Arboricultură I

CURS nr. 3
OBIECTIVELE CURSULUI
La sfârșitul prelegerii cursanții vor avea însușite următoarele cunoștințe:
 generalități privind relațiile plantelor lemnoase ornamentale cu factorii ecologici și de cultură;
 care sunt relațiile plantelor dendrologice cu factorii climatici;
 detalii privind relațiile plantelor dendrologice cu factorii edafici, geomorfologici, biotici
și antropici.

RELAŢIILE PLANTELOR LEMNOASE ORNAMENTALE CU

FACTORII ECOLOGICI ŞI DE CULTURĂ
Complexul factorilor ecologici care relaţionează cu plantele lemnoase ornamentale este alcătuit din
următoarele 3 tipuri de factori (fig. 1):
Factori de mediu fizico – geografici, care pot fi:
 Factori climatici: temperatura, lumina, precipitaţiile, umiditatea atmosferică, vântul, com-
poziţia atmosferică ş.a.
 Factorii edafici: humusul, elementele minerale, apa, aerul din sol, reacţia solului, consistenţa,
textura şi permeabilitatea solului ş.a.
 Factorii geomorfologici: altitudinea, relieful şi microrelieful, expoziţia şi panta.
Factorii biotici, care pot fi :
- Vegetaţia: vegetaţia lemnoasă, vegetaţia erbacee, plantele inferioare şi microflora.
- Fauna: mamifere, păsări, insecte şi microfauna
Factorii antropici care pot fi: activitatea umană şi animalele domestice.

Fig. 1. Schema factorilor care influențează viața plantelor (după Iliescu, A.-F., 1998)

1
 Arboricultură I
Din complexul factorilor ecologici, o parte acţionează direct asupra vieţii plantelor, fiind consideraţi
factori ecologici propriu-zişi (lumina, temperatura (căldura), aerul, apa, azotul şi elementele minerale din
sol) iar ceilalţi factori exercită acţiuni indirecte, intensificând sau diminuând efectele factorilor ecologici
propriu-zişi. Cel mai important aspect care trebuie luat în calcul, în alegerea speciilor lemnoase este tocmai
core-larea condiţiilor locale cu cerinţele speciilor respective.
Rezistenţa fiziologică reprezintă însuşirile organismelor de a supravieţui influenţei dăunătoare a
mediului, precum şi capacitatea lor de a asigura o desfăşurare normală a proceselor vitale. Diverşi factori cli-
matici nefavorabili acţionează asupra plantelor cu intensităţi diferite şi provoacă tulburări funcţionale şi
structurale. Tulburările funcţionale perturbă desfăşurarea normală a proceselor metabolice cu efect nefa-
vorabil asupra dezvoltării plantelor. Tulburările structurale afectează ultrastructura materiei vii, determinând
moartea plantelor.

RELAŢIILE PLANTELOR LEMNOASE ORNAMENTALE

CU FACTORII CLIMATICI
Speciile lemnoase ornamentale provin din diverse zone climatice, unde creșterea și dezvoltarea lor se
desfășoară în condiții bine determinate în ceea ce privește temperatura, lumina, umiditatea din sol și aer.
Este deci necesar să cunoaștem aceste cerințe specifice fiecării specii față de acești factor.

