Bazele fiziologice ale adaptării plantelor la condițiile nefavorabile

de existență
Fiziologia rezistenței plantelor constituie un compartiment special
al fiziologiei ecologice a plantelor. Fondatorul acestei direcții este
considerat N. Maximov, care a studiat factorii interni, ce condiționează
rezistența organismelor vegetale la factorii nefavorabili ai mediului
extern. N. Maximov (1913, 1916, 1926) în lucrările sale consacrate
rezistenței plantelor a pus accentul pe cercetările referitoare la rezistența
la arșiță, secetă etc., adică pe studierea acelor particularități ale
protoplasmei de care depinde rezistența plantelor la complexul de factori
caracteristici în cazul dat pentru secetă, frig, îngheț și alte tipuri de
rezistență. Aceste lucrări ale lui N. Maximov au constituit o premiză
însemnată în studierea particularităților chimic coloidale și biochimice
ale protoplasmei, iar în ultimul timp a studierii structurii
submicroscopice și stării apei în sistemele vii.
Fiziologia ecologică, spre deosebire de ecologia experimentală,
cercetează procesele ce au loc în plante la toate nivelurile de cunoaştere.
Construcţia şi folosirea fitotroanelor permite reproducerea artificială a
unui şir de fenomene naturale (secetă, arşiţă, temperaturi scăzute, ger
etc.) şi studierea acţiunii lor asupra plantelor în condiţii strict controlate.
Problema principală a studierii fiziologiei rezistenţei o constituie
procesul de adaptare a plantelor la condiţiile nefavorabile ale mediului
extern (cele menţionate sunt valabile pentru toate tipurile de rezistenţă a
plantelor) şi în primul rând elucidarea mecanismului de adaptare. În
această privinţă s-au evidenţiat două puncte de vedere. Unii cercetătorii
consideră, că reacţiile de răspuns ale plantelor la acţiunile factorilor
nefavorabili poartă un caracter nespecific (Sergheev, Lebedev, 1936;
Şahov, 1956). Alţii susţin părerea, că asemenea reacţii (la secetă, îngeheţ
sărăturare etc.) sunt specifice (Henchel, 1946, 1964; Strogonov, 1962;
Satarova, 1978).
B. Strogonov (1962) a indicat, că adaptarea plantelor la diferite
tipuri de sărăturare (clorura şi sulfatul de sodiu) este diferită. El

1
considera, că nu există un proces unic de adaptare la sărăturare şi o
rezistenţă unică faţă de săruri, dar trebuie să distingem rezistenţa
plantelor la cloruri, sulfaţi şi la sodiu. În acest context P. Henchel
menţionează că, sporirea rezistenţei la săruri prin călirea seminţelor
înainte de semănat trebuie efectuată diferenţiat în dependenţă de calitatea
sărăturii solului. Principiul călirii pentru ambele cazuri este unic, dar
caracterul acţiunii este diferit.
Apare întrebarea dacă există ceva comun în toate reacţiile de apărare a
plantelor împotriva factorilor nefavorabili? Răspunsul este pozitiv. Orice
reacţie de adaptare are o natură foarte complicată şi constă din reacţii
nespecifice.
Reacţia specifică decurge monoton, pe când reacţiile nespecifice,
în dependenţă de factorii care acţionează, sunt foarte diferite. Mai bine
zis orice reacţie de apărare adaptivă formează un complex de reacţii
specifice şi nespecifice de apărare. Pentru diagnostic şi sporirea
rezistenţei o însemnătate mai mare o are studierea reacţiilor specifice.
N. Maximov, neîmpărtăşind ideea despre existenţa rezistenţei
fiziologice unice, totuşi considera, că uneori se observă o corelaţie între
diferite tipuri de rezistenţă. Se cunosc cazuri, când intensificarea unui tip
de rezistenţă indirect, facilitează ori împiedică adaptarea plantelor la alt
tip de rezistenţă. Spre exemplu, plantele arboriscente slab rezistente la
secetă suferă de insuficienţa apei şi de regulă, suferă şi de pe urma
temperaturilor scăzute din timpul iernii şi invers. Asemenea
interdependenţă între diferite tipuri de rezistenţă poate fi numită re-
zistenţă îmbinată, care poate fi pozitivă ori negativă. Prezenţa rezistenţei
îmbinate a oferit un bun prilej cercetătorilor de a vorbi despre rezistenţa
fiziologică unică. Spre exemplu, călirea seminţelor la secetă, înainte de
semănat, slăbeşte rezistenţa plantelor faţă de sărăturarea solului cu
cloruri şi întrucâtva măreşte rezistenţa lor la sărăturare cu sulf. În acest
caz se înrăutăţeşte regimul de apă a plantelor şi se micşorează rezistenţa
la arşiţă. Călirea la secetă înainte de semănat măreşte considerabil
rezistenţa la arşiţă şi în aşa fel contribuie la o adaptare mai bună a

