
179).
 316

Specie rezistentă la ger, mai puţin la secetă, soluri fertile. Suportă umbrirea,
suficientă umiditate în sol şi atmosferă. Importanţa forestieră redusă. Arbust decorativ
pentru abundenţa florilor şi forma fructelor.
Familia Sapindaceae A.L. Juss.
Plante lemnoase decidue sau sempervirescente, uneori liane sau ierburi. Frunze
penat-compuse, flori unisexuate prin reducere, pentamere, stamine multiple numărului
de petale, între petale şi stamine se află un disc secretor de nectar şi uleiuri eterice;
ovar superior, 3-locular; fructe de mai multe tipuri (capsulă, drupă, bacă, foliculă).
Fam. Sapindacee include 120 de genuri cu cca 1050 de specii.

Genul Köelreuteria Laxm.

Arbore cu frunze imparipenat- sau dublu imparipenat-compuse; flori zigomorfe;
caliciu gamosepal; corola din 4 petale, unghiculate, stamine 8; fructul capsulă
papiracee, monospermă. Genul include 7 specii, răspândite în Asia de Est.
Köelreuteria paniculata Laxm. – Kelreuteria. Arbori până la 10 m înălţime,
uneori creşte în formă de arbust, originar din China. Tulpină regulată, scoarţă cu
crăpături longitudinale, cenuşie sau brună-cenuşie. Coroană largă, rară, ramuri fragile,
brune-cenuşii, abundent foliate la vârf; lujeri viguroşi, cenuşii sau bruni, cu lenticele;
muguri lat ovoizi, cu 2 solzi bruni puţin desfăcuţi la vârf.
Frunze imparipenat-compuse, sub 35(45) cm lungime, cu 7-15 foliole ovate sau
lanceolate, crenat-serate, spre bază lobate, de 3-8 cm lungime. Înfrunzirea în lunile
aprilie-mai, colorarea frunzelor în august-octombrie, căderea lor în septembrie-
octombrie.
Flori zigomorfe, galbene-palid, cca. 1 cm în diametru, în panicule terminale,
conice, laxe, lungi de 25-40 cm şi late de 25 cm (la bază). Înfloreşte în lunile iunie-
iulie. Capsulă ovoidă cu vârf ascuţit, pereţi membranoşi. Seminţe 3, rotunde, negre.
Maturaţia în august-septembrie (fig. 179).
Creşte în staţiuni calde, însorite; rezistentă la secetă; creşte bine pe soluri fertile,
permeabile, revene. Tolerant la lumină. În iernile geroase suferă parţial, dar se reface
uşor. Creştere rapidă. Decorativitatea “C”, în sudul republicii. Recomandat la formarea
grupelor transparente, aleilor mici, pentru liziere, preferă habitate ferite de vânt. Specie
 317

decorativă datorită frunzelor sale deosebite, paniculelor florale, ce apar vara şi pentru
capsulele, ce rămân iarna pe lujeri. Folosire redusă.

Genul Xanthoceras Bunge.

Include 2 specii, răspândite în China de Nord, Coreea de Nord, Mongolia.
Xanthoceras sorbifolia Bunge. Arbore până la 8 m înălţime sau arbust; tulpina
erectă, scoarţa cu ritidom solzos, cenuşiu-roşcat; coroana piramidală, compactă,
ramurile uşor ondulate, lujerii verzi-roşcaţi, mugurii ovoid-turtiţi, bruni.
Frunzele de 15-20 cm lungime, cu 9-17 foliole lanceolate, acuminate, serate, de
3-5 cm lungime.
Florile actinomorfe, albe, mascule şi bisexuate; plantele poligame, dispuse în
raceme de 15-25 cm lungime; fructul capsulă verde, de 4-6 cm în diametru, cu 3 valve;
seminţele de cca. 1 cm în diametru, brune. Înfloreşte în luna mai (fig. 180).

Familia Aceraceae Lindl.

Arbori sau arbuşti cu filotaxie opusă; frunze simple palmat-lobate sau penat-
compuse. Flori actinomorfe, unisexuate sau bisexuate pe plante monoice, dioice sau
poligame; periant 5-mer, stamine 8, în 2 verticile (A. diplostemon) 5+3; flori cu disc
(rar fără disc), ovar superior 2-locular, stil 2, libere sau unite la bază, inflorescenţe
compuse din dihazii sau cincine (cime scorpioide), dispuse în raceme, panicule,
corimbe sau fascicule. Fructul bisamară. Sămânţa fără albumen, cotiledoanele întregi,
plane sau cutate.
Fam. Aceracee include 2 genuri: Dipteronia, care este monoic şi Acer, cu cca.
150 speci, răspândite în zonele temperată şi tropicală ale Emisferei de Nord.

Genul Acer L.
Arbori mai rar arbuşti, cu ramuri opuse; muguri cu solzi imbricaţi; frunze
palmat-lobate, mai, rar întregi sau imparipenat-compuse. Florile, inflorescenţele şi
fructul identice cu cele din familie.
Genul include cca. 150 de specii, răspândite în Europa, Asia, America.
 318

Acer campestre L. – Jugastru. Arbore până la 15 m înălţime, răspândit în

Europa, Asia Africa (Algeria, Tunis). În Moldova se întâlneşte mai des în pădurile de
pe Podişul Moldovei Centrale, Podişul Nistrului, Podişul Tigheciului, mai rar în
Transnistria şi raioanele de nord. Are rădăcină profundă, cu multe ramuri laterale,
trunchi până la 60 cm în diametru, obişnuit strâmb, scoarţă suberoasă, ritidom
timpuriu, friabil, cu crăpături longitudinale şi transversale, ± solzos, brun-cenuşiu.
Lemn uşor, fin, omogen, compact, de culoare gălbuie; greutatea specifică 0,7; limita de
rezistenţă (kg/cm3): la compresiune 519, flexibilitate 1053, despicare 771.
Coroană rotundă; ramurile uneori cu muchii suberoase, lujerii subţiri, tomentoşi
la vârf, galbeni-bruni; mugurii ovoizi, alipiţi de lujeri, lungi până la 5 mm, cu solzi
ciliaţi, bruni-măslinii.
Frunze 3-5-palmat-lobate, de 6-9 (17) cm lungime, peţioli lungi de 2-4 cm,
conţin suc lactic.
Flori pseudo-bisexe, pistilate şi staminale pe exemplare poligame, galbene-
verzui, sepale tomentoase, petale spatulate; stamine 8, ovar galben tomentos,
inflorescenţa corimb. Samara lungă de 2-3,5 cm, cu lăţimea de cca. 1 cm, aripi ±
orizontale, drepte sau puţin răsfrânte spre pedicel (fig. 181). Înfloreşte în luna mai.
Necesită un climat mai cald; creşte bine pe soluri aluvionale, uscate şi sărături.
Tolerant la umbră. Importanţă ornamentală: specie forestieră valoroasă în amestec cu
stejarul, folosit în perdelele de protecţie. Suportă condiţiile urbane, suferă de geruri.
A. negundo L. – Arţar american. Arbore cu talia până la 15 (25) m, originar
din America de Nord; trunchiul până la 1 m în diametru, adesea strâmb, cu mai multe
trunchiuri; scoarţa netedă, cenuşie-verzuie, ritidom târziu, negricios, lemnul alb, moale,
omogen, puţin rezistent la putrezire.
Coroana largă, ramificată, rară, ramurile în parte pendente, lujerii glabri, verzi-
gălbui sau roşcaţi, lucioşi, cu o brumă albicioasă sau albăstruie, mugurii ovoizi, alipiţi
de lujeri, cu 2-3 solzi brumaţi.
Frunzele imparipenat-compuse, cu 3-5(7) foliole, ovate până la lanceolate şi
obovate, acuminate, la bază cuneate sau rotunjite, dinţate, foliola terminală trilobată;
verzi-deschis, pe partea inferioară pubescente, lungi de 5-13 cm.
 319

Florile unisexuate pe plante dioice; florile mascule cu caliciul din 4-5 sepale,
petalele lipsesc; peţiolii subţiri, lungi până la 6 (8) cm, pendenţi, stamine 4-6, ieşit mul
din caliciu, dispuse în fascicule dense pe ramuri scurte. Florile femele cu caliciul de 4-
5 mm lungime, uneori cu petale, stamine nedezvoltate; ovar tomentos, dispuse în
raceme pendente, laterale. Disamarele de 3,5-4,8 cm lungime, cu aripile aşezate în
unghi ascuţit, încovoiate înăuntru (fig. 181). Se cultivă ca arbore ornamental pe toate
locurile umede.
A. tataricum L. – Arţar tătăresc, Glădiş. Arbori până la 10 m înălţime, uneori
arbuşti, răspândiţi în Europa de Sud-Est, Caucaz, Iran. În Moldova se întâlneşte în
pădurile de stejar pufos, de asemenea în pădurile de plop, de gorun cu carpen. Are
rădăcini puternic ramificate, trunchi scund, cu scoarţă netedă, cenuşie-întunecat, lujeri
subţiri, uşor muchiaţi, glabri, bruni-roşcaţi, lucioşi, muguri ovoizi, alipiţi de lujeri, cu
4-6 solzi, de culoare roşie-brună.
Frunze ovate sau oblong-ovate, acute, dublu serate sau lobate, la bază uşor
cordate sau rotunjite, de 6-9 cm lungime, pe faţă verzi, pe dos mai deschis, pubescente
pe nervuri, toamna roşii-purpurii; peţioli lungi de 2-5 cm.
Flori unisexuate mascule şi bisexuate pe exemplare poligame, staminele în
florile mascule mai lungi ca petalele, în cele bisexuate mai scurte ca stilele, stigmatul
bifurcat şi încovoiat în afară; inflorescenţe ± ovoide, erecte, pedunculate; disamarele
de 3-4 cm lungime aşezate în unghi ascuţit şi încovoiate înăuntru, aproape paralele.
Înfloreşte în lunile mai-iunie (fig. 181).
 320

A. platanoides L. – Arţar, Paltin de câmp. Arbori de mărimea II, răspândit în

Europa până la Ural şi la nord până la pen-la Scandinavică. În Moldova se întâlneşte în
toate raioanele forestiere, în etajul I şi II în pădurile de fag, gorun cu carpen, stejar cu
carpen. Rădăcina pivotant-trasantă, ceva mai superficială decât la paltinul de munte.
Arbori cu talia de 30 m înălţime şi până la 1 m în diametru. Trunchi drept, cu scoarţă
netedă, cu striaţii, albe, ritidomul timpuriu, subţire, cu crăpături înguste în lungime şi
transversale nu prea adânci; brun-întunecat; lemnul greu, omogen, alb-roşiatic sau
găbui, greutatea specifică 0,71, limita de rezistenţă (kg/cm2): la flexiune 1091; la
compresiune (de-a lungul fibrelor) 540; la despicare (radial) 87.
Coroană largă, oblong-ovoidă, cu puţine ramuri groase (la arborii solitari)
rotundă; ramuri cu scoarţă netedă, cenuşie-roşcată; lujeri viguroşi, glabri, bruni-roşcaţi,
lucioşi, muguri ovoizi sau globuloşi, cu 2-3 solzi fin ciliaţi, alipiţi de lujeri, bruni-
roşcaţi; mugurii terminali mai mari, 4-muchiaţi, cu mai mulţi solzi.
Frunze mari de 8(10)-18 cm în diametru, 5-7-lobate, cu inciziuni rotunjite, la
bază larg cordate; lobii cu vârful acuminat, pe margini cu dinţi, mari, de asemenea
acuminaţi, pe ambele feţe de culoare verde-palid; peţiolii de 8-15 cm lungime.
Flori funcţional mascule şi pseudo-hermafrodite, femele pe aceiaşi plantă
(monoică), uneori dioică; inflorescenţa corimb, erecte, multiflore.
Fructul pendent, aripile de 3,5-5 cm lungime (fig. 182). Înfloreşte în lunile
aprilie-mai, maturarea în luna septembrie. Una din cele mai răspândite specii
arboricole în toate tipurile de compoziţii ornamentale.
A. pseudoplatanus L. – Paltin de munte. Arbore de mărimea I, răspândit în
Europa Centrală şi de Sud, Asia. În Moldova se întâlneşte în dumbravele codrilor în
etajul I al pădurilor de fag, gorun, stejar. Atinge înălţimea de 40 m şi până la 2 m în
diametru. Rădăcină pivotant-trasantă, cu numeroase rădăcini laterale, trunchi drept,
cilindric, cu scoarţă netedă, cenuşie-închis, ritidomul târziu se formează la 30-40 ani;
brun sau brun-gălbui, se exfoliază în plăci; lemn greu, elastic, nediferenţiat în alburn şi
duramen, alb-gălbui, lucios.
Coroană largă, obovoidă, răsfirată, în masiv larg cilindrică; lujeri viguroşi,
glabri, verzi-gălbui sau verzi-cenuşii; muguri opuşi, ovoizi, cu 6-8 solzi ciliaţi, verzi-
gălbui, cei terminali în 4 muchii, de 7-15 mm lungime.
 321

Frunze 5-fidat- sau partit-lobate, cu inciziuni ascuţite, lobii crenat-seraţi;

frunzele lungi de (8)10-18 cm, peţiol de 5-15 cm lungime.
Florile, ca şi la A. platanoides, mascule cu staminele de 2-3 ori mai lungi ca
petalele şi cele femele cu stil, lung, bifurcat şi stamine nedezvoltate; inflorescenţele
panicule racemiforme, pendente, multiflore, lungi de 5-15 cm, alcătuite din cime
triflore. Disamare divergente în unghi ascuţit sau aripate, aproape paralele, la bază
îngustate, împreună cu nuculele de 3-4(6) cm lungime (fig. 182). Înfloreşte în lunile
aprie-mai, maturarea în octombrie-noiembrie.
A. saccharinum L. (A. dasycarpum Ehrh.) – Arţar argintiu. Arbore originar
din America de Nord. În Moldova atinge 40 m înălţime şi 150 cm în diametru; trunchi
drept, cilindric, scoarţă netedă, cenuşie, ritidom cu crăpături, se exfoliază în fâşii
longitudinale, întunecate; lemn moale.
Coroană larg cilindrică; ramuri pendente, lujeri glabri, bruni, lucioşi, cu
numeroase lenticele, mugurii foliari ovoizi, cu 3-4 solzi, roşii sau roşii-gălbui, scurt
pedicelaţi; cei florali globuloşi, dispuşi câte 2-3 la un loc.
Frunze palmat fidat- sau partit-lobate, lungi de 8-12 cm, cu 5 lobi, separaţi prin
sinusuri rotunjite, acuminaţi, dublu dinţaţi sau lobaţi, cel mijlociu 3-lobat, pe faţă verzi-
vii, pe dos albi-argintii sau glaucescent-cenuşii, peţiolii lungi de 8-12 cm.
Flori apetale, scurt pedicelate, verzui, dispuse în fascicule, pe plante poligame.
Samare cu aripi, uşor falcate; lungi de 3-5 cm (fig. 183). Înfloreşte în lunile martie-
aprilie, maturarea în mai-iunie. Se cultivă pe larg în diferite spaţii forestiere.
A. monspessulanum L. – Arţar-de-Monpelie, Jugastru-de-Banat. Arbore
până la 8 (10) m înălţime, răspândit în Europa de Sud, Caucaz, Africa de Nord, are
trunchiul strâmb, scoarţa netedă, brună-roşiatică; ritidomul se formează târziu,
crăpăcios, solzos, cenuşiu-gălbui, lemnul omogen, compact, roşcat.
Coroană rotundă, compact foliată; lujeri glabri, bruni sau galbeni-roşcaţi; muguri
ovoizi, cu solzi slab ciliaţi.
Frunze fidat- 3-lobate, uşor cordate sau rotunjite, pe margini întregi, lungi de 3-6
cm şi 4-7 cm lăţime, pieloase, lobii triunghiular ovaţi.
Flori unisexuate mascule şi hermafrodite, dispuse în corimbe pendente, galbene-
verzui. Disamare cu aripi îndreptate înainte paralel, uneori cu marginile suprapuse (fig.
 322

183). Înfloreşte în aprilie-mai, maturarea în septembrie. Se recomandă pentru

înfrumuseţarea parcurilor şi în perdele de protecţie.
A. ginnala Maxim. – Arţar-de-Manciuria. Arbore de talie mică, adesea arbust,
originar din China, Coreea, Japonia. Înălţimea până la 6 m; scoarţa netedă sau crăpată
în lung, cenuşie, lujerii verzi-glauc, sau roşcaţi-bruni; muguri cu solzi negri pe margini.
Frunze 3-lobate, lobii serat-dinţaţi, cel din mijloc cu mult mai lung ca cei
laterali; pe faţă verzi-închis, pe dos verzi-deschis, toamna devin roşii-cărminii, peţiolii
de 1,5-4 cm lungime.
Flori galbene, în panicule. Disamară cu aripile divergente în unghi ascuţit, uneori
încălecate în foarfece (fig. 184). Înfloreşte în luna iunie, maturarea în lunile
septembrie-octombrie. Se recomandă pentru frunzele, florile, fructele decorative în
diferite tipuri de vegetaţie arboricolă.
A. palmatum Thunb. – Arţar palmat. Arbore de talie mică sau arbust, originar
din China, Japonia, Coreea. Atinge înălţimea de 8 m; ramurile subţiri, glabre, lujerii
verzi până la purpurii; frunzele 5-9-partit-lobate, lungi de 4-10 cm, de 5-12 cm lăţime,
lobii acuminaţi, dublu seraţi. Florile purpurii sau albe în panicule corimbiforme
pendente. Disamare de 1-2 cm lungime, divergente în unghi obtuz până la orizontale
(fig. 185). Înfloreşte în lunile aprilie-mai, maturarea în octombrie-noiembrie. Este
recomandat pentru parcuri, liziere, perdele de protecţie. Apreciat pentru habitusul
arborilor, frunzişul dens, flori, fructele ce se păstrează toamna târziu.

