Arboricultură I

CURS nr. 1
OBIECTIVELE CURSULUI 1
La sfârșitul prelegerii cursanții vor avea însușite următoarele cunoștințe:
 ce este Arboricultura ornamentală;
 care este importanța aceastei științe;
 care sunt funcțiile complexe ale vegetației dendrologice;
 înțelegerea evoluției plantelor lemnoase pe glob și în țara noastră;
 aspecte privind zonarea naturală a vegetației în țara noastră.

IMPORTANŢA DISCIPLINEI ARBORICULTURĂ ORNAMENTALĂ.

DEZVOLTAREA ÎN LUME ŞI ÎN ŢARA NOASTRĂ.
Arboricultura ornamentală este ştiinţa horticolă care are ca obiect de studiu cunoaşterea
plantelor lemnoase ornamentale, sub raportul însuşirilor botanice, decorative, al particularităţilor
biologice şi ecologice, cunoaşterea tehnologiilor de producere şi cultură a acestora, precum şi
folosirea lor în cadrul spaţiilor verzi.
Arboricultura ornamentală utilizează cunoştinţe importante furnizate de alte ştiinţe fundamen-
tale şi aplicative, cum ar fi: Botanica, Ecologia, Dendrologia, Fiziologia, Pedologia, Agrochimia,
Protecţia plantelor, Ameliorarea plantelor, Mecanizare, Management, etc.
Importanţa Arboriculturii ornamentale, ca şi sector de producţie horticolă, decurge din
funcţiile complexe ale vegetaţiei lemnoase:
 crearea unui climat mai favorabil sănătăţii oamenilor,
 atenuarea poluării atmosferice, protecţia solului şi apelor,
 valorificarea terenurilor necorespunzătoare pentru agricultură şi construcţii,
 înfrumuseţarea spaţiilor verzi exterioare, a străzilor şi zonelor construite, etc.
Vegetaţia lemnoasă, ca element fundamental al mediului natural, constituie componenta prin-
cipală a spaţiilor verzi iar prin intermediul amenajării spaţiilor verzi se poate realiza obiectivul de
ameliorare a mediului înconjurător şi de armonizare a peisajelor modificate sau amenajate cu pei-
sajele naturale.
Importanţa vitală a spaţiilor verzi este dată de rolul esenţial al acestora în îmbogăţirea cu
oxigen a atmosferei şi reducerea CO2 din aer. Prin producerea oxigenului şi consumarea CO2 vege-
taţia, în special cea lemnoasă, contribuie la îmbunătăţirea evidentă a compoziţiei aerului asigurând
menţinerea vieţii pe Terra.
În procesul de fotosinteză, cu cât cantitatea de biomasă este mai mare cu atât se formează mai
mult O2 şi se consumă mai mult CO2. Studiile au demonstrat că pentru obţinerea a unei tone de masă
lemnoasă se utilizează cca. 1,8 t de CO2 eliminând 1,3 t oxigen liber (Giurgiu, 1997).
În prezent, pe scară mondială se înregistrează o creştere îngrijorătoare a CO 2 din atmosferă, cu
influenţe nefaste asupra tuturor organismelor vii.
S-a demonstrat ştiinţific faptul că un hectar de pin produce anual 30 t de oxigen, o pădure de
foioase produce cca. 16 t/ha în timp ce culturile agricole doar 3÷10 t/ha.
În acelaşi timp arborii şi arbuştii fixează anual cca. 2 kg carbon/ m2 de suprafaţă foliară, în zona
tropicală, cca. 0,3 kg/m2 în zona temperată şi doar 0,02 kg/ m2 în zonele reci ale globului (Palade,
1979, citat de Sandu 2009).

