UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE

ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ A
BANATULUI TIMIŞOARA
FACULTATEA DE HORTICULTURĂ
SPECIALIZAREA HORTICULTURĂ
CENTRUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

REFERAT

FIZIOLOGIE VEGETALĂ

CREŞTEREA PLANTELOR

FITOHORMONII: UTILIZAREA ACESTORA ÎN CREŞTEREA ŞI

MULTIPLICAREA SPECIILOR HORTICOLE

Au trecut trei veacuri de când savantul Italian Marcello Marpighi a

presupus existenţa în plante a unei substanţe cu efecte de reglare a creşterii
denumită “material ad radices promovendas”. De atunci s-au adunat numeroase
date experimentale care au conturat, treptat, concepţia hormonală bine
dezvoltată în ştiinţa contemporană.

Studiile ulterioare, efectuate de diferiţi fiziologi şi chimişti, au permis

descoperirea unui mare grup de substanţe bioactive, endogene şi sintetice, care
reglează majoritatea proceselor de creştere, dezvoltare şi metabolism la plante.

Sintetizând cunoştinţele actuale despre aceste substanţe

regulatoare, clasificarea fitohormonilor se poate face în trei grupe, stimulatoare,
retardante şi inhibitoare.

Aceste trei grupe de substanţe nu acţionează separat, ci se

intercondiţionează reciproc, astfel că reacţiile plantelor, în toate fazele de
creştere şi dezvoltare,reprezintă rezultatul unui echilibru între compuşii
stimulatori şi inhibitori.

1
 Substanţe stimulatoare:

- auxine

- gibereline

- citochinine

AUXINE sunt compuşi naturali, fiziologic polivalenţi, care, în doze

extrem de reduse, direct sau indirect, pot efectua atât creşterea cât şi
dezvoltarea plantelor, respectiv formarea organelor vegetative şi generative.

Prezenţa auxinelor naturale în plante lucrările de extragere,

purificare şi identificare chimică au pus în evidenţă prezenţa auxinelor naturale,
în concentraţii extrem de reduse, în diferite organe ale plantelor, acumulându-se
îndeosebi în organele cu creştere activă..

Prin aplicarea metodelor cromatografice s-a constatat prezenţa

auxinelor şi în alte organe, intrând în amestecuri complexe cu rol stimulator sau
inhibitor.

Cantităţi infime de auxine se găsesc în cambiu şi în ţesuturile

parenchimatice.

Biogeneza auxinelor natural. Compusul auxinic natural găsit în

diferite ţesuturi vegetale a fost denumit heteroauxină şi identificată chimic cu
acidul beta-indolilacetic sau acidul indol-3-acetic (AIA), cu formula brută
C10H9O2N.

Acest compus a fost luat ca model pentru elucidarea biogenezei

substanţelor auxinice endogene. Acest precursor care se transformă prin
oxidare pe cale chimică, la un anumit nivel de fertilizare şi indiferent de regimul
de lumină este triptofanul, un aminoacid existent în protoplasma vie.

2
 Compuşii intermediari au fost găsiţi în stare naturală în diferite organe
ale plantelor de porumb, mazăre, bob, lupin, varză. Cel mai important rol revine
acidului β-indolilpiruvic, considerat ca „placa turnantă” a reacţiilor metabolice din
sisnteza auxinelor.

Auxina se sintetizează în frunzele tinere de unde migrează spre

vârfurile de creştere ale tulpinii şi lăstarilor sub formă de proauxină inactivă în
stare legată de proteină.. Ele pot migra şi transversal. Viteza de transport a
auximelor naturale este de 4mm/oră în rădăcini şi 10-12 mm/oră în restul
plantei.

Inactivarea auxinelor. În prezenţa luminii captată de unii

fotoreceptori are loc degradarea auxinelor, ca un proces de oxidare şi trecere
într-o formă oxidată şi inactivă, numită lumii-auxin-lactonă sau lumii-auxon :

Auxine active + O2 + lumină → auxină inactivă + CO2

Datorită proceselor concomitente de biosinteză şi degradare

oxidativă, stocul auxinic dintr-un organ va fi alcătuit din precursori auxinici,
auxine active, auxine vehiculate, auxine degradate şi auxine nedisponibile.