TEMPERATURA
Dintre factorii climatici, temperatura şi umiditatea au un rol determinant în viaţa arborilor şi arbuştilor
ornamentali, condiţionând posibilitatea de cultură în diverse zone climatice.
Pentru zona României, cu climatul ei temperat, plantele lemnoase ornamentale s-au adaptat la diver-
sele variații periodice ale temperaturii iar aceste variații succesive ale temperaturii mediului ambiant, în
decursul întregii vieți a plantei, reprezintă regimul termic al speciei respective. Limita termică inferioară a
vieții plantelor este determinată de temperatura de îngheț, iar cea superioară de denaturarea proteinelor.
Cerinţele faţă de căldură ale speciilor lemnoase ornamentale se exprimă prin adaptarea la un anumit
regim de căldură, atât în perioada de vegetaţie cât şi în timpul repaosului vegetativ. Se consideră foarte
important să cunoaștem limitele de toleranță ale speciilor față de factorul temperatură. De exemplu, bradul
și molidul sunt recunoscute ca fiind rezistente la temperaturi scăzute (până la – 25oC) dar nu tolerează
temperaturi mai mari de 30 oC. De asemenea, temperaturile minime, durata şi dispoziţia acestora în timpul
anului constituie un factor limitativ pentru cultura anumitor specii în diferite zone ale ţării.
Temperaturile scăzute din timpul iernii afectează speciile mai sensibile, reducându-le vitalitatea prin
degerarea ramurilor slab lemnificate, apariţia de plăgi pe scoarţă, deshidratarea până la efecte extreme, toate
acestea ducând până la moartea plantelor. Rezistenţa speciilor lemnoase la temperaturi scăzute în timpul
iernii este, în general, corelată cu o intrare mai timpurie în vegetaţie (de exemplu la alun, mesteacăn, pin
ş.a.). Efecte distructive au şi îngheţurile timpurii de toamnă, care provoacă degerarea lăstarilor insuficient
lemnificaţi, în special la speciile care au nevoie de veri lungi şi călduroase pentru a-şi putea termina perioada
de vegetaţie (de exemplu la Paulownia, Amorpha, Maclura ş.a.). Perioadele prea lungi cu temperaturi foarte
scăzute din timpul iernii pot afecta speciile considerate rezistente (se consideră că o perioadă de 1÷2 zile cu
temperaturi foarte scăzute este suportabil). Condițiile de umiditate pot agrava sau diminua efectele tem-
peraturilor scăzute asupra plantelor lemnoase. Astfel ploaia abundentă urmată rapid de un ger puternic
cauzează daune foarte mari prin înghețarea sistemului radicular, a ramurilor și prin acoperirea lăstarilor și
ramurilor cu un strat de gheață, care le îngreunează și cedează, prin rupturi severe în coronament.
O zonare climatică de rezistență a plantelor la frig (zonare Hardiness) (fig. 2) face referire la o zonare
definită geografic, în care o anumită categorie de plante este capabilă de creștere și dezvoltare optime, așa
cum sunt definite de condițiile climatice, inclusiv capacitatea acestora de a rezista temperaturilor minime ale
zonei.

2
 Arboricultură I
Spre exemplu, o plantă care este descrisă ca "rezistentă la zona 10" înseamnă că planta poate rezista la
o temperatură minimă de -1 °C. O plantă mai rezistentă, care este "rezistentă la zona 9" poate tolera o
temperatură minimă de -7 °C (fig. 3).
Utilizatorii de plante lemnoase ornamentale din România trebuie să combine zona de rezistență a
plantelor la frig cu zona de căldură pentru a obține o mai bună înțelegere a plantelor ce pot fi cultivate într-
o anumită locație (fig. 2).

Fig. 2. Harta zonelor de rezistență la frig a plantelor din România

Tehnologia aplicată la producerea plantelor lemnoase ornamentale sau la întreținerea plantelor mature
https://plantingpuzzle.com/ro/harta-zonelor-climatice/

(fertilizări, tăieri, udări, etc.) pot avea consecințe asupra rezistenței plantelor la temperaturi scăzute.
Astfel, fertilizarea plantelor trebuie să fie realizată conform pretențiilor
plantelor față de fertilizare și momentul aplicării lor. Fertilizarea cu azot după
luna septembrie stimulează creșterea plantelor, acestea fiind surprinse de peri-
oada rece cu lăstarii nelemnificați și, în consecință, sensibili la ger.
Pe de altă parte aplicarea de îngrășăminte cu potasiu în perioada de
toamnă poate constribui la o mai bună rezistență la ger a plantelor. Irigarea
abundentă în perioada de toamnă menține creșterile vegetative, scăzând rezis-
tența plantelor la frig.
De asemenea, lucrările de tăiere pot avea efecte negative dacă sunt
aplicate toamna. Există riscul ca acele ramuri tăiate să degere iar rezerva de
muguri rămasă să fie insuficientă. De aceea se preferă ca, la plantele sensibile la
frig, tăierile să se facă primăvara mai târziu, când riscul înghețurilor târzii a
trecut.
Temperaturile scăzute devin și mai nocive atunci când sunt asociate cu
Fig. 3. Scară a temperaturii umiditatea ridicată. Astfel ploaia abundentă urmată de un ger puternic cauzează
zonelor climatice de daune mari la foarte multe specii dendrologice prin înghețarea sistemului
rezistență a plantelor la frig
radicular, a ramurilor, acoperirea cu gheață a lăstarilor și chiar a frunzelor, fapt
(media anuală minimă)
care duce la îngreunarea și ruperea ramurilor (”freezing rain”).
Temperaturile ridicate ale verii devin nefavorabile mai ales în condiţiile unei secete prelungite, prin
intensificarea proceselor de evapotranspiraţie. Adaptarea speciilor la un anumit nivel de căldură se manifestă
prin cerinţele faţă de durata şi nivelul temperaturilor pozitive.