1
 Tot ştiinţific a fost dovedit faptul că vegetaţia lemnoasă ornamentală reţine pe frunze şi crengi
poluanţi atmosferici şi că neutralizează în parte efectele unor gaze toxice (oxizii de sulf, azot, carbon,
hidrocarburi gazoase etc.).
Cercetările au dovedit că exemplare de conifere (pin şi molid) pot reţine anual 30÷35 t/ha de
praf şi impurităţi în timp ce arboretele de fag pot reţine până la 68 t/ha. După fiecare ploaie impu-
rităţile de pe frunze sunt spălate şi introduse în sol, astfel că capacitatea de filtrare a impurităţilor se
reînnoieşte permanent.
Frunzişul arborilor şi arbuştilor reduce viteza de cădere a picăturilor de ploaie, contribuind la o
mărire a infiltraţiei apei şi la o reducere a scurgerilor de suprafaţă şi de adâncime. Acestea conduc la
o mai bună conservare a resurselor de apă din sol şi la asigurarea unor debite permanente şi normale
a râurilor şi pârâurilor.
Spaţiile verzi contribuie în mod evident şi eficient la îmbunătăţirea condiţiilor microclimatice.
Astfel, sub influenţa lor, temperaturile suferă modificări importante (iarna pot fi mai ridicate cu 1÷2
ºC iar vara mai scăzute cu până al 5÷6ºC în cursul zilei). S-a demonstrat ştiinţific faptul că în peri-
oada sezonului cald apa pe care o transpiră frunzele determină o creştere a umidităţii relative a
aerului cu 7÷14%, contribuind astfel la o scădere a temperaturii aerului.
De asemenea vegetaţia lemnoasă ornamentală contribuie la reducerea vitezei vânturilor până la
o distanţă de 20÷30 de ori înălţimea lor. Perdelele de vegetație compacte au efect asupra vitezei
vânturilor şi împiedică spulberarea zăpezilor, antrenând o umiditate mai ridicată în sol, în perioadele
de secetă.
Datorită diferenţelor de temperatură ale aerului din cuprinsul zonelor verzi, faţă de centrele
populate, se creează brize cu viteze reduse, de 1÷2 m/s, care împrospătează permanent cu oxigen
zonele populate şi poluate ale oraşelor (Palade, 1979, citat de Sandu, 2009).
Poluarea fonică este atenuată mult de către arbori şi arbuşti, aceştia acţionând ca adevărate
bariere împotriva intensităţii zgomotelor. Diminuarea zgomotelor în masivele de arbori poate ajunge
la 5÷15 foni/100 m, în funcţie de consistenţă, specie, sezon de vegetaţie ş.a.
Cantitatea de microorganisme (mai ales patogene) este mult diminuată în cadrul spaţiilor verzi
comparativ cu centrele urbane aglomerate, lipsite de plantaţii.
Capacitatea de epurare microbiană a aerului de către vegetaţia lemnoasă este remarcabilă.
Acţiunea de purificare a atmosferei exercitată de spaţiile verzi determină o pătrundere mai uşoară a
radiaţiilor ultraviolete şi realizarea unei păstrări la nivele mici a populaţiilor bacteriene (cca. 0,7
germeni/l de aer). Acţiunea bactericidă a vegetaţiei rezultă şi din însuşirea pe care o au arborii de a
emana fitoncide (substanţe volatile formate în protoplasmă și în țesuturile plantelor superioare care
inhibă dezvoltarea sau provoacă distrugerea unor microorganisme) care contribuie la distrugerea
unor ciuperci şi bacterii, inclusiv a unor germeni care produc boli grave cum ar fi febra tifoidă,
difteria, tuberculoza, ş.a. Astfel, fitoncidele elaborate de frunzele stejarului pot distruge bacilul
dezinteriei, cele produse de brad pe bacilul difteriei iar germenii tuberculozei pot fi distruşi de
fitoncidele emanate de pini, ş.a.
Parcurile, grădinile, scuarurile, plantaţiile căilor de circulaţie, grădinile locuinţelor, grădinile
instituţiilor, zonele de agrement ş.a., se consideră că constituie un atribut al dezvoltării societăţii
moderne. Aceste amenajări constituie beneficiarul principal şi factorul motric al producţiei de plante
lemnoase ornamentale.
În multe ţări cultura arborilor şi arbuştilor decorativi reprezintă un compartiment economic
important, atât prin numărul mare de întreprinderi productive, cât şi prin volumul producţiei şi al
exportului de material săditor. Pe Glob se estimează că suprafaţa totală de pepiniere dendrologice
este de peste 160.000 ha, din care S.U.A. şi Canada deţin mai mult de 1/3 iar Germania, Japonia,
Franţa şi Italia au fiecare câte aproximativ 10% din suprafaţa mondială.

