Arhitectura peisajului

CURSUL nr. 4
OBIECTIVELE CURSULUI
 înțelegerea tipurilor de sisteme de spații verzi
 aflarea categoriilor de spații verzi urbane și periurbane;
 cum se realizează dimensionarea spațiilor verzi și indicatorii lor de evaluare.

SISTEME DE SPAŢII VERZI

TIPURI DE SISTEME DE SPAŢII VERZI
Definiție. Sistemul de spaţii verzi urbane reprezintă totalitatea formaţiunilor de spaţii
verzi intravilane şi extravilane (zona suburbană).
El poate avea structuri diferite, în funcţie de condiţiile climatice şi topografice, dar şi de concepţia
de sistematizare a oraşului.
Pentru a alcătui un sistem este necesar ca spaţiile libere plantate să facă parte din componenţa
tuturor zonelor funcţionale ale oraşului, iar cele mai importante dintre ele să fie repartizate echilibrat şi
să aibă conexiuni atât între ele cât şi cu masivele plantate din teritoriul periurban (după Muja, S., 1984).
Deosebim trei tipuri principale de distribuire a spaţiilor verzi:
 sistemul în pete;
 sistemul în fâşii;
 sistemul mixt, cu pete şi fâşii.
Sistemul în pete formează o suită de pete de vegetaţie diseminate neregulat, rezultând din
răspândirea izolată şi neregulată a unităţilor de spaţii verzi în teritoriul urban, în funcţie de
disponibilităţile de teren. Elementul de legătură îl reprezintă plantaţiile stradale, acest sistem fiind
frecvent întâlnit în oraşe, în special în cele cu o reţea stradală neregulată şi cu relief variat (de exemplu
municipiul Braşov – vezi fig. 1).

Fig. 1. Schema sistemului de spaţii verzi

a municipiului Braşov (după Muja, 1984)

Este, de asemenea, adoptat şi în oraşele mici, unde alcătuirea este mai simplă, cuprinzând even-
tual o grădină publică sau un parc, câteva scuaruri şi bulevarde cu aliniamente stradale (de exemplu
municipiul Oradea - fig. 2).

1
 Arhitectura peisajului

Fig. 2. Schema sistemului de spaţii verzi a municipiului Oradea (după Muja, 1984)

Sistemul în fâşii. În această situaţie spaţiile verzi sunt alcătuite din benzi continue, destul de largi,
care reunesc scuarurile, grădinile şi parcurile, formând o reţea cu forme sau regulate, în funcţie de pla-
nul oraşului (exemplu situaţia municipiului Constanţa - fig. 3). Acest sistem bazat pe continuitatea
spaţiilor verzi, are o bună eficienţă în exercitarea funcţiilor de ameliorare a micro-climatului şi de
diminuare a poluării atmosferei, dar este mai puţin favorabil pentru îndeplinirea completă a funcţiei
recreative, aspect care necesită suprafeţe de obicei mai mari şi mai compacte (de exemplu situaţia
oraşului Buzău).

Fig. 3. Schema sistemului de spaţii verzi a municipiului Constanţa (după Muja, 1984)

Sistemul mixt (în pete şi fâşii) - rezultă din îmbinarea celor două sisteme prezentate anterior,
fiind cel mai frecvent întâlnit, deoarece se adaptează mai bine restructurării localităţilor şi asigură o mai
bună funcţionalitate a spaţiilor verzi urbane şi periurbane.
În ţara noastră avem ca exemplu spaţiile verzi din municipiile Cluj şi Timişoara, unde dispunerea
spaţiilor verzi este după sistemul mixt (vezi figurile 4 şi 5).

2
 Arhitectura peisajului
Există şi spaţii verzi independente de sistemul verde urban, situate la distanţe mai mari faţă de
localităţi şi care au funcţii speciale (de exemplu plantaţiile căilor rutiere şi feroviare, unele amenajări
turistice şi de agrement etc.)