3
 Arboricultură I
Astfel, molidul necesită cel puţin 130 de zile cu temperaturi medii de peste 10ºC iar stejarul pufos
peste 180 de zile cu temperaturi de peste 10 oC.
După pretenţiile faţă de căldură, speciile lemnoase ornamentale se grupează astfel:
1. Specii termofile (cu exigenţe mari faţă de căldură), cum ar fi, de exemplu: criptomeria, castanul bun,
cercis, scumpia, salcia japoneză, ilexul, magnoliile, paulovnia, ş.a.
2. Specii subtermofile (cu exigenţe faţă de căldură dar care se pot adapta şi la temperaturi mai scăzute), de
exemplu: tuia gigantică, cenuşarul, amorfa, catalpa, alunul turcesc, glădiţa, hibiscusul, arborele lalea,
plopul negru, salcâmul, salcâmul japonez, cătina roşie, glicina ş.a.
3. Specii mezoterme (cu exigenţe medii faţă de căldură) şi anume: bradul argintiu, ienupărul de Virginia,
duglasul, pinul strob, tisa, castanul porcesc, frasinul, caprifoiul tătărăsc, platanul, teiul cu frunza mică
ş.a.
4. Specii oligoterme (cu exigenţe reduse faţă de căldură) cum ar fi: ienupărul comun, molidul, ienupărul
comun, aninul, plopul tremurător, scoruşul, socul, gorunul, fagul, carpenul ş.a.
5. Specii euriterme (neexigente faţă de căldură, suportând şi variaţiile termice) şi anume: pinul de pădure,
tuia occidentală, mesteacănul, cătina albă, dârmozul ş.a.
Regimul termic al solului este determinant pentru procesele vitale din rădăcini (creșterea și dez-
voltarea sistemului radicular, absorbția apei și a sărurilor minerale, respirația, circulația substanțelor ș.a.).
Diferența dintre temperatura solului și ce a aerului se numește gradient de temperatură. Cerințele plantelor
lemnoase ornamentale față de temperatura solului diferă în funcție de specie, stadiul ontogenetic, ș.a. De
exemplu semințele majorității speciilor de arbori și arbuști nu germinează dacă în prealabil nu sunt supuse la
frig pentru o perioadă variabilă, în funcție de specie.

LUMINA
Plantele lemnoase reacţionează la lumină prin fotosinteză, fototropism şi fotoperiodism.
Fotosinteza este procesul fiziologic de care depinde viaţa pe pământ, prin care plantele transformă
energia soarelui în energie chimică. Fototropismul este mişcarea plantelor în funcţie de lumină. Frunzele
cresc şi sunt orientate prin intermediul peţiolului, astfel încât să intercepteze o cantitate cât mai mare de
lumină. Fotoperiodismul reprezintă reacţia plantelor la întuneric. De acest proces depind câteva dintre
reacţiile plantelor: germinaţia seminţelor, elongarea lăstarilor, dormanţa şi înflorirea la speciile sensibile la
lungimea zilei.
Cantitatea de lumină care ajunge la frunzele unei plante variază cu latitudinea, sezonul, condiţiile
meteorologice. Deşi aceşti factori sunt naturali, iar modificările asupra lor sunt imposibile, în anumite
situaţii regimul de lumină poate fi controlat. De exemplu, cantitatea de lumină scăzută din timpul iernii,
poate fi suplimentată la producerea puieţilor, prin iluminare artificială în sere sau în camere de creştere.
De asemenea, cantitatea de lumină naturală poate fi redusă prin umbrire în zonele unde iluminarea este
puternică datorită latitudinii sau în timpul sezonului de vară. Toate speciile sunt exigente faţă de o anumită
cantitate şi calitate a radiaţiei luminoase. Unele specii se dezvoltă bine numai în plină lumină, altele, din
contră, nu suportă lumina directă, necesitând lumină difuză. Multe specii se pot dezvolta bine atât în plină
lumină cât şi în condiţii de semiumbră manifestând deci o amplitudine ecologică mare faţă de lumină.
După Mănescu (2010) se consideră că există următoarele tipuri de specii, în funcţie de compor-
tamentul faţă de lumină (tabelul 1):
 specii heliofile (exigente faţă de lumină) – sunt cele care cresc şi se dezvoltă corespunzător la
intensităţi mari ale luminii (în plin soare). Umbrirea parţială sau totală a acestor plante, precum şi
cantitatea redusă de lumină datorată semiumbririi de către alte plante determină creşteri reduse, lipsa
înfloririi, iar la unele specii duce la degarnisire, completă sau parţială.
 specii iubitoare de semiumbră şi chiar umbră (heliosciadofile) preferă locaţiile semiumbrite şi
umbrite pentru a creşte şi dezvolta optim. Plasate în plin soare, aceste plante vor avea creşteri puţine şi

