PRESIUNEA OSMOTICĂ

Difuzia este fenomenul de pătrundere a moleculelor unei substanţe (lichide sau gazoase)
printre moleculele altei substanţe (lichide, gazoase sau solide). Difuzia se produce ca urmare a
tendinţei fluidelor de a ocupa întreg volumul aflat la dispoziţie, datorită agitaţiei termice. Acest
proces conduce la egalizarea diferenţelor de concentraţie, presiune
sau temperatură, fiind o expresie a tendinţei naturale a sistemelor de
a tinde spre starea de echilibru.
Fenomenul de difuzie stă la baza a numeroase schimburi de
substanţă care au loc în natură între organisme sau în interiorul unui
organism. În toate aceste cazuri însă, substanţele care difuzează nu
sunt în contact direct, ci sunt despărţite printr-o membrană. Această
membrană poate fi permeabilă în mod diferit pentru substanţe
diferite, caz în care se numeşte selectiv permeabilă. Un caz important este acela al membranelor care
sunt permeabile pentru solventul unei soluţii, dar nu sunt permeabile pentru solvit, numite
membrane semipermeabile.

Osmoză
Fenomenul de difuzie selectivă care are loc în cazul a două soluţii de concentraţii diferite,
despărţite printr-o membrană semipermeabilă, poartă numele de osmoză. Efectul osmozei este
egalizarea concentraţiilor celor două soluţii, atâta timp cât osmoza nu este împiedicată de alte cauze
externe. În cazul unei membrane strict semipermeabile, osmoza este singurul fenomen de transport
transmembranar.

Figura 2 Membrana celulară [www.philadelphia.edu.jo/courses/biology/diffusion.ppt]

2
 Pentru o membrană permeabilă sau selectiv permeabilă fenomenele de osmoză şi de dializă au
loc concomitent, în sensuri opuse.
Difuziunea solventului (apa în sistemele vii) are loc din compartimentul în care soluţia este
mai diluată (număr de molecule ale solventului mare, molecule de solvit puţine) înspre
compartimentul în care soluţia este mai concentrată, are un număr mai mic de molecule ale
solventului şi un număr mai mare de molecule de solvit, diluând-o. Datorită procesului de egalizare
a concentraţiei prin difuzia solventului, osmoza redă tendinţa generală pe care o are sistemul de a-şi
mări entropia.

Figura 3.1 Osmoza în cazul unei

membrane strict permeabile. Soluţii hipotonice şi hipertonice

Mecanismele osmozei
Explicarea molecular-cinetică a fenomenului este următoarea: trebuie să vedeţi soluţia ca fiind un
amestec de două substanţe, apă (solvent) şi solvit (sau solviţi), ambele formate din molecule, dar de
dimensiuni diferite; moleculele solventului vor fi întotdeauna mai mici decât cele ale solvitului. În
acest fel va fi mai evident pentru dumneavoastră faptul că ambele specii moleculare se supun
aceloraşi legi, nici una nefiind privilegiată. De exemplu, într-o soluţie de sare (NaCl) în apă,

3
solventul este reprezentat de moleculele de apă, iar solvitul este reprezentat de particule de şi

de .

Să considerăm două compartimente separate de o membrană strict semipermeabilă şi să ne

reprezentăm situaţia printr-o schemă simplă (fig.1). Molecula de solvent, fiind sufucient de mică,
poate trece prin membrană, pe când molecula de solvit nu. Numărul moleculelor de apă ce ajung în
unitatea de timp la membrana semipermeabilă este mai mic în compartimentul II decât în
compartimentul I, ca urmare a concentraţiei scăzute a apei în II. În intervalul de timp în care din I
trec în II trei molecule de apă, din II în I trece doar o moleculă de apă.

I II

Mb.
Semipermeabilă

Figura 3.2 Osmoza

= moleculă de apă
= moleculă de solvit
I= compartiment cu solvent pur
II= compartiment cu soluţie
F= flux net de solvent

4
 Acest fenomen apare numai în condiţiile existenţei membranei. Solventul difuzează prin
membrană în cele două sensuri, dar viteza de trecere a solventului pur spre soluţie este mai mare
decât trecerea în sens contrar. Această diferenţă de flux este singura responsabilă de fenomenul de
osmoză.
Fluxul net rezultant face ca nivelul lichidului din II să crească, dezvoltându-se în acest
compartiment o presiune; în momentul în care această presiune; va fi echilibrată de presiunea

hidrostatică ascensiunea în II se opreşte.

