UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRONOMICE

ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE MANAGEMENT ȘI
DEZVOLTARE RURALĂ
SPECIALIZAREA: Inginerie și managementul în
alimentație publică și agrotursim

Botanica, Fiziologie si Microbiologie alimentara

Profesor coordonator: Student:

Prof. Univ. Dr. Dobrescu Aurelia Jianu Iuliana Dorina

București
- 2020 -
UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRONOMICE
ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE MANAGEMENT ȘI
DEZVOLTARE RURALĂ
SPECIALIZAREA: Inginerie și managementul în
alimentație publică și agrotursim

STAREA DE DORMANTA LA PLANTE

Profesor coordonator: Student:

Prof. Univ. Dr. Dobrescu Aurelia Jianu Iuliana Dorina

București
- 2020 –
 Cuprins

Pag

1. INTRODUCERE.…………………...........................................................…. 4
2. MECANISMUL FIZIOLOGIC AL STARII DE DORMANA…...….......…..4
3. STAREA DE DORMANTA A PLANTEI INTREGI.......................................6

3
 Introducere

Starea de dormanta reprezinta o faza a cresterii ritmice a plantelor,specialistii folosind si

termenul de repaus vegetativ.
In dezvoltarea lor ontogenetica, plantele trec printr-o perioada cu activitate fiziologica intensa
si printr-o perioada de viata latenta (repaus).
In climatul temperat, starea de repaus se datoreaza alternarii perioadelor calde cu perioadele
reci.Repaus la plante, reprezinta rezultatul unui proces de adaptare la conditiile nefavorabile de
mediu.
Organele de crestere sunt mai putin rezistente la aceste conditii, in timp ce organele in repaus
prezinta o mare rezistenta, astfel incat incetarea cresterii si intrarea in repaus in sezonul nefavorabil
asigura supravietuirea.
Starea de dormanta se poate instala :
• la planta intreaga, asa cum este cazul speciilor lemnoase si al arbustilor,
• la unele organe subterane ale plantelor bienale si perene, care sunt prevazute cu muguri
(bulbi, tuberculi, rizomi, tuberobulbi),
• la cele prevazute cu embrioni (seminte).
Pentru multe specii de plante starea de dormanta este obligatorie, pentru a putea trece la o noua
faza de crestere vegetativa. De asemenea, unele seminte nu pot incolti daca nu au parcurs faza de
repaus, chiar daca au asigurate conditiile optime pentru germinare.
In functie de perioada in care se instaleaza repausul vegetativ, Lang (1987) deosebeste:
• ectodormanta (repausul fortat) – cauzata de conditiile de mediu nefavorabile din timpul
toamnei, care determina intrarea in repaus inainte de perioada caracteristica
• endodormanta (repausul propriu-zis)
• ecodormanta (repausul secundar) – este determinata de actiunea factorilor nefavorabili din
mediul inconjurator si se produce dupa ce plantele au intrat in vegetatie.

