INFLUENȚA HORMONILOR DE

CREȘTERE ASUPRA INDUCERII DE

CALUS

ANUL 2022-2023

1
 CUPRINS

CAPITOLUL 1 FITOHORMONII- GENERALITĂȚI....................................................3

1.1. Definiția fitohormonilor.....................................................................................3

1.2. Etimologia fitohormonilor..................................................................................3

1.3. Scurt istoric despre fitohormoni.........................................................................3

1.4. Structura, sinteza și transportul fitohormonilor..................................................4

1.5. Rolul fiziologic al fitohormonilor......................................................................6

1.6. Clasificarea fitohormonilor................................................................................6

CAPITOLUL 2 AUXINELE.............................................................................................8

2.1. Generalități.............................................................................................................8

2.2. Clasificarea auxinelor.............................................................................................9

CAPITOLUL 3 CITOCHININELE................................................................................14

CAPITOLUL 4 GIBERELINELE..................................................................................17

CAPITOLUL 5 ETENA ŞI ACIDUL 2-CLOROETILFOSFONIC...............................19

CAPITOLUL 6 ACIDUL ABSCISIC ŞI ALŢI INHIBITORI.......................................22

CAPITOLUL 7 ALTE SUBSTANŢE CU EFECT ÎN REGLAREA CREŞTERII, A

MULTIPLICĂRII ŞI A MORFOGENEZEI LA EXPLANTELE CULTIVATE IN VITRO......24

BIBLIOGRAFIE.............................................................................................................26

2
 CAPITOLUL 1 FITOHORMONII- GENERALITĂȚI

1.1. Definiția fitohormonilor

Fitohormonii (regulatori de creștere sau substanțe de creștere), la concentrații scăzute

sau foarte scăzute, influențează (stimulează sau inhibă) creșterea și procesele morfogenetice ale
plantelor sau induc modificări fiziologice în diferite țesuturi și organe ale plantelor și compuși
Hormonii vegetali sunt un grup unic de compuși cu metabolism si proprietati specifice. Singura
sa proprietate universală este că prezinta un compus vegetal natural care poate afecta procesele
fiziologice la concentrații mult sub cele la care nutrienții și vitaminele afectează aceste procese.

1.2. Etimologia fitohormonilor

Termenul „hormon”, care înseamnă acum un mesaj chimic metaforic, a fost folosit
pentru prima dată în medicină cu aproximativ 100 de ani în urmă pentru a însemna un factor de
stimulare. Cuvântul derivă din greacă și înseamnă „a stimula” sau „a mișca”. Astfel, originea
cuvântului în sine nu implică conceptul de transport, iar definiția de mai sus a hormonului
vegetal are mult mai mult de-a face cu sensul grecesc decât sensul real al hormonului așa cum
este folosit în contextul fiziologiei animalelor.

Went și Thimann (1937), în cartea lor Phytohormones, au definit hormonii ca

substanțe care sunt transportate dintr-o parte a corpului în alta. Prima lor utilizare în fiziologia
plantelor derivă din conceptul de hormoni de mamifere. Aceasta include identificarea locurilor
de sinteză, transportul către țesuturile țintă prin fluxul sanguin și reglarea răspunsurilor
fiziologice în țesuturile țintă în funcție de concentrația hormonală.

1.3. Scurt istoric despre fitohormoni

Deși Darwin (1880) a bănuit existența hormonilor vegetali, abia în secolul al XX-lea au
fost demonstrate experimental rolurile lor fiziologice și mecanismele de acțiune și s-a realizat
izolarea, purificarea sau sinteza lor.

Went (1928) a pus în evidenţă prezenţa, în coleoptilul de Avena, a unei substanţe de

3
creştere, cu rol în curbarea fototropică a porţiunii apicale a acestuia.

Kögl și Haagen-Smit (1931) au obținut substanța activă „auxina A”, izolată din urina
umană. Mai târziu, Kögl și colaboratorii săi (1934) au raportat că o substanță mai complexă, pe
care au numit-o „heteroauxină” (sau auxina A și B) a fost izolată tot din urină, un compus găsit
mai târziu a fi acid 3-indolilacetic (acid beta-indolilacetic, pe scurt AIA). Această substanță a
fost sintetizată de Ellinger în 1904, dar proprietățile sale biologice sunt necunoscute.În 1934,
Kögl și Kostermans au izolat AIA din drojdie, iar în 1935, Thimann a extras AIA din
Rhizopus.

În 1938-1939, prin experimente independente (aproximativ simultane) efectuate

folosind culturi de țesuturi in vitro de către Gautheret și Nobecourt, s-au evidențiat acțiunile
fitohormonale (de abatere) ale auxinei.

În 1956, laboratorul în care lucra Skoog s-a izolat un alt compus numit chinetină (6-
furfurilaminopurină) făcut din sperma de heringi. Tot în 1956, în aboratorul lui Stewardului s-a
observat efectele speciale ale laptelui de cocos. Prezența laptelui de cocos în mediu induce
formarea unui număr mare de răsaduri din celule cultivate in vitro. Laptele de cocos este un
produs natural bogat in citokinine naturale.

Giberelinele, acidul abscisic și etilena au fost descoperite aproape simultan în anii 1930.
Efectele lor în cultura de țesuturi nu sunt spectaculoase în comparație cu cele din practicile
agricole.

1.4. Structura, sinteza și transportul fitohormonilor

Din punct de vedere chimic, hormonii vegetali sunt substante moleculare mici, foarte
eterogene, asemanatoare vitaminelor si anumitor hormoni de origine animala. Ca aspect
caracteristic, ele conțin inele (inel indol, inel biciclohexan, inel purinic, inel ionic),
legături etenice și diverse grupe funcționale din moleculă. Sunt substanțe larg răspândite în
natură, prezente în diverse țesuturi și organe ale plantelor superioare, ciuperci, drojdii, alge,
flagelate și multe microorganisme, în stare liberă și legate de proteine (forma inactivă).

Pe lângă fitohormoni (regulatori proprii de creștere ai organismului), există o gamă

largă de substanțe organice cu efecte fiziologice asemănătoare cu cele ale fitohormonilor,
compuși sintetici aparținând familiei fitohormonilor naturali, unii cu miez îngust sau structuri

4
diferite. Deși sunt compuși cu structuri chimice diferite, aceștia au în comun faptul că exercită
efecte similare hormonilor vegetali (imitându-le acțiunea) și la diluții foarte mari afectează
procesele de creștere.

Hormonii vegetali naturali sunt metabolizați intracelular și, prin urmare, au o durată
limitată de acțiune asupra celulelor. Spre deosebire de aceștia, regulatorii sintetici de creștere
sunt metabolizați mai lent. Ca urmare, durata de acțiune este mai lungă și efectul este mai
puternic.