Familia Hippocastanaceae Torr. et A. Gray.

Arbori şi arbşti cu frunze palmat compuse, opuse, cu 3-9 foliole; muguri mari,
ovoizi, cu solzi cleioşi, aşezaţi imbricat. Flori bisexuate sau unisexuate, zigomorfe;
caliciu cu 5 sepale libere sau concrescute, corola din 4-5 petale inegale; stamine 5-8,
libere, fixate la partea internă a discului; ovar 3-locular, superior. Inflorescenţe
panicule piramidale sau cilindrice. Fructul capsulă, dehiscentă prin 3 valve; seminţele
mari, cu cotiledoane cărnoase. Familia include 3 genuri cu cca. 25 de specii.

Genul Aesculus L.
 323

Arbori sau arbuşti, muguri ± vâscoşi; frunze cu 5-9 foliole. Caliciu cu 5 lobi
neegali, corola cu 4 petale cu unguiculate; inflorescenţa panicul. Fructul capsulă netedă
sau cu ghimpi. Genul include cca. 25 de specii, răspândite în Europa, Asia şi America
de Nord.
Aesculus hippocastanum L. – Castan porcesc. Arbore până la 30 m înălţime,
originar din pen-la Balcanică. Rădăcina adâncă şi extinsă mult lateral, trunchiul drept,
până la 2 m în diametru, scoarţă netedă, cenuşie; ritidom solzos, cenuşiu-întunecat;
lemnul uşor, moale, omogen, de culoare albă-gălbuie.
Coroană rotundă sau ovoidă, compactă, ramuri groase; muguri lipicioşi, ovat-
piramidali, de cca. 1-2 cm lungime, cu 4-5 perechi de solzi, dispuşi opus decusat,
bruni-roşcaţi.
Frunze palmat-compuse, din 5-7 foliole sesile, lungi până la 20 cm, cuneat-
obovate, brusc acuminate, inegal crenat-serate, foliola mijlocie mai mare; pe faţă
glabre, pe dos tomentoase, peţioli 15-20 cm lungime. Înfrunzirea în lunile aprilie-mai,
colorarea frunzelor în august-octombrie, căderea lor în august-octombrie.
Flori zigomorfe, mari, dispuse în panicule, erecte, hermafrodite, cele din partea
superioară a inflorescenţei sunt mascule (gineceul redus); caliciu campanualt, corola
cca. 4 cm în diametru, petale 4, unguiculate, albe sau roşii, stamine 7, inegale,
recurbate în sus; ovar pubescent. Înfloreşte în aprilie-mai.
Fructul capsulă cărnoasă, cca. 6 cm în diametru, dehiscentă, verde, cu numeroşi
ghimpi; cu 1-2 (3) seminţe mari, de 1-3 cm în diametru, brune-castanii, lucioase.
Maturaţia în iulie-august (fig. 186).
Specie puţin pretenţioasă faţă de sol şi climă, suportă seceta, creşte bine pe
soluri revene, nisipo-lutoase şi pe ciornoziomuri mai uscate de stepă. Tolerant la
lumină, suportă umbrirea, în tinereţe – temperaturile scăzute.
Importanţă economică scăzută, fiind preţuit pentru frumuseţea şi puterea de a
rezista la fum şi praf, însă în raioanele industriale prea poluate suferă din cauza
acestora. Având o rădăcină puternică rezistă la vânturi mari, pe rădăcini se formează
nodozităţi bacteriale fixatoare de azot.
Decorativitatea “A”, în raioanele de nord şi sud. Arbore decorativ cu coroana
compactă şi frunzele mari ornamentale, îndeosebi este frumos în perioada înfloririi;
 324

folosit în alei, parcuri, grădini şi pe marginile străzilor. Folosire redusă. Formele mai
frecvent cultivate:
A. h. ‘Baumanni’ Schneid. – cu flori albe-crem, bătute, cu o perioadă mai
îndelungată de înflorire, nu fructifică.
A. h. ‘Pyramidalis’ Heury – cu coroana îngust piramidală, compactă.
A. carnea Hayne. – Castan porcesc incarnat. Este o specie de origine hibridă
(A. hippocastanum x A. pavia) şi e mult asemănător cu A. hippocastanum,
deosebindu-se prin înălţimea mai mică (10-15 m) şi culoarea roşie-cărminie a
inflorescenţei (25 m), lujerii tomentoşi, cenuşii-gălbui, mugurii puţin cleioşi; frunzele
din 5 foliole, mai mici, pe dos aproape glabre. Înverzirea în aprilie-mai, colorarea
frunzelor în septembrie-octombrie. Flori roşii-carnei, în raceme lungi de 12-20 cm
lungime. Înfloreşte în luna mai. Fructele mai mici; cu ghimpi mici şi moi; maturaţia în
lunile august-septembrie (fig. 186).
Cel mai mult suferă în urma influenţei aerului uscat. În perioada înfloririi este
foarte decorativ, destinaţia lui fiind ca solitar, în alei, pe marginea străzilor. Folosire
redusă.

Ordinul Cornales.
Familia Cornaceae Link.
Plante lemnoase, rar erbacee. Frunze opuse sau alterne, simple. Flori bisexuate,
uneori unisexuate, actinomorfe, 4-5-mere, ovar inferior, inflorescenţa capitul, umbelă
sau corimb. Fructul drupă, rar bacă.
Fam. Cornacee include 10 genuri cu cca. 100 de specii, răspândite în zonele
temperată şi subtropicală.

Genul Cornus L.
Arbori sau arbuşti cu frunze opuse, simple, cu nervuri laterale arcuite. Flori
bisexuate, galbene sau albe, 4-mere, gineceul bicarpelar, inflorescenţa umbelă sau
cimă corimbiformă. Fructul drupă elipsoidală sau sferică.
Genul include cca. 50 de specii, răspândite în regiunile temperate.
 325

Cornus alba L. (C. tatarica Mill.; (C. sibirica Pall.) – Sânger tătăresc. Arbust
până la 3 m înălţime, răspândit în Europa, Siberia, Extremul Orient. Rădăcină
superficială, cu numeroase radicele pe rădăcinile laterale; tulpini erecte; lujeri cu
măduva mare, albă; scoarţă roşie-vie-sanguinee.
Frunze lat ovate până la eliptice, lungi de 7-9 cm, acute, pe faţă rugoase, verzi-
închis, pe dos glauce, cu perişori alipiţi.
Flori albe, sepale foarte scurte, petale ovate, ovar păros; inflorescenţa
corimbiformă, lungă de 3,5-5 cm. Drupă globuloasă, albă sau albastruie, de 5 mm în
diametru (fig. 187). Înfloreşte în mai-iunie, maturarea în august.
Arbust decorativ, din categoria celor decorativi pe timp de iarnă, atunci când
frunzele lipsesc, iar pe fundalul zăpezii se “aprind” lujerii roşii.
C. a. ‘Alba-Variegata’ – cu frunze puternic striate cu alb;
C. a. ‘Sibirica’ – cu lujerii roşii-aprins.
C. mas L. – Corn. Arbore de talie mică, în formă de arbust, răspândit în Europa
Centrală şi de Sud-Est, Asia Mică, Transcaucazia. În Moldova se întâlneşte mai des în
pădurile din zona centrală a republicii, mai rar în cele din nord şi sud.
Atinge la înălţimea de 4-8 m şi 25 (45) cm în grosime, rădăcină puternică,
trunchi scurt cu scoarţă crăpăcioasă şi ritidom timpuriu, cenuşiu-roşcat, se exfoliază în
plăci mici; lemn greu, tare ca osul, cu duramen brun-roşcat.
Coroană rară, luminoasă, lujerii uşor-fin-muchiaţi, tomentoşi, cenuşii, verzi-
cenuşii până la roşii-purpurii; muguri opuşi, alungit conici, cu 2 solzi pubescenţi, cei
florali mai mari, sferici, pedicelaţi.
Frunze ovate sau ovat-eliptice, acuminate, întregi, lungi de 7-8 cm, pe faţă verzi-
vii, pe dos verzi-deschis, pubescente.
Flori galbene, 4-mere; discul nectarifer înconjoară baza stilului; inflorescenţa
umbelă din 6-10 flori. Fructele eliptice, roşii, rar galbene (fig. 188).
Necesită mai multă căldură, rezistent la secetă. În subzona stejarului creşte pe
soluri brun-roşcate, pe soluri grele de cvercete şi pe coaste uscate, pietroase,
calcaroase.
Tolerant la lumină, amplasându-se la liziera pădurilor. Component al
subarboretului în pădurile rărite şi ca arbust. Decorativ prin frunzele sale, roşii toamna,
 326

florile galbene care înfloresc devreme. Cornul este rezistent la praf şi tundere. Fructele
folosite în alimentaţie.
C. sanguinea L.(Swida sanguinea (L.) Opiz) - Sânger. Arbust de 3-4 m
înălţime, răspândit în Europa şi Asia. În Moldova se întâlneşte în toate tipurile de
pădure, ca component al etajului arbustiv, pe când în condiţiile aride se întâlneşte mai
rar. Tulpini subţiri, flexibile, erecte sau aplecate spre sol; lujeri subţiri, rotunzi, glabri
sau ± pubescenţi, roşii-purpurii pe partea dinspre soare, verzi-cenuşii la umbră.
Frunze eliptice sau ovate, abrupt acuminate, întregi, lungi de 5-6 cm, peţiolate,
pe faţă verzi-închis, dispers pubescente, pe dos cu peri mai îndesaţi, verzi-deschis.
Flori albe-verzui, dinţii caliciului triunghiulari, petale lanceolate, acuminate,
staminele mai scurte ca petalele, ovar uniform, sericeu păros; stilul cu stigmatul clavat.
Fructele drupe sferice, de 5-8 mm în diametru, negre-albăstrui (fig. 188). Înfloreşte în
lunile mai-iunie, maturarea în septembrie-octombrie.
Sângerul este o specie rezistentă la ger şi secetă, se întâlneşte în silvostepă pe
soluri brune, grele şi pe ciornoziomurile degradate, şi pe substraturi calcaroase.
Tolerant la lumină, suportă bine umbrirea. Component permanent în subarboretul
pădurilor, protejează şi consolidează structura solului. Rezistă la fum şi gaze.Uneori
este folosit la formarea boschetelor şi la liziere în grupe. Toamna are o decorativitate
deosebită prin frunzele roşii, iarna prin lujerii roşii.
Ordinul Araliales.
Familia Araliaceae A.L. de Juss.
Arbori, arbuşti, liane, rar ierburi, cu ghimpi, frunze alterne, rareori opuse sau
verticilate, simple sau compuse. Flori actinomorfe, bisexuate sau poligame, 5-mere,
ovar inferior, mai rar superior sau semi-superior, (1) 2-5 (6)-locular; stil terminat cu 5
lobi stigmatiferi, inflorescenţa umbelă sau capitule, dispuse în inflorescenţe spiciforme,
racemoase sau paniculate. Fructul bacă sau drupă cu 5 seminţe.
Fam. Araliacee include 60 de genuri cu cca. 500 de specii, răspândite în
regiunile tropicală şi subtropicală.

Genul Aralia L.
 327

Arbori de talie mică, cu tulpini şi ramuri spinoase, adesea cresc în formă de

arbuşti. Filotaxie alternă, frunzele imparipenat-compuse. Florile mici, 5 (4-6)-mere,
bisexuate şi staminale pe plante poligame; ovarul (2) 5 (6)-locular, stile libere sau
concrescute în partea inferioară, stilopodiul plat sau puţin bombat, rareori turbinat;
inflorescenţele umbele dispuse în panicule mari. Fructul sferic, cu exocarp cărnos şi
(2) 5 (6) seminţe.
Genul include cca. 35 de specii, răspândite în regiunile tropicale şi subtropicale
ale Asiei şi Americii, mai rare în zona temperată.
Aralia mandshurica Rupr. et Maxim. – Aralia. Arbore de cca. 3 m înălţime, în
condiţii optimale poate ajunge la 12 m, originar din China, Coreea. Trunchi cu
numeroşi ghimpi puternici.
Frunze mari, până la 1 m lungime, dublu- rar triplu- imparipenat-compuse, cu 5-
9 (11) foliole ovale, dinţate, lungi până la 18 cm, pe faţă verzi-dechis, pe dos
glaucescente.
Florile în panicule dense, până la 45 cm lungime, adunate câte 4 (6-8) la vârful
tulpinii, constau din mai multe umbele de la vârfurile axelor de ordinele II şi III.
Fructele sferice, de 3-5 mm în diametru, cu 5 seminţe mici. Masa a 1000 de seminţe
este de 0,95 g (fig. 189). Înfloreşte în lunile iulie-august, maturarea în septembrie.
Este rezistentă la ger. Folosită ca arbore decorativ în locuri deschise, solitar sau
în grupe rare, în spaţii verzi. Medicinală.

