Barbatei Paul Adrian

Universitatea de Vest Vasile Goldiș

Facultatea de Medicină, Departamentul de Biologie, anul III

Referat – Entomologie
Apis mellifera

Fiind un apicultor amator pasionat, m-am hotărât ca în lucrarea de față obiectul studiului
să fie tocmai elementul principal al aceastei activități, si anume albina melifera (Apis mellifera).
Se presupune ca aceasta a evoluat, în decurs de milioane de ani, din viespi salbatice și
există pe Terra din Cretacic, odată cu apariția primelor flori, acum circa 100 milioane de ani. Cea
mai veche fosilă de albină a fost o specie denumită Trigona prisca, găsită în SUA și datând de 74
– 96 milioane de ani, dar prima descoperire a genului Apis a avut loc în Germania și se estimează
la 22 - 25 milioane de ani.
Albinele au produs prima sursă de hrană dulce pentru om și unele animale. Ele trăiau în
adăposturi în scorburi de copaci, caverne în stanci, cuiburi abandonate de diferite animale etc.
Scrieri vechi despre albine au existat de mii de ani pe monumente egitene, persane sau asiro-
babiloniene, evidențiind importanța lor pentru oameni: în Babilon mierea era oferită ca ofrandă,
Biblia face de asemenea referiri la miere si albine, cultura mesopotaniană utiliza mierea și
polenul ca medicament, egiptenii ademeneau roiuri în coșuri de nuiele etanșeizate cu pământ.
Picturi rupestre de asemenea prezintă ciclul de viață al albinelor (Turcia - 6500 î.Hr.) sau
culegerea mierii de la albinele salbatice (Spania – 5000 î.Hr.).
Strămoșii noștri au fost de asemenea ocupați de creșterea albinelor, așa cum reiese din
descoperirea fagurilor pietrificați, din scrierile lui Herodot, Xenofon și Vergilius de unde reiese
că stupăritul era o ocupație cunoscută, din scenele cu albine de pe Columna lui Traian din Roma.
Din punct de vedere sistematic, albina se încadrează în regnul animal, încrengătura
arthropoda (animale cu corpul segmentat și acoperit de exoschelet), subîncrengătura mandibulata
(artropode cu mandibulă), clasa insecta (caracterizată prin cele 3 perechi de picioare), subclasa
pterygota (insecte cu aripi), ordinul hymenoptera (ordinul viespilor, albinelor și al furnicilor),
subordinul apocrita (caracterizat prin legarea abdomenului de torace printr-o porțiune îngustă).

1
 La randul ei, Apis mellifera este reprezentată de patru subspecii majore: Apis mellifera
carnica (albina carnică, răspândită în Alpii austrieci până în Slovenia, Croația și Serbia), Apis
mellifera caucasica (albina caucaziană, care se întalnește în zona muntoasă dintre Marea Neagră
și Marea Caspică), Apis mellifera linguistica (albina italiană) și Apis mellifera mellifera (albina
neagră europeană din nordul Europei și vestul Rusiei).
Albinele trăiesc în colonii, fiecare colonie reprezentând de fapt o familie, unde există mai
mulți masculi și femele, doar o singură femelă fiind capabilă de reproducere. Astfel o colonie
este caracterizată de o matca (sau regina, singura capabilă în a depune ouă, diferențiată de
celelalte femele prin abdomenul mai lung și mai ascuțit), albine lucrătoare (celelalte femele, cu
sistemul reproducător atrofiat) și trântori (masculi, distinși prin capătul dreptunghiular al
abdomenului și corpul puțin mai mare si mai voinic ca al lucratoarelor). Lucratoarele sunt cele
mai mici și numeroase albine din colonie, trăsătura lor distinctă fiind perechea de coșulețe pentru
polen de pe picioarele din spate. Ele au diferite roluri în stup, în funcție de necesități și de vârstă:
hrănitoare (producătoare de lăptișor de matcă pentru larve și regină), garda mătcii, ventilatoare
(responsabile de menținerea temperaturii în stup), curațitoare (curăță stupul de insecte sau
resturile albinelor moarte), dansatoare (fixează coordonatele stupului), preparatoare de ceară
(produc ceara prin glandele ceriere), constructoare (clădesc faguri), culegătoare (sunt cele care au
trecut prin toate rolurile descries anterior și care au misiunea culegerii de nectar, polen, propolis),
sacagite (menținerea umidității in stup), magazionere (preluarea produselor colectate de către
culegătoare).
Din punct de vedere morfologic, corpul albinei este alcătuit din 3 părți: cap, torace și
abdomen. Capul este de tip ortognat, și prezintă 2 antene alcătuite din 12 segmente (13 la
trântor), 2 ochi compuși (capabili să distingă 6 culori: violet, galben, verde-albăstrui, purpuriu și
ultraviolet, câmp vizual de 360° dar acuitate vizuală de 80 de ori mai scazută ca a omului), 3
oceli și aparat bucal pentru hrană solidă și lichidă, caracterizată de labiumul și maxilele alungite,
glosele fuzionate în limba care prezintă o piesă ca o linguriță, flabellum, iar galeele și palpii
labiali alungiti formând un fel de tub protector în jurul limbii, palpii maxilari, laciniile și
paraglosele fiind atrofiate.
Toracele este legat de cap printr-un gât subțire și scurt format din 4 inele chitinoase, și
este format din 3 segmente pe a cărei față ventrală sunt inserate perechile picioarelor, atât cu rol
în locomoție cât și la curățarea antenelor (picioarele anterioare), transferul polenului sau a