Fig. 4. Schema sistemului de spaţii verzi a municipiului Timişoara (după Muja,1984)

Fig. 5. Schema sistemului de spaţii verzi a municipiului Cluj (după Muja, 1984)

Spaţiile verzi urbane (din interiorul unei localităţi) cuprind: parcuri, grădini,
scuaruri, fâşii verzi şi aliniamente stradale, plantaţii din jurul unor dotări publice, plantaţii din cartierele
de locuinţe, din incintele instituţiilor, întreprinderilor, unităţilor social-culturale, expoziţiilor, grădinilor
zoologice, plantaţiile aferente cimitirelor, bazelor de producţie dendrologică şi floricolă, precum şi alte
plantaţii. Unele amenajări, de dimensiuni mai mici pot avea un caracter temporar, putând fi realizate cu
scop de salubrizare şi înfrumuseţare, ca etapă de tranziţie pe terenuri virane, după demolarea unor
suprafeţe mari cu construcţii, etc.
Spaţiile verzi periurbane (din exteriorul localităţilor) cuprind următoarele: zone de
agrement (păduri-parc, păduri de agrement, ştranduri, ş.a.), plantaţiile de-a lungul căilor de transport
rutier şi feroviar, plantaţiile de protecţie a apelor, a solului, a localităţilor, a staţiunilor balneoclima-
terice, precum şi pepinierele dendrologice şi floricole ale staţiunilor de cercetare.

3
 Arhitectura peisajului
După modul de folosinţă şi accesibilitatea lor, spaţiile verzi pot:
A.- Spaţii verzi de folosinţă generală (cu acces nelimitat): scuarurile, grădinile publice, parcurile,
pădurile - parc şi spaţiile verzi de pe arterele de circulaţie.
B.- Spaţii verzi cu acces limitat: parcurile şi bazele sportive, grădinile instituţiilor, spaţii verzi
industriale, grădinile locuinţelor individuale.
C.- Spaţii verzi cu profil specializat: grădini botanice, parcuri dendrologice, grădini de trandafiri,
grădini şi parcuri zoologice, plantaţii de cimitire.
D.- Spaţii verzi cu funcţii utilitare: plantaţii de consolidare a terenurilor în pantă, plantaţii de
protecţie aferente cursurilor şi acumulărilor deschise de apă, perdele de protecţie, plantaţii pe şosele şi
autostrăzi, pepiniere, baze de producţie dendrologică şi floricolă, etc.
Amenajările publice sunt administrate de primării iar cele cu acces limitat sunt în răspunderea
persoanelor juridice sau fizice cărora le sunt atribuite spre folosire sau sunt în administrare de către
proprietari (Iliescu, 2003).

DIMENSIONAREA SPAŢIILOR VERZI

Suprafaţă totală şi pe categorii a spaţiilor verzi depinde de mărimea localităţii (suprafaţa şi
numărul de locuitori), de dezvoltarea urbană şi industrială, de tipurile de clădiri predominante, de con-
diţiile climatice, etc. Soluţiile de sistematizare adoptate trebuie să ţină cont de realizarea unor indicatori
globali orientativi, stabiliţi la nivelul fiecărei localităţi.
Normele sunt mai mari în oraşele de câmpie, în cele cu climat estival blând şi pe teritoriile lipsite
sau sărace în păduri naturale. Aceleaşi norme mari sunt întâlnite şi în cazul oraşelor mari, caracterizate
printr-o densitate mare a populaţiei şi o puternică dezvoltare industrială.
Pentru România indicii globali orientativi variază între 9 ÷ 26 m2 pe cap de locuitor (tabelul 1)
În localităţile rurale cu perspectiva de a deveni oraşe, suprafeţele de spaţii libere plantate se vor
dezvolta în centrul civic, pe lângă dotările social-culturale, pe lângă şcoli şi noile cartiere de locuinţe.
Tabelul 1
Normele de spaţii verzi pe categorii de mărime a localităţilor în ţara noastră
Habitatul Numărul de locuitori Indici de spaţiu verde
(m2 pe cap de locuitor)
5.000 - 10.000 5-7
localităţi rurale
10.000 - 20.000 8 - 10
sub 20.000 9 - 13
20.000 - 50.000 12 - 16
oraşe
50.000 - 100.000 14 - 20
peste 100.000 17 - 26
(după Iliescu, A.F., 2003)
În cadrul sistemului verde urban spaţiile publice au un rol foarte important, atât de recreare cât
şi de protecţie, de aceea dimensionarea lor trebuie să respecte anumite norme, redate în tabelele 2 şi 3.