Genul Hedera L.
Arbuşti târâtori sau agăţători. Frunze simple, ± persistente, coriacee, întregi sau
lobate. Florile 5-mere; inflorescenţa umbelă simplă. Fructul baciform, negru-albastru
sau galben, cu 3-5 seminţe.
Genul include cca. 15 specii, dintre care 3 cresc în Europa.
Hedera helix L. – Iederă. Arbust urcător sau târâtor, răspândit în Europa. În
Moldova se întâlneşte în toate tipurile de pădure, cu excepţia celor din zona aridă din
sudul republicii.
Se fixează pe suport cu ajutorul unor rădăcinii adventive metamorfozate în
crampoane, ce se formează pe internoduri.
 328

Frunze simple, persistente, peţiolate, pieloase, de culoare verde-închis, lucioase,

heterofile, cele de pe ramurile sterile 3-5-lobate, iar cele de pe ramurile florale
romboidale sau ovate.
Flori actinomorfe, bisexuate, inflorescenţa umbelă simplă, ovar semi-superior.
Fructul baciform, globulos, de 8-10 mm în diametru, albastru-violet, cu 3-5 seminţe
(fig. 190). Înfloreşte în lunile septembrie-octombrie, maturarea în primăvara următoare
(martie-aprilie).
Specie tolerantă la lumină şi căldură, degeră parţial la temperaturi prea scăzute,
creşte bine pe soluri fertile şi umede. Rezistă la fum şi gaze. Dăunător arborilor, pe
care se agaţă. Preţuit totuşi ca o liană decorativă cu frunze persistente.
H. h. ‘Argentea-Variegata’ –
H. h. ‘Marginata’ -
Ordinul Celastrales.
Familia Celastraceae R. Brown.
Plante lemnoase decidue sau sempervirescente, uneori liane. Filotaxie alternă
sau opusă. Frunze simple, întregi, cu stipele persistente sau caduce. Flori actinomorfe,
bisexuate sau unisexuate, 4-5-mere, ovar superior, inflorescenţa corimbiformă, rar
racemoasă. Fructul capsulă tri-pentaloculară, bacă sau drupă.
Fam. Celastracee include mai mult de 40 de genuri cu cca. 400 de specii,
răspândite în toate zonele floristice cu excepţia zonei arctice.

Genul Celastrus L. – Ruin.

Liană urcătoare pe suport, prin răsucire în spirală în sensul invers al acului
ceasornicului. Ramuri de 2 tipuri: lungi, foliare, volubile şi scurte, fertile. Frunze
simple, serate sau crenate. Plante monoice sau dioice. Flori unisexuate, dispuse în
corimbe sau panicule sau solitare. Fructul capsulă, se deschide prin 3 valve.
Genul include cca. 30 de specii, răspândite în Asia, Australia, America.
Celastrus scandens L. – Ruin scandent, Celastru urcător. Liană lungă de 7-8
m, originară din America de Nord, se înfăşoară în jurul suportului şi în jurul propriei
tulpini. Ramuri subţiri, lucioase, lujeri cilindrici, glabri, fără spini.
 329

Frunze ovate sau eliptice, acuminate, cu baza rotunjită sau lat cuneată, mărunt
serate, de 5-10 cm lungime, glabre, peţiolii lungi de 5-20 mm.
Flori albe, mici, cu periant 5-mer, dispuse în panicule terminale, erecte, de 5-10
cm lungime; capsulă aproape sferică, galbenă, de cca. 8 mm în diametru. Seminţele cu
aril de culoare stacojie (fig. 191). Înfloreşte în luna iunie, maturarea în lunile
octombrie-noiembrie.
Celastrul scandent are o creştere destul de rapidă. Suportă bine umbrirea.
Rezistent la ger. Una din cele mai frumoase plante urcătoare, cu frunze roşii şi cu
fructe galbene-roşii. Folosit pentru împodobirea unor ziduri, arborilor înalţi.
C. orbiculata Thunb. – Celastru orbiculat. Liană urcătoare, până la 12 m
lungime, originară din China, Japonia. Lujeri rotunjiţi, fără spini, la început verzi, mai
târziu roşii-oranj până la bruni, cu strat glauc şi lenticele.
Frunze subrotunde până la ovate sau oblong-obovate, de 5-10 cm lungime,
peţiolate. Inflorescenţa cimă axilară, cu 2-7 flori verzi pe exemplare poligame, dioice.
Capsulă aproape sferică, cca. 8 mm în diametru, dehiscentă, în 3 valve; sămânţa
cu aril cărnos (fig. 191). Înfloreşte în iunie, maturarea în septembrie. Fructele rămân pe
lujeri peste iarnă.
Specie folosită la acoperirea trunchiului arborilor bătrâni, ornamentarea
pereţilor, gardurilor, stâlpilor şi gratiilor.
C. o. ‘Punctata’ -

Genul Euonymus L. – Salbă moale, Voniceriu.

Arbori decidui sau rareori sempervirescenţi, de 7-9 m înălţime sau arbuşti până
la 3 m, erecţi sau repenţi, ramuri uneori cu muchii de plută, lujeri 4-muchiaţi, verzi.
Frunze opuse, rareori alterne sau verticilate, simple, serate, pieloase. Flori în dihazii
axilare. Fructul capsulă, lobată, cu 4-5 loje.
Genul include cca. 220 de specii, răspândite în zonele temperată şi caldă ale
globului pământesc.
Euonymus europaea L. – Salbă moale, Voniceriu. Arbori până la 6-7 m
înălţime sau arbuşti, răspândiţi în Europa, Asia de Vest, Asia Mică; în Moldova în toate
tipurile de pădure, mai ales în cele de gorun cu carpen şi arţar. Rădăcină pivotant-
 330

trasantă, tulpina strâmbă, ramificată la distanţă nu prea mare de la sol; scoarţă cenuşie,
aproape neagră cu pete rare albicioase; lujerii cu 4 muchii suberoase, verzi, muguri
ovoizi, ascuţiţi, alipiţi de lujeri. Lemn alb-gălbui, se prelucrează uşor pentru obiecte
mărunte.
Frunze opuse, obovate sau oblong-lanceolate, acuminate, crenat-serate, scabre,
lungi de 3-10 cm, pe faţă glabre, pe dos pubescente pe nervuri, verzi-albăstrui,
peţiolate.
Flori 4-mere, verzi-gălbui, stamine inserate la marginea discului nectarifer;
inflorescenţa nişte dihazii simple, dispuse în semi-umbele cu 3-15 flori Capsula cu 4
lobi obtuzi, de culoare roşie-cărminie, se deschid la maturitate prin 4 valve; seminţe
albicioase, cu aril oranj (fig. 192). Înfloreşte în mai, maturarea în august-septembrie.
Specie rezistentă la secetă, pe terenuri calcaroase, nu suportă lumina directă.
Importantă pentru rădăcinile, ce conţin gutapercă, ca arbore ornamental, în perdele de
protecţie, garduri vii.
E. nana M.B. – Voniceriu pitic. Arbust sempervirescent, până la 25 (100) cm
înălţime, răspândit în Europa de Sud-Est, Asia Centrală. În Moldova se întâlneşte
foarte rar în codri, pe la liziere, în pădurile de gorun cu carpen, rar se întâlneşte şi în
alte tipuri de păduri. Specie inclusă în Cartea Roşie a Republicii Moldova. Are tulpini
repente sau ascendente, unghiulare, cenuşii-albicioase.
Frunze alterne, verticilate sau opuse, liniare până la oblong-liniare, margini
întregi, spre vârf fin dinţate, revolute, cojoase, de 1-4 cm lungime.
Flori brune-purpurii, 4-mere, câte 1-3 pe un peduncul comun, subţire. Capsulă
4-lobată, de culoare roz, sămânţa cu aril, care o cuprinde pe jumătate (fig. 192).
Înfloreşte în lunile iunie-iulie, maturarea în august-septembrie.
Este un arbust decortaiv de talie mică, rămâne peste iarnă cu lujeri verzi
(acoperiţi cu verucozităţi de plută), muchiaţi, glabri. Este folosit în special pentru
stâncării.
E. verrucosa Scop. – Salbă râioasă, Lemn râios. Arbust de 1-3 m înălţime,
răspândit în Europa, Asia Mică. În Moldova se întâlneşte în toate tipurile de păduri,
preponderent în dumbrăvile cu tei şi frasin şi carpen cu arţar. Rădăcină puternic
 331

ramificată, pe soluri profunde formează un pivot. Tulpină cenuşie-verde, lujeri subţiri,

rotunzi, verzui, cu numeroase verucozităţi brune.
Frunze ovate, alungit-eliptice, acuminate, la bază îngust-cuneate, cu marginile
fin crenat-serate, 3-6 cm lungime, scurt peţiolate.
Flori brunii, de cca. 6 mm în diametru, câte 1-3 în dihazii pe pedunculi comuni
de 3-4 cm lungime. Capsulă 4-lobată, de cca. 1 cm lungime, seminţe negre, cu aril
portocaliu (fig. 192). Înfloreşte în lunile mai-iunie, maturarea în luna august.
Rezistă bine la geruri, suportă seceta, preferă locuri umbrite. Se foloseşte la
crearea arboretelor, formarea perdelelor forestiere de protecţie. Rădăcinile conţin
gutapercă.

Ordinul Rhamnales.
Familia Rhamnaceae A.L. de Juss.
Arbori de talie mică, deseori arbuşti, uneori urcători. Ramuri cu spini. Filotaxie
alternă sau opusă. Frunze simple, întregi, caduce sau persistente. Flori mici, 5-4-mere,
verzui, bisexuate sau unisexuate. Inflorescenţe cimoase sau racemoase. Fructul drupă
sau capsulă pluriloculară. Seminţele cu endosperm slab dezvoltat sau lipseşte.
Fam. Ramnacee include cca. 60 de genuri cu cca. 900 de specii, răspândite în
toate zonele Globului, mai ales în cele tropicale şi subtropicale.

Genul Paliurus Mill.

Paliurus spina-christi Mill. – Spinul lui Christos, Paliur. Arbust până la 3 m
înălţime, răspândit în Caucaz, Asia Mijlocie, Europa de Sud. Rădăcină pivotantă puţin
ramificată lateral; ramuri dese, curbate, lujeri geniculaţi, la baza frunzei cu 2 spini:
unul drept, îndreptat înainte, altul mai mic, recurbat înapoi; muguri cu 2 solzi, păroşi.
Frunze alterne, eliptice sau ovat-asimetrice, întregi, cu marginea mărunt crenat-
serate, pe partea inferioară mai palide.
Flori bisexuate, 5-mere; sepale ovat-triunghiulare, petale foarte mici, concave,
cuprind câte o stamină, ovar 2-3-locular inferior, stilul 2-3-divizat; inflorescenţa dihazii
aşezate în raceme axilare. Fructul drupă uscată, subglobuloasă, comprimată, cu
 332

exocarp pielos, circular aripate, brune sau brune-roşcate, seminţe câte una în fiecare
lojă (fig. 193). Înfloreşte în lunile mai-iunie; maturarea în luna august.
Este rezistent la secetă, se foloseşte la garduri vii, îndeosebi în zona de sud a
Moldovei. Desigur poate fi folosită la decorarea interiorurilor.

Genul Zizyphus Mill.

Arbori sau arbuşti decidui sau sempervirescenţi. Lujeri spinoşi, spinii de origine
stipelară. Frunze alterne, coriacee, simple. Flori bisexuate, actinomorfe sau uşor
zigomorfe, 5-mere, ovar bilocular. Fructul drupă cu mezocarp cărnos şi sâmbure
lemnos, mai rar pielos.
Genul include cca. 50 de specii, răspândite în zonele tropicale şi subtropicale.
Zizyphus jujuba Mill. – Zizifus, Curmal-de-China. Arbore cu talia până la 6-8
m sau arbust, răspândit în Europa de Sud-Est, Asia Mijlocie şi de Sud-Vest, China de
Nord, Coreea, India, se întâlneşte în Dobrogea. Scoarţă cu ritidom brăzdat solzos;
coroană răsfirată, rară; ramuri strâmbe, răsucite, geniculate, spinoase; lujeri geniculaţi;
frunzele la bază cu 2 spini de 3 cm. Forma de cultură, Z. jujuba var. inermis Bge., fără
spini. Are lemn cu duramen roşu, compact, omogen, se lustruieşte frumos.
Frunze oblong-ovate până la lanceolate, cu margini obtuze şi mărunt dinţate,
scurt peţiolate.
Flori actinomorfe, de 3-4 mm în diametru, câte 2-5 în cime compacte, axilare,
scurt pedunculate. Fructul drupă sferică sau alungit ovoidă, de 1,5-3 cm lungime,
roşie-brună, lucioasă (fig. 193). Înfloreşte în lunile iunie-iulie, maturarea în luna
august. Se înmulţeşte prin drajoni.
Curmalul-de-China este rezistent la secetă, mai sensibil la ger. Creşte bine în
habitate expuse la soare şi aerate, pe soluri profunde, afânate, revene, dar nu umede.
Folosit mai mult pentru lemn şi fructele, ce conţin substanţe antibiotice.

Genul Rhamnus L.
Arbuşti sau arbori cu frunze opuse sau alterne, simple, întregi. Flori unisexuate,
rareori bisexuate pe plante dioice sau poligame, 4 (5)-mere, mici, solitare sau în cime
axilare, ovarul 2-4-locular. Fructul drupă cu 2-4 sâmburi.
 333

Genul include cca. 150 de specii, răspândite mai ales în zona temperată a
Emisferei de Nord şi câteva specii în Africa de Sud şi Brazilia.
Rhamnus frangula L. (Frangula alnus Mill.) – Cruşin, Paţachină. Arbust cu
talia de 1-3 m înălţime, mai rar arbore până la 6 m, răspândit în Europa, Asia. În
Moldova se întâlneşte în pădurile umede de luncă şi în cele de stejar cu cireş, în
zăvoaiele din partea de nord a republicii. Lemnul cu duramen galben-roşiatic, omogen,
moale.
Rădăcină trasant-fasciculată; tulpină aproape neagră, cu scoarţă netedă; ramuri
subţiri, ascendente; lujeri patent-divergenţi, la început pubescenţi, bruni sau bruni-
cenuşii, cu numeroase lenticele albicioase sau gălbui; muguri nuzi, cu solzi bruni,
sericeu păroşi, alipiţi de lujeri, cei terminali mai mari.
Frunze alterne, eliptice până la obovate, acute, întregi, de 3-8 cm lungime, pe
faţă verzi-închis, lucioase, pe dos verzi-gălbui; peţiolate.
Flori bisexuate, pentamere, în formă de pâlnie, albe-verzui, dispuse câte 2-3 în
cime axilare. Drupe de 6-8 mm în diametru, la început verzi apoi roşii, la maturitate
negre-violete, cu 2-3 seminţe (fig. 193). Înfloreşte în lunile mai-iunie, maturarea în
iulie-septembrie.
Creşte spontan în luncile râurilor şi staţiuni umede până la mocirloase, pe soluri
de lăcovişte sau turbo-hleizate. Suportă bine umbrirea. Component al subarboretului în
pădurile de foioase, ce cresc în staţiuni cu exces de umiditate în sol. Se asociază des
cu Salix cinerea.
R. cathartica L. – Verigariu, Spinul cerbului. Arbust sau arbore scund, până la
3 (6) m înălţime, răspândit în Europa, Asia de Vest. În Moldova se întâlneşte în toate
tipurile de păduri. Înrădăcinarea superficială; tulpina cu scoarţa scabră, crăpăcioasă şi
exfoliantă, de culoare aproape neagră; coroană neregulată, divaricat ramificată; ramuri
scurte, terminate în spini; lujeri glabri, cenuşii sau bruni-roşcaţi, lucioşi, la vârf
terminaţi în spini; brahiblaste terminate cu fascicule de frunze; muguri ovoizi, ascuţiţi,
alipiţi de lujeri, cu numeroşi solzi ciliaţi, bruni.
Frunze opuse, subrotunde, ovate până la eliptice, acute, crenat-serate, de 4-8 cm
lungime, ± pieloase, pe faţă verzi-închis, pe dos verzi-deschis, peţiolii 1-4 cm lungime.
 334

Flori mici, 4-mere, gălbui, dispuse în cime axilare fasciculate, pe exemplare

imperfect dioice sau poligame. Fructul sferic, de 6-8 mm în diametru, la început verde,
apoi negru, rar galben; seminţele 3-muchiate (fig. 193). Înfloreşte în mai-iunie,
maturarea în august-septembrie.
Verigariul este rezistent la secetă şi ger, nu suportă umbrirea; puţin pretenţios
faţă de sol, se fixează pe terenuri uscate, antistepă. Amatorilor de plante decorative li
se atrage atenţia că, frunzele de Verigariu sunt gazdă intermediară pentru rugina
orzului şi grâului, din care cauză nu se foloseşte la fâşiile forestiere de protecţie.
R. tinctoria Waldst. et Kitt. – Verigariu. Arbust de 1-1,5 (2) m înălţime,
răspândit în Europa de Sud-Est. În Moldova se întâlneşte în partea de nord şi nord-
vest, pe unde trece limita de nord-est a extinderii acestui arbust. Tulpini erecte sau
ascendente, mai rar prostrate, scoarţă cu crăpături, cenuşie-argintie sau cafenie-dechis;
ramuri divaricat-ramificate, cu numeroase ramuri laterale scurte, uneori terminate în
spini şi cu numeroase brahiblaste terminate cu smocuri de frunze; lujeri lungi, subţiri,
terminaţi în spini, ± pubescenţi, bruni-roşcaţi sau bruni-gălbui, muguri mici, ovoizi,
alipiţi de lujeri, de culoare brună.
Frunze ovate sau obovat-eliptice, crenat-serulate, 1,5-4 cm lungime, opuse,
peţiolii lungi, de 3-8 mm.
Flori mici, tetramere, verzi-gălbui, unisexuate şi bisexuate, pe plante dioice sau
poligame, în cime pauciflore. Fructe sferice, de 5-8 mm în diametru, la maturare negre;
seminţe ovoide, brune (fig. 194). Înfloreşte în lunile aprilie-iunie, maturarea în
septembrie-octombrie.
Nu prezintă mare interes pentru spaţiile verzi. Din fructe se poate obţine vopsea
pentru vopsitul în verde a ţesăturilor.
Familia Vitaceae A.L. Juss.
Liane scandente, se fixează cu ajutorul cârceilor, rar erecte. Filotaxie alternă.
Flori actinomorfe, 4-5-mere, bisexuate sau unisexuate, pe plante poligame;
inflorescenţa panicul monopodial ramificat sau racem. Fructul bacă mustoasă cu 2-4
seminţe.
Fam. Vitacee include 12 genuri cu cca. 700 de specii, răspândite în regiunile
tropicală, subtropicală şi temperată ale globului.
 335

Genul Ampelopsis Michx.