2
 În Europa, ţările care şi-au dezvoltat o puternică industrie de producere şi valorificare a plan-
telor lemnoase ornamentale sunt: Germania, Olanda, Franţa, Italia, Belgia şi Marea Britanie.
Dezvoltarea Arboriculturii ornamentale în aceste ţări s-a datorat eforturilor susţinute în dome-
niul cercetării şi al învăţământului, alocându-se fonduri importante pentru găsirea de noi specii,
cultivaruri şi varietăţi de plante ornamentale cu caractere ornamentale şi ecologice deosebite, pentru
studierea comportamentului acestora în diferite condiţii de mediu, ameliorarea caracterelor legate
de rezistenţa la boli, dăunători, condiţii climatice şi pentru pregătirea de personal calificat în do-
meniu. De asemenea, o atenţie deosebită s-a acordat și se acordă activităţilor de marketing, care
promovează noile specii, cultivaruri şi varietăţi, dar şi educării populaţiei pentru cunoaşterea
plantelor şi atragerea acesteia pentru a înfiinţa grădini ornamentale proprii (Mănescu, 2010).
În Europa, cea mai mare producătoare de plante ornamentale lemnoase este Germania, urmată
de Franţa, iar cel mai mare exportator de plante ornamentale lemnoase este Olanda, urmată înde-
aproape de Germania şi Belgia.
În România arboricultura ornamentală este relativ modest dezvoltată. Suprafeţele de pepiniere
dendrologice sunt destul de reduse, dacă ne referim numai la pepinierele aparţinând Primăriilor, R A.
Romsilva, Administraţiei S.N.C.F.R., Direcţiilor Regionale de drumuri şi poduri şi Staţiunilor de
Cercetare Pomicolă.
După anul 1994 s-a remarcat apariţia izolată a unor mici pepiniere particulare, unele chiar
numai în scop comercial. De asemenea au apărut numeroşi “importatori de plante de pepinieră”, care
comercializează mai ales conifere, dar şi arbori şi arbuşti foioşi, în containere.
Dezvoltarea sectorului particular în economie şi servicii conduce la o creştere progresivă a
cererii de plante lemnoase ornamentale pentru amenajări de sedii de firmă, locuinţe, case de vacanţă,
hoteluri, popasuri turistice, restaurante ş.a.
Unele programe de interes naţional (crearea reţelei de autostrăzi şi drumuri modernizate) vor
determina solicitări masive de material săditor ornamental pentru plantaţiile stradale.
De asemenea, se impune o diversificare şi dezvoltare a producţiei de arbori şi arbuşti în vede-
rea refacerii şi reamenajării spaţiilor verzi intravilane şi extravilane.
Activitatea de cercetare în acest domeniu (arboricultură ornamentală) se desfăşoară în staţiunile
de cercetare pentru pomicultură şi cele pentru silvicultură, în cadrul Facultăţilor de Horticultură şi în
unele Institute de cercetare ale Academiei Române (de exemplu I.C.L.F. Vidra) (Iliescu, 2002, citat de
Sandu 2009).

EVOLUȚIA PLANTELOR LEMNOASE

Evoluția plantelor lemnoase pe Glob

Apariţia primelor plante terestre pe Terra se estimează a fi semnalată spre sfârşitul Silurianului
şi începutul Devonianului (acum cca. 400 milioane de ani).
Totuși, un studio american recent publicat în Proceedings of the National Academy of Sciences,
afirmă că primele plante de pe Pământ au apărut în urmă cu aproximativ 500 de milioane de ani, în
Cambrian, deci cu aproximativ 100 de milioane de ani mai devreme decât s-a crezut anterior.
Se estimează că timp de cca. 200 de milioane de ani (erele Cambrian, Ordovician şi Silurian),
viaţa a evoluat doar în mediul acvatic, iar acum cca. 400 de milioane de ani în urmă se produce
marele salt calitativ al vieţii pe Terra prin apariţia primelor plante terestre - psilopsidele - care
proveneau din alge verzi.

