Osmoza(directă)- fenomenul de difuzie pasivă a moleculelor de solvent ale unei soluţii printr-o

membrană semipermeabilă.

*Presiune osmotică- presiunea pe care o exercită o substanţă dizolvată în interiorul unei soluţii

Obs: dispozitivele cu ajutorul cărora se poate măsura presiunea osmotică-osmometre.

În cazul soluţiilor moleculare(neelectrolitice) diluate, presiunea osmotică=presiunea pe care ar exercita-

o substanţa dizolvată dacă s-ar găsi în stare de gaz ideal, la temperatura soluţiei şi ar ocupa un volum
egal cu al acestuia, având un număr de moli egal cu cel al substanţei dizolvate. În această situaţie,
presiunea osmotică este dată de ecuaţia van`t Hoff: presiunea osmotică variază direct proporţional cu
concentraţia molară şi cu temperatura absolută.

Obs: presiunea osmotică nu depinde de natura solventului şi nici de cea a substanţei dizolvate

*Soluţie osmolară-soluţia care conţine un număr de particule osmotic active egal cu numărul lui
Avogadro

Legile presiunii osmotice:

a) Legea Boyle-Mariotte: Presiunea osmotică a unei soluţii, la temperatură constantă, este

proporţională cu concentraţia soluţiei
b) Legea lui Charles: Presiunea osmotică a unei substanţe creşte direct proporţional cu
temperature
c) Legea lui Avogadro: volume egale de soluţii diferite care au aceeaşi presiune osmotică şi se
găsesc la aceeaşi temperatură conţin acelaşi număr de molecule de substanţă dizolvată.
Obs: Dacă asupra unei soluţii mai concentrate se exercită din exterior presiuni mari, atunci
moleculele de solvent traversează membrane, în mod forţat, de la soluţia mai concentrată, la
soluţia mai puţin concentrată. Fenomenul se numeşte osmoză inversă(aplicaţii în desalinizarea
apei de mare, în concentrarea sucurilor naturale).

Celula vie ca sistem osmotic

Soluţii izoosmotice- soluţii ideale, de molaritate egală, care au aceeaşi presiune osmotic.

Tonicitate-în cazul celulelor vii, membranele fiind selectiv permeabile, trebuie să se ţină cont de acea
parte a presiunii osmotice datorată moleculelor pentru care membrana este impermeabilă(tonicitate).

Obs: 1)Din acest punct de vedere, putem avea soluţii(unele faţă de altele): izotonice, hipertonice,
hipotonice

2)Două soluţii izoosmotice, despărţite printr-o membrană selectiv permeabilă nu sunt, de obicei şi
izotonice

3)În general tonicitatea este mai mică decât presiunea osmotic

Celulele plantelor şi ale unor microorganism pot rezista la astfel de presiuni deoarece, pe lângă
membrane plasmatică, mai prezintă o membrană rigidă. Celulele animalelor nu posedă un perete rigid;
ele pot rezista acestor presiuni prin mecanisme de reglare a tonicităţii care constau în excesul de apă şi a
unor substanţe.

Dacă soluţia de conservare a celulelor este hipotonică, apa pătrunde prin membrană, producând
umflarea cu apă(turgescenţa) frunzelor. Tonicitatea înaltă a citoplasmei celulei vegetale este implicată,
alături de capilaritate, la ascensiunea sevei brute. Dacă procesul continuă, însă se poate produce citoliza.

Atunci când sângele este introdus într-o soluţie mai diluată, apa pătrunde şi se produce turgescenţa.
Dacă membrana eritrocitară nu este suficient de rezistentă, aceasta se poate distruge şi iese
hemoglobin. Dacă soluţia este hipertonică, apa intracelulară tinde să părăsească celula, ceea ce duce la
fenomenul de plasmoliză. În cazul hematiilor, acest fenomen se numeşte ratatinare.

Din punct de vedere al adaptării la mediu organismele pot fi: homeoosmotice(menţin aceeaşi presiune
osmotică) sau poikilosmotice.

La animalele marine nevertebrate(poikilosmotice), echilibrul osmotic variază după condiţiile exterioare.

Pe măsura urcării pe scara animal, organismul capătă independenţă osmotic, presiunea osmotic
menţinându-se constant cu ajutorul unor mecanisme de reglare.

Menţinerea în corpul organismelor vii a unor soluţii de diferite concentraţii şi presiuni osmotic este
absolute necesară; când echilibrul osmotic se strică, se produc dezechilibre şi chiar moartea. Peştii de
apă sărată, introduşi în apă dulce, suferă un dezechilibru osmotic grav la nivelul branhiilor.

Vâscozitatea

-se datorează forţelor de frecare care apar între straturile de fluid sau între straturile de fluid şi pereţii
tubului(mărimea forţei de frecare este dată de legea lui Newton)

Obs: Vâscozitatea depinde de natura fluidului şi de temperatură

Putem avea: a)curgere laminară(dacă straturile de lichid concentricecu tubul sunt paralele)

b)turbionară(în caz contrar)

Curgere staţionară- viteza diferitelor straturi de fluid este constantă în timp şi depinde numai de distanţa
faţă de axa tubului

*Debitul volumic: Q=v.S, formulă valabilă în cazul curgerii staţionare, unde v-viteza, S-aria suprafeţei

Legea Hagen-Poiseuille: debitul de fluid printr-un tub cilindric este proporţional cu raza(acestuia) la
puterea a patra şi cu gradientul de presiune.