Fitohormonii sunt sintetizați de citoplasma celulelor tinere și se acumulează în special

în regiunile de creștere ale tulpinilor și rădăcinilor, mugurilor, semințelor, polenului, ovarelor și
țesuturilor tinere. (Barnea, 1977)

Hormonii vegetali sunt de obicei transportați și acționează de la distanță, dar pot acționa
și în țesutul în care sunt sintetizați. De exemplu, citochininele sunt transportate de la rădăcini la
frunze, unde lucrează pentru a preveni senescența, în timp ce etilena funcționează în aceleași
țesuturi în care este sintetizată. (Ventou, 2005)

Biosinteza hormonilor vegetali este de obicei localizată în alte organe decât organul
țintă. De la locul de sinteză, este transportat (în formă activă sau inactivă) către țesuturi unde
poate primi semnalul și răspunde la stimulii primiți (concentrațiile active sunt, adesea, mai mici
de 1 μM). (Cachiţă, 1987)

Când sunt translocate la locul de reacție, produc răspunsuri biochimice, fiziologice

și/sau morfologice specifice. Sinteza hormonilor vegetali este localizată în diferite regiuni ale
plantei în funcție de proprietățile acestora. Ele pot rămâne acolo unde sunt (în formă activă sau
inactivă) pentru o perioadă de timp. Alternativ, poate călători în diferite organe ale plantei și se
poate acumula în anumite celule și țesuturi. Faptul că „semnalele” transportate de hormonii
vegetali prezintă un răspuns, imediat sau întârziat, depinde de starea fiziologică a celulelor,
țesuturilor sau organelor receptoare, de stadiul lor de dezvoltare, de tipul și nivelul semnalului,
de interacțiunea lor cu alți hormoni vegetali si de condițiile de mediu.

Celulele implicate în biosinteza hormonilor vegetali, precum și cele care le descifrează

mesajele, trebuie să posede sisteme enzimatice adecvate pentru sinteza sau eliberarea căilor
metabolice pentru a activa pe deplin activitatea fiecărui compartiment biomolecular implicat în
procesele de dezvoltare și creștere.

5
 Amplitudinea răspunsului depinde nu numai de potrivirea condițiilor endogene și de
mediu pentru a primi impulsul hormonal vegetal, ci și de disponibilitatea celulei de a răspunde la
mesajul primit. , abordând tot mai mult procesele de proliferare și creștere celulară. (Cachiţă,
1987)

1.5. Rolul fiziologic al fitohormonilor

Fitohormonii joacă un rol important în procesul de regenerare celulară, de creștere,, în

general, și de morfogeneză, în special la plantele columfite. Hormonii vegetali declanșează
creșterea plantelor prin îmbunătățirea diviziunii celulare și prelungirea celulelor existente.
Mecanismul prin care cresc plantele depinde de tipul de hormon vegetal.

Hormonii vegetali ocupă un rol important în controlul creșterii și dezvoltării plantelor.

Metabolismul furnizează energia și „blocurile de bază” pentru viața plantelor, dar hormonii sunt
cei care reglează rata de creștere a fiecărei părți și integrarea lor pentru a produce forma pe care
o percepem ca plantă. În cele din urmă au o eficiență foarte importantă în procesul de
reproducere. (Davis, 2004)

1.6. Clasificarea fitohormonilor

Fitohormonii se clasifică în trei grupe:

1. Stimulatoare,
2. Retardante,
3. Inhibitoare.

Deoarece aceste trei grupe de substanțe sunt interdependente, răspunsul plantei în toate
etapele de creștere și dezvoltare este rezultatul unui echilibru între stimulenți și inhibitori.

În prima categorie, cea a substanţelor stimulatoare, se încadrează:

1. auxinele,
2. citochininele,
3. giberelinele şi etilena.

6
 Pe baza efectelor de stimulare şi inhibare a proceselor de creştere se sintetizează şi
substanţe cu proprietăţi biologice specifice, implicate în încetinirea proceselor de creştere, fapt
pentru care sunt numite retardanţi. Printre acestea se regăsesc: beta-hidroxietilen hidrazida,
clorura de trimetilamoniu etc.

Printre inhibitorii naturali se menţionează și acidul abscisic, cumarina, florizinul,

scopoletina, , acidul citric, acidul maleic acidul cafeic, unii alcaloizi (chinina, cafeina) etc.

Printre inhibitorii sintetici se menţionează hidrazida maleică, actinomicina D - un

puternic inhibitor al metabolismului nucleoproteic, stopând creşterea plantelor.

Nr. Denumire Rol

Crt.

1 Brasinosteroizii Joacă un rol simulator important în

(izolat din uleiul de rapiță) creșterea țesuturilor vegetale, țn stimularea
producției de etilenă și în creșterea rezistenței la
îngheț și la boli.

2 Poliaminele Acestea sunt implicate în dezvoltarea și

alifatice creșterea fructelor și au o acțiune antagonică față
de etilenă.

3 Acidul jasmonic Are un efect similar cu etilena și acțiuni

asemănătoare acidului abscisic.

4 Acidul salicilic Este implicat în sinteza naturală a

proteinelor cu masă moleculară mică ce oferă
rezistență plantelor la acțiunea agenților infecțioși.

7
 Tabel 1.1. Alte substanţe de maturare şi regulatoare de creşter

CAPITOLUL 2 AUXINELE

2.1. Generalități

Auxinele sunt substanțe naturale multivalente din punct de vedere fiziologic care (la
doze foarte mici) pot influența atât creșterea și dezvoltarea plantelor, cât și formarea organelor
vegetative și reproducătoare. (Vântu 2005).

Figura 2.1. Reprezentarea chimică a fitohormonului auxină

Auxinele au fost primul grup de substanţe hormonale din plante descoperite. În această
categorie intră şi alte substanţe organice, fiind predominanți acizii organici, care au capacitatea
de a realiza curbarea coleoptilului de Avena (la concentraţii <0,001 M), astfel favorizând
creşterea în lungime a celulelor. (Cachiţă 1987).

Acidul 3-indolilacetic a fost primul hormon de creștere sigur descoperit, numit şi

heteroauxină. Acest hormon vegetal este omniprezent în natură și se găsește în toate plantele
superioare și inferioare. Se acumulează de obicei în coleoptil, endosperm, grăuncioarele de polen
şi în ovare. În general, este constituit în cantități mari în vârfurile rădăcinii și tulpinii, în
semințele tinere, dar deseori în țesuturile meristematice, dar este sintetizat de unele ciuperci
simbiote și parazite.