2
plantelor la sărăturarea cu sulfuri. În cazul dat se observă o relaţie
pozitivă combinată a plantelor la sărăturare şi arşiţă pe fondul sărăturării
cu sulfaţi şi negativă pe fondul sărăturării cu clorură. De aici poate fi
trasă concluzia, că nu e cazul să vorbim despre o rezistenţă fiziologică
unică.
Noţiunea des folosită de rezistenţă fiziologică îmbinată aruncă
lumină asupra întrebării despre legătura reciprocă dintre reacţiile
specifice şi nespecifice ale plantelor.
Complexul reacţiilor de apărare, care constituie baza adaptării
plantelor la condiţiile nefavorabile, poartă un caracter complicat.
Reacţiile specifice ale acestui complex sporesc rezistenţa, iar reacţiile
nespecifice provoacă fenomene de stimulare ori de frânare a proceselor
fiziologice.
R. Rachitin consideră, că orice stimulare, ca reacţie a organismului
la acţiunea condiţiilor nefavorabile, intensifică procesele fiziologice.
Ocupându-se cu acţiunea stimulatorilor chimici, R. Rachitin ajunge la
concluzia, că în plante substanţele toxice în rezultatul transformărilor
chimice se supun detoxicării. În cazul adaptării plantelor la condiţiile
nefavorabile de existenţă des se observă stimularea proceselor
fiziologice, dar câteodată şi frânarea lor.
De rând cu acţiunea stimulatoare, condiţiile externe nefavorabile
provoacă şi acţiune specifică, reacţii de apărare adaptive.
Deosebirile dintre unele tipuri de rezistenţă ale plantelor sunt
condiţionate de mecanisme de adaptare diferite. Aceste deosebiri se
observă şi în limitele unuia şi aceluiaşi tip de rezistenţă.
Dintre reacţiile nespecifice, observate la călirea faţă de
temperaturi scăzute pozitive, trebuie de menţionat creşterea ceva mai
intensă, dar câteodată şi o înflorire şi fructificare mai timpurie. Reacţiile
specifice ale plantelor călite la frig la scăderea temperaturii se manifestă
prin creşterea mult mai înceată a viscozităţii protoplasmei, decât la cele
necălite.

3
 Înţelegerea adaptării plantelor la condiţiile de existenţă modificate
ca un complex de reacţii de apărare specifice şi nespecifice permite de a
pătrunde mai adânc în mecanismele fiziologice şi dă o explicaţie justă a
rezistenţei la secetă, sărăturare, îngheţ, frig etc. Studierea reacţiilor
specifice şi nespecifice ale organismului la factorii nefavorabili ai
mediului extern a arătat, că într-un şir de cazuri este greu de a face o
delimitare strictă între aceste reacţii. În calitate de exemplu poate fi luat
aşa semn ca mărirea conţinutului de acizi nucleici după călirea la secetă
a seminţelor înainte de semănat. La acest semn poate fi alăturată şi
intensificarea activităţii ATP-azei la plantele călite la secetă. Aceste
reacţii poartă un caracter nespecific, deoarece în condiţii normale ele
provoacă o intensificare a metabolismului şi o stimulare a creşterii la
plantele călite. În timpul secetei şi după ea se constată un conţinut mai
mare de acid ribonucleic, care contribuie la ameliorarea sintezei
proteinelor şi la o reparaţie mai rapidă a leziunilor provocate de seceta
atmosferică şi pedologică. Astfel, multe reacţii nespecifice în condicii
normale pentru creşterea plantelor se manifestă prin ridicarea
nespecifică a activităţii vitale, iar în momentul acţiunii condiţiilor
nefavorabile sau după suportarea acţiunilor lor declanşează reacţia de
apărare specifică. În cazul dat aceasta duce la repararea proceselor de
sinteză a proteinelor după întreruperea şi leziunea lor de către seceta
atmosferică ori pedologică.