4
 Arboricultură I
mici, nu vor înflori, sau florile vor fi mici, decolorate. Unele specii pot suferi arsuri pe frunze, uscarea
frunzişului şi chiar a ramurilor.
 specii care suportă bine umbra, semiumbra dar şi însorirea (adică au plasticitate ecologică
mare) rămân neafectate în ceea ce priveşte dezvoltarea lor, indiferent de cantitatea de lumină pe care o
primesc.
Deci, încadrarea speciilor lemnoase ornamentale în una din grupe sau alta nu este foarte strictă, spe-
ciile de umbră putând creşte şi în condiţii de semiumbră şi uneori chiar în plin soare (de exemplu tisa), iar
unele specii în staţiuni joase preferă semi-umbra iar în staţiuni înalte (altitudine mare) devin specii iubitoare
de lumină (de exemplu molizii).
O altă clasificare (Iliescu, 2003) exemplifică următoarele tipuri de specii, în funcţie de comporta-
mentul faţă de lumină:
 specii heliofile (exigente faţă de lumină), cum sunt: arborele ginkgo, laricele, tuia, arţarul
american, mesteacănul, catalpa, scumpia, sălcioara, glădiţa, hibiscusul, cătina albă, arborele lalea,
platanul, salcâmul japonez, cătina roşie ş.a.
 specii de semiumbră, de exemplu: arţarii, teiul cu frunza mică, ilexul, dracila, ş.a.
 specii care suportă bine umbra, semiumbra dar şi însorirea (adică au plasticitate ecologică mare)
şi anume: bradul, molidul caucazian, tisa, buxusul, fagul, iedera, mahonia ş.a.
Cunoașterea aspectelor legate de adaptabilitatea speciilor dendrologice față de factorul lumină este
deosebit de importantă nu numai pentru pepinieriști, dar și pentru peisagiști. Astfel, e bine de știut faptul că
plantele se dezvoltă mai mult sau mai puțin simetric, atât în funcție de specie cât și în funcție de cantitatea de
lumină primită de la soare.
Tabelul 1.
Cerinţele speciilor lemnoase ornamentale faţă de lumină
(după Iliescu, 2003)
Cerinţe faţă de lumină Specii
Chamaecyparis sp., Pinus sp., Ginkgo biloba, Larix decidua, ş.a.
conifere Cultivarurile tuturor speciilor cu frunziş colorat

Acer saccharinum; Albizia julibrissin; Alnus glutinosa;

Betula pendula; Campsis radicans; Catalpa bignonioides;
Cercis siliquastrum ; Cotinus coggygria; Cytissus sp.
Ridicate Deutzia sp.; Eleagnus sp.; Gleditsia triacanthos;
(specii heliofile) Hibiscus siriacus; Koelreuteria paniculata;
foioase Liriodendron tulipifera; Malus sp.; Paulownia tomentosa;
Platanus hibrida; Pyrus salicifolia; Robinia sp. Sophora
japonica; Sorbus aria; Quercus rubra;
Tilia sp.; Wisteria sinensis ş.a.
Toate varietăţile şi cultivarurile cu frunze colorate
Cephalotaxus harringtonia
conifere Torreya nucifera, ş.a.
Acer palmatum
Scăzute
Euonymus japonicas; Hedera helix;
(specii heliosciadofile)
foioase Hydrangea sp.
Ilex aquifolium; Kerria japonica;
Vinca minor, ş.a.