Tabelul 2
Norme orientative pentru spaţii verzi publice urbane
Categoriile de spaţii verzi
Mărimea oraşului
parcuri, grădini, scuaruri fâşii plantate
(nr. locuitori)
% din suprafaţa oraşului m2 pe cap de locuitor 2
m pe cap de locuitor
sub 20.000 9-10 6-10 2
20.000 - 50.000 10-12 7-11 3
50.000 - 100.000 11-14 8-12 3
peste 100.000 12-15 8-16 5
(după Iliescu, A.F., 2003)

4
 Arhitectura peisajului
Tabelul 3
Norme orientative pentru spaţii verzi publice periurbane
Mărimea oraşului Pădure de agrement Lăţimea maximă a inelului de
(nr. locuitori) ha/1.000 locuitori pădure (km)
sub 20.000 15 15
20.000 - 100.000 17 25
peste 100.000 20 40
Capitala Bucureşti 30 50
(după Iliescu, A.F., 2003)

INDICATORII DE EVALUARE A SPAŢIILOR VERZI

Indicatorii utilizaţi în evaluarea spaţiilor verzi urbane din Europa pot fi structuraţi astfel:
a) Indicatori privind disponibilitatea spaţiului verde/albastru urban: cantitatea totală de supra-
faţă verde/albastră, ponderea suprafeţei verzi şi de apă din oraş, suprafaţa de spaţiu verde/locuitor etc. În
unele cazuri sunt utilizaţi indicatori mai detaliaţi care să furnizeze informaţii despre forma, tipurile de
funcţii ale spaţiului verde (EEA, 1995, citat în Practical Evaluation Tools for Urban Sus-tainability –
Green Blue).
b) Indicator privind accesibilitatea spaţiilor verzi/albastre, respectiv proximitatea acestora,
măsurată prin procentul de populaţie care se află la mai puţin de 15 minute de mers pe jos de supra-
feţele verzi urbane (EEA, 1995, citat în Practical Evaluation Tools for Urban Sustainability – Green
Blue) sau, în alte cazuri, la 150 m de casă (COST 11).
c) Indicatori de calitate ai habitatului şi de menţinere a biodiversităţii: fragmentarea spaţiului
verde şi izolarea acestuia, calitatea vieţii sălbatice urbane măsurată în numărul de specii ameninţate şi
protejate etc. (Towards an Urban Atlas: Assessment of Spatial Data of 25 European Cities and Urban
Areas. Environmental Issues No. 30, Copenhagen, 2002, citat în Practical Evaluation Tools for
Urban Sustainability – Green Blue);
Pentru Europa, cel mai cuprinzător set de indicatori de evaluare a spațiilor verzi apare în
Catalogul Interdisciplinar al Criteriilor, elaborat în cadrul proiectului FP5 URGE (Framework Pro-
gramme 5 – Urban Green Environment), care stabileşte următoarele grupe:
a) grupa indicatorilor privind cantitatea (disponibilitatea) de spaţii verzi: arealul
suprafeţei, fragmentarea, izolarea de alte spaţii verzi, conectivitatea spaţiilor verzi, furnizarea
de spaţii verzi sau oferta, accesibilitatea, sistemul integrat intern/extern;
b) grupa indicatorilor privind calitatea spaţiilor verzi: diversitatea speciilor, diver-
sitatea habitatului, protejarea moştenirii culturale şi naturale, capacitatea de a îmbunătăţi
calitatea mediului, identitatea oraşului, conştientizarea beneficiilor fizice şi emoţionale deri-
vate din impactul spaţiului verde urban;
c) grupa indicatorilor privind utilizarea spaţiilor verzi: recreare, sport, educaţie, cul-
tură, producţie, locuri de muncă;
d) grupa indicatorilor pentru planificare, dezvoltarea şi managementul spaţiilor
verzi: politica urbană verde şi contextul ei legal instrumente de planificare, includerea în
planurile Agenda 21, responsabilităţi în cadrul administraţiei, integrarea spaţiilor verzi private,
buget pentru sistemul verde urban, managementul deşeurilor, implicarea cetăţenilor etc.