2
propolisului de pe picioarele anterioare pe cele posterioare cu ajutorul unui pinten (picioarele
mijlocii) sau recoltare și transport (picioarele posterioare). Aripile sunt membranoase și în număr
de 4 (2 perechi), ele atașându-se între ele prin intermediul a 23 de carlige în timpul zborului,
oferindu-i stabilitate. Viteza de zbor a unei albine este de 24 km/h, putând atinge și peste 60
km/h în funcție de încărcătură.
Abdomenul este legat de torace printr-o talie lungă și subțire și este format din 7
segmente îmbinate între ele. Pe ultimul segment se găsește aparatul vulnerant, cu rol în apărare,
fiind absent la masculi. Glandele cerifere se găsesc de asemenea pe abdomen, precum și glanda
lui Nasanoff, situate între al 6-lea si al 7-lea inel, producătoare de un miros care permite albinelor
sa se recunoască.
Albinele prezintă un număr de funcții principale precum nutriția, respirația, reproducerea,
circulația, locomoția, funcții nervoase etc, caracterizate de sistemele interne: digestiv, respirator,
nervos, circulator, reproducător, semnalizator, muscular, de apărare.
Aparatul digestiv se diferențiază în 3 regiuni: stomodeum (faringe, esofag si gușă),
mesenteron (proventricul și ventricul – stomac) și proctodeum (intestin subțire, rect, orificiu
anal). Glandele anexe sunt caracterizate de glandele hipofaringiene, mandibulare și labiale (între
cap și torace).
Aparatul respirator este format din stigme, trahei scurte, trahei longitudinale, ramificații
traheale și celule traheale terminale, precum și saci de aer cu rol in zbor (reducerea greutății
specifice) și în a ajuta la eliminarea reziduurilor în timpul zborului. Numărul mișcărilor
respiratorii se situează între 12 și 150 pe minut, în funcție de temperatură, umiditate, vânt etc.
Sistemul circulator este alcătuit din cord (inima), aortă, două diafragme (dorsală și
ventrală), hemolimfă și organe accesorii de pulsații.
Aparatul reproducător este dezvoltat numai la matcă si trântor, cel al lucrătoarelor fiind
atrofiat, neproducând ovule, și sunt caracterizate la matcă de 2 ovare, 2 oviducte, punga
spermatică, 2 copulatoare și vagin, iar la trântor de testicule, canal diferențial, vezica seminală,
glanda mucosaei, canalul de ejaculare și penis.
Aparatul de semnalizare este compus din mai multe celule glandulare situate sub
membrane subțiri în dreptul unirii inelelor 6 și 7 de pe abdomen,
Organele de simț sunt reprezentate prin analizatori, aceștia putând fi grupați în tactili,
olfactivi, gustativi, auditivi, statici, hidrici-termici și vizuali.

3
 Sistemul neuroendocrin este alcătuit din celule neurosecretoare, aflate în creier, și glande
endocrine, reprezentate de glandele protoracice și 2 perechi de glande retrocerebrale.
Omul a folosit sau a crescut albine într-un fel sau altul de secole. Inițial, a fost în
principal interesat de mierea lor – singurul îndulcitor până la rafinarea zahărului din trestie sau
sfecla de zahăr – și de ceară, care putea fi arsă pentru iluminat, utilizată drept agent pentru
plantele și uleiurile medicinale și la finisaje pentru a da lustru. Omul fura mierea, și încă o mai
face în unele părți ale lumii, din cuiburile albinelor. Dacă mierea era stoarsă din fagure în loc să
se mănânce cu totul, ceara ramasă era ulterior topită, filtrată si utilizată.
Se spune că o tremie din fiecare îmbucătură din hrana pe care o ingeram există datorită
albinelor. Un gând incredibil, avand în vedere că utilitatea albinelor nu se limitează la oameni –
albinele polenizează culturile pentru semințe, cum se întâmplă în cazul morcovilor și a cepei. De
fapt, albina este al treilea animal domestic ca importanță, după vite și porcine, și se clasează
înaintea păsărilor de curte.

Figura 1 – Albine lucrătoare pe fagure, împreună

cu matca în centru (sursă proprie)

4
Bibliografie
1) Zachiu M., 1983 – Zoologia nevertebratelor, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 380 pagini
2) Ungureanu O., 2017 – Lucrări practice de entomologie, Editura Pim, Iași, 112
pagini
3) Ioana T., 2011 – Albinele și albinăritul ghidul începătorului, Editura Gramen,
București, 296 pagini
4) Waring C., 2011 – Manual de creștere al albinelor, Editura M.A.S.T., București,
160 pagini
5) Bedoyere C., 2022 – Animalele enciclopedie pentru copii, Editura Flamingo GD,
București, 256 pagini