APA
Activitatea biologică a tuturor organismelor vegetale este condiţionată de prezenţa apei. Componentă
indispensabilă a materiei vii, apa constituie şi principalul mijloc de vehiculare a substanţei nutritive, asi-
gurând desfăşurarea metabolismului, fotosintezei şi transpiraţiei plantelor. Precipitaţiile reprezintă sursa
principală de apă a plantelor, la care se adaugă şi apa din pânza freatică.

5
 Arboricultură I
Cantitatea anuală de precipitaţii diferă de la o regiune la alta, dar chiar și de la un an la altul,
influenţând astfel distribuţia zonală a speciilor lemnoase.
Umiditatea atmosferică intervine în procesul de transpiraţie, jucând un rol important în viaţa plantelor,
alături de temperatura atmosferică. Exigenţele şi adaptările speciilor lemnoase ornamentale la regimul de
umiditate sunt variate, motiv pentru care se pot clasifica astfel:
1. specii hidrofile (exigente faţă de apă) cum ar fi: chiparosul de baltă, aninul negru, frasinul pufos,
sălciile, plopul alb, stejarul de baltă ş.a.
2. specii mezofile (cu exigenţe medii faţă de apă), de exemplu: bradul, laricele, molidul, duglasul, tisa,
castanul porcesc, arborele lalea, pinul negru, ilexul, ş.a.
3. specii submezofile (cu exigenţe modeste faţă de apă) : bradul argintiu, ienupărul comun, molidul
argintiu, paltinul de munte, paltinul de câmp, carpenul, mojdreanul, salcâmul japonez ş.a.
4. specii xerofile (cu exigenţe foarte reduse faţă de apă sau care tolerează solurile uscate) cum sunt: pinul
de pădure, jugastrul, cenuşarul, caragana ş.a.
5. specii eurifile (neexigente sau cu o amplitudine ecologică relativ mare faţă de apă), cum sunt:
mesteacănul, catalpa, salbele, oţetarul, socul, ulmul de câmp ş.a.
În climatul ţării noastre predomină speciile mezofile, care au capacitatea de a-şi regla în anumite limite
consumul de apă.
Este cunoscut faptul că înmulțirea plantelor depinde, în principal, de prezența apei, deoarece:
 germinația semințelor se desfășoară doar în condiții de umiditatea a substratului de germinare,
uneori reușita acestui proces fiind asociată și cu tratamente hidrice (umectarea semințelor) sau hidro-
termice (tratarea cu apă caldă) anterioare semănării;
 înmulțirea prin butași solicită un substrat bine umectat, dar și o umiditate atmosferică cores-
punzătoare;
 înmulțirea prin altoire depinde de factorul apă, mai exact prinderea altoiului depinde menținerea
unui nivel corespunzător al umidității în sol și în aer;
 lucrările de plantare și transplantare a plantelor dendrologice depind în mare măsură de nivelul apei
în sol (pentru a se putea efectua gropile de plantare) iar după plantare sunt obligatorii udări periodice și
menținerea unui nivel ridicat de apă în aer.