Liane scandente (căţărătoare) de suport cu ajutorul cârceilor, cu stoloni. Scoarţă
tulpinii aderentă, tuberculată. Cârceii 2-3-furcaţi, fără haustorii. Frunze simple, palmat-
sau penat-lobate. Flori 5-mere, unisexuate, uneori bisexuate, verzui; inflorescenţa
compusă din dihazii aşezate în cimă corimbiformă, opusă frunzelor. Fructul bacă
măruntă, cu 2-4 seminţe. Genul include cca. 20 de specii spontane în Asia şi America
de Nord.
Ampelopsis aconitifolia Bge. – Viţă-de-Mongolia. Arbust scandent şi târâtor.
Tulpini flexibile, de 2-3 m lungime, lujeri subţiri, cu scoarţă aderentă, cu lenticele.
Cârcei lungi 2-3-furcaţi.
Frunze palmat-partite, cu 3-5 (7) lobi, penat incişi, cu dinţi mari şi rari.
Ciorchine laxe, lung pedunculate, cu puţine boabe (boabe), sferice, de 6-8 mm în
diametru, galbene cu puncte negre, cu 2-3 seminţe (fig. ). Înfloreşte în august,
maturarea în septembrie-octombrie.
Folosită la ornamentarea (mascarea) zidurilor şi gardurilor, amenajarea
pergolelor şi ca plante de ghivec pentru decoraţiuni interioare. Forma răspândită:
A. a. ‘Palmiloba’ –

Genul Parthenocissus Planch. – Viţă-de-Canada.

Arbuşti agăţători, cârceii cu haustorii disciforme. Ramuri tinere cu lenticele.
Frunze palmat-lobate sau palmat-partite. Flori bisexuate şi staminale, 5-mere,
inflorescenţa cimiformă din dihazii repetat bifurcate, dispuse la axila frunzei sau opus
frunzei; Fructul bacă albastră-închis, cu 1-3 seminţe.
Genul include 10 specii, răspândite în zonele temperată şi caldă ale Asiei şi a
Americii de Nord.
Parthenocissus quinquefolia (L.) Planch. – Viţă-de-Canada. Arbust
sarmentos, originar din America de Nord. Se urcă pe suport cu ajutorul cârceilor
ramificaţi, terminaţi cu haustorii disciforme, ramurile până la 10 (15) m lungime.
Frunze palmat-compuse, din 5 foliole eliptice sau obovate, la vârf cuspidate, pe
margini crenat serate, de 4-12 cm lungime, pe faţă verzi-închis-opac, pe dos
 336

glaucescente, toamna cărminii-violete. Inflorescenţa din dihazii repetat bifurcate.

Ciorchinile cu bace sferice, de 5-7 mm în diametru, negre-albăstrui, cu strat slab-pruin;
seminţe câte 1-3 în fiecare bacă (fig. 196). Înfloreşte în lunile iulie-august, maturarea
în septembrie-octombrie.
Liană cu creştere rapidă. N-are dăunători. Înmulţirea prin seminţe şi butaşi.
Suportă bine condiţiile urbane. Puţin pretenţioasă faţă de factorii pedoclimaterici (în
unele ierni suferă, însă îşi revine).
Viţa-de-Canada se aplică în cultură ca plantă ornamentală, la înverziri verticale,
fiind decorativă prin frunzişul, care se colorează în vişiniu, prupuriu spre toamnă.
Forma răspândită în cultura decorativă:
P. q. ‘Engelmanii’ -
P. vitaceae (Knerr) Hitch. (P. inserta (Kern.) Fritsch) – Viţă-de-Canada. Liană
cu cârcei, urcătoare, până la 3-5 m lungime, originară din America de Nord, cârcei
lungi, cu 3-5 ramificaţii cu discuri aderente sau acestea lipsesc.
Frunze palmat-compuse din 5 (mai rar din 3) foliole ovate sau eliptice, acute,
serat-dinţate, de 5-12 cm lungime, scurt peţiolate.
Florile în dihazii bifurcate. Ciorchine răsfirate, boabe sferice, de 7-9 mm în
diametru, negre-albăstrui, brumate, cu 3-4 seminţe (fig. 196). Înfloreşte în lunile iunie-
august, maturarea în septembrie-octombrie.
Liane cu ramuri căţărătoare, cu cârcei ramificaţi, repente. Folosită la mascarea
pe verticală, creşte bine pe sol obişnuit de grădină; rezistente la soare şi umbră.
P. tricuspidata (Sieb. et Zucc.) Planch. – Viţa japoneză. Specie agăţătoare,
originar din China, Japonia. Cârcei scurţi, ramificaţi cu haustorii disciforme, aderă bine
la pereţii goi, formând o verdeaţă densă, atinge înălţimi mari.
Frunze polimorfe, pe lujeri sterili rotund-ovate sau 3-lobate, dinţate, de 10-20
cm lăţime; la plantele tinere frunzele sunt mai mici, pe ramurile fertile în partea de jos
sunt palmat-compuse, din 3 foliole peţiolate, măşcat dinţate, cele de mijloc obovate,
cele laterale lat-ovate; verzi-deschis, lucioase.
Ciorchine mici, dihotomic ramificate, cu boabe sferice, de 7-9 mm în diametru,
negre, brumate, cu câte 2-3 seminţe. (fig. 196). Înfloreşte în iulie-august, maturarea în
octombrie.
 337

Mai puţin rezistent la ger (până la –15-200C). Suportă bine praful şi fumul. Este
cultivată pentru înfrumuseţarea locuinţelor, cu frunzele argintii, aurii-galbene sau roşii.
Una dintre cele mai indicate specii pentru înverzirea zidurilor. Se prind bine de zid,
greu de desprins. Forma mai frecvent cultivată:
P. t. ‘Veitchii’ -
Ordinul Elaeagnales.
Familia Elaeagnaceae A.L.Juss.
Arbori de talie mică sau arbuşti cu peri solzoşi sau stelaţi. Filotaxie alternă.
Frunze simple, liniare, oblonge sau lanceolate, întregi, scurt peţiolate, fără stipele. Flori
actinomorfe, bisexuate sau unisexuate (plante dioice), apetale, stamine 4, ovar superior
1-locular. Fructul nuculă sau baciform, sămânţa cu tegument lemnos. Fam.
Elaeagnacee include 3 genuri cu cca. 55 de specii.

Genul Elaeagnus L.
Arbori sau arbuşti spinoşi. Frunze ovate, eliptice până la liniare, cu peri stelaţi,
argintii sau cenuşii. Flori bisexuate sau unisexuate (staminale), în raceme scurte, mai
rar solitare, axilare, sepale 4, stamine 4. Fructul nuculă tomentoasă. Genul cuprinde
cca. 50 de specii, răspândite în Europa de Sud, Asia şi America de N.
Elaeagnus angustifolia L. – Sălcioară, Răchiţică. Arbori până la 10 m
înălţime, arbuşti, răspândiţi în regiunea Mediteraneană, Asia Centrală şi de Vest până
în Altai şi Gobi. Rădîcină trasantă, trunchiul până la 30 cm în diametru, cu scoarţă
subţire, puţin brăzdată, brună, lucioasă coroană rotunjită sau alungită, compactă;
ramuri cu spini lungi de 0,7-3 cm, brune; lemn tare, cu duramen galben; lujeri spinoşi,
tomentoşi, argintii.
Frunze oblong-lanceolate până la liniar-lanceolate, pe faţă verzi-întunecate, pe
dos argintii, des acoperite cu perişori stelaţi; scurt peţiolate.
Flori la exterior argintii, la interior galbene, plăcut mirositoare. Receptacul
campanulat, caliciu din 4 sepale libere; flori câte 1-3 în partea inferioară a lujerilor.
Fructul nuculă oblongă elipsoidală, de cca. 1 cm lungime, gălbuie, acoperită cu
solzi argintii, mezocarp făinos (fig. 197). Înfloreşte în lunile mai-iunie, maturarea în
septembrie-octombrie.
 338

Rezistent la secetă şi ger, preferă căldura verii, creşte pe locuri nisipoase,

pietroase, sărăturate, rezistă la fum şi prafoarte Tolerant la lumină. Se recomandă
pentru fixarea şi ameliorarea coastelor, folosit la garduri vii şi perdele forestiere,
decorativ pentru frunzişul argintiu, florile aromate.

Genul Hippophaë L.
Arbuşti sau arbori spinoşi cu peri solzoşi sau stelaţi. Frunze simple, întregi, scurt
peţiolate, fără stipele Flori unisexuate pe plante dioice, cele mascule cu 2 sepale şi 4
stamine, cele femele cu receptacul alungit-ovoid, ovar superior, stil filiform şi stigmat
cilindric. Fructul drupă cu 1 sămânţă sclerificată, ovoidă. Include 3 specii, răspândite
în Europa şi zona temperată a Asiei.
Hippophaë rhamnoides L. – Cătină de râu. Arbore mic cu talia până la 6 (10)
m înălţime sau arbust, răspândit în Europa, Asia. Scoarţă brună-închis, formează mai
târziu un ritidom brăzdat, fibros; lemn brun-gălbui, se răsuceşte la uscare; coroană
stufoasă, ramuri spinoase; lujeri spinoşi, cu peri solzoşi, cenuşii-argintii; muguri sferici
sau rotund ovoizi, cu 2 solzi acoperiţi cu peri bruni-arămii, cei florali mai mari, cu
numeroşi solzi.
Frunze liniar-lanceolate, întregi, scurt peţiolate, pe ambele feţe cu peri cenuşii-
argintii, lucioase.
Flori mascule în spice de 5-8 mm lungime, cele femele câte 2-5 în axila
ramurilor şi spinilor, foarte scurt pedunculate. Nuculele globuloase până la elipsoidale,
de cca. 1 cm lungime, suculente, glabre, portocalii (fig. 197). Înfloreşte în lunile
aprilie-mai, maturarea în august-septembrie.
Specie rezistentă la secetă şi ger, nepretenţioasă faţă de sol. Tolerantă la lumină.
Folosită la consolidarea coastelor de deal, fixarea nisipurilor şi pe sărături, decorativă
prin florile aromate, culoarea argintie a coroanei; suportă tunderea şi se recomandă
pentru garduri vii.

Subclasa Asteride.
Ordinul Gentianales A.L. Juss.
Familia Apocynaceae A.L.Juss.
 339

Liane lemnoase şi plante erbacee, arbuşti sempervirescenţi. Frunze simple

opuse. Flori bisexuate, actinomorfe, 5 (4)-mere, caliciu gamosepal, corolă gamopetală,
campanulată, infundibuliformă; stamine inserate pe tubul corolei; ovar superior, 2-
carpelar, multi-ovulat, stigmat globulos. Fructul foliculă dehiscentă; seminţele cu un
smoc de peri.
Fam. Apocinacee cuprinde peste 200 de genuri cu cca. 2200 de specii tropicale,
mai puţin temperate.

Genul Vinca L.
Semiarbuşti sau ierburi, cu frunze simple, opuse, sesile sau scurt peţiolate,
coriacee, persistente. Flori solitare, axilare, lung pedunculate. Corolă cu tub cilindric,
îngust, stigmat 5-radiat. Fructul din 2 folicule alungite.
Genul include 5 specii, răspândite în Europa şi Orientul Apropiat.
Vinca minor L. – Merişor, Saschiu, Brebenoc, Cununiţă. Semiarbust,
răspândit în Europa, Asia Mică. În Moldova se întâlneşte în Codri şi Podişul Nistrean
sub poala şi la marginea pădurii. Tulpini lemnificate la bază, repente, până la 1 m
lungime, cele florifere ascendente sau erecte, înalte de 15-20 cm.
Frunze eliptice sau îngust ovate până la lanceolate, întregi, de 2-4 cm lungime,
pe faţă verzi-întunecat, lucioase. Lujeri lungi, repenţi, la noduri cu rădăcini adventive,
la bază lemnificaţi.
Flori solitare, lung pedunculate, de 25-30 cm în diametru, albastre-violete.
Fructul foliculă, de 15-20 mm lungime, cu 2-3 seminţe (fig. 198). Infloreşte în lunile
martie-iunie, maturaţia în luna septembrie.
Se înmulţeşte uşor vegetativ, prin divizarea tufelor, butaşi şi marcotaj (toamna).
Creşte bine şi repede pe sol nisipo-humos, uşor. Fiind plantă cu dimensiuni mici, cu
frunze persistente, poate fi folosită separat ca o tufă mică sau pentru gazon, pe spaţii
mai mici. Tolerantă la semiumbră sau umbră. Secie utilizabilă în grădini, parcuri,
cimitire, stâncării.
V. major L. – Saschiu. Semiarbust sempervirescent, de origine Mediteraneană.
Tulpini sterile stolonifere, lungi, cele florifere erecte, de 20-40 cm înălţime Frunze
 340

rotunde sau cordat-ovate, pe margini fin ciliate, de 5 (7) cm lungime şi 2-3 cm lăţime
Lujerii maturi pe sol formează un covor compact, cei tineri erecţi.
Flori solitare, lung, pedicelate, de 4-5 cm în diametru, albastre, rar albe, dispuse
în axila frunzelor superioare. Recomandată la fel ca specia precedentă.

Familia Asclepidaceae R. Brown.

Această familie include arbuşti şi liane cu preponderenţa de liane volibile şi
căţărătoare, cu tulpina ± lemnificată. Frunze simple, opuse, întregi. Flori bisexuate,
actinomorfe, pentamere. Staminele concrescute cu stilul şi stigmatul, formând un
ginostegiu; staminele cu câte un apendice formează împreună coronula; grăuncioarele
de polen aglutinate în polinii; ovarul superior, din 2 carpele libere, multiovulate.
Fructul capsulă din 2 folicule polisperme.
Fam. Asclepidacee include cca. 250 de genuri cu 2200 de specii, răspândite în
regiunile tropicale şi mai puţin în cele temperate.