8
 2.2. Clasificarea auxinelor

1. Cu nucleu indolic- acidul 3-indolil-acetic (auxina nativă, AIA), acidul indolil-

propionic (AIP), acidul indolil-butiric (AIB), acidul 3-indolil-piruvic, acidul 3-indolil-acetica.

Figura 2.2. Reprezentarea chimică a auxinelor cu nucleu indolic

2. Cu nucleu naftalenic- acidul alfa-naftilacenic (ANA), acidul beta-naftoxiacetic

(ANOA).

Figura 2.3. Reprezentarea chimică a auxinelor cu nucleu naftalenic

3. Cu nucleu clorfenixiacetic- acidul 2,3-diclorfenoxiacetic (2,4-D), acidul 2,4,5-

triclorfenoxiacetic (2,4,5-T), acidul 2-metil-4-clorfenoxiacetic

9
 Figura 2.4. Reprezentarea chimică a auxinelor cu nucleu clorfenixiacetic

4. Cu nucleu benzoic- acidul 2-metoxi-3.6-diclorbenzoic (dicamba), acizi 2,4,6- sau

2,3,6-triclorbenzoici

Figura 2.5. Reprezentarea chimică a auxinelor cu nucleu benzoic

5. Cu nucleu picolinic- acidul 4-amino-3,5,6-tricloropicolinic (PIC sau picloram).

Figura 2.6. Reprezentarea chimică a auxinelor cu nucleu picolinic

Într-o multitudine de plante s-au remarcat derivaţi ai acidului 3-indolilacetic sau

substanţe înrudite acestuia, care au acţiune fitohormonală, cateva dintre ele, mai importante fiind
aldehida 3-indolilacetică, esterul etilic al acidului indolilacetic, acidul indolilpiruvic,acidul
indolilacetonitrilic, acidul indolilpiruvic.

În paralel cu extracția și izolarea auxinelor naturale au fost sintetizate un număr mare de

substanţe chimice cu o structură asemănătoare cu cea a compuşilor endogeni, influențând
puternic metabolismul plantelor și au diverse aplicații în agricultură și horticultură. Substanțele

10
acestea fiind: acidul 2,4-diclorfenoxiacetic (2,4-D), acidul indolilpropionic, acidul indolilbutiric,
acidul naftilacetic (ANA).

Purificarea, extragerea, şi identificarea chimică a auxinelor au demonstrat prezenţa lor,

în stadiu natural, în concentraţii extrem de scăzute, în diferite organe ale plantelor, precum şi
faptul că ele se acumulează și în organele cu creştere activă, adică în muguri şi frunze tinere,
vârfuri de tulpini şi rădăcini, seminţe imature, antere şi granule de polen, cotiledoane.

Sinteza primară a auxinei admite prezența unui precursor care se modifică prin oxidare:
triptofanul devine treptat în triptamină, iar mai apoi în acid beta-indolilpiruvic. Acidul beta-
indolilpiruvic înfățișează punctul de începere a reacţiilor metabolice din procesul sintezei
auxinelor, această reacție se bazează pe un proces enzimatic specific care necesită o enzimă
specifică la fiecare pas.

Auxinele se sintetizează în frunzele tinere, de unde migrează spre celelalte organe

tinere, aflate în procese intense de creştere, sub formă de precursori inactivi, legaţi de proteine.
În vârfurile vegetative (meristemele apicale), auxinele inactive se desprind de proteine sub
acţiunea unor enzime proteolitice şi devin libere şi active. Sub această formă (activă) circulă
descendent, prin vasele liberiene şi, mai rar, prin ţesuturile parenchimatice adiacente vaselor
conducătoare. (Vântu, 2005).

Circulaţia auxinelor nu se face prin difuziune, ci pe principiul polarităţii, datorită

diferenţei de potenţial electric dintre vârful plantei (cu sarcină electrică negativă) şi baza plantei
(cu sarcină electrică pozitivă). Astfel, auxina (încărcată cu sarcină electrică negativă) circulă bazipetal,
polarizat, spre celulele tinere, dar auxinele pot circula şi transversal, în cazul organelor aşezate
orizontal (lăstari laterali) sau iluminate lateral, ceea ce explică geotropismul rădăcinilor şi
fototropismul tulpinilor.

În prezenţa luminii pe care o captează unii fotoreceptori (riboflavină, beta-caroten), are

loc degradarea auxinelor, ca un proces de oxidare şi trecere într-o formă oxidată şi inactivă,
numită hemiauxin-lactonă sau hemiauxină. Datorită proceselor concomitente de biosinteză şi
degradare oxidativă, stocul auxinic dintr-un organ va fi alcătuit din precursori auxinici, auxine
active şi auxine degradate. (Vântu, 2005).

Acidul 3-indolilacetic se găseşte în plante în stare liberă şi asociat cu proteinele. Acidul

3-indolilacetic asociat cu proteinele este inactiv şi reprezintă o rezervă însemnată pentru plante.
În funcţie de necesităţi, acidul 3-indolilacetic se desprinde pe cale enzimatică de proteina

11
inhibitoare şi devine astfel activ.

În celule, auxina nativă (AIA) este degradată de către AIA-oxidază. În menţinerea sau
decarboxilarea AIA intervin şi peroxidazele, iar în procesele fiziologice legate de auxină se
interpun şi alţi fitohormoni care amplifică sau nu efectele auxinei.

Viteza de degradare, ca şi capacitatea de a acţiona, într-un anumit sens este

dependentă de natura ţesutului supus influenţei unei anumite auxine, rădăcinile fiind mai
receptive la administrarea unor concentraţii mici, iar tulpinile reacţionând la concentraţii ceva mai
ridicate. Între organele aceleiaşi plante, reacţia este diferită, în funcţie de natura, concentraţia şi
combinaţiile dintre variate auxine şi, eventual, dintre auxine şi alţi regulatori de creştere (de
exemplu, în stimularea înrădăcinării butaşilor, uneori se folosesc şi amestecuri de auxine). Acest fapt
este şi mai evident la explantele cultivate in vitro. Diferenţa de reacţie există şi în ceea ce priveşte
receptivitatea selectivă a plantelor faţă de dozele de auxine, între dicotiledonate şi
monocotiledonate, fapt care a permis combaterea buruienilor în lanuri prin aplicarea unor doze
ridicate de auxine, ca erbicide. (Cachiţă, 1987).

În general, decarboxilarea enzimatică a AIA este mai puternică în ţesuturile bătrâne decât
în cele tinere. Dintre auxine, ANA şi 2,4-D sunt mai stabile şi mai puţin supuse degradării
endocelulare, pe când AIA nativ sau exogen este fotooxidabil şi este degradat de către radiaţiile
ionizante, de razele UV, de peroxizi etc.