VÂNTUL
Intervine activ în procesele biologice prin intensificarea transpiraţiei, modificând concomitent starea
termică a plantelor. Pe lângă efectele favorabile (transportul de mase de aer umed, zvântarea apei în exces,
răcorirea sau încălzirea atmosferei etc.) vântul poate avea şi influenţe negative: vara, pe fond de secetă şi
căldură excesivă accentuează puternic deficitul de apă al plantelor; iarna vântul rece amplifică efectul
gerului şi poate cauza “seceta fiziologică” (foarte periculoasă în cazul răşinoaselor); în anumite cazuri (cum
ar fi vânturi puternice) vântul poate afecta distructiv ramurile arborilor şi chiar trunchiurile (cum este
căderea arborilor de molid).
Pot fi afectate de vânt următoarele specii: salcâmul roşu, salcâmul comun, arţarul american, plopul,
mesteacănul, teiul, frasinul, molidul ş.a.
Cunoaşterea direcţiei şi tăriei vânturilor dominante este importantă pentru alcătuirea şi dispunerea
masivelor şi perdelelor de arbori şi arbuşti în spaţiile verzi, ca şi pentru protejarea culturilor din pepinieră
prin amplasarea de perdele de protecţie. În spaţiile urbane, zonele centrale construite, unde clădirile sunt
numeroase şi înalte, sunt mai ferite de vânt comparativ cu zonele largi pavate sau cu clădiri scunde, aflate de
obicei în zonele rezidenţiale sau la marginea oraşului. Clădirile mari izolate redirecţionează curenţii de aer şi
îi concentrează spre bază şi colţuri. De asemenea, blocurile aliniate de-a lungul unei străzi, formează un
culoar care amplifică viteza vântului şi determină apariţia de curenţi turbionari puternici.

6
 Arboricultură I
De aceea, în aceste cazuri peisagistul trebuie să aleagă cu atenţie speciile care rezistă la astfel de
condiţii de vânt (tab. 2) şi care totodată să aibă capacitatea de a se adapta microclimatului zonei (temperaturi
ridicate datorită pavajelor şi betoanelor, umbrire parţială sau permanentă creată de clădiri, poluare, umiditate
scăzută etc.).
Tabelul 2
Specii lemnoase ornamentale care tolerează vânturile puternice
(după Mănescu, 2010)
Categoria Specia

Acer campestre; Acer pseudoplatanus; Fagus sylvatica; Juglans nigra; Populus alba;
Arbori
Quercus cerris; Ulmus glabra; Larix decidua; Pinus nigra, ș.a.

Caragana arborescens; Cornus sanguinea; Crataegus crus-gali;

Arbuşti și liane
Eleagnus angustifolia; Syringa vulgaris; Tamarix sp.; Wisteria sinensis, ș.a.

RELAŢIILE PLANTELOR LEMNOASE ORNAMENTALE

CU FACTORII EDAFICI
Solul, component principal al mediului de viaţă al plantelor lemnoase (suport de fixare şi sursa de
nutriţie), determină aspecte foarte variate ale relaţiilor ecologice, generate de marea sa diversitate.
ELEMENTELE NUTRITIVE
Macroelementele (N, P, K, S, Ca, Mg, Fe) şi microelementele (Zn, Cu, Mn, Mo, Co, B, Cl, ş.a.)
necesare nutriţiei plantelor sunt puse la dispoziţia plantelor de complexul nutritiv al solului. Rezerva de
substanţe nutritive a solului variază în funcţie de tipul de sol şi substratul litologic, fiind influenţată şi de
regimul apei din sol, de procesele de absorbţie de către plante şi de procesele de descompunere şi
mineralizare a materiei organice moarte. După exigenţele faţă de fertilitatea solului se consideră că există
următoarele tipuri de specii :
1. specii foarte exigente (eutrofe): catalpa, alunul, nucul negru, chiparosul de California, platanul,
paulovnia, salcâmul japonez, glicina ş.a.
2. specii cu exigenţe mijlocii (mezotrofe): brazii, laricele, molizii, tuia, arţarii, carpenul, caprifoiul,
magnoliile ş.a.
3. specii puţin exigente (oligotrofe): ienupărul comun, jneapănul, pinul de pădure, mesteacănul,
salcâmul, scoruşul ş.a.
4. specii cu amplitudine ecologică mare faţă de fertilitatea solului (euritrofe) cum ar fi speciile:
cenuşarul, amorfa, dracila, lemnul câinesc, salcia căprească ş.a.
Unele elemente nutritive au un rol ecologic însemnat în instalarea vegetaţiei lemnoase. De exemplu,
calciul din sol determină reacţii diferite ale plantelor lemnoase. Unele pot fi calcifile (paltinii, cenuşarul,
catalpa, alunul, sâmbovina, fagul, frasinul, nucul, salcâmul japonez ş.a.) iar altele calcifuge (mesteacănul,
castanul bun, salcâmul comun, socul roşu ş.a.). Speciile cal-cifile sunt în acelaşi timp adaptate la
alcalinitatea soluţiei solului, pe când cele calcifuge cresc bine pe soluri moderat acide.
Salinitatea solului excesivă îngreunează aprovizionarea cu apă a plantelor mai puţin adaptate,
determinând «seceta fiziologică». Dintre cationi cel mai nociv este Mg (magneziul) urmat apoi de Na
(sodiu), care sub formă de carbonaţi cauzează o alcalinitate puternică, dăunătoare rădăcinilor plantelor.
Dintre anioni cel mai toxic este ionul Cl (clor). Salinitatea este suportată, între anumite limite, doar de
câteva specii, şi anume: amorfa, cătina roşie, sălcioara, glădiţa, cătina albă, plopul alb, ş.a. (Iliescu, 2003).

