Rezistența plantelor la arșiță

Temperatura, ca unul din cei mai importanţi factori ai mediului,

controlează activitatea organismelor în ontogeneză şi filogeneză.
Dintre toate formele de energie, energiei de căldură îi revine un rol
aparte. De ea depinde tot complexul de reacţii biochimice ale
întregului metabolism organic şi energetic. Numai în anumite limite
de temperatură, la care organismele s-au adaptat în procesul evoluţiei
îndelungate, are loc creşterea şi dezvoltarea lor normală şi, în
general, existența vieţii.
Intensitatea tuturor proceselor fiziologice din organismul
vegetal depinde de temperatură. La o temperatură optimă procesele
fiziologice ating cea mai înaltă intensitate. Întrecând optimul de
temperatură, intensitatea proceselor scade brusc, încetând complet la
o temperatură maximă. Acest fenomen se explică prin predominarea
în plante, începând cu o anumită temperatură, a acelor procese
patologice, care la început inhibă mersul proceselor fiziologice şi
biochimice, iar în cele din urmă provoacă moartea celulelor. Trebuie
de menţionat, că pentru fiecare specie de plante spontane ori cultivate
există un prag termic maxim peste care toate funcţiile fiziologice şi
metabolice în ansamblu sunt dereglate şi blocate. Pe de altă parte, pe
suprafaţa pământului nu există regiuni unde dezvoltarea plantelor
(organismelor) să nu aibă loc din cauza temperaturilor prea înalte.
Factorul principal care limitează viata în aceste regiuni este lip sa
apei. În izvoarele minerale termale bacteriile termofile suportă
temperaturi de 70-80°C. Asemenea temperaturi în condiţii de uscat
organismele le suportă numai în stare de criptobioză. Foarte
rezistente la temperaturi înalte sunt unele alge verzi-albastre. Dintre
plantele superioare cea mai mare rezistenţă la arşiţă au plantele
suculente, care suportă acţiunea arşiţei de 50-60°C. Mai puţin
rezistente sunt mezofitele. Dintre plantele de cultură cea mai mare
rezistenţă la arşiţă o au plantele iubitoare de căldură de provenienţă
sudică (orezul, castraveţii, bostanii, bumbacul, ricinul, mălaiul,

1
sorgul etc.). Reiese, că nu toate plantele au aceeaşi rezistentă la
arşiţă. Chiar unele şi aceleaşi specii de plante puse în diferite condiţii
de mediu vor avea o rezistenţă diferită la arşiţă. Se ştie, că plantele
mai uşor suportă arşiţa uscată, decât cea umedă. La temperatură
înaltă şi umiditate mare a aerului la plante se observă „efectul de
seră“. În aceste condiţii plantele transpiră slab şi ca rezultat se
opăresc. Plantele, care transpiră puternic în condiţii de arşiţă
(Hemixerofite) sunt mai rezistente la temperaturi înalte. Însă de
multe ori transpiraţia intensă, mai ales în cazul secetei, duce la
pierderea unei cantităţi colosale de apă, care, în cele din urmă,
provoacă închiderea ostiolelor, ofilirea plantelor, iar apoi şi pieirea
lor. Aceste fenomene îşi găsesc o explicaţie simplă: cu cât mai intens
transpiră plantele, cu atât mai mult se micşorează temperatura
frunzelor, ceea ce le fereşte de supraîncălzire şi invers, cu micşorarea
intensităţii transpiraţiei temperatura frunzei se apropie de
temperatura aerului.
Supraîncălzirea plantelor dereglează în primul rând regimul de
apă, (chiar în cazul unei bune asigurări cu apă), care se răsfrânge apoi
asupra tuturor laturilor metabolismului organic şi, în special, asupra
fotosintezei şi respiraţiei plantelor. Pe măsura ridicării temperaturii
se măreşte deficitul de apă în frunze, care la început provoacă o
depresie a fotosintezei, iar apoi blocarea completă a ei. Respiraţia,
dimpotrivă, se intensifică la maximum, consumând o cantitate mare
de substanţe organice, depăşind masa de substanţă acumulată în
fotosinteză. Brusc se activează oxidazele terminale, se observă o
oxidare impetuoasă a glucidelor, acidului ascorbic, glutationului,
substanţelor tanante şi altor substanţe, inclusiv şi a proteinelor. La
acţiunea temperaturii înalte are loc separarea oxidării de fosforilare,
şi, ca rezultat, scăderea conţinutului de ATP. V. Altergot (1960)
susţine, că intensificarea respiraţiei, în urma căreia se acumulează
acizi organici, trebuie privită ca o reacţie de apărare faţă de
temperaturile înalte.
În metabolismul azotului se înregistrează reprimarea şi