Auxinele intervin în numeroase procese fiziologice, interacţionează cu alte substanţe

endogene şi, fireşte, cu alţi fitohormoni, în special cu citochininele, giberelinele şi cu etilena.
Auxinele naturale şi cele obţinute prin sinteză au o largă utilizare în agricultură şi horticultură. Ele pot
fi utilizate ca stimulatori pentru înrădăcinarea butaşilor, pentru accelerarea coacerii fructelor,
obţinerea fructelor fără seminţe, inhibarea mugurilor, pentru prevenirea căderii premature a
fructelor etc. În concentraţii mai mari sunt utilizate ca ierbicide în combaterea buruienilor.
(Burnea, 1977).

Auxinele naturale şi sintetice exercită diferite acţiuni fiziologice, care declanşează

reacţii particulare de creştere, dezvoltare şi metabolism.

Tratamentul cu auxine intensifică creşterea prin modificarea volumului celular,

alungirea plasmalemei şi îngroşarea ei, prin depunerea de noi substanţe formative. Totodată sunt
modificate proprietăţile fizice ale membranelor (elasticitate, plasticitate, permeabilitate pentru apă
şi pentru anumiţi ioni), proprietăţile structurale (orientarea microfibrilelor de celuloză) şi

12
proprietăţile chimice (natura proteinelor plasmatice, compoziţia pectinelor). Influenţează
metabolismul, îndeosebi sinteza proteică, prin exercitarea unei influenţe asupra sintezei de ARN
ribosomal.

Auxinele, în concentraţii scăzute, stimulează diviziunea celulară, iar în concentraţie

ridicată stimulează elongaţia celulară. Influenţează sinteza de etilenă, iar etilena la rândul ei
acţionează în stabilirea nivelului de auxină şi în transportarea acesteia prin corpul plantelor.
Exercită o acţiune în mişcările de creştere - tropisme şi sunt implicate în corelaţiile inter- organe
şi, mai ales, în fenomenul de dominanţă apicală, caulinară, exercitat de către mugurele terminal.

Unghiul de curbură al plantelor (coleoptilului) este proporţional cu cantitatea substanţei

de creştere. Ca unitate de măsură se ia „unitatea de ovăz", prin care se înţelege cantitatea de auxină
care, aplicată pe un coleoptil de ovăz, produce o curbură de 10º la o temperatură de 22º C şi la o
umiditate relativă a aerului de 92 %. (Burnea, 1977).

Stimulează germinarea seminţelor, tratamentele cu AIA, 2,4-D şi ANA mărind

capacitatea şi energia germinativă a seminţelor. Unele auxine sintetice (AIA, ANA, 2,4-D)
stimulează formarea rădăcinilor la plante care, în mod normal, se înrădăcinează greu prin butaşi
(Rosa, Clematis, Magnolia). Prin urmare, pentru reuşita butăşirii şi a marcotajului, se recomandă
folosirea acestor substanţe.

În doze mari, auxinele menţin în stare de latenţă mugurii pomilor fructiferi sau pe cei ai
tuberculilor de cartof. În declanşarea înfloririi, un rol activ îl au auxinele endogene existente în
ovar, la baza inflorescenţei şi în pedunculul florii. Polenul conţine, de asemenea, auxine implicate
în creşterea tubului polenic. (Vântu, 2005).

În timpul polenizării şi fecundării are loc biosinteza auxinelor naturale. Creşterea

fructului este stimulată de auxinele sintetizate în seminţe, de unde difuzează în pulpa fructului şi
declanşează extensia celulelor. Pe baza administrării auxinelor exogene este posibilă formarea
fructelor fără polenizare, obţinerea fructelor partenocarpice (fără seminţe), la tomate, struguri,
măr, păr, citrice etc. (Vântu, 2005).

Întârzierea îmbătrânirii ţesuturilor se poate realiza prin tratamente cu auxine, ceea ce

poate fi asociat cu menţinerea unui anumite nivel al proteinelor şi acizilor nucleici. De
asemenea, auxinele inhibă formarea embrionilor în suspensiile de celule.

13
 CAPITOLUL 3 CITOCHININELE

Citochininele constituie un grup de substanţe derivate de la adenină, cu efect în

inducerea diviziunilor celulare. Au fost izolate din laptele de Cocos nucifera şi din diferite
extracte de flori şi fructe. Au fost identificate în numeroase plante superioare şi inferioare, având
o largă răspândire în natură.

La început a fost izolată chinetina (6-furfurilaminopurina) şi a fost experimentată pe

explante din măduvă de tutun, cultivate pe medii aseptice. În lipsa acestei substanţe celulele nu se
divid. În prezenţa chinetinei sau a unei substanţe de tip citochininic (şi mai ales şi în prezenţa
unei auxine), se obţine o multiplicare celulară şi neoformarea de muguraşi şi de tulpiniţe. (Cachiţă,
1987).

Spre deosebire de auxine, citochininele reprezintă un grup de substanţe mai omogen, din
punctul de vedere al constituţiei chimice. În general, citochininele sunt adenine substituite şi
posedă un nucleu purinic. Prin înlocuirea grupării furfurilice a chinetinei cu alte grupe (fenil-
naftil-ciclohexil etc.) se pot obţine substanţe cu activitate asemănătoare chinetinei.

În general, citochininele suportă bine autoclavarea, fiind termostabile.

Prima extragere şi purificare a citochininelor naturale a fost realizată de către L. S.

Letham (1963), care a izolat, din boabe imature de porumb, un compus numit zeatină. În ultimii
ani au fost sintetizaţi peste 50 de compuşi chimici care manifestă proprietăţi similare cu cele ale
citochininelor naturale (benziladenina, 6-benzilaminopurina, gama-azochinetina). Citochininele

14
endogene derivă din degradarea acizilor nucleici, trecând prin faza de nucleotide. (Vântu, 2005).

Metabolismul citochininelor este strâns legat de metabolismul acizilor nucleici, în

special de cel al ARN-ului. La doar trei luni de la sintetizarea chinetinei, s-a sintetizat şi
benziladenina (benzilaminopurina, abreviat BAP sau BA). Din marele număr de derivaţi activi cu
nucleu purinic, în culturile de ţesuturi şi de celule, se folosesc mai frecvent următorii patru: 2-
izopentiladenina (2iP) şi zeatina (Z) ca citochinine naturale şi chinetina (K) şi benziladenina
(BAP) ca citochinine de sinteză. (Cachiţă, 1987).