Substanţe stimulatoare sintetice. Aceste substanţe sunt derivaţi ai

indolului, naftalenului, acidului fenoxiacetic, acidului ftalamic şi acizi benzoici
substituiţi. Cei mai activi compuşi sintetici sunt acidul alfa-naftilacetic, beta-
naftoxiacetic, acizii alfa şi beta-fenoxiacetici, acidul indolilbutilic, acidul
indolilproprionic, acidul 2,4 – diclor-fenoxiacetic şi acidzl 2,4,5-
triclorfenoxiacetic.

Relaţia dintre structura chimică şi activitatea biologică. O

moleculă activă de auxină naturală sau sintetică trebuie să aibă:

- un sistem ciclic sub formă de nucleu indolic, naftalenic sau

benzoic;

3
 - minimum o dublă legătură în ciclu;

- o grupare carboxilică laterală;

- minimum un atom de carbon pe catena laterală, între sistemul

ciclic şi gruparea COOH.

Acţiunea fiziologică a auxinelor. Auxinele naturale şi sintetice

exercită diferite acţiuni fiziologice, care declanşează reacţii particulare de
creştere, dezvoltare şi metabolism :

- modificări citologice

- stimularea germinării seminţelor

- efecte asupra înrădăcinării butaşilor, puieţilor şi arborilor la

transplantare

- rolul auxinelor în formarea mugurilor şi înfloririi

- efecte asupra formării şi căderii fructelor

- întârzierea îmbătrânirii ţesuturilor

GIBERELINE – În prezent se cunosc 52 de gibereline, notate cu

GA1-GA52, care au fost identificate prin metode moderne de separare şi
analiză (electroforeză, spectrometrie, cromatografie).

Prezenţa giberelinelor în plante. Locul de sintetizare a

giberelinelor este în embrionii seminţelor în curs de germinare, în frunzele
tinere, mugurii apicali, organe florale, vârfuri de rădăcini. Din aceste zone
circulă în toate ţesuturile prin xilem şi floem, cu o viteză de 5 cm/oră.

Structura chimică a giberelinelor. În structura chimică există un

schelet comun denumit gibban, la care se anexează anumite grupări laterale.

4
Diferenţele dintre cele 52 forme de gibereline constau în numărul şi amplasarea
grupărilor hidroxilice, metilice şi carboxilice laterale şi a radicalului lactonic.

Biogeneza giberelinelor se realizează în frunze, apexul tulpinilor,

organele florale şi în embrionii seminţelor în curs de germinare.

Mecanismul acţiunii giberelinelor- accelerează creşterea

organelor vegetale, prin sporirea conţinutului de auxine din ţesuturi pe două căi:

- stimularea sintezei auxinelor naturale

- frânarea degradării oxidative a auxinelor naturale

Acţiuni fiziologice ale giberelinelor :

- stimularea germinării seminţelor

- stimularea creşterii tulpinii

- creşterea frunzelor

- modificarea dominanţei apicale

- stimularea înfloririi şi fructificării

- modificări în metabolismul plantelor

Aplicaţii practice. Se propune tratarea solului cu gibereline în

vederea stimulării germinării seminţelor de buruieni aflate în repaos şi
distrugerea lor înainte de semănatul plantelor de cultură.

Cu giberelinele se poate stimula creşterea gazonului în perioada de

primăvară şi toamnă, se poate provoca ramificarea unor plante floricole şi
înfloritul mai timpuriu.

5
 CITOCHININELE – declanşează şi stimulează diviziunea celulară
(citochineza).

Compuşi naturali şi sintetici. Compuşii naturali şi sintetici au

capacitatea de a stimula diviziunea celulară în ţesuturile calusului din măduva
tulpinii de tutun.

Bioteste specifice şi purificarea citochininelor.

Prezenţa citochininelor în vasele conducătoare de lemn (xilem)

arată că sinteza acestor compuşi naturali se face în rădăcini, de unde migrează
acropetal spre fructe, frunze şi muguri odată cu curentul de transpiraţie.