Dacă s-ar exercita o presiune statică asupra soluţiei din compartimentul II, numărul moleculelor
de solvent care ar ajunge în unitatea de timp la faţa membranei dinspre acest vas ar creşte. Când
numărul acestora egalează numărul moleculelor de solvent ce ajung în unitatea de timp la membrană
în vasul I, se stabileşte un echilibru dinamic între cele două compartimente. Această presiune ar
reprezenta presiunea osmotică a soluţiei din I.

Presiunea osmotică ( ), este presiunea ce ar trebui exercitată asupra soluţiei pentru a aduce în

echilibru cu solvent pur, separat de ea printr-o membrană semipermeabilă, adică pentru a împiedica
orice flux de solvent între cele două compartimente. În exemplul menţionat anterior:

Valoarea numerică a presiunii osmotice a unei soluţii poate fi măsurată experimental prin
diverse tehnici. De asemenea, ea poate fi calculată teoretic în cazul soluţiilor pentru care poate fi
aplicat un model asemănător celui al gazelor ideale.
A.2 Legile osmozei. Soluţii false şi soluţii adevărate
Botanistul Pfeffer, cu ajutorul osmometrului care îi poartă numele a stabilit următoarea lege
cantitativă a osmozei, pentru soluţii diluate:

unde,
k= constantă
C= concentraţia ponderală a soluţiei (g/l)
M= masa molară a solvitului
T= temperatura absolută
Dacă notăm cu n numărul de moli dizolvaţi în volumul de soluţie V, vom avea:

5
 m reprezintă concentraţia molară (număr de moli/ unitate de volum)
Dacă înlocuim în relaţia iniţială, obţinem:

Unde:

= presiunea osmotică a soluţiei

V= volumul soluţiei
n= numărul de moli de substanţă dizolvată
R= constanta universală a gazelor
T= temperatura absolută
Ea este, pentru soluţiile foarte diluate, identică cu legea gazelor perfecte.
Se numeşte presiune osmotică presiunea care se exercită asupra unei soluţii pentru a o menţine în
echilibru cu solventul, separat de ea printr-o membrană semipermeabilă.
Legile osmozei
 Legea concentraţiilor: la temperatură constantă, presiunea osmotică este proporţională cu

concentraţia molară a corpului dizolvat: ~C

 Legea temperaturii: pentru o soluţie dată, presiunea osmotică creşte proporţional cu coeficientul

(1+ ), valoarea lui fiind aceeaşi ca la gaze, iar t fiind temepratura (lege valabilă până în ):

~ (1+ )

 Legea lui Van’t Hoff: este independentă de natura solventului şi de substanţa dizolvantă, ea nu

depinde decât de numărul particule prezente în volumul ocupat de soluţie: * V=n * R* T

 Legea amestecurilor: a unei soluţii în care faza dispersată este alcătuită din substanţe diferite

este egală cu suma presiunilor osmotice determinată de fiecare substanţă în parte.

Soluţii izo-, hipo-, hipertone:
Se impun câteva definiţii: două soluţii A şi B care au aceeaşi presiune osmotică, deci între ele nu
ar exista flux de solvent în prezenţa unei membrane semipermeabile, se numesc izoosmotice

6
(izo=egal). Dacă A are mai mare decât B spunem că A este hiperosmotică faţă de B iar B este

hipoosmotică faţă de A. În mod asemănător, expresia membrană semipermeabilă se referă la un

anumit solvent; dacă acesta nu este precizat, se subînţelege că este vorba despre apă.
Termenii hipoton şi hiperton sunt folosiţi prin raportare la plasma sanguină, la temperatura
organismului (izoton =izoosmetic cu plasma, hipoton= hipoosmetic faţă de plasmă, hiperton=
hiperosmotic faţă de plasmă).
Soluţii false şi soluţii adevărate:
Legile osmozei nu se aplică riguros la toate categoriile de soluţii. Pentru soluţiile concentrate
presiunea osmotică mai mare decât cea calculată conform legilor osmozei. Aceasta se datorează
faptului că volumul moleculelor încetează de a mai fi neglijabil în raport cu volumul soluţiei şi
distanţa intermoleculară.
Ca urmare a fenomenului de disociaţie electrolitică sărurile, acizii, bazele au în soluţii apoase o
presiune osmotică superioară celei care ar corespunde numărului de molecule prezente în volumul

de soluţie dat. De exemplu o soluţie de va avea o presiune dublă, o soluţie de va

avea o presiune triplă.