MECANISMUL FIZIOLOGIC AL STARII DE DORMANTA

Conceptia clasica privind mecanismul de inducere a repausului vegetativ sustine rolul prioritar al
hormonilor.
In anul 1968 Milborrow a descoperit acidul abscisic in seminte, iar in perioada care a urmat
numerosi cercetatori au studiat efectul acestui hormon vegetal.
Galston s.a. (1980) au precizat rolul acidului abscisic ca hormon inhibitor de crestere si stimulator
pentru intrarea in repaus vegetativ.
4
 Dupa Karsen si Colab. (1983), acumularea acidului abscisic in embrion este factorul primar care
determina intrarea in repausul seminal.
Martin (1991) considera ca acidul abscisic este un factor secundar in repausul vegetativ al
mugurilor, iar sfarsitul repausului nu este corelat cu continutul in acid abscisic.
Acidul abscisic se acumuleaza in tesuturile plantelor din zonele temperate expuse la fotoperioade
scurte si la temperaturi coborate. Pe masura ce creste durata perioadei de expunere la temperaturi
coborate, continutul de acid abscisic scade. Astfel, continutul in acid abscisic al semintelor provenite
de la pomii fructiferi scade ajungand la zero, dupa 3 saptamini de expunere la temperatura de 30C
(Rudnicki, 1969).
Actiune sinergica cu acest hormon au si unele substante fenolice ca: acidul ferulic, acidul vanilinic,
acidul p-cumaric, cumarinele si etilena (Come, 1983). Expunerea la temperaturi coborate a
tesuturilor stimuleaza procesul de sinteza a auxinelor, giberelinelor si citochininelor, favorizand
iesirea din repausul vegetativ. Acest efect a fost pus in evidenta de Luckwill (1952) la semintele de
Malus stratificate si expuse la temperaturi coborate negative.
Tillberg (1984) a precizat ca auxina nu are un rol regulator in repausul seminal la Rosa, Acer,
Pinus, Zea mays, etc.
Acidul giberelic scade cantitativ la inceputul perioadei de repaus mugural si creste la sfarsitul
acestei perioade.
Gianfanga si Rachmiel (1986) au constatat existenta unui proces de acumulare a giberelinelor in
semintele expuse la temperaturi coborate, iar Hatch si Walker (1969) au precizat ca aplicarea
exogena a giberelinelor poate inlocui necesarul de frig la mugurii de Armeniaca si Persica.
Citochininele stimuleaza cresterea mugurilor si germinarea semintelor. Dupa Davies (1988),
rezultatele difera in functie de specie si cauza ar putea fi viteza diferita de transport a citochininelor
prin seminte spre embrion.
Dupa Dilley (1969), influenta hormonilor se manifesta atat in urma actiunii lor individuale, cat si
prin modificarea raportului dintre hormonii stimulatori si cei inhibitori de crestere. In procesul de
inducere a repausului vegetativ sunt implicate nucleotidele adenilate a caror sinteza este blocata pe
parcursul acestei perioade.
Nucleotidele reprezentate de uridin trifosfat (UTP), citozin trifosfat (CTP) si guanozin (GTP) sunt
indispensabile pentru cresterea mugurilor, constituind forme de transport pentru glucide.
O data cu iesirea din repausul vegetativ, sinteza acestor substante este deblocata (Come, 1992).
Scoala franceza de fiziologie considera ca repausul vegetativ este reglat genetic.
Cercetarile efectuate de Purvis (1939) au precizat ca la Secale cereale, soiul Petkus, repausul este
controlat de o gena, iar la Triticum si Hordeum (tetraploid) sunt implicate cel putin doua gene.
Smith (1951) considera insa ca Hordeum este o singura gena de control a repausului vegetativ. La
specia Arabidopsis thaliana, controlul genetic al repausului mugural este asigurat de 4 gene (Napp-
Zinn, 1969).
Dupa Thompson (1985), repausul mugural al pomilor fructiferi este controlat de mai multe gene,
cu exceptia genului Alnus la care s-a identificat o singura gena care controleaza acest proces.
5
 In cazul plantelor ierboase, Paulez si Perry (1987) au constatat existenta mai multor gene care
controleaza repausul vegetativ.
Dupa Martin (1991), controlul genetic al repausului vegetativ este complex si consta in prelucrarea
semnalelor din mediul inconjurator, din transformari moleculare si modificari celulare care
determina in final transformari fiziologice. In prima etapa factorii ambianti determina expresia
genelor repausului, care induc formarea unui ARN-m ce codifica biosinteza proteinenzimelor
implicate in sinteza acidului abscisic, care inhiba procesele de crestere. Aceste procese pot decurge
conform schemei: Schema Burzo pag. 304
In cea de a doua etapa au loc modoficari morfologice si fiziologice, corelate cu diminuarea
intensitatii tuturor reactiilor metabolice din tesuturile care intra in repaus.