3
 Această grupă de plante primitive sunt strămoşii tuturor claselor de ferigi, care au dominat
apoi vegetaţia Pământului timp de peste 150 de milioane de ani în aşa numita „epoca ferigilor”.
Spre sfârşitul Devonianului apar primele pteridosperme (ferigi care se înmulţeau prin seminţe)
din care s-au diferenţiat mai apoi toate celelalte grupe de
gimnosperme. (Petrescu, 1990,citat de Sîrbu & Paraschiv, 2005 -
tabelul 1).
Conform descoperirilor, se consideră că în era Permian, cu
cca. 280 milioane de ani în urmă, încep să se dezvolte pădurile de
conifere iar ferigile arborescente ajung într-un evident regres faţă
de Carbonifer.
Unul dintre arborii considerați tipici acestei perioade este
Lepidodendron, numit arborele-scară, care ajungea la înălțimi de
până la 40 m și trunchiul depășea 3 m diametru (fig. 1) și se
ramifica dichotomic, conform resturilor fosilizate.
Acest arbore avea aspectul unui palmier, cu frunze lungi în
Fig. 1. Reprezentare grafică a formă de evantai, asemnător ferigilor, însă terminal exista câte un
specie Lepidodendron
https://en.wikipedia.org/wiki/Lepidodendron con asemănător celor de la conifere. După căderea frunzelor pe
trunchi rămâneau cicatrice de formă rombică.
Alături de exemplarele foarte numeroase de Lepidodendron se consideră că mai apăreau și
exemplare ale genului Cordaites, arbori înalți de 30÷40 m (fig. 2), cu numeroase frunze asemă-
nătoare coniferelor, flori structurate în amenți și semințe.
Se consideră că acest gen de arbori arhaici face legătura cu primele conifere primitive.
În era Permian (cu 250÷280 milioane de ani în urmă) se
consideră că predominau strămoșii coniferelor actuale, cum ar
fi speciile cunoscute azi sub numele Walchia piniformis și
Voltzia heterophylla, ambele cu fructificația sub formă de
conuri.
În Triasic (cu 250÷200 milioane de ani în urmă) se
constată un început al procesului de extincţie al plantelor din
familiile Cycadaceae, Ginkgoaceae dar şi alte câteva genuri de
conifer, însă spre finele erei dezvoltarea cea mai fulminantă se
consideră a fi a reprezentanților genului Pterophyllum, cu as-
pect tipic al ferigilor-arbori (Popovici și col, 1985).
Urmează era Jurasic (cca. 200÷140 milioane de ani în
urmă) când se consideră că se accentuează regresul ferigilor
arborescente şi încep să se diferenţieze primele exemplare ale
genurilor „moderne” de gimnosperme („epoca gimnosper- Fig. 2. Reprezentare grafică a
unei specii de Cordoites
melor”). Tot în Mezozoic, dar în era Cretacic (acum cca. 135 https://www.123rf.com/photo_57206015_permian-cordaites-
tree-cordaites-are-considered-the-ancestors-of-conifers-they-
mil. de ani în urmă), are loc începutul extinderii angio- were-plants-with-an-a.html

spermelor (păduri de foioase ancestrale). Atunci se consider că s-au diferenţiat mare parte din
genurile de angiosperme ances-trale, parte din ele fiind strămoşii angiospermelor actuale (exemplare
ancestrale de magnolia, plopi, sălcii, laur, ficus, palmieri ș.a.).
Se consideră că, dintre genurile de angiosperme, primele au apărut dicotiledonatele, în Triasic,
care au înregistrat un maxim de dezvoltare în Cretacic, răspândirea lor înregistrând apoi un declin în
Terţiar şi Cuaternar.
De asemenea, se consideră că monocotiledonatele au apărut după dicotiledonate, în Cretacic,
estimându-se ca având o evoluţie relativ ascendentă până în zilele noastre.