Biosinteza citochininelor. Sinteza citochininelor este paralelă cu

biosinteza sterolilor şi a altor substanţe terpenoidice. În aceste procese,
compusul central activ ar fi acidul mevalonic, un precursor pentru catena
laterală dimetilalilică.

Acţiuni fiziologice ale citohininelor

-         stimularea diviziunii celulare;

-         diferenţierea şi formarea organelor la plante;

-         întârzierea îmbătrânirii ţesuturilor

SUBSTANŢE CU ACŢIUNE RETARDANTĂ

Un rol esenţial în metabolismul plantelor, , reducând o anumită

perioadă ritumul proceselor de diviziune şi elongaţie celulară din tulpini, ceea ce
determină o frânare a creşterii în înălţime. Datorită efectului de „întârziere” a
proceselor de creştere, aceste substanţe au primit denumirea de „retardanţi”.

6
 Tipuri de compuşi sintetici au fost înseriaţi sub denumirile de:

-         Compusul I

-         Compusul II

-         Compusul III

-         Compusul IV

-         Compusul V

-         Compusul VI

-         Compusul VII

-         Compusul VIII

-         Compuşi neînseriaţi

Acţiuni fiziologice ale retardanţilor :

-   Modificarea caracterelor anatomomorfologice ale plantelor

frânează procesele de creştere în lungime a tulpinilor şi lăstarilor, mai ales la
nivelul internodurilor, care în momentul tratării se găsesc în faza intensă de
diferenţiere şi alungire. La plantele horticole se scurtează internodurile, se
îngroaşă tulpinile şi este stimulată ramificaţia laterală, se obţin răsaduri
viguroase de bună calitate.

-   Stimularea înfloririi, fructificării şi maturării. Este stimulată

transformarea mugurilor vegetativi, floriferi, este grăbită înflorirea şi se reduce
procentul florilor avortate, asigurând o bună fecundare şi legarea fructelor. În
plantaţiile de pomi se modifică raportul dintre creştere şi producţie, prin
reducerea creşterii în lungime a lăstarilor, mărirea procentului de flori legate,

7
stimularea creşterii fructelor, reducerea căderii premature a frunzelor şi
obţinerea unei recolte de calitate superioară, cu valoare comercială ridicată.

-   Mărirea rezistenţei plantelor la factori nefavorabili – măresc

rezistenţa la temperaturi scăzute, secetă, arşiţă, salinitate, boli şi dăunători,
creşte capacitatea de rezistenţă la ger şi la brumele de primăvară şi toamnă, la
cereale, plante termofile şi arbori şi arbuşti fructiferi.

Aplicarea retardanţilor, îndeosebi a CCC, s-a dovedit eficace în

lupta cu diferite boli şi dăunători animali care infestează diferite culturi agricole
şi horticole.

SUBSTANŢE INHIBITOARE

Cercetările anterioare au demonstrat că activitatea auxinelor

naturale din plante poate fi deseori mascată sau anihilată de anumite substanţe
endogene, cu rol inhibitor. Abia după elaborarea unor tehnici moderne de
extrageri fracţionate, separarea prin cromatografie şi analiză spectrofotometrică
s-a reuşit să se pună în evidenţă prezenţa în ţesuturile plantelor a unor
substanţe care exercită o activitate specifică de inhibare a diferitelor procese
vitale.

TIPURI DE INHIBITORI NATURALI SI EFECTELE LOR

FIZIOLOGICE

Inhibitorul beta. A fost extras din rădăcini şi tulpini, are o structură

chimică necunoscută cu efecte similare blastocolinelor care inhibă germinarea
seminţelor în fruct sau în perioada de latenţă.

Acidul abscisic. Un puternic inhibitor natural găsit în mugurii

dorminzi de paltin, compus inhibitor care provoacă fenomenul de cădere a
fructelor tinere.

AB are formula chimică generală C15H20O4.

8
 Transportul acidului abscisic din zona de sinteză în cea de acţiune
se face prin floem, de unde se extinde în seva xilemului. Circulaţia are loc după
o polaritate distinctă fiind de trei ori mai intensă în sens descendent decât
ascendent.