În cazul soluţiilor coloidale, formate din agregate moleculare, presiunea osmotică este mai mică
decât cea calculată teoretic, doarece fiecare agregat se comportă ca o singură particulă.
Având în vedere consideraţiile de mai sus, soluţiile se pot clasifica în adevărate şi false, după cum
se supun sau nu legilor osmozei. Soluţiile adevărate sunt cele cristaloide neelectrolite diluate, la care
numărul de particule corespunde exact cu numărul de molecule dizolvate. Soluţiile false sunt cele
cristaloide şi cele coloidale.
A.3 Osmolalitate şi osmolaritate. Calculul presiunii osmotice
Să considerăm o soluţie conţinând:

moli de solvent de masă molară

moli de solviţi de masă molară

V= volumul soluţiei

= volumul molar (al solventului)

= volumul molar al solvitului

7
 Pentru o soluţie electrolitică sau neelectrolitică, se pot defini:
a) Concentraţia molară (c) (molaritatea sau osmolaritatea). Reprezintă numărul de soluţie/litru:

Concentraţiile molare sunt aditive; ele sunt aplicabile atât pentru solvent, cât şi pentru solvit.
Osmolaritatea se exprimă în miliosmoli/ litru de soluţie.
b) Molalitatea (m) sau osmolalitate. Reprezintă numărul de moli de solvit considerat per unitate de
masă (în general pe kg) de solvent.

unde, reprezintă masa solventului, în grame.

Molalităţile sunt aditive; ele sunt aplicabile decât solvenţilor.

În cazul soluţiilor apoase foarte diluate, volumul particulelor din soluţie este neglijabil în raport cu
volumul solventului, iar molaritatea şi molalitatea pot fi confundate. În acest caz un litru de apă
cântăreşte aproape 1 kg. Această aproximaţie nu este corectă în cazul plasmei sanguine, deoarece
volumul proteinelor nu este neglijabil.
Osmolalităţile se exprimă în miliosmoli/kg de solvent.
c) Concentraţia ponderală (p). Reprezintă masa de solvit per volul de soluţie:

Concentraţiile ponderale nu sunt aditive. Relaţia între concentraţia molară (moli/litru) şi

concentraţia ponderală (grame/litru) va fi:

Osmol- explicaţie şi definiţie

Deoarece osmoza depinde doar de numărul total de particule de solvit din soluţie, indiferent
de natura acestora, în scop de uniformizare a termenilor cu referire atât la soluţiile care conţin ioni
cât şi la cele care conţin molecule s-a introdus noţiunea de osmol, aceasta reprezentând o particulă
oarecare din soluţie (Osm)- particulă gram cinetică, adică o particulă a cărei mişcare liberă şi
dezordonată este asimilabilă unei molecule de gaz. Pentru neelectroliţi sau electroliţi nedisociaţi,
osmolul corespune molului; pentru soluţiile de electroliţi, osmolul corespunde ionului-gram; pentru
ionii monovalenţi, osmolul corespunde şi echivalentului gram.
8
 Osmolaritatea totală a unei soluţii este, deci, suma numărului de moli nedisociaţi şi a
numărului de ioni-gram per litru de soluţie.
Osmolul fiind o unitate prea mare pentru soluţiile biologice, se utilizează un submultiplu al

acestuia- moliosmolul (mOsm): 1 mOsm= Osm.

Pentru soluţiile complexe, osmolalitatea se calculează prin sumarea tuturor concentraţiilor molare
ale constituenţilor, ţinând cont de gradul lor de dizociere. De exemplu, pentru lichidul extracelular,

se consideră constituenţi principali: , glucoză, uree; există formule de calcul pentru

fiecare lichid în parte.

Osmolalitatea plastică se exprimă în număr de miliOsmoli/ litru de plasmă; se determină prin
măsurarea punctului crioscopic al unei soluţii.
Aplicaţii medicale
În organism, sectoarele celulare, interstiţiale şi intravasculare sunt tot atâtea compartimente
separate prin membrane biologice, cu permeabilitate selectivă, prin care transportul apei se face prin
mecanisme total diferite decât în cazul membranelor biologice pot exista proteine cu rol de canale
pentru molecule de apă. Fiecare celulă sau compartiment subcelular delimitat (nucleu, vacuolă,
lizozomi etc.) reprezintă compartimente microscopice în care intervin fenomenele osmotice. Se
poate vorbi, deci, de presiunea osmotică a oricărui compartiment lichidian delimitat de o membrană.
Osmoza intervine şi în realizarea funcţiei normale a glomerulului renal.
Cea mai mare parte a lichidelor din organism sunt soluţii complexe. Pentru această osmolaritate
se calculează prin sumarea tuturor concentraţiilor molare ale constituenţilor, aşa cum s-a menţionat
deja.
Atât variaţiile în plus cât şi cele în minus ale osmolarităţii diferitelor sectoare lichidiene ale
organismului pot ameninţa însăşi existenţa individului. Exemplu: o deshidratare celulară produsă ca
urmare a unei evaporări masive a apei prin transpiraţie abundentă. Pierderea unei cantităţi mari de
apă va fi urmată de creşterea presiunii osmotice a lichidelor extracelulare. În aceste condiţii apa
intracelulară se va deplasa extracelular-osmoză la nivelul membranei celulare, selectiv permeabile.
Diminuarea volumului lichidian intracelular va altera metabolismul celular. Intensitatea şi durata
unei astfel de deshidratări condiţionează reversibilitatea sau ireversibilitatea alterărilor proceselor
celulare.

