Factorii de vegetatie

Factorii ecologici favorabili şi limitativi ce inflenţează dezvoltarea culturii pomilor în

ţara noastră sunt: lumina, temperatura, apa, aerul şi solul.

LUMINA ca factor de vegetaţie

Lumina este principala sursă de energie pentru sintetizarea substanţelor organice şi

a celorlalte procese vitale, ce determină fotosinteza şi nutriţia pomilor, fiind condiţia de
bază pentru realizarea unor producţii mari de fructe şi de calitate. Lumina solară poate fi
directă sau difuză iar intensitatea ei este infuenţată de: latitudinea şi longitudinea
geografică, altitudine, relieful şi expoziţia terenului, nebulozitate, direcţia vântului,
proprietăţile suprafeţei solului, direcţia rândurilor faţă de punctele cardinale.

Deosebiri intre specii privind nevoia de lumina:

- cu cerinţe mari: nucul, piersicul, caisul, migdalul, cireşul.
- cu cerinţe medii: părul, mărul, gutuiul, prunul, vişinul.
- cu cerinţe reduse: zmeurul, coacăzul, agrişul, căpşunul.

Insuficienţa luminii sau umbrirea are o influenţă negativă asupra procesului de

diferenţiere a mugurilor de rod, provoacă micşorarea conţinutului de amidon, întârzie
maturarea fructelor şi a lemnului iar fructele obţinute sunt de calitate inferioară.

Excesul de lumină provoacă "arsuri" pe trunchi şi zona bazală a ramurilor de schelet,

frunzele rămân mai mici.
Indicele foliar reprezintă suprafaţa totală a frunzişului unui individ sau a unei culturi,
raportată la unitatea de suprafaţă a terenului ocupat.

Orientarea rândurilor de pomi. În condiţiile din ţara noastră, cea mai eficientă orientare s-a
dovedit a fi cea nord-sudică, urmată de orientări intermediare cum ar fi: NV-SE sau NE-SV.
a) În plantaţiile clasice, formate din pomi cu dimensiuni mari, plantaţi la distanţe mari, se
receptează până la 70% din lumina incidentă. Coroanele fiind mari, globuloase, sunt
iluminate neuniform.
b) În plantaţiile intensive, cu pomi conduşi sub formă aplatizată, lumina este mai bine
interceptată, dacă orientarea rândurilor şi distanţele de plantare sunt corect stabilite,
pentru a preveni umbrirea reciprocă a pomilor de pe rândul vecin
c) În plantaţiile superintensive, pomii au înălţimea mai redusă si nu apare pericolul
umbrei purtate, dacă înălţimea pomilor nu depăşeşte 2 m iar distanţa între rânduri nu
este sub 4 m.
 CĂLDURA ca factor de vegetaţie

Căldura este un factor limitativ, privind arealul de cultură al pomilor şi arbuştilor

fructiferi, rezistenţa speciilor pomicole la temperaturile minime absolute, fiind un criteriu de
zonare.

Aspectul limitativ privind răspândirea speciilor şi soiurilor, se manifestă în principal prin

insuficienţa căldurii acumulate într-un bazin pomicol, prin temperaturile negative extreme
din timpul iernii, precum şi prin îngheţurile şi brumele târzii de primăvară, cât şi prin
temperaturile ridicate din timpul verii.

După cerinţele faţă de temperatură, speciile pomicole cultivate în ţara noastră sunt împărţite
în 4 grupe:

1. Specii pomicole cu cerinţe reduse faţă de căldură: mărul, vişinul, prunul, arbuştii
fructiferi. Aceste specii rezistă bine la gerurile din timpul iernii, sunt mai puţin afectate
de îngheţurile târzii de primăvară şi nu suportă căldurile mari din timpul verii.
2. Specii pomicole cu cerinţe medii faţă de căldură: părul, nucul, castanul, cireşul,
gutuiul. Rezistenţa la ger a acestor specii este bună, dar sunt adesea afectate de
îngheţurile şi brumele târzii, cu excepţia gutuiului.
3. Specii pomicole cu cerinţe mari: caisul, piersicul. Aceste specii pot fi afectate de
îngheţurile şi brumele târzii de primăvară.
4. Specii pomicole cu cerinţe foarte mari: migdalul, smochinul. Aceste specii pot fi
cultivate în zone cu un climat apropiat de cel mediteranean, unde temperaturile
minime din timpul iernii nu coboară sub –14 - -16oC.

Pornirea în vegetaţie primăvara are loc numai după atingerea unei anumite temperaturi medii
zilnice, numită „prag biologic”. La majoritatea speciilor pomicole pragul biologic este de 6 –
8 oC.

Temperaturile excesive, de 35 – 40oC sunt nefavorabile pentru desfăşurarea normală a

funcţiilor vitale, deoarece, determină intensificarea transpiraţiei, ofilirea frunzelor în
perioadele secetoase sau chiar căderea prematură;

Necesarul de frig, ca durată şi ca nivel de temperatură, diferă de la o specie la alta şi

reprezintă perioada de timp cu temperaturi scăzute dar pozitive (0 – 7oC), necesară pentru
desfăşurarea procesului de repaus.