4
 Primele dicotiledonate care au apărut se consideră că au fost cele din genurile Populus, Salix,
Laurus şi Ficus, iar mai târziu au apărut şi specii de Platanus (Ivănescu, 1972).
În a doua jumătate a Cretacicului, cercetările au evidențiat că deja existau multe specii, cum ar
fi cele aparţinând genurilor Magnolia, Liriodendron, Ficus, Fagus, Carpinus, Betula, Quercus,
Fraxinus, Juglans, Salix, Populus, Ulmus, Platanus, Tilia, Prunus, Acer, Viburnum, Crataegus, Vitis
ş.a. Schimbări mai mari în suprafaţa şi componenţa pădurilor se consider că s-au produs însă în
Paleogen (acum cca. 65 mil. de ani) când se estimează că au apărut cele mai multe din speciile
lemnoase actuale sau strămoşii acestora.
Tabelul 1
Scara timpului geologic şi evoluţia vegetaţiei pe Terra
(după Petrescu, 1990 şi Sîrbu & Paraschiv, 2005)
Supraera Intervalul de
cronologia cronologia Era timp Observaţii
paleozoologică paleobotanică (mil. de ani)
Arhaic 4500-2500 apariţia primelor forme de
Precambrian viaţă
Proterozoic 2500-590 epoca cianobacteriilor
Cambrian 590 - 500
Paleofitic Ordovician 500 - 440 epoca algelor
Silurian 440 - 400
Paleozoic
Devonian 400 - 360
Carbonifer 360 - 280 epoca ferigilor
Permian 280 - 250
Triasic 250 - 200 epoca gimnospermelor
Mezofitic
Mezozoic Jurasic 200 - 140
Cretacic 140 - 65
Paleogen 65 - 25
Neofitic epoca angiospermelor
Neozoic Neogen 25 - 1
Cuaternar 1 - actual

Clima în Paleogen era mult mai caldă decât cea actuală, astfel că aceste condiții au condus la
dezvoltarea pădurilor tropicale şi temperate. De exemplu se crede că laurul şi castanul vegetau în
nordul extrem al Europei, acolo unde astăzi nu se dezvoltă bine nici măcar pădurile boreale.
Studiile efectuate au reliefat faptul că pădurile ocupau suprafeţe întinse, întreaga suprafaţă a
Europei de azi fiind acoperită de păduri dese (Ivănescu, 1972).
În stratele Neozoicului inferior au fost găsite bine conservate resturi ale unor conifere ca
Araucaria, Taxodium, Sequoia, dar fosile de ferigi, curmal, laur și alte specii tipice zonelor calde
(Popovici și col, 1985).
Către sfârşitul Neozoicului evoluția climei a fost spre răcire, iar apoi au urmat modificările cele
mai mari în compoziţia plantelor lemnoase care au intervenit în era Cuaternar (cu cca. 1 mil. de ani
în urmă) când datorită perioadelor succesive de glaciaţiune vegetaţia termofilă se cantonează spre
Sud sau coboară din munţi spre văi. În perioadele de încălzire dintre glaciaţiuni o parte din specii au
revenit pe vechile areale dar multe dintre ele au dispărut pur şi simplu, în special cele de pe
continentele cu catene muntoase orientate E-V. Din această cauză în Europa numărul actual al
speciilor de arbori autohtoni este de numai 80, în timp ce în America de Nord numărul lor depăşeşte
250 iar în Asia ajunge chiar la 500 de specii. Se consideră că în pădurile din Asia şi America s-au
păstrat unele din speciile care alcătuiau pădurile din Era Terţiară cum ar fi: Taxodium, Metasequoia,
Ginkgo, Magnolia ş.a. care au dispărut în mod natural din pădurile Europei. Astfel, în Europa s-au
recunoscut trei faze alternative de înaintare și retragere a ghețarilor, pentru centru și estul Europei
apreciindu-se că ultima glaciațiune a avut loc acum 20.000 ÷24.000 ani în urmă (Ivănescu, 1972).
5
 De la începutul declinului ultimei glaciațiuni, cu cca. 14.000 ani în urmă, temperatura pe Terra
se estimează că a crescut în mod treptat iar arborii au început să recolonizeze ținuturile temperate ale
planetei, astfel că la ora actual, pe Pământ, se consider că există peste 80.000 de specii dendrologice.