STAREA DE DORMANTA A PLANTEI INTREGI

Starea de dormanta se instaleaza la toate organele perene ale plantelor lemnoase: radacini,
tulpini si muguri.
Intrarea in repaus nu se realizeaza concomitent in toate aceste organe. Astfel, repausul se instaleaza
mai intai in muguri, apoi in trunchi si ramuri si, in final, in radacini (Martin, 1991).
Factorii principali care determina instalarea repausului vegetativ la plantele bienale si perene sunt
reprezentati de temperaturile coborate din timpul noptii, diferentele mari de temperatura dintre zi si
noapte, fotoperioadele scurte si umiditatea redusa a solului, in preioada de inceput a toamnei.
Fuchigami (1997) a constatat ca speciile lemnoase expuse la temperaturi coborate cateva
saptamani, la inceputul toamnei, au un repaus profund.
Intensitatea repausului difera: lastari varstnici ai pomilor au un repaus vegetativ mai profund
comparativ cu cei tineri, mugurii vegetativi comparativ cu cei florali si tesuturile exterioare
comparativ cu cele interioare.

Intensitatea maxima a repausului vegetativ se manifesta la o saptamana pana la o luna, dupa

caderea frunzelor. Momentul de intrare in repaus vegetativ la speciile lemnoase este indicat de
caderea frunzelor. Acest proces are
influente deosebite asupra proceselor fiziologice din plante. Prin caderea frunzelor se anuleaza
presiunea negativa generata de procesul de transpiratie, ceea ce conduce la diminuarea absorbtiei
apei din sol si a ritmului de transport a sevei brute.
Blocarea cu caloza a vaselor liberiene determina scaderea si mai evidenta a transportului
substantelor prin plante. Pierderea apei din tesuturile organelor perene determina concentrarea
sucului celular si aparitia plasmolizei de iarna. Concentrarea sucului celular este determinata si de
hidroliza amidonului, depozitat ca substanta de rezerva in organele perene si de acumularea
glucidelor solubile rezultate din acest proces.
6
 Concentrarea sucului celular determina cresterea rezistentei la inghet a tesuturilor plantelor.
Astfel, tesuturile din Acer pseudoplatanus pot ingheta primavara, daca sunt expuse la temperaturi
cuprinse intre -1,0 si -5,0 0C, in timp ce in perioada de repaus temperatura de inghet a tesuturilor
scade la -12,0 …- 50,00C.
Cresterea concentratiei sucului celular determina in acelasi timp si sporirea vascozitatii citoplasmei.
Aceasta conduce la scaderea vitezei curentilor citoplasmatici si, ca urmare, a transporturilor
intracelulare, cat si la reducerea activitatii enzimatice.
Din punct de vedere citologic, repausul vegetativ se caracterizeaza prin intreruperea
plasmodesmelor (Romberger s.a., 1993), fapt ce contribuie la blocarea transportului intercelular pe
cale simplasmica.
Pe parcursul perioadei de repaus are loc modificarea balantei hormonale, modificare determinata
de scaderea lenta a continutului in acid abscisic din tesuturi si biosinteza hormonilor stimulatori de
crestere. Spre sfarsitul iernii, in tesuturile aflate in repaus vegetativ se observa o intensificare lenta a
proceselor fiziologice si biochimice, corelata cu iesirea din repaus.
Aceste modificari sunt mai evidente la inceputul primaverii, cand conditiile de mediu devin
favorabile pentru desfasurarea proceselor fiziologice.
Durata perioadei de repaus vegetativ variaza in functie de specie.
Primele modificari sunt legate de initierea absorbtiei apei in sol, hidroliza calozei din vasele
liberiene si refacerea plasmodesmelor.
Hidratarea tesuturilor favorizeaza intensificarea activitatii enzimatice a proceselui de respiratie si
ca urmare a producerii de energie biochimica (ATP). Toate aceste modificari stimuleaza procesele de
biosinteza in care sunt implicate enzimele existente in stare inactiva si ARN-m conservat in celulele
aflate in stare de repaus.
Primele reactii biochimice nu necesita biosinteza “de novo” a enzimelor, dar ulterior are loc
intensificarea procesului de translatie si transcriptie si biosinteza “de novo” a enzimelor implicate in
iesirea din repausul vegetativ.
Glucidele de rezerva sunt biodegradate, iar compusii intermediari rezultati sunt utilizati prin
biosinteza substantelor necesare pentru cresterea mugurilor vegetativi si florali, precum si pentru
producerea de energie biochimica in procesele de repiratie.
Formarea frunzelor asigura autonomia fata de substantele de rezerva, trecanduse la nutritia
autotrof fotosintetizanta.