Factorii endogeni ai

creșterii și dezvoltării
plantelor.
 Cresterea plantelor este controlata de anumite
substante endogene care fac parte din grupa
hormonilor vegetali.
 Hormonii sunt substante endogene, transportabile si
active in cantitati foarte mici care favorizeaza
desfasurarea proceselor metabolice. Ei au fost
descoperiti pentru prima data la animale si denumiti
ca atare de Starling (1906) (hormaein = a stimula).
La plante, existenta hormonilor a fost presupusa inca
din 1675 de catre savantul Malpighi, sub forma unei
substante cu rol in reglarea cresterii pe care a
denumit-o 'materia ad radices promovendas'.
 Cercetarile ulterioare efectuate de savantii Sachs
si Darwin presupun existenta unor substante
endogene cu rol in reglarea cresterii si a miscarilor
de crestere. In 1909 Fitting introduce notiunea de
hormon in fiziologia vegetala. Descoperirea,
identificarea structurii chimice si a modului de
actiune al hormonilor la plante apartine
cercetarilor din ultimile decenii ale secolului al
XX-lea.
 Dupa modul de actiune asupra cresterii, hormonii
vegetali pot fi stimulatori si inhibitori. Cele doua
categorii de hormoni actioneaza competitiv in
dirijarea cresterii, din balanta lor rezultand
controlul acestui proces la plante
Hormonii stimulatori de crestere

 Hormonii stimulatori de crestere se clasifica in auxine, gibereline si

citochinine.
 Auxinele sunt compusi naturali, fiziologic polivalenti, care, in doze
extrem de reduse, direct sau indirect, pot efectua atat cresterea cat si
dezvoltarea plantelor, respectiv formarea organelor vegetative si
generative.
 Primele izolari ale auxinelor din tesuturile vegetale se datoresc
cercetarile concomitente ale lui Went si Holodnii (1928) in coleoptilul de
ovaz (Avena sativa). Went a demonstrat prezenta auxinei in varful
coleoptilului, posibilitatea acesteia de a difuza pe agar-agar si rolul
auxinei in curbarea coleoptilului spre sursa de lumina in miscarea de
crestere numita fototropism. Sursa de auxina este varful coleoptilului, iar
zona de reactie, care provoaca curbarea este subterminala.
Prezenta in plante
  Cercetarile de extragere, purificare si
identificare chimica au pus in evidenta
prezenta auxinelor in diferite organe ale
plantelor, in special cele cu crestere activa:
varfuri ale tulpinii si radacinii, muguri, flori
(polen, ovar), seminte in curs de
germinare. Auxina naturala a fost identificata
chimic cu acidul beta-indolilacetic, cu formula
C10H9O2 notat prescurtat AIA 
 Biosinteza auxinelor porneste de la un precursor care este aminoacidul triptofan. Acesta
se transforma succesiv in triptamina, acid beta-indolilpiruvic, beta-indolilacetaldehida si
acid beta-indolilacetic. Biosinteza este un proces metabolic catalizat de enzime, care are
loc in frunze.
 Din frunze auxinele migreaza in sens ascendent, acropetal, spre varfurile radacinii si
tulpinii, sub forma de protoauxina inactiva, legata de proteine. In zonele de varf are loc
activarea auxinelor, prin desfacerea acestora de substantele proteice. In forma activa,
auxinele circula in plante in sens descendent, bazipetal, spre baza radacinii si a tulpinii,
zona coletului.
 Circulatia auxinelor in planta se face prin tesutul conducator liberian, pe baza diferentei
de potential electric intre varful organelor, cu sarcina electrica - si baza organelor, cu
sarcina electrica +. Auxinele fiind electronegative, circula in planta in sens bazipetal.
 Auxinele pot migra si transversal, in cazul organelor asezate oriyontal (lastari) sau
iluminate lateral (N. Dumitrescu, 1975), ceea ce explica geotropismul radacinilor si
fototropismul tulpinilor.
 Viteza de transport a auxinelor este de 4 mm/ora in radacini si 10-12mm/ora in tulpini.
 Transportul polar al auxinelor in lastarul de mar a fost detectat prin folosirea izotopului
radioactiv H3 in AIA (Kamboi si colab., 1997
 Inactivarea auxinelor. Auxinele sunt degradate in plante sub actiunea luminii printr-un
proces de oxidare, in care auxina activa este transformata in forma inactiva, numita lumi
- auxin lactona.
 Actiuni fiziologice La nivel celular, auxinele controleaza cresterea celulelor. In
concentratii mai scazute, stimuleaza diviziunea, iar in concentratii mai ridicate extensia
celulara.
Mecanismul de actiune al auxinelor in biosintezele
organice cuprinde urmatoarele etape:

 - in plasmalema auxina interactioneaza cu receptorul specific, iar

complexul AIA - receptor activeaza functionarea pompei protonice, de
H+ si stimuleaza procesele de absorbtie a elementelor minerale;
 - in nucleoplasma auxina formeaza complexe proteice ce induc
procesul de transcriptie, iar ARN-m patrunde in citoplasma unde
activeaza biosinteza proteinelor;
 - in citoplasma, auxina interactioneaza cu receptorii localizati in
membranele reticulului endoplasmatic si activeaza biosinteza
fosfolipidelor si altor compusi structurali (Polevoi, 1991
 In etapa extensiei celulare auxinele stimuleaza cresterea in suprafata,
elasticitatea, plasticitatea si permeabilitate membranei, precum si
absorbtia apei si elementelor minerale
Degradarea auxinei sub actiunea luminii controleaza
raportul dintre etapele de extensie si diferentiere
celulara
 ctiunea fiziologica a auxinelor este demonstrata de sporirea continutului acestora in
timpul diferitelor procese de crestere din plante cum sunt germinarea semintelor,
pornirea mugurilor, rizogeneza, morfogeneza tesutului conducator lemnos, cresterea
in lungime si grosime a lastarului, formarea si cresterea fructelor.
 Astfel, in timpul germinatiei semintelor de fasole, concentratia auxinelor creste in
jurul embrionului, ceea ce determina atragerea substantelor cu rol plastic spre
aceasta zona. La tomate, auxinele endogene determina hidroliza substantelor din
endosperm, cresterea embrionului si a plantulei (Milica si colab., 1983). La vita de
vie continutul de auxine din muguri este minim in timpul repausului (Chekol, 1995).
Intreruperea repausului a produs o crestere a continutului de auxine in mugurii de
pin, ceea ce permite reluarea capacitatii de crestere a acestora (Alden, 1971
 Auxinele stimuleaza formarea si cresterea radacinilor. Rizogeneza butasilor de
crizanteme (Tsukamoto si Matsubara, 1968) si a tubero-bulbilor de Freesia a fost
asociata cu cresterea auxinelor in zonele de formare a radacinilor.
 Acidul abscisic este considerat principalul hormon cu actiune inhibitoare
asupra cresterii plantelor. In modul sau de actiune, acidul abscisic
manifesta o activitate competitiva stimulatorilor de crestere, auxine,
gibereline si citochinine.
 In anul 1963 Addicott a descoperit o substanta care accelereaza caderea
sau abscisia fructelor de bumbac, pe care a denumit-o abscisina II.
In 1964, Wareing a descoperit o substanta inhibitoare care induce
repausul sau dormanta mugurilor, pe care a denumit-o dormina. Prin
determinarea compozitiei chimice, aceste substante s-au dovedit identice,
iar in anul 1967 au primit denumirea de acid abscisic (fig. 107).
 Prezenta in plante Acidul abscisic a fost identificat in organele vegetale
la diferite specii, in legatura cu diferite procese fiziologice. Astfel,
continutul de acid abscisic este ridicat in seminte si muguri in timpul
starii de repaus. Acidul abscisic se acumuleaza in plantele anuale in
perioada de imbatranire sau senescenta si determina oprirea cresterii
lastarului la plantele perene. De asemenea, produce caderea frunzelor si
stimuleaza coacerea fructelor. Cercetari recente demonstreaza
participarea acidului abscisic in mecanismele de rezistenta a plantelor la
conditiile de stress (fig. 108
 Acidul abscisic controleaza rezistenta la seceta a
cerealelor. La grau continutul endogen creste pe soluri
uscate (Rugby si colab., 1994), iar la porumb mentine
potentialul de crestere al radacinii la stress hidric
(Sharp si colab., 1992). La grau si porumb, acidul
abscisic endogen mareste rezistenta la seceta prin
reglarea conductantei stomatale (Quarrie si colab.,
1994). La grau, acidul abscisic induce acumularea 4-
aminobutiratului, mecanism implicat in rezistenta la
stress (Reggiani si colab., 1993), iar la porumb
controleaza biosinteza ARN-m si a proteinelor
specifice rezistentei la seceta (Pages si colab., 1993),
precum si acumularea prolinei (Ohier si Sharp, 199