Barbatei Paul Adrian

Universitatea de Vest Vasile Goldis

Facultatea de Medicina, Departamentul de Biologie, anul I

Referat – Biofizica
Transportul pasiv - osmoza

Pentru a-si indeplini rolul specific in ansamblul organismului, celula are o serie de proprietati
generale si speciale, una importanta dintre acestea fiind reprezentata de catre transportul transmembranar.
Se stie ca celula prezinta la exterior membrana celulara, fiind alaturi de citoplasma si nucleu una
dintre partile sale componente. Pe langa functia principala de protectie pe care o detine membrana, o celula
mai are nevoie si de schimb de substante pentru a se putea dezvolta si inmulti, atat intr-o organizare
colectiva cum este cazul tesutului unde schimburile de substante sunt realizate intre celule, precum si cu
mediul exterior. Aceasta functie este facilitata tot de catre componenta descrisa mai devreme.
In vederea intelegerii aceastei functii, sa ne uitam putin la compozitia membranei celulare, si anume
la cele doua componente principale ale sale, fosfolipidele si proteinele. Fosfolipidele sunt astfel dispuse
incat sa formeze un bistrat din partea lor hidrofila, in interiorul caruia se gaseste portiunea lor hidrofoba, cu
rol in restrictionarea pasajului transmembranar al moleculelor hidrosolubile si ale ionilor. Componenta
proteica realizeaza mecanismele de transport transmembranar.
In functie de consumul energetic necesar pentru realizarea lui, putem grupa transportul
transmembranar in doua categorii, si anume pasiv sau activ. Astfel, transportul pasiv, care nu necesita
consum de energie pentru a se desfasura, cuprinde difuziunea, osmoza si difuziunea facilitata.
Structura membranei celulare este de asa natura incat sa regleze schimbul de substante cu
exteriorul, impiedicand atat iesirea in afara celulei a unor macromolecule pretioase, cum ar fi enzimele, cat
si patrunderea moleculelor inoportune; proprietate denumita permeabilitate. In final, putem spune ca
membrana celulara prezinta permeabilitate selectiva pentru anumite molecule si majoritatea ionilor,
aceasta permitand un schimb bidirectional de substante nutritive si produsi ai catabolismului celular,
precum si un transfer ionic.
Difuziunea reprezinta miscarea dezordonata permanenta a moleculelor unui gaz sau ale
moleculelor si ionilor aflati intr-o solutie, rezultat al energiei lor. Aceasta miscare determina raspandirea
uniforma a moleculelor intr-un volum dat de gaz sau solutie, ca urmare a tendintei fluidelor de a ocupa
intreg volumul aflat la dispozitie, ea tinzand sa elimine orice diferenta de concentratie intre doua
compartimente ale unei solutii si sa distribuie uniform moleculele. Membrana celulara, datorita structurii
sale, nu reprezinta o bariera in difuziunea moleculelor nepolarizate (liposolubile), cum ar fi O2 sau hormonii
steroizi, precum si a moleculelor organice care prezinta legaturi covalente polare, dar nu sunt incarcate
electric (de exemplu CO2, etanolul sau ureea). Astfel o molecula aflata in solutie apoasa se dizolva in
bistratul fosfolipidic, il traverseaza, si se dizolva din nou in solutia
apoasa de pe fata opusa a membrane, rata de difuziune fiind
proportionala cu gradientul de concentratie.
Cu ajutorul membranelor artificiale, s-a putut studia cel mai usor
difuziunea simpla, constatandu-se ca moleculele mici, hidrofobe, trec
rapind prin membrana. Moleculele de apa traverseaza de asemenea
rapid bistratul, desi nu sunt solubile in lipide. Se presupune ca rata
rapida de difuziune a apei s-ar datora faptului ca molecula sa este mica
si, cu toate ca este polara, ea este neutra electric.
Moleculele polarizate mai mari (de exemplu glucoza) nu pot
traversa membrana prin difuziune (au nevoie de proteine
transportatoare), precum nici ionii liberi (au nevoie de canalele ionice,
tot din structura proteica).
Osmoza reprezinta difuziunea apei dintr-o solutie. Pentru a avea loc, membrana care separa
compartimentele trebuie sa fie semipermeabila, si anume mai permeabila la moleculele de solvent decat
la cele de solvit. Astfel apa va trece din compartimentul cu concentratie mai mare (solutia mai diluata) in
cel cu concentratie mai mica (solutia mai concentrata). Forta care trebuie aplicata pentru a preveni osmoza