Citochininele includ substanţe care determină efecte fiziologice legate de reglarea

diviziunii celulare, creşterea celulei prin extensie, diferenţierea şi organogeneza. Prezenţa
citochininelor în vasele de xilem arată că sinteza acestei substanţe se face în rădăcini, de unde
migrează către vârful plantei şi se acumulează în fructe, frunze şi muguri. Migraţia se realizează
concomitent cu curentul care asigură transpiraţia. Totuşi, ele nu circulă polarizat în plantă, în cursul
migraţiei fiind legate de un glucid sau îmbrăcând o formă inactivă.

La culturile in vitro citochininele servesc în menţinerea viabilităţii celulelor, susţinând

capacitatea de supravieţuire a ţesuturilor inoculate, favorizând diferenţierea şi stimulând
multiplicarea celulară. Procesele de morfogeneză în prezenţa citochininelor constau în
caulogeneză, ele impulsionând formarea de muguraşi şi tulpiniţe.

Citochininele stimulează diviziunea celulelor mature, nemeristematice. Ele stimulează

creşterea plantelor, procesele de morfogeneză, biosinteza substanţelor proteice (s-au descoperit
citochinine legate de ARN de transfer), formarea mugurilor şi sunt antagoniste rizogenezei.
Protejează metaboliţii de acţiunea enzimelor hidrolizante, ceea ce conferă citochininelor un rol
important în prevenirea senescenţei.

Ele exercită un efect antagonic auxinelor, anihilând dominanţa apicală a mugurelui

15
terminal (mugurii axilari trataţi cu citochinine intră în creştere activă, în competiţie cu mugurele
terminal, dar, odată cu înlăturarea citochininei, creşterea acestor se micşorează şi se opreşte, ei
reintrând sub incidenţa acţiunii mugurelui apical). Acest fapt are ca efect o puternică ramificare a
tulpinii (cazuri frecvent întâlnite la specii de Centaurea, Crepis).

Stimulează de asemenea germinarea seminţelor plantulelor parazite, întrerup repausul

seminţelor, stimulează formarea şi creşterea frunzelor prin alungirea limbului. Reduc efectul toxic
al unor virusuri şi anulează efectul unor inhibitori ai germinaţiei (cumarina, xantina etc.).
Stimulează dezvoltarea mugurilor, a organelor florale, dezvoltarea ovarelor, induce formarea
fructelor partenocarpice, intensifică transportul asimilatelor şi măreşte rezistenţa plantelor la
temperaturi scăzute sau ridicate, la infecţii cu ciuperci. Prin capacitatea de a stimula sinteza
proteinelor, a pigmenţilor clorofilieni şi a acizilor nucleici, ca şi prin polarizarea circulaţiei
metaboliţilor din ţesuturile adiacente spre cele tratate, citochininele au rol esenţial în întârzierea
îmbătrânirii plantelor.

Citochininele acţionează asupra diviziunii celulei vegetale, eficienţa lor fiind asigurată de
prezenţa auxinei, întrucât auxina favorizează duplicarea ADN, iar chinetina separarea
cromozomilor. Stimularea diviziunii celulare este datorată unor modificări esenţiale în ciclul
mitotic, reducând durata fazei presintetice (G1) din ciclul mitotic, intensificarea procesului de
sintetizare (S) a ADN-ului şi prelungirea perioadelor post-sintetice (G2). (Vântu, 2005).

Deosebit de important este efectul fiziologic combinat al auxinelor şi citochininelor,

alcătuind ceea ce, în tehnica culturilor de ţesuturi şi celule vegetale, poartă denumirea de balanţă
hormonală.

În 1957, Skoog şi Miller au fondat experimental conceptul de control hormonal al

organogenezei. În lucrarea lor, devenită clasică, ei au demonstrat că diferenţierea de rădăcini şi de
tulpini, în cultura de măduvă de tutun, a fost dependentă de raportul dintre auxină/citochinină,
prezent în substratul de cultură. Organogeneza a putut fi reglată prin schimbarea concentraţiei
acestor doi hormoni în mediul de cultură. Astfel, o concentraţie crescută de auxină a promovat
rizogeneza, în timp ce mărirea conţinutului de citochinină a stimulat formarea de tulpiniţe. O
concentraţie egală a celor doi hormoni a impulsionat creşterea calusului. Acest experiment stă la
baza cercetărilor ulterioare, efectuate cu explante cultivate in vitro şi a servit la dirijarea proceselor
de morfogeneză la multe alte tipuri de culturi de ţesuturi şi celule. (Cachiţă, 1987).

16
 CAPITOLUL 4 GIBERELINELE

Giberelinele sunt fitohormoni care derivă de la hidrocarbura tetraciclică numită giban.

Giberelina, principalul reprezentant al acestei clase de compuşi, a fost descoperită în

mediile de cultură ale ciupercii Gibberella fujikuroi şi izolată de către cercetătorii japonezi T. Yabuta
şi T. Hayashi (1935). Giberelinele au fost identificate ulterior în numeroase plante superioare,
ciuperci, bacterii, alge, muşchi, ferigi etc.

Ulterior au fost descoperite peste 50 de gibereline. Dintre acestea, acidul giberelic (GA)
este cea mai activă substanţă de acest tip şi cea mai frecvent utilizată în practică, precum şi în tehnicile
de culturi in vitro. (Cachiţă, 1987).

Din punct de vedere chimic, giberelinele sunt diterpenoide tetraciclice care conţin în
moleculă grupări etilenice, hidroxilice şi carboxilice. Giberelinele au o structură moleculară
asemănătoare acidului giberelinic, care are cea mai mare activitate fitohormonală din acest grup.
(Burnea, 1977). Sunt termolabile şi se sterilizează numai prin filtrare.

17
 S-a reuşit detectarea prezenţei giberelinelor naturale în aproximativ 130 de specii de
plante superioare (100 de specii de dicotiledonate şi 30 de specii de monocotiledonate). Locul de
sinteză a giberelinei este în embrionii seminţelor în curs de germinare, în frunzele tinere, mugurii
apicali. Se cunosc 52 de gibereline, care au fost identificate prin metode moderne de separare şi
analiză (electroforeză, cromatografie). (Vântu, 2005). Ele circulă în plantă prin vasele liberiene.

La culturile in vitro giberelinele se folosesc în mai mică măsură, dar există, totuşi,
recomandări exprese de utilizare a lor în anumite situaţii. De exemplu, ele exercită o anumită acţiune
specifică asupra alungirii meristemelor apicale care, în absenţa GA, prezintă o creştere globulară.
Adaosul de giberelină face ca miniinternodurile meristemelor caulinare să se alungească (de
exemplu, la cultura in vitro a meristemului de cartof) şi servesc la înlăturarea fenomenelor de
nanism.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că giberelinele inhibă dediferenţierea

celulelor, de aceea ele se folosesc în mediile de cultură numai în cazul în care explantul posedă
meristeme în structura sa (de exemplu, la cultura de apex sau de dom meristematic). (Cachiţă,
1987).