Obs: Acestă lege este utilizată şi în cazul curgerii sângelui prin vasele capilare(are consecinţe fiziologice).
Distribuţia sângelui în diferitele părţi ale corpului este reglată cu ajutorul musculaturii netede din pereţii
arteriali. Prin contracţia acesteia(declanşată pe cale neurohormonală), raza vasului se micşorează şi
urmează o reducere puternică a debitului(se realizează o reglare a debitului).

Lichidele nenewtonieine. Curgerea sângelui prin vasele sangvine

Lichidele nenewtoniene- care nu respectă legea lui Newton.

Ex: soluţiile coloidale şi cele macromoleculare

Obs:Pentru acestea, coeficientul de vâscozitate dinamică nu mai este constant, ci variază conform legii
lui Einstein(depinde de concentraţia particulelor dispersate, de mărimea şi natura particulelor
dispersate).

Din punct de vedere al curgerii(reologic), sângele este o suspensie de elemente(ex: globule roşii-97%)
figurate în plasmă(lichid nenewtonian). Plasma conţine săruri anorganice şi molecule organice mici.
Eritrocitele(globulele roşii) au o membrană flexibilă în care se găseşte o soluţie apoasă aproape saturată
de hemoglobină. Ele au forma unui disc biconcav şi formează(la sângele normal) agregate care conţin 6-
10 celule sub forma unor rulouri. Vâscozitatea sângelui depinde de vâscozitatea plasmei, de
hematocrit(raportul procentual dintre volumul elementelor figurate şi volumul total al sângelui), de
deformabilitatea eritrocitelor.

Fenomenul Fahraeus-Lindqvist(dependenţa coeficientului de vâscozitate dinamică relativă depinde şi de

raza tubului capilar): la pomparea sângelui prin vasele capilare cu diametre foarte mici, inima trebuie să
efectueze un lucru mecanic mult mai mic. Sângele venos este mai vâscos decât cel arterial(conţine
dioxid de carbon) şi, prin urmare, volumul elementelor figurate este mărit(conform legii lui Einstein).

Creşterea vâscozităţii sângelui, determină creşterea efortului inimii pentru a menţine un debit
constant(de aici rezultă creşterea tensiunii arteriale).

Numărul lui Reynolds- raportul dintre forţele de inerţie şi forţele de frecare. Dacă nr. Reynolds este
mare, avem curgere turbulentă. În contrar, se înregistrează o curgere laminară.

Obs: apariţia turbulenţei este posibilă acolo unde viteza sângelui are valoarea cea mai mare(aortă).
Sângele are o curegere laminară, cu excepţia unor zone din vecinătatea valvulelor cardiace, unde
închiderea şi deschiderea lor produce viteze de curgere ridicate, fapt care conduce la apariţia
zgomotelor cardiace.

Biofizica membranelor biologice

Membrana celulară- trăsătura structurală esenţială a tuturor celulelor; reprezintă atât frontiera
celulelor, cât şi a sistemelor intracelulare.

Funcţiile membranei:

1)frontieră a celulelor, crează şi menţine o compoziţie chimică definită în interior(prin difuzie pasivă
selectivă şi transport activ selectiv prin membrană).
2)baza pe care se desfăşoară transformări chimice rapide, care necesită o aprovizionare eficientă cu
reactanţi şi o evacuare eficientă a produşilor şi a deşeurilor.

3)pot fi izolatori electrici în jurul extensiilor fibroase(axoni) ale unor celule nervoase

Compoziţia chimică: dublu strat fosfolipidic(se mai găsesc şi proteine ş.a.)

Transportul prin membrane biologice poate fi:

A)

a)macrotransfer(pentru macromolecule şi particule)

b) microtransfer(pentru ioni şi molecule mici)

B): a) transport pasiv(se face în sensul gradientului de concentraţie pentru moleculele neîncărcate; şi în
sensul gradientului electrochimic pentru cele încărcate)

b)transport activ(se face împotriva gradientului de concentraţie, cu apot energetic din exterior

C): a) uniport(când este transportată prin membrană o singură substanţă)

b)cotransport(când transportul unei substanţe este cuplat cu al altei substanţe)

Echilibrul osmotic: presiunea osmotică poate fi privită ca un fenomen care măreşte potenţialul cimic al
solventului în soluţie până la valoarea celui al solventului pur.

Echilibrul ionic(când substanţa dizolvată este încărcată cu sarcină electrică)

Dacă membrana este permeabilă numai pt cationi: conform ec. Nernst, potenţialul electric este mai
mare pe partea mai diluată a membranei. Este atins echilibrul deoarece apariţia potenţialului electric de
partea mai diluată a membranei măreşte potenţialul electrochimic al soluţiei în compartimentul mai
diluat până la acela al soluţiei mai concentrate din celălalt compartiment. Dacă membrana este
permeabilă numai pentru anioni, situaţia va fi inversă.