Genul Periploca L.
Include 12 specii, răspândite în regiunea Mediteraneană.
Periploca graeca L. – Periploca. Liană, răspândită în Europa de Sud. Are
tulpini subţiri, lungi până la 12 m; scoarţa cu verucozităţi, roşie-brună-întunecat.
Frunze simple, ovate, eliptice sau obovate, acute, întregi, de 4-10 cm lungime, verzi-
întunecat.
Flori cu corola din 5 lobi divergenţi, îndoiţi, de 2-3 cm în diametru, coronula din
5 lacinii, fiecare cu câte un apendice recurbat; staminele concrescute cu stigmatul,
purtând fiecare câte un corn recurbat spre centrul florii, stile unite la vârf, stigmat larg,
pentaunghiular. Fructul din 2 folicule arcuite, ascuţite, de 10-12 cm lungime, brune.
Sămânţa cu papus (fig. ). Înfloreşte în lunile aprilie-iunie, maturarea în mai-iulie.
Creşte pe marginea râurilor, lacurilor. Rezistentă la geruri, are o creştere rapidă.
Este folosită în parcuri şi grădini, la decorarea zidurilor, balcoanelor etc. Conţine suc
lactic nociv.
Ordinul Oleales.
Familia Oleaceae Hoffmann. et Link.
 341

Arbori, arbuşti, liane, semiarbuşti decidui sau sempervirescenţi. Filotaxie opusă,

rar alternă. Frunze simple sau imparipenat-compuse, din 3 foliole. Flori tetramere,
bisexuate, mai rar unisexuate, actinomorfe. Caliciu gamosepal; corolă campanulată sau
hipocrateriformă, gamopetală; stamine 2 (4); ovar superior, 2-carpelar, stigmat bilobat.
Fructul bacă, drupă, capsulă sau samară.
Fam. Oleacee include cca. 20 de genuri cu cca. 400 de specii, răspândite în
zonele calde ale globului.

Genul Fraxinus L. – Frasin.

Arbori până la 20-30 (50) m înălţime şi 1,5 m în diametru. Frunze simple sau
imparipenate. Florile dispuse în panicule. Fructul samară aripată. Sămânţa alungit
ovoidă, comprimată.
Genul include cca. 70 de specii de arbori şi arbişti, răspândiţi în zona temperată
a Emisferei de Nord.
Fraxinus americana L. – Frasin american sau alb. Arbore de 30-40 (50) m
înălţime, originar din America de Nord. Trunchi până la 1 m în diametru, scoarţă
netedă, cenuşie la plantele tinere, mai târziu crăpăcioasă, cenuşie-întunecat. Lemn
elastic cu inele anuale distincte, de culoare albă-gălbuie.
Coroană lat-ovată; lujeri glabri sau tomentoşi, cu lenticele albicioase, de culoare
brună sau cenuşie-glaucă.
Frunze cu 5-11 foliole oblong-ovate, acute, întregi sau dinţate, până la 15 cm
lungime, pe faţă verzi-închis, pe dos verzi-deschis sau verzi-glaucescente.
Flori unisexuate, plante dioice. Florile femele dispuse în panicule laterale, până
la 10 cm lungime, cele mascule în fascicule scurte, apar înaintea înfrunzirii. Fructul
samară liniară cu aripă decurentă, lungi de 3-5 cm, pe treimea superioară a achenei,
astfel deosebindu-se de specia F. lanceolata, la care aripioara este decurentă până la
bază. Înfloreşte în lunile aprilie-mai, maturaţia în septembrie-octombrie.
Lemn de calitate ca la Frasinul comun. Tolerant la lumină. Creşte repede. Specie
tipică de lunci şi zăvoaie. Suportă inundaţii îndelungate, mai bine ca Frasinul comun,
este mai rezistentă la îngheţurile târzii de primăvară. Nu este indicată în stepă şi
silvostepă. Indiferent faţă de soluri, creşte bine pe soluri argiloase, compacte. Rezistă
 342

la condiţiile urbane. Frasinul american prezintă interes ornamental prin habitus, frunziş
şi coroana compactă.
Se recomandă pentru împăduriri, fâşii forestiere de protecţie, mai ales pentru
zona de nord a republicii.
F. lanceolata Borkh. (F. viridis Michx.) – Frasin verde. Arbore, originar din
America de Nord. Atinge înălţimea de 15-20 m; coroană ovată; lujeri glabri cenuşii-
deschis sau bruni; muguri pubescenţi, bruni-ruginii, aproape negri, cu pete gălbui.
Frunze cu 5-7 (9) foliole eliptice-lanceolate, acute, întregi, de 5-10 (16) cm lungime,
scurt peţiolate.
Flori mascule cu 2 stamine, dispuse în fascicule scurte, cele femele în panicule
lungi, laxe, pendente. Fructul samară lanceolată, de 2-5 cm lungime, cu aripioara
decurentă până la baza samarei.
Lemn verzui, de calitate mai inferioară ca a Frasinului comun. Creşte repede.
Tolerant la lumină. Dintre speciile de farsin este cel mai rezistent la secetă.
Nepretenţios faţă de umiditate şi suportă inundaţiile prelungi. Mai rezistent la
îngheţurile târzii şi la gerurirle de iarnă decât Frasinul comun. Rezistent la condiţiile
urbane. Frasinul verde este cultivat pe suprafeţe considerabile împreună cu Frasinul
comun. Realizează creşteri esenţiale în luncile inundabile. Se cultivă pe larg în fâşiile
de protecţie, pentru împădurirea terenurilor degradate şi în spaţiile verzi.
F. excelsior L. – Frasin comun. Arbori autohton; arealul de extindere Europa,
cu excepţia părţii de nord-est. În Moldova se întâlneşte în toate raioanele forestiere. În
Codri şi pe Podişul Nistrean este mai frecvent, în partea de nord a republicii se
întâlneşte mai rar. Se întâlneşte ca însoţitor în pădurile de gorun cu carpen, stejar
comun, stejar pufos, fag. Atinge înălţimea până la 40 m şi 1 m în diametru. Rădăcină
puternică, profundă, ramificată, cu numeroase rădăcini, superficiale, iar pivotul este
slab dezvoltat. Trunchi drept, elagat de timpuriu la înălţime mare; scoarţa la arborii
tineri netedă, cenuşiu-verzuie, mai târziu cu un ritidom crăpăturat distinct, de culoare
cenuşie-închis. Lemnul alb-gălbui cu nuanţe roşcate, lucios, tare, elastic, rezistent.
Coroană alungit-ovoidă, mai târziu larg rotundă, cu ramuri arcuite, groase, lujeri
groşi, muguri rotunzi sau scurt piramidali, negri, solzi tomentoşi, bruni, cei terminali
mai mari, tetragonali; solzii de la vârf desfăcuţi. Încep să vegeteze înaintea celor
 343

laterali, din care cauză sunt afectaţi de îngheţurile târzii şi în consecinţă apare
înfurcirea tulpinii.
Frunze opuse, alcătuite din 11 (7-15) foliole ovat-lanceolate, acuminate, lungi de
4-9 (12) cm, mărunt serate.
Flori mici, nude, negre-violacei, bisexuate, cu stamine nedezvoltate, adunate în
panicule lungi, cele mascule din 2 stamine, dispuse în fascicule scurte. Samare oblong-
lanceolate, la vârf obtuzatate, emarginate sau acute, de 3-4,5 cm lungime, aripioara
vârf trunchiată sau ştirbită (fig. 201). Înfloreşte în lunile martie-aprilie, maturarea în
septembrie-octombrie, rămân pe lujeri şi în timpul iernii.
Fructifică anual şi abundent. Lăstăreşte puternic, dar nu drajonează. În primii 2-
3 ani creşte încet, apoi creşterea se activează. În general, în condiţii biotopice bune
Frasinul comun se comportă ca o specie cu creştere rapidă.
Frasinul comun este o specie tolerantă la lumină. Longevitatea până la 200 ani.
Iubitor de lumină în tinereţe rezistă la umbrire, cu vârsta însă devine exigent faţă de
lumină aşa că arboretul se răreşte şi se luminează. Rezistent la temperaturile de iarnă,
dar sunt cazuri când au îngheţat creşterile anuale. Este unul din componenţii principali
silvoformanţi în pădurile mixte de şleau şi în luncile Nistrului şi Prutului; formează
deseori arborete pure, datorită rezistenţei la inundaţiile de mai lungă durată şi în apă
stagnantă.
Creşte bine pe soluri bogate şi revene şi bogate în calciu, comportându-se ca o
specie xerofită, dar rezistă şi solul şi aerul uscat. Îndură condiţiile urbane. Are multe
forme şi varietăţi dintre care cele mai larg cultivate sunt:
F. c. ‘Pendula’ - arbore mic cu ramuri pendule.
F. c. ‘Globosa’ – cu creşetere înceată, coroana compactă, globuloasă şi frunze
mici.
F. c. ‘Aurea Pendula’ – cu ramuri pendule şi frunze galbene-aurii.
F. c. ‘Lutea’ – cu lujeri galbeni, mai scurţi şi frunze mai mărunte.
F. c. ‘Monophylla’ – cu frunze simple, adânc dinţate sau cu trei lobi, verzi-
închis.
Din punct de vedere silvotehnic, Frasinul comun este o specie foarte valoroasă
datorită rezistenţei ecologice, calităţii lemnului şi productivităţii. Se recomandă a fi
 344

folosit intensiv în plantaţiile silvice, fâşiile de protecţie ale câmpurilor şi în luncile

râurilor.
Ca specie ornamentală Frasinul comun îndură arşiţa, fumul, gazele, praful şi,
având multe forme decorative, se recomandă pe larg în toate tipurile de spaţii verzi.
F. ornus L. – Mojdrean, Frăsiniţă. Arbore, răspândit în Europa de Sud până în
Asia Mică. În România se întâlneşte prin părţile sudice fiind la limita sa nordică.
Atinge până la 10-12 m înălţime şi 20-30 (60) cm în diametru. Rădăcină trasantă,
trunchi scurt, cu o conicitate pronunţată, scoarţă netedă, cenuşie, lemn compact, aţos,
dar de dimensiuni mici.
Coroană larg ovată sau rotundă, bogată în ramuri; lujeri glabri, verzi-cenuşii,
puţin turtiţi în noduri. Muguri globuloşi, puţin depărtaţi de lujeri, fin pubescenţi, bruni-
negricioşi, opuşi, cei terminali cu solzi tomentoşi.
Frunze imparipenate, compuse din 5-9 foliole ovate sau ovat-lanceolate,
acuminate, serate sau crenat-serate, pe faţă verzi-glaucescente, pe dos mai deschis;
rahisul de 4-3 cm lungime, sulcat, arcuit.
Flori bisexuate, albe-gălbui, mirositoare, periant dublu, 4-mer, mai marii de 1 cm
în diametru, în panicule terminale de 7-12 cm. Stamine 2, cu filamente lungi. Samare
liniare sau lanceolate, de 2-4 cm lungime, brune-închis cu aripa până la jumătatea
samarei. Înfloreşte în mai, după înverzire sau concomitent. Maturaţia în lunile
septembrie-octombrie, fructificând anual şi abundent. Lăstăreşte bine. Creşte repede în
tinereţe. Temperament mijlociu. Preferă un climat mai cald. Puţin pretenţios faţă de sol;
creşte pe soluri slabe, uscate, calcaroase. Îndură arşiţa şi seceta. Suferă din cauza
gerurilor (sub -25oC), în primul rând muguri terminali; în multe cazuri are o creştere
arbustivă.
Mojdreanul are o importanţă forestieră redusă. Este recomandat pentru
împădurirea terenurilor degradate cu soluri uscate, calcaroase în sudul republicii, în
cumul cu scumpia şi stejarul pufos. Prezintă interes ca specie ornamentală, datorită
paniculelor florale numeroase, plăcut mirositoare şi capacităciţor eco-fiziologice de
adaptare.

Genul Forsythia Vahl. – Forziţie.

 345

Arbust cu frunze opuse, simple, trifoliate, lujeri lungi, cu numeroase lenticele,

fistuloşi sau cu maduva scalariformă. Flori cu periant dublu, tetramer, galbene, dispuse
axilar câte 1-3 (6) în raceme, stamine 2, stigmat bifurcat. Fructul capsulă biloculară.
Genul include 7 specii, răspândite în Asia de Est şi 1 specie în Europa de Sud-
Est.
Forsythia europaea Deg. et Bald. – Forziţie europeană. Arbust până la 2 m
înălţime, originar din Albania. Tulpini erecte, lujeri tetramuchiaţi, galbeni-verzui-
roşcaţi; muguri cu solzi pe margini, fin ciliaţi, bruni.
Frunze ovate sau oblong-ovate, acuminate, întregi, de 5-8 cm lungime verzi-
deschis-vii.
Flori solitare sau rar câte 2-3 în raceme. Caliciu persistent, corolă galbenă-
aprinsă, lungă de cca. 2,5 cm. Fructul capsulă ovoidală scurtă, cu rostru (fig. 203).
Înfloreşte abundent înaintea înfrunzirii, în martie-aprilie. Creşte repede şi înfloreşte în
al doilea an. Uşor se înmulţeşte prin butaşi. Rezistă arşiţa, seceta şi condiţiile urbane.
Specie ornamentală de prim plan, datorită înfloririi îndelungate, abundente şi timpurii.
F. intermedia Zab. – Forziţie intermediară. Hibrid (F.viridissima x F.
suspensa). Arbust până la 3 m înălţime, ramuri drepte sau puţin pendente. În
internoduri măduva este lamelară ori lipseşte, iar la noduri este continuă. Frunze
oblong-obovate până la oblong-lanceolate, lungi de 8-12 cm, pe lujerii puternci uneori
trifoliate. Florile apar înaintea înfrunzirii în (februarie) martie-aprilie; câte 1-3, rar 6,
galbene-aurii, abundente. Rezistă la condiţiile noastre. Creşte bine în oraşe, suportă
fumul, gazele şi tunsul.
Formele şi varietăţile mai notabile sunt:
F. i. ‘Densiflora’ – arbust de 2 m înălţime, cu ramuri îndreptate în sus şi parţial
pendente. Flori de 4 cm, în smocuri, galbene-deschis.
F. i. ‘Spectabilis’ – flori mari, până la 5 cm în diametru, galbene-aprins, dispuse
câte 5-6.
Arbust ornamental de prin plan. Folosire în masă.
F. suspensa (Thumb.) Vahl. – Forziţie suspendă. Arbust, originar din China cu
talia până la 3 m înălţime, cu coroană răsfirată, tulpini drepte; ramuri arcuite, pendente;
 346

lujeri glbeni-măslinii, ± tetramuchiaţi, cu lenticele proeminente; în internoduri măduva

lipseşte, iar la noduri măduva este continuă.
Frunze lungi de 6-10 cm, ovate sau alungit-ovate, pe lujerii vegetativi trifoliate,
pe ramurile senile simple, întregi, pe margini serat-dinţate.
Flori de cca. 2,5 cm lungime, galbene-aurii, dispuse câte 1-3 (6) (fig. 203).
Înfloreşte în al II-lea an, în aprilie-mai, sfârşeşte odată cu formarea frunzelor. Se
înmulţeşte uşor prin butaşi. Creşte repede. Rezistentă la condiţiile climaterice ale
Moldovei, se consideră cea mai rezistentă specie de forziţie la condiţiile urbane.
Formele şi varietăţile mai larg răspândite:
F. s. ‘Fortunei’ – arbust drept cu ramuri arcuite. Frunze înguste, trifoliate. Flori
galbene-închis, dispuse câte 2-6.
F. s. ‘Sieboldii’ arbust cu talia sub 2 m, cu lujeri foarte subţiri, pendenţi şi
târâtori, care se înrădăcinează; flori galbene-întunecat, cu petale răsucite spre exterior.
F. s. ‘Variegata’ – cu frunze pătate, aurite.
Forziţia suspendă cu formele şi varietăţile ei este de o valoare ornamentală
esenţială pentru primul plan şi-i de o întrebuinţare largă.
F. viridissima Lindl. – Forziţie chinezească. Arbust înalt până la 2 (4) m,
originar din China. Tulpini şi ramuri îndreptate în sus, la început verzi, mai târuziu
galbene-brune, cu lenticele verucoase, cu măduva lamelar întreruptă pe întreaga
lungime. Muguri galbeni, cu solzi ciliaţi, de culoare brună.
Frunze oblong-eliptice până la lanceolate, lungi de 6-15 cm, peţioli de 6-12 mm
lungime.
Flori de cca. 2,5 cm lungime, galbene-vii cu nuanţă verzuie, dispuse în raceme
câte 1-3. Fructul capsulă ovoidă, de 1,5 cm lungime, cu rostru (fig. 203). Înfloreşte în
lunile martie-aprilie.
Specie puţin rezistentă la secetă şi îngheţuri, mai ales pentru mugurii floriferi.
Arbust ornamental de prim plan cu o întrebuinţare redusă.