REACŢIA SOLUŢIEI SOLULUI (pH)

Reacţia solului (pH-ul sau concentraţia de ioni de hidrogen) influenţează dinamica elementelor
nutritive accesibile, de aceea are o mare importanţă.
7
 Arboricultură I
Aciditatea solului determină, la anumite valori ale pH-ului, efecte defavorabile specifice pentru
nutriţia plantelor (îngreunează absorbţia cationilor bazici, fenomene de toxicitate datorită creşterii con-
centraţiei ionilor de Al şi Mn ş.a.)
Este important să știm că există :
 specii puternic acidofile (pH = 3,8÷5,2): Erica sp., Vaccinium mirtillus (afinul de munte), ş.a.
 specii acidofile (pH = 5÷6,5): molizii, jneapănul, pinul de pădure, mesteacănul, plopul tremurător ş.a.
 specii moderat acidofile (pH = 5,5÷6,5): brazii, ienupărul comun, laricele, paltinul de munte, dracila
japoneză, fagul, hortensia mare, gorunul, salcia albă, ulmul ş.a.
Alcalinitatea solului este tolerată de multe specii lemnoase, în domeniul 7,5÷8 al pH-ului, datorită
prezenţei carbonaţilor. Peste pH 8,5 se consideră alcalinizare excesivă a soluţiei solului care cauzează efecte
toxice puternice asupra plantelor.
ÎNSUŞIRILE FIZICE ALE SOLULUI
Textura solului condiţionează consistenţa, structura regimului de aer, de apă şi de căldură din sol,
accesibilitatea substanţelor nutritive ş.a. Se cunoaşte că cu cât solurile sunt mai bogate în nisip cu atât sunt
mai permeabile, mai puţin coezive, reţin mai puţin apa, sunt mai sărace şi mai expuse levigării. Se consideră
că domeniile de favorabilitate ale texturii solului pentru diferitele specii ornamentale influenţează atât
performanţele biologice ale acestora cât şi răspândirea naturală a acestora.
Astfel, întâlnim:
 specii pentru soluri uşoare: bradul argintiu, jugastrul, amorfa, cornul, cătina albă, molidul argintiu,
jneapănul, plopul negru, salcâmul, sălciile, ş.a.
 specii pentru soluri pietroase (scheletice): pinul de pădure, molidul, mojdreanul, ienupărul,
zâmbrul, ulmul ş.a.
 specii pentru soluri grele (luto-argiloase şi argiloase): aninul negru, castanul porcesc, scumpia,
alunul, gârniţa, cerul, oţetarul ş.a.
Structura solului are, de asemenea, o însemnătate mare în viaţa plantelor deoarece se reflectă în con-
diţiile de consistenţă, umiditate, aeraţie şi nutriţie oferite plantelor (Iliescu, 2003, citat de Sandu, 2009).

RELAŢIILE PLANTELOR LEMNOASE ORNAMENTALE

CU FACTORII GEOMORFOLOGICI
Macrorelieful, reprezentat de munţi, dealuri şi câmpii, determină distribuţia zonală a vegetaţiei
lemnoase prin modificările evidente de climă. Astfel, creşterea altitudinii se reflectă în etajarea verticală a
vegetaţiei lemnoase şi în reducerea progresivă a numărului de specii care compun covorul vegetal natural.
Expoziţia pantei modifică atât regimul de căldură cât şi umiditatea solului, cu efecte directe asupra
structurii vegetaţiei (pe versanţii sudici mai însoriţi se află un număr mai mare de specii şi asociaţii vegetale
heliofite şi xerofite).
Microrelieful natural sau cel creat de om produce anumite condiţii locale specifice şi schimbări ale
condiţiilor de sol. De exemplu pantele expuse la soare, mai uscate şi calde, se recomandă a fi plantate cu
specii xerofite, mai ales în zonele cu deficit de precipitaţii, iar în văile reci şi pe pantele expuse curenţilor
puternici, unde efectele temperaturilor scăzute sunt mai evidente, se va evita plantarea speciilor sensibile la
ger (Iliescu, 2003, citat de Sandu, 2009).