Rezistenţa la ger a speciilor pomicole nu este dată numai de însuşirile ereditare a speciilor şi
soiurilor, dar şi de vârsta pomilor, de fenofaza de vegetaţie, portaltoi, agrotehnica aplicată
 APA ca factor de vegetaţie

Apa constituie un factor fundamental, determinat şi limitativ al mediului natural, fără de

care viaţa pomilor nu este posibilă. Rolul apei constă în reglarea regimului termic al
pomilor prin transpiraţie, asigură circulaţia substanţelor nutritive, menţine presiunea
osmotică a celulelor, facilitează desfăşurarea proceselor biochimice şi activitatea
enzimelor.
Toate bioelementele pomului conţin cantităţi mari de apă: frunzele şi lăstarii 75-85%;
rădăcina 60-85% iar fructele 85-95%.
Pomii îşi asigură necesarul de apă din sol prin absorbţie radiculară (90-95%) şi mai
puţin din atmosferă (5-10%), de unde este preluată în special de frunze.
Consumul de apă al plantelor se exprimă prin coeficientul de transpiraţie, care reprezintă
cantitatea de apă folosită de plantă pentru a produce o unitate de substanţă uscată,
reprezentată de muguri, ramuri, rădăcini, frunze, flori şi fructe.
Pomii maturi consumă 10-12 l de apă pe oră, respectiv 3000-5000 m3/ha anual.
Astfel, fertilizarea cu N şi P intensifică transpiraţia, iar K o diminuează;

În funcţie de cerinţele specifice faţă de apă, pomii şi arbuştii fructiferi se

clasifică în 4 grupe:
1. Specii pomicole cu cerinţe foarte mari: căpşunul şi arbuştii fructiferi. Aceste specii reuşesc în
zonele cu peste 700 mm precipitaţii anual.
2. Specii pomicole cu cerinţe mari: gutuiul, mărul, prunul. Aceste cerinţe sunt realizate în
zonele cu 700 mm precipitaţii anual.
3. Specii pomicole cu cerinţe medii: părul, nucul, cireşul, vişinul. Zonele favorabile pentru
cultura acestor specii sunt cele cu 600 mm precipitaţii anual.
4. Specii pomicole cu cerinţe reduse: piersicul, caisul, migdalul.

Cerinţele cele mai mari faţă de apă se înregistrează la pomi pe parcursul fenofazelor de
creştere activă a lăstarilor şi fructelor.

Excesul de apă din sol este dăunător pomilor, deoarece, prelungeşte perioada de
vegetaţie, întârzie maturarea fructelor şi a lemnului, poate provoca asfixierea parţială sau
totală a sistemului radicular.

Sursa principală de aprovizionare a solului cu apă o constituie precipitaţiile sub formă

de ploaie şi zăpadă, eventual pânza de apă freatică.
Ploile si zapada sunt elemente pozitive in aprovizionarea cu apa a pomilor in timp ce
nebulozitatea şi ceaţa împiedică radiaţia solară să ajungă la pomi, micşorând intensitatea
fotosintezei.
 AERUL ca factor de vegetaţie

Aerul exercită o influenţă mare asupra pomilor prin compoziţia lui, temperatură,
higroscopicitate şi mişcare (vânturile). Oxigenul şi dioxidul de carbon din atmosferă
participă în procesele de asimilaţie clorofiliană şi respiraţie.
O importanţă deosebită o are oxigenul şi în sol, de aceea, trebuie să se execute
lucrări ce favorizează accesul şi circulaţia aerului în sol, altfel plantele suferă. Vânturile
puternice sunt defavorabile pomilor, deoarece, împiedică zborul albinelor, provoacă
căderea fructele, înclină pomii etc.
Atmosfera, devenită în unele zone poluantă, constituie un factor negativ
pentru creşterea şi dezvoltarea în bune condiţii a plantelor în general şi a fructelor în special
inclusiv fumul si praful.

SOLUL ca factor de vegetaţie

Factorii edafici în interdependenţă cu cei climatici, influenţează procesele de creştere şi

fructificare a pomilor, cantitatea şi calitatea producţiei, longevitatea plantaţiei, rezistenţa la
boli. Însuşirile solului exercită o influenţă determinantă, privind susţinerea mecanică,
nutriţia minerală, aprovizionarea cu apă.

Fertilitatea potenţială a unui sol, respectiv potenţialul agroproductiv de care dispune, este
dependent de însuşirile fizico-chimice şi biologice ale solului.

Grosimea stratului de sol. Pomii preferă în general, solurile profunde, dar este obligatorie şi
suficientă adâncimea de cel puţin 1 m;
Volumul edafic util reprezintă volumul de material afânat, cu particule mai mici de 2 mm,
fără elemente de schelet, din profilul de sol, calculat pe o secţiune de 1 m.
Textura solului acţionează în mod direct asupra creşterii şi dezvoltării pomilor, deoarece, de
ea depinde regimul de apă, aer, căldură, fertilitatea solului, precum şi modul de dezvoltare a
sistemului radicular.
Solurile nisipoase (peste 80% nisip) au în general o fertilitate redusă, permeabilitate mare
pentru apă şi aer (pierd uşor apa prin evapotranspiraţie şi infiltraţie), sunt lipsite de structură
şi au un regim termic mai bun decât cele argiloase.
Conţinutul în argilă, component principal al acestor soluri, determină gradul de
favorabilitate pentru creşterea şi dezvoltarea pomilor.
Adâncimea apei freatice constituie un factor limitativ în alegerea terenurilor destinate
plantaţiilor pomicole.
Însuşirile chimice ale solului Conţinutul în humus al solului de 2 – 3 % se consideră optim
pentru creşterea şi fructificarea pomilor.
Conţinutul solului în macroelemente (N, P, K, Ca, Mg) şi microelemente (B, Zn, Fe, Mn, Cu),
reprezintă un indicator valoros pentru stabilirea nivelului optim de fertilizare.
Reacţia solului (pH) are o influenţă deosebită asupra accesibilităţii elementelor nutritive şi
implicit asupra creşterii şi fructificării pomilor. ( 5.5 – 7.5 )
Fenomenul de oboseală a solului apare în cazul replantării unei suprafeţe de teren cu aceeaşi
specie pomicolă, la sâmburoase (îndeosebi la piersic şi cireş), dar şi la măr.