Genul Jasminum L. – Iasomie.

Arbuşti sau liane, cu frunze caduce sau persistente, rar arbori, cu ramuri
muchiate, erecte sau ascendente, verzi. Filotaxie opusă sau alternă. Frunze simple sau
 347

trifoliate. Flori bisexuate, actinomorfe, caliciu campanulat, cu 4-9 lacinii, corolă

tubuloasă cu 4-6 lacinii, galbene sau albe; stamine 2, ovar bilocular. Inflorescenţa
semi-umbelă sau corimb. Fructul bacă.
Genul include cca. 200 de specii, răspândite în regiunile tropicală şi subtropicală
ale globului.
Jasminum fruticans L. – Iasomie sălbatică. Arbust înalt de 1-1,5 (3) m,
răspândit în regiunea Mediteraneană şi Asia Mică. Are ramuri virgate, erecte sau
arcuite, verzi, lujeri muchiaţi, glabri, verzi.
Frunze trifoliate, rar simple, alungit-obovate sau îngust-lanceolate, de 0,6-2 cm
lungimepe parcursul iernii.
Flori heterostile, câte 2-5 la vârful lujerilor scurţi laterali; corola cu 5 lobi, de
1,5-2 cm în diametru, galbenă. Înfloreşte în lunile mai-iunie.
Fructul bacă sferică, de 5-8 mm în diametru, neagră (fig. 204). În Moldova,
Iasomia sălbatică este lizată de temperaturi joase în diferite proporţii. Prezintă interes
pentru ornamentare ca component al florei mediteranene.

Genul Ligustrum L. – Lemn câinesc.

Arbuşti decidui sau sempervirescenţi. Filotaxie opusă. Frunze simple, întregi,
scurt peţiolate, coriacee sau moi. Flori bisexuate, periant dublu, tetramer, stamine 2,
ovar bilocular, stil scurt, stigmat bilobat sau emarginat.
Fructul bacă globuloasă bi- tetraspermă.
Genul include cca. 50 de specii, răspândite în zonele tropicală, subtropicală şi
temperată ale Emisferei de Nord.
Ligustrum vulgare L. – Lemn câinesc. Arbust de 1-5 m înălţime, răspândit în
Europa şi Asia de Vest. În Moldova creşte spontan în pădurile luminoase de stejar
pufos, salcâm, în suarborete. Foarte des era folosit în spaţiile verzi. Arbust bogat
ramificat de la bază; ramuri drepte, divergente, flexibile; scoarţă brună-cenuşie; lujeri
subţiri, cu lenticele, la vârf pubescenţi, verzi-bruni; muguri ovoidal-conici, cu 4-6 solzi
desfăcuţi, alipiţi de lujeri, verzi cu vârful brun.
Frunze oblong-ovate până la lanceolate, obtuze până la acute, întregi, rămân
verzi şi peste iarnă.
 348

Flori cu periant dublu, tetramer, corolă infundibuliformă, albă-verzuie. Fructul

bacă neagră, globuloasă sau obovată, de 6-8 mm lungime, lucioase (fig. 204).
Înfloreşte în lunile mai-iunie. Maturaţia fructelor în august-septembrie(octombrie).
În condiţiile climaterice ale Moldovei este complet rezistent. Preferă soluri mai
bogate şi revene, dar creşte şi pe cele mai sărace şi uscate. Rezistă la tundere. Una din
cele mai potrivite specii pentru garduri iuniei. Este rezistent la gaze şi fum. În culturile
silvice protejează bine solul. Formele recomandate:
L. v. ‘Pyramidale’ – cu ramuri îndreptate în jos.
L. v. ‘Aurea-Variegata’ – cu frunze aurii, pestriţe.

Genul Ligustrina Rupr. – Ligustrină.

Arbuşti sau arbori, cu ramurile şi lujerii bruni purpurii, cu lenticele. Frunze
lanceolate. Flori albe sau albe-crem; cu periant dublu, tetramer, stamine 2; ovar
bilocular, stigmat bifurcat, filiform; inflorescenţa panicul. Fructul capsulă coriacee.
Genul include 4 specii, răspândite în Asia de Est.
Ligustrina amurensis Rupr. – Ligustrină-de-Amur. Arbore până la 20 m
înălţime, în Moldova arbust până la 5-7(10) m înălţime, originar din Extremul Orient,
China, Coreea. Scoarţă crăpăcioasă, brună sau cenuşie, lenticele albe. Coroană
globuloasă, neregulată, ramuri brune-roşiatice, lucioase, muguri ovoizi, cu solzi ciliaţi,
bruni-roşiatici.
Frunze ovate sau eliptice, acuminate, de 5-11 cm lungime. Flori albe sau albe-
crem, odorate; inflorescenţa panicul terminal, de 15-20 cm lungime şi 20 cm în
diametru. Capsulă biloculară, lungă de 1,5-2 cm lungime. Înfloreşte în luna iunie,
maturaţia în iulie.
Specie cu creştere rapidă. Rezistentă la secetă şi temperaturi joase, la fum şi
gaze. Creşte bine în condiţiile urbane. Se foloseşte în spaţiile verzi pe planul doi,
evidenţiindu-se prin forma coroanei, frunzişul abundent, inflorescenţele şi florile mari
cu aromă plăcută.

Genul Syringa L. – Liliac.

 349

Arbore sau arbust cu frunze opuse, simple, peţiolate. Flori bisexuate, periant
dublu tetramer, caliciu campanulat, corolă infundibuliformă, cu lacinii mai scurte ca
tubul; stamine 2 (3), ovar bilocular; lojele cu câte 2 ovule, stilul cu 2 stigmate;
inflorescenţa panicul. Fructul capsulă coriacee, cu câte 2 seminţe în fiecare lojă.
Genul include cca. 30 de specii, răspândite în Europa şi Asia.
Syringa vulgaris L. – Liliac. Arbust cu talia până la 7 m înălţime, originar de pe
pen-la Balcanică, Asia Mică. Rădăcina trasantă, abundent ramificată, formează
drajoni. Trunchiul cu diametrul până la 10-15 (25) cm, se ramifică de la bază. Scoarţă
cu crăpături spiralate, cenuşie sau cenuşie-întunecat, se exfoliază în făşii lungi; lemn
tare.
Coroană ovoid-rotunjită, ramuri cenuşii, cu lenticele, lujeri viguroşi, cilindrici,
glabri, de culoare măslinie, la vârf cu 2 muguri; muguri opuşi, ovoizi, acoperiţi cu solzi
verzi-roşcaţi.
Frunze ovat-cordiforme, acuminate, coriacee, groase, glabre, peţiolate,
canaliculate, lungi de 2-3 cm.
Flori plăcut mirositoare, liliachii; panicule dense, terminale, uneori laterale.
Tubul corolei scurt până la 1 cm. Fructul capsulă lungă, de 1-1,5 cm lungime, seminţe
aripate (fig. 207). Înfloreşte în lunile aprilie-mai.
Rezistentă la ger. Suportă seceta şi condiţiile urbane. Nepretenţioasă faţă de sol,
creşte pe soluri puţin sărate. Drajonează foarte puternic, întărind pantele, dar în cultură
această proprietate este negativă. Are o mulţime de soiuri, care se deosebesc după
culoare, structură şi mărimea florilor, dar şi după perioada de înflorire. Datorită
capacităţii de a drajona intensiv, Liliacul se recomandă pentru împădurirea terenurilor
alunecabile şi degradate, precum şi în perdele de protecţie nepenetrabile a căilor de
comunicare. Manifestă o capacitate ornamentală excelentă, de altfel se recomandă
pentru crearea “Syringariilor” (grădinilor de liliac).
S. josikaea Jacq. – Liliac transilvănean. Arbust cu talia până la 4 m înălţime,
răspândit în Carpaţi. Trunchiul până la 25 cm în diametru, scoarţa cenuşie, ramurile
groase, îndreptate în sus, erecte, brune-cenuşii; lujeri tomentoşi, cenuşii-roşiatici, la
vârf cu un singur mugure, prin ce se deosebeşte de liliacul obişnuit; mugurii ascuţiţi,
tetramuchiaţi, lungi până la 1 cm, cu solzi carenaţi, bruni-roşiatici.
 350

Frunze eliptice, scurt acuminate, la bază rotunjite sau cuneate, pe margini ciliate,
5-12 cm lungime, glabre, lucioase.
Flori subviolete-deschis, cu diametrul de 6-10 mm, corola cu tubul lung şi
laciniile ascuţite. Inflorescenţa alungită, de 10-15 cm lungime, multifloră. Capsulă
cilindrică, de 1 cm lungime (fig. 207). Înfloreşte în lunile mai-iunie.
Specie rezistentă la ger, fum, gaze. Creşte pe soluri foarte sărace, mai greu
îndură seceta.
Arbore cu o valoare ornamentală mai mică decât a S. vulgaris, dar poate servi
pentru ultima ca portaltoi, datorită numărului mare de drajoni.
S. chinensis Willd. – Liliac chinezesc. Arbust înalt până la 3 m; cu ramuri
subţiri, flexibile, drepte sau arcuite, de culoare cafenie-cenuşie; lujeri muchiaţi,
aplecaţi în jos, glabri sau acoperiţi cu peri glanduloşi.
Frunze lanceolate, lungi de 2-6 cm, întregi, uneori (pe aceeaşi plantă) lobate sau
penat-fidate.
Flori liliachii-palid, foarte mirositoare. Inflorescenţa panicule laxe, lungi de 5-8
cm, tubul corolei de cca. 1 cm lungime, cu lacinii ovat-ascuţite. După cantitatea de
flori depăşeşte alte specii de liliac, iar după perioada de înflorire se plasează între S.
vulgaris şi S. josikaea. Fructe tetramuchiate, lungi de 1 cm (fig. 207). Înfloreşte în
lunile mai-iunie.
Suportă bine gerul. Rezistă la secetă, nepretenţioasă la fertilitatea solului.
Este o specie de mare valoare ornamentală pe planul întâi şi folosire în masă.

Ordinul Dipsacales.
Familia Caprifoliaceae A.L. de Juss.
Arbuşti sau liane, mai rar arbori sau ierburi cu frunze opuse, simple sau penat-
compuse. Flori bisexuate, actinomorfe sau zigomorfe, pentamere, caliciul aderent
ovarului, corola gamopetală, infundibuliformă sau campanulată, ovarul inferior bi-
pentacarpelar, stile 1-5.
Fructul bacă, drupă sau capsulă.
 351

Fam. Caprifoliacee include cca. 15 genuri şi până la 500 de specii, decidue sau
sempervirescente, răspândite în zonele temperată şi subtropicală ale Emisferei de
Nord; 3 genuri sunt răspândite în Emisfera de Sud.

Genul Kolkwitzia Graebn.

Genul include 1 singură specie.
Kolkwitzia amabilis Graebn. – Colcviţia. Arbust cu talia până la 2 m înălţime,
originar din China. Tulpini erecte, cu scoarţă brună-roşiatică, se exfoliază în plăci mici;
ramuri pendente roşii-cafenii. Filotaxie opusă.
Frunze ovate, acuminate, întregi sau uşor dentate, ciliate, de 3-8 cm lungime, pe
dos dens pubescente; scurt peţiolate. Înfrunzirea în lunile aprilie-mai, colorarea
frunzelor în lunile august-septembrie, căderea frunzelor în octombrie-noiembrie.
Flori pentamere; caliciul cu sepalele patente; corola campanulată, la exterior
rozie, la interior gălbuie; Înfloreşte în lunile mai-iunie, inflorescenţa corimb, de 5-7 cm
în diametru. Fructul drupaceu, uscat, ovoid, lung de 7 mm, maturaţia în septembrie-
octombrie. (fig. 208).
Specie destul de rezistentă la ger (în iernile geroase părăseşte creşterile anuale,
lujerii anuali şi mugurii florali) şi secetă. Suportă bine condiţiile urbane, nu este
pretenţioasă faţă de sol. Necesită sol umed şi bogat.
Decorativitatea “A”. Pentru raionul dendrologic de centru. Arbust decorativ, se
deosebeşte prin înflorirea în abundentă şi culoarea roşie-intens. Folosit ca solitar, în
grupe pure sau ca gard viu neformat (netuns). Folosire redusă.

Genul Lonicera L. – Caprifoi.

Arbşti erecţi, volubili sau scandenţi, decidui sau sempervirescenţi. Ramuri cu
măduva albă sau ruginie, scurt fistuloasă. Ramificaţie monopodială. Frunze dispuse
decusat, simple, întregi, rar lobate, uneori concrescute la bază. Flori bisexuate, cu câte
2 bractee şi 4 bracteole, caliciu pentadinţat, corola tubulos-infundibuliformă,
actinomorfă sau bilobată, stamine 5, ovar inferior, bi- tri- pentalocular; inflorescenţa
bifloră sau semi-umbele sesile. Fructul bacă, uneori cuprinsă de bractee, neagră,
albastră, roşie, galbenă.
 352

Genul include cca. 220 de specii, răspândite în Emisfera de Nord.