Evoluția postglaciară a vegetației lemnoase în Europa

Prin studiile polenografice (analize de polen depus în zăcămintele de turbă) efectuate în partea
central a Europei s-au putut deosebi următoarele cinci faze de evoluţie postglaciară a pădurilor din
Europa (după ultima glaciaţiune):
1. Faza pinului - reprezintă o continuare de scurtă durată a vechilor păduri de pin pure care
au reușit să se mențină în timpul glaciațiunii. Specia Pinus sylvestris a fost favorizată de
climatul preboreal, rece și uscat, permițând menținerea exemplarelor de pin din zonele
colinare până în zonele premontane. Sporadic, spre altitudini joase apare molidul (Picea
abies), iar în zonele montane apar sporadic desișuri de jneapăn (Pinus mugo), iar spre finele
acestei faze se semnalează prezența polenului de alin, anin, tei, ulm, stejar și chiar fag.
2. Faza pin + molid – a fost favorizată de ușoara înclăzire a climatului, fapt care a stimulat
dezvoltarea molidului, în timp ce pinetele pierd teren, dispărând în totalitate în zona
colinelor.
3. Faza molidului + stejari – a fost un răspuns al evoluției climatului care a devenit tot mai
cald, fapt care a permis o expansiune remarcabilă atât a molidișurilor în zonele montane dar
mai ales a pădurilor de stejari, care ajungeau până în zonele inferioare ale molidișurilor.
Carpenul și fagul se întâlneau doar diseminat, în proporții reduse iar deasupra molidișurilor
se aflau instalate jnepenișuri.
4. Faza carpinului – se instalează spre sfârșitul perioadei călduroase post-glaciare, astfel că
carpenul (Carpinus betulus) pătrunde între molidișuri și stejărete constituind zone extinse de
expansiune, dar care au fost de fapt păduri tranzitorii care au precedat apariția pădurilor de
fag. Diseminat mai apăreau alunul (Corylus avellana) și bradul (Abies alba).
5. Faza fagului – a culminat cu instalarea unei clime mai reci și umede (acum cca. 3.000 de
ani în urmă), fapt care a favorizat dezvoltarea exponențială a făgetelor, pe arealele vechilor
cărpinete. Însă, odată cu dezoltarea fagului (Fagus sylvatica) se extind zonele ocupate de
brad, fără a reuși să schimbe dominația molidului în zonele montane.

Evoluţia plantelor lemnoase pe teritoriul României

Se consideră că în perioada Terţiară clima din zona ţării noastre era mult mai caldă (aproape
subtropicală) motiv pentru care flora era deosebit de bogată, cu numeroase specii considerate actual-
mente ca fiind sudice, tropicale şi subtropicale, cum ar fi: Cinnamomum, Persea, Diospyros, Sabal,
Taxodium, Castanea ş.a.
Au intervenit apoi câteva perioade de răcire puternică (glaciaţiuni) separate prin perioade
interglaciare cu o climă asemănătoare cu cea actuală. Astfel au fost distruse majoritatea speciilor sen-
sibile la temperaturi scăzute.
Informaţii mai pertinente privind vegetaţia forestieră din ţara noastră avem doar din perioada
ultimei glaciaţiuni şi perioada postglaciară.
Astfel în intervalul dintre penultima şi ultima glaciaţiune, la altitudini mari predomină molidul
iar la altitudini mai mici era dominant stejarul. A urmat apoi o perioadă cu manifestare predominant
a fagului, alături de stejari.
Înaintea ultimei glaciaţiuni predominau răşinoasele (Picea, Abies, Pinus, ș.a.). Fagul dispare
aproape în totalitate iar suprafeţele cu stejari se reduc drastic, coborând practic la câmpie.