Giberelinele au în general o acţiune sinergică cu a auxinelor, iar în unele ţesuturi efectul

lor este identic. Giberelinele nu acţionează asupra rădăcinilor şi au efect mic asupra coleoptilelor,
dar stimulează creşterea tulpinilor şi a frunzelor. Ele acţionează în special asupra sistemelor
enzimatice implicate în procesul de creştere şi mai puţin asupra membranelor celulare. Joacă un
rol important în reglarea nivelului endogen de auxină, fie prin intervenţii directe în procesul de
biosinteză al acesteia, fie inhibând acţiunea AIA-oxidazei.

Exercită un rol complex în suprimarea latenţei instalate în seminţe, muguri sau în

organele de rezervă. Tratamentul cu gibereline poate determina substituirea acţiunii frigului şi a
fotoperioadelor, formarea fructelor partenocarpice, formarea florilor mascule sau femele etc.

18
 CAPITOLUL 5 ETENA ŞI ACIDUL 2-CLOROETILFOSFONIC

Etena a fost recunoscută ca fitohormon în anii '80, deşi încă din anul 1901 Neljubov a
descris la plante efectele fiziologice stimulatoare ale acestei substanţe. Între anii 1917 - 1937 se
întâlnesc referiri bibliografice cu privire la rolul etenei în coacerea fructelor, dar abia în anul
1959 a crescut interesul specialiştilor pentru studierea acestui fitohormon. Fiind o hidrocarbură
nesaturată gazoasă, a fost greu de identificat şi de cuantificat, cu atât mai mult cu cât la plante etena
se produce în cantitate foarte mică (numai fructele în curs de coacere emană cantităţi mai mari de
etilenă). (Cachiţă, 1987).

În culturile de ţesuturi şi celule, etena a fost mai puţin folosită, datorită dificultăţilor
inerente de administrare a ei în concentraţii strict controlabile. Fiind în stare gazoasă, difuzează
uşor din recipientele de cultură şi este imposibil de sterilizat prin autoclavare.

Efectele fiziologice ale etenei sunt multiple, căile metabolice şi acţiunea fiziologică ale
acesteia intersectându-se cu multe alte procese. Astfel, etena exercită un control asupra creşterii
permeabilităţii membranelor, stimulează căderea frunzelor şi a fructelor, deschiderea florilor, induce
senescenţa ţesuturilor şi este implicată în transportul auxinei. Celulele rănite produc etenă în

19
cantitate mai mare decât celulele netraumatizate.

A fost semnalată o creştere substanţială a biosintezei şi a eliberării de etenă sub influenţa

AIA şi a chinetinei prezente în mediul de cultură. Acumularea unei cantităţi maxime de etenă s-a
înregistrat în faza de intensă diviziune a celulelor aflate în cultură. După atingerea pragului
maxim de multiplicare celulară, se instala un fenomen rapid de reprimare a producerii de etenă.

Street (1976) menţiona că într-o suspensie fină celulară de Spinacea oleracea,

producţia de etenă a fost antagonistă cu înverzirea culturii. Tisserat şi Murashige (1977) şi Dunwell
(1979) au raportat producerea unei inhibări a embriogenezei somatice (la morcov, tutun şi citrice)
sub influenţa etenei. (Cachiţă, 1987).

Acidul 2-cloroetilfosfonic (ACEP) este un regulator de creştere deosebit de valoros, cu

aplicaţii practice extinse atât în horticultură (cultura de legume, în floricultură, pomicultură şi
viticultură), cât şi în cultura cerealelor, plantelor tehnice, cartofului, tutunului etc. El are efecte
diverse asupra creşterii plantelor, în funcţie de doza şi momentul aplicării acestuia. Introdus în
mediul de cultură folosit pentru creşterea in vitro a ovulelor de bumbac excizate din capsule
imature, a inhibat creşterea normală a ovulelor, dar a indus o stimulare a formării de calus în lipsa
altor hormoni în mediu. A fost raportată, totuşi, stimularea creşterii explantelor tisulare la Citrus
pe medii cu acid 2-cloroetilfosfonic.

Mattoo şi Lieberman (1977) au sugerat că sinteza de etenă este localizată în complexul

constituit de membrana celulară şi protoplasmă. Ei au observat că protoplaştii de măr izolaţi
produc foarte puţină etenă, în comparaţie cu celulele cultivate în suspensie. Capacitatea de a
sintetiza etenă a fost redobândită în momentul în care protoplaştii au început regenerarea peretelui
celular. (Cachiţă, 1987).

Kevers şi Gaspar (1985) precizau că la plantele vitrificate s-a observat un efect al

etilenei în lignificarea vaselor şi în rigidizarea pereţilor celulelor parenchimatice. Ei au
experimentat cu explante constând din noduri de Dianthus caryophyllus cultivate pe medii
lichide şi solide. (Cachiţă, 1987).

Se presupune că etena joacă un rol major în rândul hormonilor vegetali, având o

importantă contribuţie în controlarea proceselor regenerative, în embriogeneza somatică şi în

20
morfogeneză. Experimentele utilizând explante din solzi de bulbi de Lilium speciosum au
evidenţiat faptul că adăugarea de etenă într-o fază timpurie de cultură a stimulat neoformarea de
plantule în prezenţa ANA. Temperatura ridicată sau rănirea ţesuturilor (care urmau a fi
inoculate) a provocat un efect similar, considerat ca fiind datorat măririi sintezei de etenă,
biogeneză care pare a avea un rol crucial în primele faze ale proceselor de regenerare, la nivelul
explantelor de acest tip. Experimentele realizate pe o suspensie celulară de morcov au semnalat
faptul că putresceina şi arginina blochează biosinteza de etilenă în celule.

S-a observat că formarea de xilem (xilogeneza) în explantul medular de salată (Lactuca

sativa) a crescut pe măsura adăugării la mediile de cultură a precursorilor etenei (acidul 1-
aminociclopropan-1-carboxilic sau ACC) sau a L-metioninei sau chiar a ACEP, generator de
etenă, substanţe ce au ridicat producţia de etenă în recipientele de cultură. Introducerea în mediu a
unor inhibitori ai etenei a condus la o inhibare a formării de xilem şi la o inhibare a producerii de
etenă de către ţesuturile aflate în cultură. Nici L-metionina, nici ACC şi nici etena nu sunt eficiente
în inducerea xilogenezei în absenţa unei auxine şi a unei citochinine. (Cachiţă, 1987).