Analizele internaţionale şi naţionale asupra performanţelor spaţiului verde urban recurg, mai
ales, la utilizarea unor indicatori comparativi între ţări şi, respectiv, între oraşe.
Sunt utilizaţi, în special, indicatori cantitativi, cum ar fi:
 suprafaţa totală de spaţiu verde în arealele urbane,
 ponderea suprafeţei de spaţiu verde,
 suprafaţa de spaţiu verde pe locuitor.

5
 Arhitectura peisajului

Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, norma de spaţiu verde pentru un locuitor trebuie să
fie de cca. 50 mp.
La nivelul Uniunii Europene, unde mediul urban reprezintă habitatul pentru circa 70% din
populaţie, standardele în ceea ce priveşte spaţiile verzi sunt de minimum 26 mp/locuitor (Nota de
fundamentare – OUG nr. 108/10–10–2007, Monitorul Oficial nr. 698/16–10–2007).
În România, situaţia spaţiilor verzi urbane este mult sub nivelul standardelor europene, media
fiind de doar 18 mp/locuitor, datorită, în special, diminuării suprafeţei acestora în ultimii 15 ani.
Suprafeţele alocate spaţiilor verzi în cadrul oraşelor europene depind atât de managementul
actual al acestora, cât şi de tradiţiile existente în domeniu, în diferite oraşe ale continentului nostru. În
contextul presiunii la care este supus spaţiul verde, suprafaţa acestuia şi modificările survenite în
totalul ei devin un indicator important în evaluarea politicilor de planificare a „verdelui urban”.

Tabelul 4
Situaţia suprafeţelor de spaţii verzi din România
Nr. crt. Județ Reședința județ m2 spațiu verde/locuitor

1. Alba Alba Iulia 10.57

2. Arad Arad 5.21
3. Arges Pitesti 22.81
4. Bacau Bacau 17.85
5. Bihor Oradea 24.36
6. Bistrita-Nasaud Bistrita 9.14
7. Botosani Botosani 28.08
8. Brasov Brasov 19.1
9. Braila Braila 19.5
10. Buzau Buzau 12.9
11. Caras-Severin Resita 13.02
12. Calarasi Calarasi 5.85
13. Cluj Cluj Napoca 20.29
14. Constanta Constanta 5.1
15. Covasna Sfantu Gheorghe 15.86
16. Dambovita Targoviste 21.83
17. Dolj Craiova 27.2
18. Galati Galati 2.67
19. Giurgiu Giurgiu 9.5
20. Gorj Targu Jiu 6.59
21. Harghita Miercurea Ciuc 14.28
22. Hunedoara Deva 3.38
23. Ialomita Slobozia 17.6
24. Iasi Iasi 20.6
25. Ilfov Bucuresti -
26. Maramures Baia Mare 16.2
27. Mehedinti Drobeta Turnu Severin 14.72
28. Mures Targu Mures 9.5
29. Neamt Piatra Neamt 15.82

6
 Arhitectura peisajului
30. Olt Slatina 14.73
31. Prahova Ploiesti 6.98
32. Satu Mare Satu Mare 22.99
33. Salaj Zalau 18.43
34. Sibiu Sibiu 24.8
35. Suceava Suceava 22.31
36. Teleorman Alexandria 8.29
37. Timis Timisoara 15.93
38. Tulcea Tulcea 11.55
39. Vaslui Vaslui 21
40. Valcea Ramnicu Valcea 13.9
41. Vrancea Focsani 6.9
Informatii conform inventarului A.N.P.M. - mai 2020

Bibliografie - CURSUL 4
1. Iliescu Ana-Felicia, 2003 – Arhitectură peisageră , Editura Ceres, Bucureşti.
2. Jones, P., 2007- Practical evaluation tools for urban sustainability - (PDF) Practical Evaluation Tools for Urban
Sustainability (researchgate.net)
3. Sandu Tatiana, 2012 – Arhitectura peisajului. Curs pentru licenţă. Editura PIM, Iaşi.

Întocmit: Şef lucr. Dr. SANDU Tatiana