TEMA Nr.

STAREA DE DORMANŢĂ LA PLANTE

Unităţi de învăţare:
- mecanismul fiziologic al repausului vegetativ.
- repausul vegetativ al plantei întregi.
- repausul mugural al organelor subterane şi al materialului săditor floricol.
- repausul seminal.
Obiectivele temei
- importanţa înţelegerii că plantele ce cresc în zonelor cu alternanţă de sezoane sunt
adaptate să traverseze perioadele nefavorabile în stare de repaus sau dormanţă.
- cunoaşterea mecanismului de realizare a dormanţei permite dirijarea stării de rapaus
vegetativ, în funcţie de necesităţi, în sensul scurtării sau a prelungirii acesteia.

Timpul alocat temei : 2 ore

Bibliografie recomandată:
1. Burzo, I ş.a. – Bull. Acad. SCi. Agric. Et Forest, vol. 17, 1988, 165-169.
2. Comme, D. – Les vegetaux et le froid. Paris, 1992.
3. Faust, M. ş.a. – Hoprt. Sci. 1991, 26, 887 – 890.
4. Tullberg, E. – Plant .Physiol. 1984, 76, 84 – 87.

Starea de dormanţă se caracterizează prin suprimarea creşterilor vizibile şi prin

diminuarea intensităţii proceselor fiziologice, reprezintă deci o fază a creşterii ritmice a
plantelor.
Starea de dormanţă se poate instala la planta întreagă, aşa cum este cazul speciilor
lemnoase şi a arbuştilor, la unele organe subterane ale plantelor bienale şi perene, care sunt
prevăzute cu muguri (bulbi, tuberculi, rizoni, tuberobulbi), sau la cele prevăzute cu embrioni
(seminţe).
Pentru multe specii de plante dormanţa este obligatorie, pentru a putea trece la o
nouă fază de creştere vegetativă. De asemenea seminţele plantelor, cu unele excepţii, nu pot

194
încolţi dacă nu au parcurs faza de dormanţă, chiar dacă au asigurate condiţiile optime pentru
germinare.
În funcţie de perioada în care se instalează starea de dormanţă, se deosebeşte:
- ectodormanţa sau repausul forţat, este cauzat de condiţiile de mediu nefavorabile
din timpul toamnei, care determină intrarea în repaus înainte de perioada caracteristică.
- endodormanţa sau repausul propriuzis, se caracterizează prin instalare în perioada
caracteristică, fiind determinat de factorii interni. Endodormanţa nu poate fi întreruptă prin
modificarea factorilor ambianţi
- ecodormanţa sau repausul secundar este determinat de acţiunea factorilor
nefavorabili din mediul ambiant şi se produce după ce plantele au intrat în vegetaţie.

8.1. Mecanismul fiziologic al stării de dormanţă

Concepţia clasică privind mecanismul de inducere a stării de dormanţă, susţine rolul

prioritar al hormonilor. În anul 1968, Milborrow a descoperit acidul abscisic în seminţe, iar în
perioada care a urmat, numeroşi cercetători au studiat efectul acestui hormon vegetal în
inducerea stării de dormanţă la plante.
Acidul abscisic se acumulează în ţesuturile plantelor din zonele temperate expuse la
fotoperioade scurte şi la temperaturi coborâte. Pe măsură ce creşte durata perioadei de
expunere la temperaturi coborâte, conţinutul în acid abscisic scade. Astfel, conţinutul în acid
abscisic al seminţelor provenite de la pomii fructiferi, scade ajungând la zero, după 3
săptămâni de expunere la temperatura de 3 0C.
Acţiune sinergică cu acest hormon au şi unele substanţe fenolice ca: acidul ferulic,
acidul vanilinic, acidul p-cumaric, cumarinele şi etilena.
Expunerea la temperaturi coborâte a ţesuturilor, stimulează procesul de sinteză a
auxinelor, giberelinelor şi citochininelor, favorizând ieşirea din starea de dormanţă. Influenţa
hormonilor se manifestă atât în urma acţiunii lor individuale, cât şi prin modificarea raportului
dintre hormonii stimulatori şi cei inhibitori de creştere.
Şcoala franceză de fiziologie consideră că starea de dormanţă este reglată genetic.
Astfel, s-a constatat că la Secale cereale, soiul Petkus, dormanţa este controlată de o genă, iar
la Triticum şi Hordeum (tetraploid) sunt implicate cel puţin două gene. Dormanţa mugurilor la
pomii fructiferi este controlată de mai multe gene, cu excepţia alunului la care s-a identificat o