9
 Este sugestiv de menţionat că la un deficit de peste 15 % apă din greutatea corporală, pentru un
interval de timp de 6-7 zile, survine încetarea funcţiilor vitale ale organismului- moartea.
Stările hipo- şi hiperosmolare, în perioada de reversibilitate, pot fi corectate prin aport sau
eliminări lichidiene controlate, dar aceasta necesită în prealabil avaluarea osmolarităţii diferitelor
comportimente lichidiene.
Stările hipo- şi hiperosmolare:
Osmolalitatea lichidului intra- şi extracelular sunt menţinute în echilibru deşi compoziţia
electrolitică este diferită. Variaţii mai mari de 2% ale osmalităţii plasmatice sunt cunoscute sub
numele de stări de hiperosmolare, respectiv hiperoosmolare, în cazul variaţiilor sub această valoare.

Stările hiperosmolare pot fi produse de creşterea cantităţii unor substanţe solvite în sânge : ,

glucoză sau ureea şi alcoolul care nu au acest efect; în aceste cazuri osmolaritatea determinată este

mai mare decât osmolaritatea totală calculată pentru , glucoză, uree. Stările hiperosmolare se

pot datora: creşterii cantităţii de solvit; scăderii cantităţii de solvent; unui aport exogen de solvent şi
solvit. Tratamentul implică rehidratare prin indigestie sau prin perfuzie cu soluţii fiziologice
hipotone.
Stările hipoosmolare sunt definite de scăderea osmolalităţii sub 235-300mOsm/kg apă şi de

scăderea , concomitent. Tratamentul implică perfuzii cu soluţii hipertone, până la revenirea, la

osmolaritatea plasmatică normală.

Izoosmolaritatea lichidelor biologice:
În condiţiile normale, lichidele biologice sunt izoosmolare. Menţinearea acestei izoosmolarităţi este
asigurată prin schimburi de solvent dar mai ales de solvit. Expresia analitică a osmolarităţii unui
lichid bilogic, stabilită cu ajutorul dozărilor chimice, consideră electroliţii ca fiind total disociaţi,
acestea explicând lipsa unei corespondenţe riguroase între rezultatele obţinute prin crioscopie (300
mOsm) şi prin calcul.
Contribuţia diverşilor constituenţi plasmatici la osmolaritatea totală a plasmei este prezentată în
tabelul 1.
Tabelul 1. Compoziţia plasmei în mEq
Ioni mEq/l plasmă mEq/l apă plasmatică
Cationi
143 151,7
10
 5 5,4
5 5,4
2 2,2

Total 155 164,7

Anioni :
103 109
27 29
3 3,2
Fosfaţi şi sulfaţi
Acizi organici
6 6,4
proteine
16 17,1
Total 155 164,7

Lichidele organismului nu sunt soluţii ideale, şi deşi disocierea electroliţilor puternici este
completă, numărul particulelor libere care pot să exercite o presiune osmotică este redus, ca urmare
a interacţiunilor dintre ioni. De aceea efectul osmotic al unui electrolit în soluţie depinde de
concentraţia sa efectivă mai mult decât de numărul de echivalenţi.

şi anionii ce îl însoţesc în mod obişnuit reprezintă 20 mOsm/l. Ceilalţi cationi şi anioni au

contribuţii mici. Glucoza contribuie cu 5 mOsm/l, deoarece nu disociază şi are greutatea moleculară
180. Proteinele, deşi se găsesc în concentraţie mare, având greutatea moleculară mare, aduc o
contribuţie redusă la osmolaritatea totală a plasmei.
Să considerăm acum o membrană poroasă care separă două soluţii biologice complexe, conţinând
molecule de diferite tipuri şi dimensiuni. Datorită faptului că diametrul mediu al porilor membranei
are o anumită valoare, moleculele cu diametru mai mic decât acesta vor difuza uşor, iar pe măsură ce
diametrul moleculelor creşte, difuzia se va face din ce în ce mai greu. Când diametrul moleculei este
egal sau mai mare cu cel al porilor, difuzia nu mai are loc. Acest efect de difuziune selectivă poartă
numele de dializă. Acest fenomen permite purificarea sau prepararea soluţiilor care conţin
macromolecule şi stă la baza funcţionării rinichiului artificial.

11