6
 Pe parcursul ultimei glaciaţiuni se consideră că s-a impus ca dominant pinul, alături de care
apar mai rar şi molizi, stejari, mesteceni ş.a.
Odată cu trecerea perioadei glaciare a început să se impună molidul, care ajunge să egaleze şi
chiar să depăşească pinul, ca suprafaţă. În acelaşi timp se înmulţesc puternic exemplarele speciilor de
foioase.
A urmat apoi o perioadă foarte lungă în care clima a fost mai caldă decât în prezent şi destul de
umedă. În această perioadă se crede că au migrat din sud spre nord aproape toate speciile den-
drologice nevoite să fugă de temperaturile scăzute din timpul glaciaţiunii. În acest interval de vreme
foarte caldă stejarii, teii şi ulmii ocupau areale sus, la munte, iar foarte sus se aflau molidişurile şi
jnepenişurile.
Tot în acea perioadă se consideră că se reduce mult arealul pinului silvestru, acesta ocupând
cele mai inospitaliere locuri. De asemenea, se crede că pădurile de pe teritoriul actual al țării noastre
s-au extins mult şi în regiunea de câmpie, restrângându-se mult suprafeţele de stepe.
Mai târziu a urmat o perioadă de oarecare răcire, timp în care se instalează o dominanţă a
carpenului dintre foioase şi a molidului dintre răşinoase.
Observațiile au evidențiat că apoi a urmat o perioadă de extincţie a fagului şi chiar a bradului,
pe areale mai mici.
În ultima parte a perioadei postglaciare (în care ne aflăm şi acum) s-a produs o expansiune
puternică a fagului, ajungând astfel specia foioasă cea mai răspândită în ţara noastră (Chiriță, 1981,
citat de Sandu, 2008).

ZONAREA ACTUALĂ A VEGETAȚIEI LEMNOASE ÎN ROMÂNIA

După poziţia latitudinală, spaţiul geografic românesc, cu climatul temperat specific, se înca-
drează, în linii mari, în zona pădurilor de foioase şi răşinoase din climatul temperat (zona
pădurilor estivale) predominante fiind stepele şi silvo-stepele.
În ţara noastră, vegetaţia lemnoasă se încadrează în următoarea zonare climato-edafică :
A) Zona alpină şi subalpină - situată la peste 1700 m altitudine, este caracterizată prin condiţii
climatice şi edafice aspre, care permit existenţa unui număr limitat de specii lemnoase, în special
arbuşti pitici şi târâtori, cum ar fi: smirdarul sau bujorul de munte (Rhododendron myrtifolium),
sălciile pitice (Salix retusa, S. herbacea, S. reticulata), afinul de munte (Bruckentalia spiculifolia)
ş.a. Către etajul inferior, se mai întâlneşte: ienupărul pitic (Juniperus sibirica), jneapănul (Pinus
mugo), aninul de munte (Alnus viridis) ş.a.
B) Zona forestieră – cuprinde regiunea montană, dealurile, podişurile şi arii mai reduse din
zona de câmpie. Această zonă se divizează în funcţie de altitudine şi de specia care predomină în
alcătuirea pădurii, astfel:
 Etajul pădurilor de molid, situat între 800÷1750 m altitudine; specia de bază este molidul
(Picea abies) care formează aici păduri pure; către partea inferioară a etajului apare şi bradul
(Abies alba) precum şi unele specii de foioase: fagul (Fagus sylvatica), mesteacănul (Betula
pendula), iar dintre speciile arbustive: socul roşu, salcia căprească, coacăzul de munte ş.a.
 Etajul pădurilor de foioase are la rândul său câteva subdiviziuni:
1. Subetajul pădurilor de amestec răşinoase + fag - situat între 600÷1500 m, unde predomină:
molidul şi fagul dar şi alte specii (bradul, mesteacănul, plopul tremurător, ulmul de munte,
frasinul, paltinul de munte, aninul, pinul silvestru, alunul, păducelul, călinul, salba moale ş.a.)