195
singură genă care controlează acest proces. În cazul plantelor ierboase, s-a constatat existenţa
mai multor gene care controlează procesul de dormanţă.
Controlul genetic al stării de dormanţă este complex şi constă în prelucrarea
semnalelor din mediul ambiant, din transformări moleculare şi modificări celulare care
determină în final transformări fiziologice. În prima etapă factorii ambianţi determină
expresia genelor repausului, care induc formarea unui ARNm ce codifică biosinteza protein-
enzimelor implicate în sinteza acidului abscisic, care inhibă procesele de creştere. Aceste
procese pot decurge conform schemei:

Factori de mediu
Diferenţă mare de
temperatură între Receptori Mecanism de Nucleu ARNm Enzime
Acid
zi şi noapte transmitere Expresia specifice
abscisic
Fotoperioade scurte genelor
Secetă dormanţei

În cea de a doua etapă au loc modificări morfologice şi fiziologice, corelate cu

diminuarea intensităţii tuturor reacţiilor metabolice din ţesuturile care intra în dormanţă.

8. 2. Dormanţa plantei întregi

Starea de dormanţă se instalează la toate organele perene ale plantelor lemnoase:

rădăcini, tulpini şi muguri. Intrarea în dormanţă nu se realizează concomitent în toate aceste
organe. Astfel, dormanţa se instalează mai întâi în muguri, apoi în trunchi şi ramuri şi în final
în rădăcină.
Factorii principali care determină instalarea stării de dormanţă la plantele bienale şi
perene, sunt reprezentaţi de temperaturile coborâte din timpul nopţii, diferenţele mari de
temperatură dintre zi şi noapte, fotoperioadele scurte şi umiditatea redusă a solului, în
perioada de început a toamnei.
Speciile lemnoase expuse la temperaturi coborâte câteva săptămâni, la începutul
toamnei, au o stare de dormanţă profundă. Intensitatea acestui proces diferă: lăstarii vârstnici

196
ai pomilor au o dormanţă mai profundă, comparativ cu cei tineri, mugurii vegetativi,
comparativ cu cei floriferi şi ţesuturile exterioare, comparativ cu cele interioare.
Intensitatea maximă a acestui proces se manifestă la o săptămână până la o lună,
după căderea frunzelor.
Momentul de intrare în dormanţă la speciile lemnoase este indicat de căderea
frunzelor. Acest proces are influenţe deosebite asupra proceselor fiziologice din plante. Prin
căderea frunzelor se anulează presiunea negativă generată de procesul de transpiraţie, ceea ce
conduce la diminuarea absorbţiei apei din sol şi a ritmului de transport a sevei brute. Blocarea
cu caloză a vaselor liberiene determină scăderea şi mai evidentă a transportului substanţelor
prin plante.
Pierderea apei din ţesuturile organelor perene, determină concentrarea sucului celular
şi apariţia plasmolizei de iarnă. Concentrarea sucului celular este determinată şi de hidroliza
amidonului, depozitat ca substanţă de rezervă în organele perene şi de acumularea glucidelor
solubile rezultate din acest proces .
Concentrarea sucului celular determină creşterea rezistenţei la îngheţ a ţesuturilor
plantelor. Astfel, ţesuturile din specia Acer pseudoplatanus pot îngheţa primăvara, dacă sunt
expuse la temperaturi cuprinse între -1,0 şi -5,0 0C, în timp ce în perioada de dormanţă,
temperatura de îngheţ a ţesuturilor scade la -12,0 … -50,0 0C.
Creşterea concentraţiei sucului celular determină în acelaşi timp şi sporirea
vâscozităţii citoplasmei. Aceasta conduce la scăderea vitezei curenţilor citoplasmatici şi ca
urmare a transporturilor intracelulare, cât şi la reducerea activităţii enzimatice. În corelaţie cu
scăderea activităţii enzimatice şi a temperaturii se constată şi diminuarea intensităţii
procesului de respiraţie.
Din punct de vedere citologic starea de dormanţă se caracterizează prin întreruperea
plasmodesmelor, fapt ce contribuie la blocarea transportului intercelular pe cale simplasmică.
Pe parcursul perioadei de dormanţă are loc modificarea balanţei hormonale,
determinată de scăderea lentă a conţinutului în acid abscisic din ţesuturi şi biosinteza
hormonilor stimulatori de creştere.
Spre sfârşitul iernii, în ţesuturile aflate în starea de dormanţă se observă o
intensificare lentă a proceselor fiziologice şi biochimice, corelată cu ieşirea din repaus. Aceste
modificări sunt şi mai evidente la începutul primăverii, când condiţiile de mediu devin
favorabile pentru desfăşurarea proceselor fiziologice.