2
intensificarea descompunerii compuşilor macromoleculari cu
acumulare de compuşi cu greutatea moleculară joasă, dezaminarea
aminoacizilor şi acumularea amoniacului, toxicitatea căruia
dereglează transportul electronilor la oxidarea reversibilă a NAD ·H2
în cele din urmă plantele flămânzesc, iar ca rezultat ele slăbesc, uşor
pot fi atacate de diferite infecţii (boli) şi pier. Plantele, care n-
au pierit, dar s-au soldat cu deteriorări serioase provocate de arşiţă,
formează recolte neînsemnate.
Rezultatul acţiunii arşiţei asupra plantelor în mare măsură
depinde de caracterul şi durata acţiunii ei. Cu cât durata acţiunii
arşiţei este mai lungă, cu atât diversitatea reacţiilor de răspuns a
plantelor este mai mare. Cu scurtarea timpului de acţiune gradul de
diversitate a reacţiilor de răspuns scade. Inf luenţa cu întrerupere a
arşiţei se deosebeşte de cea continuă prin aceea că reacţiile de
refacere (reparaţie) şi posibilitatea de adaptare s unt mai exprimate.
În rezultatul dereglărilor reversibile se observă de obicei efectul de
stimulare ca o reacţie generală a sistemului viu la orice deteriorare
uşoară.
Cea mai esenţială trăsătură a acţiunii temperaturii înalte asupra
plantelor în condiţiile naturale este prezenţa ritmurilor zilnice, posibilitatea
creşterii periodice a lor. Prin aceasta se manifestă capacitatea acţiunii
acestui factor, în comparaţie cu alţi factori nefavorabili.
Ridicarea temperaturii mai sus de optimum, care exercită influenţa
asupra plantelor timp de câteva ore pe zi, se observă foarte des. De aceea
într-o perioadă lungă de timp pe parcursul ontogenezei în prezenţa unui
minimum de umiditate a solului este posibilă o creştere periodică a
plantelor. Caracterul ei, ritmul şi particularităţile biochimice ale
diferenţierii se deosebesc de cele, înregistrate în timpul creşterii continuie,
cu dereglări ritmice a schimbului de substanţe, cu necesitatea reparaţiilor
permanente, mai ales în sistemul de sinteză a proteinelor.
Cercetarea dezvoltării deteriorărilor letale la acţiunea stresului
de temperatură are o însemnătate teoretică generală. A rşiţa

3
influenţează asupra ultrastructurii protoplasmei atât direct, prin
micşorarea gradului de hidratare, scăderea capacităţii de reţinere a
apei, dereglarea funcţiei aparatului ostiolar, cât şi indirect prin
abateri în schimbul de substanţe. Capacitatea de rezistenţă a plantelor
la arşiţă variază în funcţie de vârstă şi etapele morfogenezei. Cea mai
mare sensibilitate la temperaturi înalte se constată în etapa formării
celulelor sexuale. Dimpotrivă, în timpul coacerii boabelor
temperaturile înalte sunt mai degrabă folositoare.
La cartofi temperatura înaltă a solului duce la degenerarea lor,
slăbind şi deprimând tuberculii. La o temperatură de 28-29°C cartofii nu
formează deloc tuberculi. Temperatura normală de formare a tuberculilor
este de 17-19°C.
În problema rezistenţei plantelor la arşiţă prezintă interes
deosebit studiul modificărilor viscozităţii protoplasmei şi capacităţii
de reţinere a apei. Spre exemplu, la cactuşi protoplasma, având o
viscozitate înaltă, suportă temperatura de 62-65°C. Sub influenţa
arşiţei are loc hidroliza polimerilor, în special a proteinelor, produsul
final al căreia este amoniacul. La plantele mai rezistente la stresul
termic se observă o sporire a conţinutului de acizi organici (acid
glutamic), care fixează amoniacul liber. Sub acţiunea temperaturilor
înalte în celulele plantelor se induce sinteza proteinelor de stres
termic.
În practica agricolă pentru mărirea rezistenţei plantelor la arşiţă
se foloseşte procedeul de tratare extraradiculară a plantelor cu soluţie
de 0,05% de săruri de zinc.