În general, ACEP stimulează puternic organogeneza la diferite tipuri de inoculi. Natura

proceselor de morfogeneză (rizogeneză sau caulogeneză) şi amploarea lor depind mult de
concentraţia ACEP şi de specie. La garoafe, ACEP provoacă generarea dintr-un unic meristem a
nenumăraţi muguraşi şi tulpiniţe, dar rizogeneza este slab reprezentată. Deşi caulogeneza a fost
puternic stimulată de prezenţa ACEP în substratul de cultivare al inoculilor meristematici de
garoafe, tulpiniţele neoformate au avut frunzuliţele vitrificate.

Atât la crizanteme, cât şi la protocormul de Cymbidium, ACEP a provocat o stimulare

deosebită a proceselor de rizogenză, concomitent cu o optimizare a creşterii tulpinilor. La
minibutaşii de crizanteme, prezenţa AIA în mediul de cultură a stimulat rizogeneza (cu formare
de rădăcini groase şi lungi), dar s-a înregistrat o brunificare a mediului şi a rădăcinilor, probabil
din cauza oxidării AIA. La propagulele de gerbera, prezenţa ACEP în mediul de cultură a indus o
foarte bună creştere a coloniei de plantule, fiind stimulată atât rizogeneza, cât şi caulogeneza.
(Cachiţă, 1987).

În cazul minibutaşilor de cartof, constând din minidiscuri dimensionate din

minituberculi, generaţi in vitro, s-a constatat că a fost stimulată atât caulogeneza, cât şi
rizogeneza în prezenţa ACEP. Experienţe întreprinse cu explante constând din minibutaşi de
Saintpaulia (frunzuliţe pedunculate, detaşate din colonii de propagule generate in vitro) pe medii
cu ACEP nu au condus la înregistrarea vreunui efect deosebit al ACEP asupra proceselor de

21
morfogeneză.

CAPITOLUL 6 ACIDUL ABSCISIC ŞI ALŢI INHIBITORI

Acidul abscisic este un fitohormon ce poate lua naştere din unele carotenoide sau din
precursori inferiori. Se găseşte predominant în fructele necoapte şi are o acţiune complexă asupra
plantelor. El inhibă în general creşterea plantelor şi grăbeşte formarea florilor. Se pare că acidul
abscisic se găseşte în raport invers proporţional cu conţinutul giberelinelor.

Acidul abscisic a fost descoperit de P. F. Wareing (1964) în mugurii dorminzi de paltin

de munte (Acer pseudoplatanus). Se consideră că acidul abscisic este prezent în indivizii tuturor
22
speciilor vegetale, cu variaţii sezoniere în funcţie de starea fiziologică a ţesuturilor. Transportul
acidului abscisic din zona de sinteză se face prin floem, de unde se extinde în seva xilemului.
Circulaţia are loc după o polaritate distinctă, fiind mult mai intensă în sensul descendent decât în cel
ascendent. (Vântu, 2005).

Deşi acidul abscisic (AAB) este un fitohormon cu rol important în viaţa plantelor
cormofite, fiind implicat în procesele de latenţă, în culturile de ţesuturi şi de celule se foloseşte
în mică măsură. Este totuşi utilizat în culturile de embrioni somatici, pentru inducerea intrării
acestora în repaus şi în procedeele de conservare in vitro. (Cachiţă, 1987).

Acidul abscisic prezintă acţiune antigiberelinică, antiauxinică, menţine starea de repaus

a plantelor, fiind prezent în ţesuturile meristematice (meristeme apicale, cambiu), în oosfere
nefecundate, embrioni, reglează creşterea mugurilor şi înflorirea, favorizează procesele de
„desprindere şi cădere" a fructelor şi frunzelor şi grăbeşte îmbătrânirea ţesuturilor şi
descompunerea clorofilei. (Vântu, 2005).

Acţiunea fitohormonilor poate fi inhibată de unele substanţe numite antiauxine, cum sunt
acidul gamafenilbutiric, florizinul, hidrazida maleică, cumarina, xantina, scopoletina, acidul
maleic, acidul citric, acidul cafeic, unii alcaloizi (chinina, cafeina) etc.

Substanţele inhibitoare sunt substanţele care exercită o acţiune specifică de inhibare a

diferitelor procese vitale, anihilând acţiunea auxinelor naturale. În majoritatea cazurilor,
inhibitorii endogeni sunt lactone nesaturate, compuşi fenolici simpli sau complecşi, acizi
organici, flavonoide, prezenţi în diferite organe ale plantelor (seminţe, bulbi, muguri).
Inhibitorii au capacitatea de a reduce sau anula acţiunea substanţelor stimulatoare şi de a provoca
o inhibare a creşterii plantelor cu intensităţi diferite. (Vântu, 2005).

Compuşii fenolici acţionează antagonic substanţelor de creştere, inhibând unele reacţii

metabolice, oprind creşterea şi chiar provocând necrozarea celulelor. Aceşti compuşi pot interveni
şi ei în fenomenele de latenţă. La explantele cultivate in vitro compuşii fenolici sunt desorbiţi în
mediul de cultură de către celulele traumatizate sau chiar de către celulele din profunzimea ţesuturilor
inoculate. Treptat, fenolii se oxidează, se brunifică, iar acest fapt are ca o primă consecinţă o
brunificare a mediului de cultură. Fenolii oxidaţi sunt toxici pentru celulele aflate în cultură, iar
acestea se necrozează rapid şi inoculul moare. Pentru prevenirea acţiunii profund nocive a
fenolilor (în special a formelor oxidate), se indică operarea unor subculturi repetate, practicate în
cascadă (2 - 3 la număr) la intervale de zile sau săptămâni, în funcţie de specie, pentru a feri
ţesuturile de efectul inhibitor al acestor substanţe toxice. Eventual, la fiecare subcultivare, se
23
recomandă înlăturarea unei mici porţiuni din zona bazală a explantelor. (Cachiţă, 1987).

În general, eliberarea de fenoli în substratul de cultură constituie un fenomen frecvent

întâlnit la explantele prelevate de la plante lemnoase, dar nu numai la acestea. Dacă
brunificarea mediului persistă la fiecare subcultură, se recomandă adăugarea în mediu a unor
substanţe cu proprietăţi antioxidante (cisteina HCl, acidul ascorbic, acidul citric, ditiotritol
(DTT) etc.) sau a unor compuşi ce au proprietatea de a adsorbi produşii fenolici, cum ar fi
polivinilpirolidona (Policar AT sau PVP) sau cărbunele activ. Uneori păstrarea explantelor
inoculate o perioadă de timp la întuneric a condus la o micşorare a proceselor de oxidare a
fenolilor şi la o mai slabă brunificare a mediului, preîntâmpinându-se efectul nociv al fenolilor
oxidaţi asupra inoculilor. (Cachiţă, 1987).