197
8.3. Dormanţa mugurală

Mugurii plantelor lemnoase şi a arbuştilor fructiferi, cât şi mugurii unor organe

subterane ca: bulbii, tuberobulbii, tuberculii şi rizomii, intră în starea de dormanţă, în
perioada cu condiţii nefavorabile de mediu. Momentul de intrare în starea de dormanţă a
mugurilor nu coincide cu intrarea în dormanţă a plantei propriu-zise. Astfel, intrarea în
dormanţă a mugurilor se produce în luna iulie pentru Tilia, la sfârşitul lunii august şi începutul
lunii septembrie pentru Malus şi la sfârşitul lunii septembrie pentru Cornus şi Vitis, în timp ce
planta întreagă intră în această stare odată cu căderea frunzelor.
Modificările histologice care au loc în muguri pe parcursul perioadei de iarnă,
variază în funcţie de condiţiile climatice din ţara respectivă. În condiţiile climatice din
România, diferenţierea primordiilor florale este încheiată la intrarea în dormanţă, în luna
februarie având loc doar formarea tetradelor în sacii polinici şi a grăuncioarelor de polen.
Intensitatea maximă a procesului de dormanţă se realizează după 7 – 30 zile de la
căderea frunzelor şi este determinată de acumularea în bracteele mugurilor a acidului abscisic,
care stimulează acest proces.
Durata perioadei de dormanţă este determinată de temperatura la care sunt expuşi
mugurii în această perioadă. În general, temperaturile ridicate prelungesc această perioadă, în
timp ce temperaturile coborâte stimulează ieşirea din dormanţă.
Ieşirea din starea de dormanţă a mugurilor este controlată genetic şi are loc după
acumularea unui număr specific de ore cu temperaturi coborâte. După Richardson ş.a., (1974),
numai temperaturile cuprinse între 2,5 şi 9,1 0C sunt active pentru ieşirea din starea de
dormanţă a mugurilor speciilor pomicole. Pentru aceasta, mugurii trebuie să acumuleze o
sumă specifică de temperaturi active, care variază în funcţie de specie şi soi. În momentul în
care mugurii acumulează această sumă, mugurii ies din starea de endodormanţă, aceasta
având loc la sfârşitul lunii decembrie, începutul lui ianuarie. Cu toate acestea, mugurii nu intră
în vegetaţie (nu are loc dezmuguritul), din cauza temperaturilor scăzute din mediul ambiant,
care îi menţin în starea de ecodormanţă.
Dormanţa mugurilor organelor de rezervă subterane: bulbi, tuberobulbi,
tuberculi, rizomi etc., prezintă unele aspecte specifice.
În cazul tuberculilor de Solanum tuberosum, intensitatea maximă a dormanţei se
realizează cât aceştia sunt fixaţi încă pe plantă. Burton (1982) precizează că în acest caz,
substanţele inhibitoare de creştere se formează în plantă şi sunt translocate în tuberculi,
înainte de recoltare.