7
 2. Subetajul pădurilor de fag - situat între 300÷1200 m, în care predomină făgete pure, iar către
limita inferioară a subetajului apar şi alte specii: carpen, paltin de munte, gorun, stejar, tei,
soc, dârmoz ş.a.
3. Subetajul pădurilor de gorun situat în zona dealurilor, este alcătuit predominant din gorun
(Quercus petraea). În amestec se mai întâlnesc: carpenul, jugastrul, mărul pădureţ, părul
pădureţ, iar către baza subetajului: stejarul (Quercus robur), gârniţa (Q. frainetto), cerul (Q.
cerris) şi teiul (Tilia sp.)
4. Subetajul pădurilor de stejari - situat predominant în zona de câmpie şi este alcătuit din:
stejarul comun (Quercus robur), cerul, gârniţa, iar în completare mai apar predominant exem-
plare de jugastru (Acer campestre), carpen (Carpinus betulus), paltin de munte (Acer
pseudoplatanus), tei (Tilia sp.), ulmi (Ulmus sp.), plopi (Populus sp.), frasini (Fraxinus sp.),
păducel (Crataegus sp.), corn (Cornus sp.) ş.a
C) Zona silvostepei face tranziţia de la zona forestieră la stepa lipsită de păduri. Aici se
întâlnesc arborete răzleţe de stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora) şi stejarul pufos (Quercus
pubescens), alături de: jugastru (Acer campestre), ulm de câmp (Ulmus foliacaea), arţar tătărăsc
(Acer tataricum), tei (Tilia sp), frasin (Fraxinus sp.), păducel (Crataegus sp.), corn (Cornus sp.),
dârmoz (Viburnum sp.) ş.a.
D) Zona stepei, caracterizată printr-un climat arid, cuprinde relativ puţine specii lemnoase,
răspândite sporadic: stejarul pufos (Q. pubescens), stejarul brumăriu (Q. pedunculiflora), jugastrul
(Acer campestre), mahalebul (Prunus mahaleb), mojdreanul (Fraxinus ornus), sălcioara (Eleagnus
angustifolia), salcâmul (Robinia pseudacacia ) ş.a.
C) Zona luncilor este alcătuită dintr-o vegetaţie intrazonală, cantonată în cu-prinsul zonelor
prezentate mai sus, pe văile râurilor. Predominant întâlnim aici exemplare de anini (Alnus sp.), plop
alb şi negru (Populus alba şi P. nigra), sălcii (Salix sp.), velniş (Ulmus laevis), dud (Morus sp.),
frasin (Fraxinus excelsior), călin (Viburnum opulus), ş.a. (Sandu, 2008).

Bibliografie selectivă – Cursul 1 - ARBORICULTURĂ I

1. Giurgiu V., şi col., 1997 - Silvologie - vol. I, Editura Academiei Române, Bucureşti
2. Ivănescu D., 1972 - Din istoria silviculturii româneşti, Editura Ceres, Bucureşti.
3. Iliescu, Ana-Felicia, 2002, - Cultura arborilor şi arbuştilor ornamentali, Editura Ceres, Bucureşti
4. Mănescu C., 2010 – Arboricultură ornamentală, Editura ASER, București
5. Sîrbu, C. & Paraschiv, Luminița-Nicoleta, 2005 – Botanică sistematică, Editura ”Ion Ionescu de la
Brad”, Iași.
6. Sandu Tatiana, 2008 – Silvicultură – curs, Editura PIM, Iași
7. Sandu Tatiana, 2009 – Arboricultură ornamentală, Editura ”Ion Ionescu de la Brad”, Iași

Întocmit: Şef lucrări dr. SANDU TATIANA