Florizinul este un inhibitor natural din grupa flavonoizilor, descoperit de L. P. Sarapun

(1960, 1965). Este un compus rezultat din glicozidarea şi condensarea polifenolilor şi se
sintetizează uneori în frunze, în condiţii de zi scurtă. După sinteza sa în frunze, florizinul se
degradează şi trece în floretin, un compus cu proprietăţi stimulatoare asupra înfloririi şi creşterii
embrionare. Floretinul migrează în muguri, unde suferă o nouă glicozidare şi trece la florizin, care
exercită o acţiune de inhibare în perioadele de repaus mugural din timpul iernii. Se consideră că din
raportul cantitativ şi calitativ al acestor compuşi cu proprietăţi fiziologice diferite ar rezulta ritmul
proceselor de creştere a plantelor în diferite sezoane şi faze de vegetaţie. (Vântu, 2005).

CAPITOLUL 7 ALTE SUBSTANŢE CU EFECT ÎN REGLAREA

CREŞTERII, A MULTIPLICĂRII ŞI A MORFOGENEZEI LA
EXPLANTELE CULTIVATE IN VITRO

Procaina HCl (clorhidrat de procaină / p-aminobenzoat de dietilaminoetanol) face parte

din categoria biostimulatorilor cu gamă largă de acţiune. Ea a fost aplicată în culturile de celule de
drojdie de bere şi s-a constatat un efect stimulator al acesteia asupra respiraţiei celulelor, asupra
multiplicării drojdiilor, asupra creşterii algelor, iar la plantele superioare s-a dovedit acţiunea sa
stimulatoare asupra germinaţiei şi a creşterii lor.

24
 La monocotiledonate se recomandă utilizarea unor doze mai ridicate, iar la
dicotiledonate, concentraţii mai mici. Tratamentele se aplică la nivelul seminţelor (prin
îmbibarea acestora) sau al plantelor prin stropiri repetate în decursul ciclului de vegetaţie. Se
obţine o creştere a masei vegetative, o precocitate în înflorire şi în coacere, o sporire a cantităţii
de fructe şi de seminţe etc. S-a constatat că adaosul de procaină în mediul de cultură al inoculilor
cultivaţi in vitro a determinat o stimulare a multiplicării protocormilor de Cymbidium şi o
creştere în greutate a acestora. (Cachiţă, 1987).

La nivelul explantelor constând din fragmente de rădăcini de morcov (cu cambiul în

poziţie mediană) procaina a indus instalarea unui net proces proliferativ şi de stimulare a creşterii
în lungime a celulelor nou formate şi a determinat o sporire a greutăţii uscate a inoculilor.
Calusul de Arabidopsis cultivat pe medii cu procaină a prezentat o sporire a creşterii în volum şi
a greutăţii proaspete şi uscate. Procaina a indus nu numai o stimulare a multiplicării celulare, ci şi
o creştere a conţinutului în pigmenţi asimilatori, a activităţii peroxidazice, a consumului de oxigen
etc. (Cachiţă, 1987).

Floroglucinolul este indicat a fi folosit în culturile de explante prelevate de la pomii

fructiferi, mai ales la speciile din familia Rosaceae. Acest compus fenolic, izolat din seva brută a
merilor, asigură o mai bogată multiplicare a tulpinilor şi o mai corespunzătoare înrădăcinare a
plantulelor neoformate in vitro.

În afara regulatorilor de creştere, în unele reţete de medii de cultură se practică

adăugarea unor substanţe ca picloramul, insatinul, unele hidrocarburi cancerigene (antracen,
metilcolantren, acid traumatic), unii agenţi chelatizanţi (acidul 1,3-diamino-2-hidroxipropan- N,
N, N, tetraacetic), erbicide (benazolinul), antibiotice etc.

În scopul intensificării proceselor de morfogeneză este indicată adăugarea în mediul de

25
cultură a sulfatului de adenină. Difenilureea este, de asemenea, o substanţă cu efect
citochininic.

BIBLIOGRAFIE

1. Cachiţă-Cosma Dorina, 1987 - Metode in vitro la plantele de cultură, Editura Ceres,

Bucureşti.

2. Davies Peter J., 2004 - PLANT HORMONES. Biosynthesis, Signal Transduction,

Action, Kluwer Academic Publusher, pag. 1 - 2.

26
 3. Derendovski Antonina, Tcaciuc Olga, Moroşan Elizaveta, 2008 - Activitatea
procesului de rizogeneză la butaşii de viţă de vie şi metodele de reglare a ei, Ştiinţa agricolă, nr.
2, Republica Moldova.

4. Maria Graziela Zagatto Krug, Liliane Cristina Libório Stipp, Adriana Pinheiro
Martinelli Rodriguez, Beatriz Madalena Januzzi Mendes, 2005 - In vitro organogenesis in
watermelon cotyledons, Pesq. agropec. bras., Brasília, v.40, n.9, p.861-865.

5. Meneses A., Flores Dora, Muñoz M., Arrieta Griselda, Espinoza Ana M., 2005 -
Effect of 2,4-D, hydric stress and light on indica rice (Oryza sativa) somatic embryogenesis,
Rev. Biol. Trop. (Int. J. Trop. Biol. ISSN-0034-7744) Vol. 53 (3-4): 361-368, September-
December.

6. Neamţu Gavril, Cîmpeanu Gheorghe, Socaciu Carmen, 1993 -Biochimie vegetală,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

7. Omid Karami, Gona Karimi Kordestani, 2007 - Proliferation, shoot organogenesis

and somatic embryogenesis in embryogenic callus of carnation, Journal of Fruit and Ornamental
Plant Research Vol. 15: 167-175.

8. Tang H., Luo Y., Liu C., 2008 - Plant regeneration from in vitro leaves of four
commercial Pyrus species, Plant Soil Environ., 54, (4): 140-148, China.

9. Vântu Smaranda, 2005 - Culturi de celule şi ţesuturi vegetale în biotehnologii, Editura

Univ. „Al. I. Cuza", Iaşi.

10. Xiaofei Lin, Wenbo Zhang, Hiroyoshi Takano, Susumu Takio, Kanji Ono, 2004 -
Efficient plant regeneration and micropropagation from callus derived from mature zigotic
embryo of Larix gmelinii, Plant biotechnology, 21 (2), 159 - 163.

11. Jonas Ziauka, Sigute Kuusiene, 2006 - Gibberellin in vitro research for vegetative
propagation of aspen.

27