198
 Distrugerea plantelor de Solanum tuberosum, prin tăvălugire, determină translocarea
şi acumularea acidului abscisic în tuberculi şi ca urmare o perioadă de dormanţă mai lungă.
Burzo ş.a. (1987) au precizat că intensitatea procesului de respiraţie a tuberculilor are
valoarea minimă la recoltare, când se află în stare de dormanţă (4,5 – 4,7 mg CO2/kg/oră) şi
creşte la 19,2 mg CO2/kg/oră după 297 zile de păstrare la temperatura de 4 0C, când s-a
manifestat intrarea în vegetaţie a acestora.
Bulbii de Allium cepa intră în starea de dormanţă numai după circa 12 – 24 zile de
uscare în aer, perioadă în care intensitatea procesului de respiraţie scade de la 17,3 mg
CO2/kg/oră, la 6,5 mg CO2/kg/oră.
Conţinutul în substanţe inhibitoare din bulbi are valoarea maximă pe durata perioadei
de repaus, iar cel de auxine, gibereline şi citochinine are valoarea minimă .
Pe parcursul perioadei de păstrare la temperaturi coborâte, conţinutul bulbilor în
substanţe inhibitoare scade, iar cantitatea de auxine, gibereline şi citochinine, creşte.
În cazul rădăcinilor de Daucus carota, intensitatea procesului de respiraţie a scăzut
lent, de la 57,0 mg CO2/kg/oră la recoltare, la 9,68 mg CO2/kg/oră, după 87 zile de păstrare la
temperatura de 0 0C (Burzo ş.a., 1988). Acest fapt conduce la concluzia că intrarea în repaus a
rădăcinoaselor se realizează după recoltare, mult mai târziu comparativ cu celelalte specii.
Materialul săditor floricol este reprezentat de unele organe subterane ale plantelor floricole,
care sunt prevăzute cu muguri. Aceste organe sunt următoarele:
- bulbii la: Tulipa, Narcissus, Lilium, Amaryllis, Hyacinthus.
- tuberobulbii la: Gladiolus, Freesia.
- rădăcinile tuberizate la: Dahlia.
- rizomii la: Iris.
În etapa de recoltare a materialului săditor floricol, creşterile vegetative sunt foarte
reduse. În cazul bulbilor de Tulipa şi a rizomilor de Iris, s-a constatat că în faza de recoltare
organogeneza este iniţiată în muguri, dar creşterile sunt lente din cauza efectului dominant al
acidului abscisic.
Materialul săditor floricol poate fi clasificat din punctul de vedere al dormanţei, în
modul următor:
- cu perioadă lungă de dormanţă: Gladiolus, Lilium.
- cu perioadă scurtă de dormanţă: Tulipa, Hyacinthus, Narcissus.
- aparent fără dormanţă: Iris.
Expunerea materialului săditor floricol, după recoltare, la temperaturi ridicate,
scurtează perioada de diferenţiere a organelor florale, iar expunerea ulterioară la temperaturi

199
coborâte stimulează creşterea organelor florale. Astfel, în cazul bulbilor de Tulipa,
temperatura de 20 0C stimulează iniţierea şi formarea organelor florale, cea de 5 – 9 0C
stimulează creşterea organelor florale iar temperatura cuprinsă între 16 şi 18 0C stimulează
înflorirea.

8.4. Dormanţa seminală

Seminţele multor specii intră în starea de dormanţă încă în timpul formării lor, acest
repaus primar reprezintând o strategie pentru supravieţuirea în condiţii nefavorabile.
Intensitatea procesului de respiraţie a seminţelor aflate în starea de dormanţă este
mult mai scăzută comparativ cu a celorlalte organe ale plantelor, generând posibilitatea
păstrării acestora o perioadă lungă de timp. Astfel intensitatea procesului de respiraţie a variat
în perioada de dormanţă între 0,017 mg CO2/kg/oră la Triticum, 0,034 mg CO2/kg/oră la Zea
mays şi 0,387 mg CO2/kg/oră la Phaseolus.
Dormanţa seminală este iniţiat spre sfârşitul fazei de creştere a seminţelor, dar există
numeroase excepţii, aşa cum sunt seminţele de Phaseolus care pot germina imediat după
recoltare, sau cele de Zea mays care pot germina pe ştiulete, înainte de recoltare, dacă
condiţiile ambiante sunt favorabile.
În general, încetarea aprovizionării cu apă şi cu substanţe asimilate a seminţelor, cât
şi deshidratarea acestora, generează condiţii de stres care determină represarea genelor
specifice şi blocarea sintezei proteinelor şi a acizilor nucleici.
În tegumentul seminal au fost identificate cumarine şi fenoli, care limitează accesul
oxigenului spre embrion, reducând oxidările celulare şi producerea de energie pentru procesul
de creştere. Aceste substanţe pot fi îndepărtate prin imersia seminţelor în apă.
Substanţele inhibitoare de creştere care induc repausul seminal se găsesc atât în
tegument, cât şi în embrion şi se biosintetizează în perioada ce precede intrarea în repausul
vegetativ.
Acidul abscisic, principala substanţă inhibitoare de creştere a fost identificată în
tegument, cotiledoane şi embrion. Alături de substanţele inhibitoare de creştere, în seminţe au
fost identificate şi cantităţi mici de hormoni stimulatori de creştere:auxină, gibereline şi
citochinine.
După Bewley şi Black (1982), starea de dormanţă seminală poate fi indusă de
embrion şi de tegument.