Lonicera caprifolium L. – Caprifoi aromat. Arbust volubil, până la 4 m
lungime, lujerii cu internoduri lungi, bruni-gălbui, răspândit în zonele, tropicală şi
subtropicală, din Europa şi Asia.
Frunze eliptice sau obovate, coriacee, pe margini cu o dungă translucidă, lungi
de 4-10 cm, verzi-întunecat, pe dos glauce; ultimele 2-3 perechi de la vârful lujerilor
sunt concrescute, formând nişte discuri boltite, ce îmbrăţişează lujerii de jur împrejur
(amplexicaule). Înfrunzirea în martie-aprilie, colorarea frunzelor în lunile august-
octombrie, căderea lor în august-octombrie.
Flori sesile, puternic mirositoare, dispuse câte 6 în axila frunzelor, concrescute
în disc; caliciu pesistent, corola bilobiată, de 4-5 cm lungime, cu tubul egal sau de 1,5
ori mai lung ca limbul, la exterior roşiatică, purpurie, la interior gălbuie. Bace
elipsoidale, de cca. 8 mm lungime, roşii-portocalii, cu 1-5 seminţe. Maturaţia în lunile
iulie-august (fig. 209).
Liană cu creştere rapidă; rezistentă la ger, tolerantă la lumină.
Decorativitatea “B”, pe întreg teritoriul ţării. Folosită la înverzirea şi îmbrăcarea
pergolelor, zidurilor, balcoanelor, teraselor. Liană cu folosire largă.
L. tatarica L. – Caprifoi tătăresc. Arbust înalt de 1-3 m, răspândit de la Volga
până la Baikal, la sud până la poalele munţilor Asiei Centrale. Ramuri cenuşii,
fistuloase; lujeri muchiaţi, glabri, bruni-cenuşii sau bruni-gălbui, cu lenticele
întunecate; muguri ovoizi-conici, cu solzi ciliaţi, seriali, patenţi aproape orizontal, 2-6
mm lungime.
Frunze ovate până la ovat-lanceolate, acute, rar obtuzicule, de 3-6 cm lungime,
peţioli de 2-6 mm lungime.
Flori bilabiate, axilare, dispuse în perechi, roşiatice sau gălbui, cu pedicei
comuni, lungi de 1,5-2 cm; bractee liniar-lanceolate, mai scurte decât caliciul. Fructe
bace globuloase, roşii, portocalii sau galbene, dispuse în perechi (fig. 209). Înfloreşte
în lunile mai-iunie, maturarea în iulie-august.
Specie puţin pretenţios faţă de sol, suportă ciornozoimuri degradate, brune-
roşcat, cu fenomene de hidrogeneză şi oarecare salinitate. Rezistă la secetă, ger şi fum.
Tolerantă la lumină, suportă umbrire. Folosit în perdele forestiere, ca arbust
 353

ornamental, datorită abundenţei florilor decorative; este indicat pentru silvostepă şi

până în regiunea dealurilor.
L. xylosteum L. – Caprifoi. Arbust cu talia până la 3 m înălţime, răspândit în
Europa şi Asia. În Moldova se întâlneşte în partea de nord. Pe pante calcaroase pe
podişul spre valea Nistrului, pe toltre în fitocenoze arbustive. Tulpină erectă, patentă;
ramuri drepte sau puţin arcuite; lujeri subţiri, fin brăzdaţi, fistuloşi, bruni-cenuşii, vârf
cu 1 sau 2-4 muguri, conici sau fistuloşi, acoperiţi cu numeroşi solzi.
Frunze lat eliptice până la obovate, de 3-6 cm lungime, scurt peţiolate.
Flori bilabiate, în perechi, axilare, galbene-palid.
Fruct bace sferice, libere sau concrescute, la bază, roşii-întunecate, rar gălbui
(fig. ). Înfloreşte în mai-iunie, maturarea în iulie-septembrie.
Creşte pe orice tip de sol, dar preferă soluri calcaroase sau reci. Rezistă bine la
temperatui scăzute. Are o creştere relativ rapidă. Tolerantă la semiumbră. Arbust
decorativ, folosit izolat, în grupe, la formarea gardurilor vii sau borduri.
L. standishii Carr. – Caprifoi-Standiş. Arbust semi-sempervirescent, originar
din China. Atinge 2 m înălţime; tulpini erecte; lujeri setos pubescenţi, muguri cu 2 solzi
exteriori.
Frunze ovate sau oblong-ovate, acuminate, la bază rotunjite sau uşor cordate, pe
faţă dispers pubescente, pe dosul nervurilor cu peri rigizi; scurt peţiolate. Înverzirea în
lunile aprilie-mai, colorarea frunzelor în septembrie-octombrie, căderea lor în
septembrie-octombrie.
Flori bilabiate, albe, albe-roşiatice, dispuse în perechi, bractee liniar-lanceolate;
lobiul superior tetralobat. Înfloreşte în lunile aprilie-mai.
Fructul alungite, concrescute de la bază până la mijloc, de culoare roşie.
Maturaţia în luna iunie (fig. ).
Arbust rezistent la ger. În urma îngheţurilor târzii pot suferi mugurii florali, iar în
iernile geroase pot cadea frunzele. Rezistă seceta. Creşte pe soluri mai sărace. Suportă
condiţiile urbane. Creşte şi în semiumbră.
Decorativitatea “C”. În raionele dendrologice de sud şi nord. Folosit în grupe, la
formarea lizierelor sub o uşoară umbrire. Folosire redusă.
 354

Genul Sambucus L.
Arbust sau arbore de talie mică. Frunze penat-compuse sau trifoliate. Flori
bisexuate, actinomorfe, pentamere; inflorescenţa panicul sau cimă corimbiformă.
Fructul drupă baciformă, cu 3-5 seminţe.
Genul include cca. 40 de specii, răspândite în zonele temperată şi subtropicală
ale ambelor emisfere.
Sambucus nigra L. – Soc. Arbore indigen de talie mică sau arbust, răspândit în
Europa Occidentală, până la latitudinea nordică de 63o, Crimeea, Siberia.
Are rădăcină profundă cu numeroase ramificaţii oblice şi verticale. Tulpină
neregulată, încovoiată; scoarţă cenuşie, ritidom timpuriu suberos, brun-gălbui.
Coroană rotunjită, tufoasă, relativ rară, ramuri drepte, groase, lungi, pornind de
la baza tufei, cu măduva moale, albă; lujeri groşi, muchiaţi, cu verucozităţi rare
albicioase, cu măduva largă, spongioasă, albă-gălbuie; muguri mari, ovoizi, cu 2-4
solzi, bruni-verzui.
Frunze imparipenat-compuse, cu 3-5 foliole eliptice sau ovat-eliptice, acute,
lungi de 4-12 cm.
Flori albe-gălbui, în cime corimbiforme sau umbeliforme, cu diametrul până la
20 cm. Fructe bace, de 5-8 mm în diametru, negre, lucioase (fig. 112). Înfloreşte în
lunile mai-iulie, maturarea în luna august.
Exigent faţă de căldură, preferă soluri fertile, afânate. Tolerant la semiumbră. Pe
suprafeţe exploatate, bogate în resturi vegetale. Fructele folosite în alimentaţie, şi ca
ornamentale, fiind rezistente la ger, fum şi gaze. Se cultivă formele foarte simpatice,
dintre care mai răspândite sunt:
S. n. ‘Laciniata’ L. – cu foliole direct sectate.
S. n. ‘Aurea’ Sweet. – cu frunze galbene-aurii.
Arbust decorativ pentru planul doi, formele sunt folosite la înverzirea parcurilor
şi grădinilor, pentru garduri vii şi ca solitare.
S. racemosa L. – Soc roşu. Arbust de 1,5-5 m înălţime, răspândit în Europa,
Asia de Nord, America de Nord. Are rădăcină mai superficială ca S. nigra. Tulpini
ramificate de la bază; scoarţă cu crăpături longitudinale, brună-gri. Coroană tufoasă;
lujeri bruni-deschis, cu lenticele rotunde, măduvă roşie.
 355

Frunze cu 1-3 perechi de foliole eliptice, cu vârfuri alungite, ascuţite, acut

serate.
Flori verzi-gălbui; inflorscenţa panicul. Fructul baciform, de cca. 5 mm în
diametru, de culoare roşie (fig. 213). Înfloreşte în lunile aprilie-mai, maturarea în iulie-
noiembrie.
Preferă soluri profunde, fertile, bogate în humus. Frunzişul, printr-o
descompunere rapidă, contribuie la fertilizarea solului; se dezvoltă bine în tăieri rase
de răşinoase sau fag.

Genul Viburnum L. – Dârmoz.

Arbuşti decidui sau sempervirescenţi. Filotaxie opusă sau verticilată. Frunze
simple, întregi, lobate. Flori bisexuate, actinomorfe, pentamere, inflorescenţă cimoasă.
Florile de la marginea inflorescenţei uneori sterile şi ± zigomorfe. Corolă
infundibuliformă sau subcampanulată. Ovar inferior, trilocular, 2 dintre cele 3 loje sunt
sterile; stigmat sesil, trilobat. Fructul drupă monospermă.
Genul include cca. 200 de specii.
Viburnum lantana L. – Dârmoz. Arbust de 1-3 (5) m înălţime, răspândit în
Europa, Asia de Sud-Vest. În Moldova se întâlneşte, ca component permanent, în toate
tipurile de pădure. Mai bine creşte şi fructifică pe la liziere. Are rădăcină trasantă cu
mai mulţi pivoţi, tulpini drepte sau ascendente; scoarţă netedă, brună-gălbuie,
brăzdată. Lăstari viguroşi, lujeri dens pubescenţi, peri stelaţi, cenuşii-gălbui; muguri
nuzi, turtiţi, formaţi din două frunzuliţe încreţite, lungi, alipiţi de lujeri, cei florali mai
mari, circular turtiţi, terminali.
Frunze ovate până la oblong-ovate, uşor cordate, dinţate, groase, lungi de 5-12
cm, pe faţă ± rugos pubescente, pe dos dense, cenuşii, stelat-tomentoase; scurt
peţiolate.
Flori mici, albe-gălbui, de culoare rozie. Cime umbeliforme plane, de 5-10 cm în
diametru. Fructul drupe ovate, lungi de 7-8 (10) cm, la coacere mai întâi roşii, apoi
negre; la vârf cu caliciul persistent (fig. 213). Înfloreşte în lunile mai-iunie, maturarea
în august-septembrie.
 356

Dârmozul este rezistent la secetă, ger, preferă staţiuni calde, cu umiditate

atmosferică suficientă. Creşte pe soluri fertile, evită văi podzolice şi soluri argiloase
compacte. Tolerant la lumină, preferă margini de păduri, coaste însorite. Component al
subarboretului în păduri şi perdele de protecţie. Specie decorativă prin frunzele, vara
cu florile multe, de culoare roşie-aprins, care se menţin până toamna târziu şi începutul
iernii.
V. opulus L. – Călin. Arbust tufos cu talia până la 4 m înălţime, răspândit în
Europa şi Asia. În Moldova creşte spontan în etajul arbustiv al pădurilor de luncă cu
dominanţa salciei, plopului, stejarului comun. Are rădăcină puternic ramificată, portul
tufos. Tulpina şi ramurile vechi cu scoarţă brună cenuşie, cu crăpături. Lujeri netezi,
muchiaţi, glabri, fragili, curbaţi, cenuşii-albicioşi, de o nuanţă roşiatică; muguri ovoizi,
cu 1 (2) solzi verzi-roşiatici, alipiţi de lujeri.
Frunze trilobate, pe lujerii scurţi pentalobate, lobii acuminaţi, dinţaţi, pe faţă
glabre, verzi, pe dos pubescente, peţioli lungi de 1-2 cm, caniculaţi, la bază cu 2
stipele filiforme, din partea limbului cu 2-4 glandule disciforme.
Flori albe, corola cu 5 lobi inegali. inflorescenţa cime umbeliforme, de 5-10 cm
în diametru. Flori marginale sterile, mai mari ca cele centrale, având diametrul de 1-2,5
cm. Fructul drupă sferică, de 8-10 cm în diametru, de culoare roşie (fig. 213).
Înfloreşte în mai-iunie, maturarea în august-septembrie.
Exigent faţă de umiditatea din sol, se localizează pe lângă ape sau terenuri
inundabile, zăvoaie, aninişuri. Suportă umbrirea; rezistent la fum, praf, gaze.
Importanţă forestieră redusă. Folosit ca arbust decorativ, datorită florilor, fructelor şi
frunzelor, care se colorează în roşu. Scoarţa, florile şi fructele conţin acid valerianic şi
tanine, se întrebuinţează în industria farmaceutică, la pregătirea remediilor. Formele
decorative răspândite:
V. o. ‘Nanum’ Jacq. – formă pitică cu frunze mărunte, înfloreşte abundent.
V. o. ‘Roseum’ L. – flori sterile (nu fructifică), inflorescenţă albă compactă sub
forma unui balon (bul de zăpadă).
Arbust decorativ prin florile albe globuloase. Se foloseşte în parcuri solitar sau
în grupe pe prim plan. Forma tipică este decorativă prin frunze, inclusiv prin fructele în
panicule; se aplică în parcuri şi luminişuri, având un aspect decorativ, îndeosebi,
 357

toamna, când se colorează în portocaliu, roşu, purpuriu. Apreciat ca alimentar şi

medicinal.
V. rhyhidophyllum Hemsl. Arbust sempervirescent, originar din China. Atinge
înălţimea de 3 m, tulpini erecte, lujerul compact tomentos.
Frunze oblong-ovate până la ovat-lanceolate, întregi sau dinţate, pe faţă adânc
rugoase, verzi-închis, pe dos gălbui sau cenuşii, stelat-tomentoase.
Flori de cca. 5 mm în diametru, albe-gălbui, dispuse pe radii de ordinul III, în
panicule umbeliforme, de 10-20 cm în diametru. Fructul scurt eliptic, de 8 mm în
diametru, la maturitate negre, lucioase (fig. 214). Înfloreşte în lunile mai-iunie,
maturarea în septembrie-octombrie.
Are o creştere relativ rapidă. Tolerant la umbră. Rezistent la ger (până la –20oC).
Nepretenţios la sol, suportă seceta. Se dezvoltă bine pe soluri bogate şi umede.
Decorativ prin florile şi fructele, care-şi schimbă culorile, de la roşu la negru lucios,
frunzişul persistent. Apreciat ca solitar şi în grupe rare.

Genul Weigela Thunb. (Diervilla Adans.)

Arbuşti erecţi cu filotaxie opusă. Frunze simple, serate, scurt peţiolate, sesile.
Flori bisexuate, pentamere, uşor zigomorfe, solitare sau câteva la subsuoara frunzelor
superioare. Corola tubular-campanulată sau infundibuliformă, bilobată, ovar bilocular.
Fructul capsulă, dehiscentă în 2 valve, ligoase sau cartilaginoase.
Genul include 15 specii, răspândite în Asia de Est.
Weigela florida (Bge.) A. DC. (Diervilla florida Sieb. et Zucc.) Arbust, de 2-3
m înălţime, originar din China de Nord şi Coreea. Lujerii cu 2 şiruri de peri.
Frunze eliptice până la oblong-ovate, uneori obovate, acute, serate, de 5-10 cm
lungime, scurt peţiolate, pe faţă pubescente pe nervra principală, pe dos pubescente pe
toate nervurile. Înfrunzirea în aprilie-mai, colorarea frunzelor în septembrie-octombrie,
căderea lor în octombrie.
Flori cu sepale concrescute. Corolă infundibuliformă, de 2,5-3 cm lungime, cu
petale rotunjite, patente, inegale, ovar pubescent; stigmat bilobat. Înfloreşte în lunile
mai-iunie. Fructul capsulă cu 2 valve, maturaţia în august-octombrie (fig. 215).
 358

Arbust rezistent la ger, suferă numai în urma arşiţelor îndelungate (parţial cad
frunzele). Creşte bine pe soluri bogate, uşoare. Având o îngrijire minimală, suportă şi
condiţiile urbane.
Decorativitatea “A”, în raioanele de sud şi centru. Arbust decorativ prin
perioada lungă de înflorire (uneori are loc a doua înflorire, în iulie-august).
Se recomandă pentru prim plan, ca solitar, în grupe mici şi la liziere decorative,
ce sunt sunt îngrijite. Specie de folosire largă.
W. hibrida Jaeg. Arbuşti decorativi, reprezentaţi prin forme de grădină, de
origine hibridă, cu flori roşii, rozii, purpurii, albe, cunoscute sub denumirea de W.
hibrida (Diervilla hibrida Dipp.).
Pentru grădini şi parcuri (înfloresc bogat), în expoziţii însorite.

Ordinul Scrophylariales.
Familia Buddlejaceae Wilhelm.
Arbori, arbuşti, ierburi sau liane. Frunze verticilate sau alterne, simple. Flori
bisexuate, actinomorfe, tetra- pentamere, gamopetale; ovar superior, bilocular,
polisperm; stile cu 2 (4) stigmate, inflorescenţa semi-umbelă corimbiformă sau panicul.
Fam. Budleacee include 10 genuri cu cca. 170 de specii tropicale şi
subtropicale.