se numeste presiune osmotica, ea fiind proportionala cu numarul de particule dizolvate in solutie.
Mecanismul osmozei mai poate fi inteles daca se tine seama de tendinta substantei dizolvate de a
se repartiza uniform in intreg volumul de solvent disponibil, sau de tendinta oricarei solutii de a se dilua,
aceasta comparandu-se cu expansiunea unui gaz in intreg spatiul care-i sta la dispozitie. Din punctul acesta
de vedere, solutiile diluate de neelectroliti se comporta asemanator cu gazele ideale, putandu-se defini
presiunea osmotica a substantei dizolvate ca fiind egala cu presiunea pe care ar avea-o acea substanta
daca s-ar afla in stare gazoasa la aceeasi temperatura si acelasi volum in care se gaseste solutia.
Fiind similara presiunii gazelor ideale, presiunea osmotica se supune acelorasi legi: legea
concentratiei (este proportionala cu concentratia molara a corpului dizolvat, la o temperatura constanta),
legea temperaturii (variaza linear cu temperatura pana la 40 °C, dupa care legile osmozei nu mai sunt
respectate), legea lui Van’t Hoff (este independenta de natura dizolvantului si a dizolvatului, depinzand doar
de numarul de particule prezente in volumul ocupat de solutie) si legea amestecurilor (daca in faza
dispersata este alcatuita din substante diferite, ea este egala cu suma presiunilor osmotice a fiecarei solutii
in parte, fiecare substanta avandu-si propria presiune).
Pe langa membrana celulara ce inveleste la exterior celula, anumite organite ale sale prezinta de
asemenea aceasta formatiune, atat intr-un singur strat cat si bistrat, cu acelasi rol de protectie si transport
transmembranar. Una dintre aceste organite ne intereseaza datorita importantei sale practice pentru
demonstrarea presiunii osmotice.
Este vorba despre vacuola, organit prezent in celula vegetala cu rol de depozitare, a caror efecte
ale schimburilor osmotice pot fi observate foarte usor la originea experientelor de plasmoliza: iesirea apei
din celula atunci cand aceasta este transferata intr-un mediu mai concentrat decat sucul vacuolar
(hipertonic) impreuna cu destinderea peretelui celular, micsorarea vacuolei si retractarea citoplasmei
(antrenata de miscarea in retragere a vacuolei, ea nu mai este in legatura cu peretele celular decat prin
tractusuri sau trabecule fine). Intre perete si plasmalema apare un spatiu care se umple cu solutia
plasmolizanta si cu apa care a parasit vacuola. Pe langa plasmoliza, mai exista si fenomenul de
deplasmoliza, care reprezinta cresterea peretilor vacuolei atunci cand celula este pusa intr-o solutie mai
putin concentrata decat sucul vacuolar (hipotonica), apa patrunzand in vacuola. Deci, vacuola se comporta
ca un osmometru care are o membrana semipermeabila.
In cazul plasmolizei, presiunea osmotica este reprezentata de catre excesul de presiune a sucului
vacuolar. In conditii normale, moleculele de apa din exterior patrund in cavitatea vacuolara, diluand
concentratia solutiei, vacuola tinzand sa-si mareasca volumul, dar fiind limitata in extensia sa de catre
peretele celular. Presiunii osmotice vacuolare i se opune deci o contra-presiune, cea de turgescenta.
Plasmoliza si deplasmoliza sunt reversibile. Valorile cele mai frecvente ale presiunii osmotice sunt
cuprinse intre 2 si 20 de atmosfere, cazurile extreme fiind reprezentate de plantele ce cresc in medii sarate
(halofitele), a caror presiune poate atinge valori mai mari de 100 de atmosfere. In conditii normale, celula
este hipertonica in raport cu mediul ambiant.
In concluzie, putem spune ca procesele de transport pasiv conduc la egalizarea diferentelor de
concentratie, presiune si temperatura, fiind expresii ale tendintei naturale a sistemelor organice de a tinde
spre starea de echilibru.

Bibliografie
1) Dan Cristescu, Biologie: manual pentru clasa a XI-a, editura Corint, Bucuresti, 2008
2) Sabin Valceanu, Bionica si tainele functionarii organismelor vii, editura Ion Creanga,
Bucuresti, 1983
3) Francisc Mixich, Biologie celulara si moleculara, editura SITECH, 1997
4) Constantin Toma, Celula vegetala, editura Universitatii “Alexandru Ioan Cuza”, Iasi, 1997
5) Maria Orodan, Fizica si biofizica medicala, editura Universitatii din Oradea, Oradea, 2019