200
 Dormanţa embrionară se manifestă prin incapacitatea embrionului izolat, de a
germina când este pus în condiţii favorabile. Aceasta se datorează prezenţei acidului abscisic.
Acest tip de dormanţă a fost pus în evidenţă la seminţele de Hordeum spp., Triticum aestivum,
Acer platanoides, Corylus avelana, Fagus sylvatica, Fraxinus excelsior, Malus sylvestris,
Armeniaca vulgaris, Pyrus communis, Rosa spp., etc.
În unele cazuri seminţele nu pot germina şi din cauză că embrionul este rudimentar,
nedezvoltat. De exemplu seminţele de Magnolia au un embrion mic situat în masa
endospermului, iar seminţele de Daucus, Cyclamen şi Primula au un embrion nedezvoltat.
Dormanţa indusă de tegument se datorează în principal structurii acestuia, precum
şi conţinutului în hormoni inhibitori.
Dormanţa indusă de tegument se poate realiza pe mai multe căi:
- prin impermeabilizarea acestuia pentru apă. Multe seminţe ale plantelor din
familiile: Leguminaceae, Canaceae, Gramineae, Liliaceae şi Solanaceae au tegumentul
impermeabil pentru apă.
- la seminţele de Phaseolus lunatus, hilul se închide în condiţii de umiditate
atmosferică ridicată şi se deschide când umiditatea relativă a atmosferei scade.
- impermeabilizarea tegumentului pentru gaze, reprezintă o altă cale de inducere a
repausului. Tegumentul seminal este permeabil pentru gaze, dar hidratarea acestuia determină
scăderea evidentă a permeabilităţii. Permeabilitatea pentru oxigen a tegumentului este mai
redusă şi se datorează prezenţei pe suprafaţa seminţelor a mucilagiilor, aşa cum este cazul la
seminţele de Sinapis arvensis. Alte seminţe consumă oxigenul pe măsură ce acesta penetrează
prin tegumentul seminal, în procesul de oxidare a unor fenoli aşa cum este florizinul, acidul
clorogenic şi acidul p-cumaril-chinic şi ca urmare este disponibil într-o măsură mai mică
pentru procesul de respiraţie.
Impermeabilizarea tegumentului şi fixarea oxigenului, cât şi consumul oxigenului în
procesul de respiraţie şi acumularea dioxidului de carbon rezultat modifică compoziţia
gazoasă internă şi stimulează intrarea în starea de dormanţă a seminţelor.
- Acumularea substanţelor inhibitoare în celulele tegumentului, constituie o altă cale
de inducere a repausului seminal. În tegumentul seminal au fost identificate numeroase
substanţe inhibitoare ca: acid abscisic, cumarine, acizi fenolici, catechine, cât şi inhibitori cu
compoziţia încă necunoscută.
Spălarea cu apă a seminţelor, antrenează unele substanţe inhibitoare diminuând
conţinutul acestora din tegument, ceea ce favorizează ieşirea lor din starea de dormanţă.

201
 -Tegumentul seminal reprezintă în acelaşi timp un receptor pentru radiaţiile
luminoase, datorită prezenţei fitocromului. Radiaţiile luminoase roşii şi roşu îndepărtat,
stimulează formarea fitocromului inactiv şi respectiv al celui activ, determinând realizarea
unui raport specific între aceste două forme de fitocromi, raport ce stimulează întreruperea
dormanţei la seminţele fotoblastice (ex. Lactuca sativa).
- Conţinutul în apă al seminţelor este un factor decisiv în ieşirea din starea de
dormanţă a seminţelor. Între conţinutul în apă şi intensitatea proceselor metabolice există o
strânsă interdependenţă, aşa după cum rezultă datele obţinute de Burton (1982), prezentate în
tabelul 8.1.

Tabelul 8.1. Intensitatea procesului de respiraţie a seminţelor de cereale, funcţie

de conţinutul în apă mg CO2/kg/oră
Genul sau Umiditatea seminţelor %
specia 11 13 15 17
Avena 4 7 50 275
Hordeum 4 15 75 580
Oryza 7 18 85 570
Secale 4 11 43 175
Sorghum 19 33 125 520
Triticum 7 18 43 380
Zea mays 26 54 165 760

Prin creşterea umidităţii seminţelor de cereale de la 11 %, la 17 %, se determină

intensificarea procesului de respiraţie de 45,9 ori. Hidratarea seminţelor contribuie şi la
intensificarea activităţii enzimatice. Astfel Bewley şi Black (1982), au constatat că seminţele
care conţin 15 – 18 % apă, au enzimele ciclului pentozofosfat şi glucozofosfat dehidrogenaza
active. De asemenea în aceste seminţe au fost puse în evidenţă procese de decarboxilare şi de
transaminare.