Genul Buddleja L.
Arbuşti sau arbori sempervirescenţi sau cu frunza deciduă, uneori ierburi. Lujeri
tetramuchiaţi, cu peri stelaţi, glanduloşi sau solziformi; muguri acuţi, cu 2 solzi
exteriori opuşi. Filotaxie opusă, mai rar alternă. Frunze simple, întregi sau serate,
peţiolate. Flori bisexuate, tetramere; caliciu campanulat; corolă gamopetală, tubuloasă
sau campanulată; stamine ascunse în tubul corolei, stilul cu stigmatul bilobat;
inflorescenţa panicul, racem, spic de diferite culori. Fructul capsulă biloculară, cu
periantul persistent, seminţele mici, uneori slab aripate.
Genul include cca. 100 de specii, răspândite în zonele tropicală şi subtropicală
ale Americii, Asiei şi Africii.
 359

Buddleja alternifolia Maxim. – Budleia. Arbore cu talia până la 3-4 m înălţime,

cu aspect de arbust, originar din China. Trunchi scurt cu scoarţă uşor brăzdată, se
exfoliază în fâşii subţiri, de culoare cenuşie.
Coroană răsfirată; ramuri arcuite, brune-verzui; lujeri subţiri, stelat pubescenşţi,
verzui. Filotaxie alternă.
Frunze lanceolate, lungi de 4-6 cm, pe faţă verzi-închis-opac, pe dos surii,
stelat-pubescente. Înfrunzirea în lunile aprilie-mai, colorarea frunzelor în august-
octombrie, căderea lor în octombrie- noiembrie.
Flori purpurii-liliachii, corola cu tubul lungi de 6-8 mm; ovar glabru;
inflorescenţa fascicule globuloase, dispuse de-a lungul lujerilor din anul precendent.
Înfloreşte în mai-iunie.
Fructul capsulă alungit-elipsoidală, lungă de 4-6 mm, seminţele uşor aripate;
maturaţia în iulie-august (fig. 216).
Arbust cu creştere rapidă, tolerant la lumină, suportă semi-umbra. Una dintre
cele mai rezistente specii de Budlea; numai în iernile geroase suferă creşterea anuală.
Puţin pretenţioasă faţă de sol. Suportă condiţiile urbane.
Decorativitatea “A”, pe tot teritoriul republicii. Arbust foarte decorativ prin
habitusul său, cu lujeri lungi şi flexibili. Lujerii, pe o lungime de 80-120 cm, sunt plini
cu flori, de culoare mov, cu miros de miere, ceea ce-i oferă plantei un aspect deosebit.
Recomandat ca solitar sau în grupe pe prim plan. Specie de folosire largă.
B. davidii Franch. – Budleia-lui-David. Arbust înalt până la 4 (5) m, originar
din China. Are coroană laxă; ramuri muchiate, cenuşii; lujeri cu capetele aplecate, uşor
muchiaţi, de culoare verde-maculat.
Frunze ovat-lanceolate, acuminate, mărunt serate, de 8-15 cm lungime, verzi-
închis, pe dos albicioase sau gălbui, tomentos-pubescente. Înfrunzirea în lunile aprilie-
mai, colorarea frunzelor în septembrie-octombrie, căderea lor în octombrie-noiembrie.
Flori liliachii sau purpurii; tubul corolei lung de 10 m, staminele fixate la
mijlocul tubului corolei. Înfloreşte în iulie-septembrie. Fructul capsulă, acută, de 6-8
mm lungime; maturaţia în octombrie-noiembrie (fig. 203).
 360

Specie tolerantă la lumină, căldură, cu creştere rapidă. Creşterile anuale suferă

(uneori îngheţa până la colet), în primăvară se refac şi înfloresc în în acelaşi an. Pentru
o înflorire abundentă anual se face o tăiere a coroanei.
Decorativitatea “B”; în raioanele dendrologice de sud spre centru. Specie
decorativă prin florile, ce apar din vară pân-în toamnă. Folosit solitar sau în grupe,
necesită o expoziţie însorită, fără vânt rece, cu solul îngrijit. Folosire redusă. Formele
decorative:
B. d. ‘Magnifica’ - cu flori mari, dense roz-închis, apar vara târziu.
B. d. ‘Alba’ – cu flori albe.
Familia Bignoniaceae A.L. de Juss.
Arbori, arbuşti sau ierburi, scandenţi sau volubili. Filotaxie opusă, rareori
alternă. Frunze simple sau compuse. Flori bisexuate, ± zigomorfe, pentamere; caliciu
bilobat sau pentafidat, corolă gamopetală, campanulată sau infundibuliformă; ovar
superior, uni- bilocular, multiovulat, stigmat bilobat; inflorescenţa racem sau panicul
axilar.
Fructul capsulă dehiscentă, rar cărnoasă nedehiscentă, seminţele aripate.
Fam. Bignoniacee include cca. 1200 de genuri cu cca. 900 de specii tropicale şi
subtropicale şi numai unele specii, răspândie în zona temperată.

Genul Tecoma A.L. Juss.(Campsis Lour.).

Liană cu rădăcini aeriene, frunze penat-compuse, foliole dinţate. Flori mari,
caliciu tubulos-campanulat, de diversă lungime, stamine 4, de diferită lungime, ascunse
în tubul corolei, ovarul la bază cu disc mare; inflorescenţe cimoase sau panicule.
Fructul capsulă alungită, coriacee.
Genul include cca. 80 de specii.
Tecoma radicans A.L. de Juss (Campsis radicans (L.) Seem). – Trâmbiţă,
Tecomă. Liane lungi până la 15 m, cu rădăcini aeriene, cu care se fixează de suport,
originare din America de Nord.
Frunze imparipenat-compuse, din 9-11 (13) foliole ovate sau ovat-oblonge,
serate, lungi de 3-6 cm. Înverzirea în lunile mai-iunie, colorarea frunzelor în
septembrie-octombrie, căderea lor în octombrie.
 361

Flori cu caliciu tubulos campanulat, corolă tubuloasă, infundibuliformă, lungă de

7-9 cm, cu 5 lobi patenţi, roşie-portocalie; ovar bilocular. Înfloreşte în iulie-septembrie.
Fructul capsulă cilindrică, lungă de 8-12 cm, carenată şi cu rostru la vârf, cu
numeroase seminţe aripate (fig. 217).
Se înmulţeşte prin butaşi, marcote. Specie puţin pretenţioasă faţă de sol, cu
creştere rapidă. Foarte decorativă. Datorită florilor mari frumos colorate, se recomandă
pentru înverzirea locuinţelor, zidurilor. Suportă condiţiile urbane, tunderea. Ia forma
unui arbore mic sau arbust.
Decorativitatea “A”, pe tot teritoriul ţării. Liană preţuită pentru decorativitatea
sa, cât şi pentru capacitatea de a se ţine de ziduri, sticlă, evitând legatul.

Genul Catalpa Scop. – Catalpă, Vanilie sălbatică.

Arbore cu frunze mari, cordiforme. Florile cu corola campanulate, limb bilabiat,
cu macule galbene. Inflorescenţa cimă paniculată; fructul capsulă liniară, lungă.
Genul include 10 specii, răspândite în America de Nord, Asia de Est.
Catalpa bignonioides Walt. – Catalpă. Arbore de 7-15 (20) m înălţime, originar
din America de Nord. Trunchi până la 0,7-1 (1,5) m în diametru; tulpină scundă,
strâmbă; scoarţa la început netedă, cenuşie, apoi formează ritidom solzos, de culoare
brună-deschis; lemn uşor, moale, cenuşiu-deschis.
Coroană larg răsfirată, lujeri viguroşi, netezi, ± pubescenţi, la început verzi, apoi
verzi-măslinii, lucioşi, cei de 2 ani bruni-cenuşii; mugurii cu solzi imbricaţi, opuşi sau
verticilaţi, câte 3, bruni-castanii.
Frunze lat-ovate, întregi sau bilobate, de 10-20 cm lungime şi 10-15 lăţime, pe
faţă verzi, pe dos mai deschis, pubescente; peţiolul lung de 8-16 cm. Înverzirea în mai,
colorarea frunzelor în august-septembrie, căderea lor în septembrie-octombrie.
Corola albă, la partea interioară cu 2 dungi galbene şi pete purpurii, de 4-5 cm
lungime, tubul oblic cu 2 labi lati, scripat ondulate pe margini, labiul superior bilobat,
cel inferior trilobat. Înfloreşte în iunie-iulie.
Fructul capsulă silicviformă, de 15-25 cm lungime, cilindrică, la vârf ascuţită,
dehiscentă în 2 valve, seminţele plane, lungi de 2,5 cm, aripate, cu smocuri de peri
mătăsoşi. Maturaţia în lunile august- octombrie (fig. 217).
 362

Este adaptată la condiţiile Moldovei. Suportă mai greu arşiţa, în iernile geroase
suferă creşterile anuale. Suportă condiţiile urbane. Tolerantă la lumină. Creştere rapidă.
Necesită un climat cald, umed, preferă soluri fertile, nisipo-lutoase până la lutoase şi
revene. Rezistentă la atacul insectelor.
Decorativitatea “A”, pe tot teritoriul republicii. Este o specie cu coroană uşoară,
cu flori mari, atrăgătoare, frunze decorative, iar peste iarnă rămân păstăile lungi. Este
folosit solitar, pentru grupe rare, în parcuri, grădini sau între casele de locuit. Folosire
redusă.
C. speciosa (Ward.) – Catalpă. Arbore cu talia până la 35 m înălţime, originar
din America de Nord. Trunchiul până la 1,3 m în diametru. Coroana piramidală.
Frunze ovate sau oblong-ovate, acuminate, la bază cordate, uneori cu 1-2 lobi
laterali, de 15-20 cm lungime, peţioli de 10-15 cm lungime, la zdrelire emană un miros
neplăcut. Înfrunzirea în luna mai, colorarea frunzelor în lunile august-septembrie,
căderea lor în septembrie-octombrie.
Corolă campanulată, cu limbul puţin oblic, gălbuie-deschis, la interior cu 2 dungi
galbene şi cu pete roşii-cafenii; inflorescenţa panicule cimoase, pauciflore, de 10-15
cm lungime. Înfloreşte în luna iunie.
Fructul capsulă cilindrică, ascuţită, de 20-45 cm lungime şi 1,2-1,9 cm în
diametru. Maturaţia în lunile august-octombrie.
Ordinul Theales.
Familia Clusiaceae Lindl. (Hypericaceae Lindl.).
Fam. Cluziacee include cca. 40 de genuri şi cca. 1000 de specii de arbori,
arbuşti şi ierburi, răspândite în regiunea tropicală, numai unele în cea temperată.
Caracterirstică este prezenţa unor canale sau cavităţi cu suc răşinos. Au frunze simple,
opuse, alterne, nestipelate. Flori bisexuate, actinomorfe, periantul dublu penta- (tetra-)
sepal, 5 petale, stamine numeroase, reunite în 3 sau 5 fascicule; gineceul tri-
pentacarpelar; ovule numeroase, anatrope, pe două rânduri în fiecare lojă. Fructul
capsular, seminţele cilindrice, erecte, fără endosperm.

Genul Hypericum L.
 363

Arbuşti, semiarbuşti, ierburi cu frunze opuse, glandulos punctate sau negre-

pătate. Flori cu 5 sepale, 5 petale galbene, stamine numeroase, carpele 3-5, stile 3-6;
inflorescenţa cimoasă. Fructul capsulă, cu 1-5 loje. Genul include cca. 200 de specii,
răspândite în regiunea Mediteraneană. Unele specii de arbuşti prezintă interes
decorativ, cum ar fi următoarele:
Hypericum androsaemum L. Arbust, originar din Caucaz, cu talia până la 0,8-
1,5 m înălţime. Ramuri late. Frunze aromate, persistente, lungi de cca. 9 cm, pe partea
inferioară albicioase. Flori galbene-aurii, apar vara. Fructul capsulă, la început
cărnoasă şi colorată, la maturitate uscată, se rupe şi eliberează seminţele, care se
răspândesc cu ajutorul vântului.
Se înmulţeşte prin butaşi de vară şi prin divizarea tufei. Necesită un sol nisipo-
lutos, cu nu prea multă umezeală. Se foloseşte pentru stâncării şi alpinarii. Pentru al
menţine compact, se taie toamna. Se foloseşte ca bordură în faţa boschetelor.
H. inodora Willd. Arbust, de 1-1,5 m înălţime, originar din Caucaz. Frunze de
culoare verde-aprins, flori de 3 cm în diametru, galbene-vii.
Mesua ferrea L. – Lemn-de-fier-de-Ceilon. Arbore sempervirescent, originar
din Ceilon, Tailand, India; creşte în etajul II din pădurile de Dipterocarpus (D.
turbinatus Gaerth.; D. alatus Roxb.) aşa-numitele păduri Gariga (Garigan forest) în
amestec cu Cedrela L., Lagerstroemia etc.; înfloreşte în anotimp uscat (ianuarie-
februarie), în anotimp umed (septembrie-octombrie) dezvoltă abundent aparatul foliar.
Lemnul roşu-închis, tare ca fierul, cunoscut sub denumirea de “lemn-de- fier-de-
Ceilon”. Specia se cultivă în stâncăriile uscate, ca plantă decorativă prin portul verde
şi florile mari.

Genul Paulownia Sieb. et Zucc.

Genul include 10 specii, răspândite în China.
Paulownia tomentosa (Thunb.) Steud. – Paulovnie. Arbore cu talia până la 25
m înălţime, cu coroană largă, răsfirată; lujerii la început dens acoperiţi cu peri ruginii,
mai târziu glabri. Filotaxie opusă.
Frunze ovate, mari, lungi până la 15-30 cm, pe lăstarii lacomi până la 45-50 cm
lungime; acute, la bază cordate, întregi, rareori slab trilobate, pe faţă pubescente, pe
 364

dos dens, ruginii, tomentoase. Înfrunzirea în lunile mai-iunie, colorarea frunzelor în

august-octombrie, căderea lor în august-octombrie. Caliciu lat campanulat, pentalobat,
corola tubular-campanulată, cu 5 lobi patenţi, violete-palid; stamine 4, ovar superior,
bilocular; inflorescenţa panicul terminal, erect, de formă piramidală, până la 20-30 cm
lungime. Înfloreşte în mai-iunie. Fructul capsulă ovoidă, lignoasă, de 3-4 cm lungime,
castanie, polispermă, dehiscentă în 2 valve; seminţele mici, aripate; o capsulă conţine
de la 1200 până la 2300 de seminţe, masa a 1000 de seminţe este de 0,15 g (fig. 218).
În Moldova Paulovnia suferă din cauza gerurilor, ce provoacă degerarea
lujerilor şi florilor (suportă până la –25o). Lungimea anuală a lăstarilor ating 2-3 m. Cu
vârsta, planta devine mai rezistentă la ger. Nu este pretenţioasă faţă de sol, creşte şi pe
cele aride. Tolerantă la lumină.
Decorativitatea “A”, în raioanele dendrologice de sud spre centru. Plantă
exotică, decorativă prin frunzişul mare şi florile atrăgătoare. Folosire limitată cu o
îngrijire specială.

Clasa Liliopsida (Monocotiledones).

Ordinul Liliales.
Familia Agavaceae Endlicher.
Genul Yucca.
Yucca filamentosa L. – Iuca filamentoasă.
Specie originară din America de Nord. Arealul de răspândire – Crimeea,
Caucaz, Asia Mijlocie.
Plantă cu rizom bine dezvoltat, cu talia de 10-30 cm înălţime, aproape fără
lăstari. Frunze erecte, verzi-cafenii, lungi de 25-70 cm şi late de 2-4 cm, cărnoase,
persistente, acuminate la vârf, lemnoase, marginea frunzelor pufoase, cu numeroşi peri
albi. Plantă cu înflorire foarte rară (înfloreşte la 25 de ani, după înflorire se usucă).
Florile dispuse în rozetă, actinomorfe, cu perigon gamopetal, ginecceu tricarpelar.
Inflorescenţa panicul, lung de 1-2 m, flori galene-albe, de 8 cm. Fructul capsulă, de 5
cm, cu petale rotunjite; produce seminţe numai prin polenizare artificială, din cauza că
în Moldova lipseşte insecta (Pronuda), care o polenizează în patria de origine.
 365

Este una din cele mai rezistente specii la ger (până la –22 –25 oC). Nu este
pretenţioasă faţă de sol. Se foloseşte ca decorativă şi ca plantă tehnică pentru fibrele-i
preţioase. Se înmulţeşte vegetativ (prin divizarea tufei). Se recomandă în grupe mari.