Florizinul. Este un inhibitor natural din grupa flavonoizilor. Acest

compus rezultă din glicozidarea şi condensarea polifenolilor şi se sintetizează
numai în frunze la lumina de zi scurtă din toamnă sau din primăvară. Floretinul
migrează în muguri, dar aici suferă o nouă glicozidare şi trece în florizin, care
exercită o acţiune pregnantă de inhibare în perioada de repaos mugural din
cursul iernii.

Se consideră că din raportul calitativ şi cantitativ al acestor compuşi,

cu proprietăţi fiziologice diferenţiate, ar rezulta ritmul procesului de creştere a
plantelor în diferite sezoane şi faze de vegetaţie.

Cumarina. Este o lactonă nesaturată, care se sintetizează în

frunze şi se acumulează în diferite ţesuturi vegetale.

Acidul cinamic. Este în plante sub două forme izomerice (cis şi

trans). Se consideră că ar fi un precursor al cumerinei care rezultă dintr-un lanţ
de transformări :

Acid cis-cinamic → acid trans-cinamic→ acid cumaric→cumarină

Scopoletina. Poate fi sub formă liberă sau sub formă glicozidică.

Efecte fiziologice ale inhibitorilor naturali. Acidul absisic are

multiple proprietăţi:

- prezintă o evidentă acţiune antigiberelică, antiauxinică,

antichininică;

- menţine starea de repaos al plantelor;

9
 - reglează creşterea mugurilor şi înflorirea

- favorizează procesul de abscisie (cădere) a fructelor şi frunzelor

- previne încolţirea seminţelor din fruct

- grăbeşte îmbătrânirea ţesuturilor şi descompunerea clorofilei

- măreşte rezistenţa la secetă a plantelor

Flurizinul acţionează ca antimetabolic, întrerupând sinteza acizilor

nucleici şi a proteinelor şi inhibând procesul de respiraţie şi de fosforilare
oxidativă.

Cumarina inhibă încolţirea seminţelor prin efectul de frânare a

diviziunii mitotice celulare şi a creşterii sistemului radicular.

INHIBITORII SINTETICI

Colaborarea dintre chimişti şi fiziologi a permis sintetizarea a

numeroşi compuşi cu rol de inhibare a diferitelor procese metabolice la plante
pentru scopuri legate de cerinţele imediate ale practicilor agricole.

Hidrazida maleică împiedică diviziunea celulară în apexul tulpinii şi

în alte ţesuturi meristematice, determină o reducere a lungimii lăstarilor la pomi
şi mărirea numărului de lăstari florali în anul următor, provoacă întârzierea
înfloririi şi inhibarea formării inflorescenţelor, inhibă încolţirea tuiberculilor de
cartofi şi a bulbilor de ceapă în timpul păstrării în depozite.

Efectele de inhibare se datoresc unei blocări a anumitor sisteme

enzimatice, de reglării metabolismului de hidraţiilor de carbon şi stimulării
activităţii AIA-oxidazei, ceea ce explică proprietăţile de antiauxină.

Actinomicin-D este un puternic inhibitor al metabolismului

nucleinoproteic, oprind creşterea plantelor. Aceste efecte se explică prin

10
blocarea sintezei acidului ribonucleic şi a proteinelor, blocarea activităţii
enzimelor fotosintetice, inhibarea creşterii prin extensie a membranelor celulare,
reducerea forţei de turgescenţă şi a conţinutului de glucide.

Chloramfenicol are un puternic efect antigiberelic manifestat prin

inhibarea sintezei proteinelor solubile, reducerea conţinutului de pigmenţi
foliarim, prin dezorganizarea structurală a cloroplastelor şi inhibarea formării
lamelelor din plastide, diminuare intensităţii proceselor fotosintetice şi a sintezei
glucidelor solubile în membranele celulare, dereglarea proceselor mitotice,
provocând rupturi cromozomale în metafază şi anafază.

Puromicina este un antimetabolic care inactivează unele enzime

implicate în sinteza antocianilor.

BIBLIOGRAFIE

1.C.I. MILICĂ, N.DOROBANŢU - FIZIOLOGIE VEGETALĂ

POLIXENIA NEDELCU Ed. Didactică şi Pedagogică
V.BAIA, T.SUCIU, FLORICA Bucureşti 1982
POPESCU, V.TEŞU, I.MOLEA

11