202
 TEST DE EVALUARE

1. Să se definească starea de dormanţă (repaus) a plantei.

Răspuns:

Starea de dormanţă a plantelor se caracterizează prin suprimarea creşterilor vizibile,

prin diminuarea intensităţii proceselor fiziologice.

2. Care este mecanismul de inducere a dormanţei?

Răspuns:
În prima etapă a mecanismului factorii ambianţi determină expresia genelor
repausului, ce codifică biosinteza enzimelor implicate în sinteza acidului abscisic.
În cea de a doua etapă au loc modificări morfologice şi fiziologice, corelate cu
diminuarea intensităţii tuturor reacţiilor metabolice din ţesuturile care intra în dormanţă.

3. Care este momentul iniţial al inducerii dormanţei plantei întregi?

Răspuns:
Momentul intrării în dormanţă la speciile lemnoase este dat de căderea frunzelor, ceea ce
implică modificarea intensităţii proceselor fiziologice din plante.

4. Caracterizaţi dormanţa seminală.

Răspuns:
Starea de dormanţă seminală poate fi indusă de embrion şi de tegument ce conţin substanţe
inhibitoare de creştere.
Dormanţa indusă de tegument se datorează impermeabilităţii acestuia pentru apă şi gaze , şi
prin acumularea substanţelor inhibitoare de creştere.
Dormanţa embrionară se manifestă prin incapacitatea embrionului de a germina.datorită
prezenţei acidului abscisic (hormon ihibitor de creştere).

203
 REZUMATUL TEMEI

Dormanţa se caracterizează prin suprimarea creşterilor vizibile şi prin diminuarea

intensităţii proceselor fiziologice.
Dormanţa reprezintă o fază a creşterii ritmice a plantelor. Pentru multe specii de plante
repausul vegetativ este obligatoriu de a pute trece la o nouă fază de creştere vegetativă. În
funcţie de perioada în care se instalează repausul vegetativ se deosebeşte: ectodormanţa,
endormanţa, ecodormanţa.
În ceea ce priveşte mecanismul de inducere a repausului se susţine rolul hormonilor.
Acidul abscisic se acumulează în ţesuturilee plantelor din zonele temperate, inhibând procesul
de creştere. După Dilley, dormanţa este determinată şi de raportul dinte concentraţia
hormonilor stimulatori şi inhibitori de creştere. Cercetătorii francezi consideră că repausul
vegetativ este reglat genetic, printr-un proces complex, fiind indus de factori de mediu.
Factorii principali care determină instalarea repausului vegetativ sunt reprezentaţi de
temperaturi coborâte din timpul nopţii, diferenţa mare de temperatură dintre zi şi noapte,
fotoperioadele scurte, umiditatea redusă a solului. Momentul intrări în repaus vegetativ la
speciile lemnoase este căderea frunzelor.
Ca urmare se anulează forţa de sucţiune generată de procesul de transpiraţie, vasele
liberiene sunt blocate de caloză reducând transportul substanţelor prin plante. La nivel celular
are loc concentrarea sucului vacuoalar, apariţia plasmolizei de iarnă, se întrerup
plasmodesmele ceea ce împiedică transportul intercelular al substanţelor.
La muguri, momentul intrării în repaus se produce în luna iulie la tei, la sfârşitul lunii
august şi începutul lunii septembrie la măr, sau la sfârşitul lunii septembrie pentru viţa de vie.
În perioada de intrare în repaus vegetativ, în bracteele mugurilor se acumulează acid abscisic,
care stimulează rapausul vegetativ.
Durata perioadei de repaus este determinată de temperaturile la care sunt expuşi
mugurii în această perioadă.
În ceea ce priveşte repausul seminal, acesta este iniţiat spre sfîrşitul fazei de creştere a
seminţelor. După Bewley şi Black există două tipuri de mecanisme care induc repausul
seminal : repausul indus de embrion şi cel indus de tegument.
Cunoaştere mecanismului de realizare a repausului a permis elaborarea unor tehnici de
dirijare a stării de repaus vegetativ.

204