RELAŢIILE PLANTELOR LEMNOASE ORNAMENTALE

CU FACTORII BIOTICI
Factorii biotici se manifestă atât prin acţiunile directe ale plantelor, animalelor şi microorganismelor,
cât şi prin acţiunile indirecte, prin intermediul mediului climatic şi edafic modificat sau prin intermediul
substanţelor chimice produse de anumite plante sau microorganisme.
8
 Arboricultură I
Acţiunile directe se referă la: stânjenirea reciprocă a tulpinilor şi ramurilor arborilor şi arbuştilor
prea apropiaţi; presiunea fizică a rădăcinilor; concreşterea rădăcinilor; susţinerea lianelor de către tulpinile
arborilor şi arbuștilor, ş.a.
Acţiunile indirecte sunt deseori mai importante decât cele directe deoarece influenţează convie-
ţuirea diferitelor specii de arbori şi arbuşti precum şi competiţia între indivizi pentru hrană şi spaţiu.
Alte aspecte privind relaţiile cu factorii biotici se referă la simbiozele dintre plantele lemnoase şi
unele ciuperci din sol (micorizele) unele bacterii (de exemplu bacteriile fixatoare de azot) sau unele acti-
nomicete (Iliescu, 2003, citat de Sandu, 2009).

RELAŢIILE PLANTELOR LEMNOASE ORNAMENTALE

CU FACTORII ANTROPICI
Activitatea umană modifică puternic mediul natural, generând noi condiţii care influenţează vege-
taţia, care interacţionează cu factorii staţionali şi cei biotici, generând noi aspecte ale interacţiunii plantă -
mediu. Urbanizarea şi industrializarea au consecinţe de multe ori nefaste asupra ambientului, cu implicaţii
ecologice atât asupra vegetaţiei cât şi asupra societății umane.
Dintre influenţele majore se enumeră:
 modificarea condiţiilor de climă şi sol;
 poluarea masivă cu noxe a atmosferei, solurilor şi apelor, ş.a.
Dintre speciile rezistente la poluarea urbană se menționează: Abies concolor, Ginkgo biloba,
Pinus mugo, Taxus baccata, Acer campestre, Ailanthus altissima, Platanus hybrida, Buxus sempervirens,
Elaeagnus angustifolia ş.a.
Simptomele datorate poluării aerului pe care le manifestă vegetaţia sunt variabile, depinzând de tipul
poluantului şi specie. Acestea pot fi clasificate ca fiind simptome acute sau cronice.
Leziunile acute implică moartea celulelor şi apar la câteva ore sau zile după expunerea la concentraţii
mari de poluanţi.
Leziunile cronice apar mai încet, în câteva zile sau săptămâni după expunere.
Acest tip de leziune apare de obicei ca răspuns a unei poluări de lungă durată, cu concentraţii mai
mici de poluant. În unele cazuri nu sunt prezente simptome vizibile, dar poluarea determină o scădere în rata
fotosintezei, respiraţia creşte, iar creşterea încetineşte.
Simptomele sunt deseori subtile şi uşor de confundat cu alte probleme ca senescenţa, carenţa în
unele elemente sau diferite stresuri de mediu (Mănescu, 2010).

Bibliografie – Cursul 3 - ARBORICULTURĂ I

1. Mănescu C., 2010 – Arboricultură ornamentală, Editura ASER, București
2. Iliescu, Ana-Felicia, 2003, - Cultura arborilor şi arbuştilor ornamentali, Editura Ceres, Bucureşti
3. Sandu Tatiana, 2009 – Arboricultură ornamentală, Editura ”Ion Ionescu de la Brad”, Iași

Întocmit: Şef lucrări dr. SANDU TATIANA