CAPITOLUL XIV

CLASA REPTILIA

Cuprinde cca 6000 specii de tetrapode, cu adevărat terestre (formele acvatice

actuale constituie adaptări secundare la acest mediu). Viaţa de uscat complexă şi
variată, a determinat apariţia unor importante modificări în morfologia internă şi
externă a reptilelor.
Caracteregenerale
– Vertebrate poikiloterme (poikilos= variat).
– Pielea prevăzută cu solzi sau cu plăci cornoase.
– Respiraţie pulmonară pe toată durata vieţii.
– Inimă tricamerală (două auricule şi un ventricul parţial închis). Crocodilie-
nii au inimă tetracamerală.
– În general ovipare.
– Dezvoltare embrionară cu anexe embrionare: amnios şi alantoidă.

C o r p u l , acoperit de o piele uscată şi solzoasă, aparţine următoarelor tipuri

morfologice:
– tipul şopârlă, caracteristic majorităţii reptilelor, cu toate părţile corpului
distincte, prezintă membre scurte situate lateral;
– tipul şarpe, corpul cilindric lipsit de membre;
– tipul broască ţestoasă, corpul turtit dorso-ventral, adăpostit într-un ţest, gâ-
tul lung şi mobil.
Deplasarea se realizează prin târâre, din cauza lipsei sau a modului defectuos
de inserare a membrelor scurte.

– epiderma, cu o pătură cornoasă, puternic dezvoltată, formând uneori solzi

cornoşi sau scuturi ca adaptare împotriva uscăciunii şi a umezelii; epiderma se
poate desprinde prin fenomenul de nâpârlire; pielea uscată, conţine puţine
glande cutanate. Din cauza păturii cornoase, descuamarea se poate face toată
odată ca la şerpi sau pe fragmente, ca la şopârle.
– derma, conţine cromatofori (la cameleon, iguană); este prezentă homocro-
mia. La unele specii se formează plăci osoase care alcătuiesc un schelet dermic
extern sau exoschelet (ţestoase şi crocodili).
S c h e l e t u l prezintă următoarele particularităţi:
136 BIOLOGIE ANIMALĂ

Craniul, format din oase bine sudate, prezintă ca şi la păsări un singur condil
occipital, prin care se leag ă de coloana vertebrală; apare bolta palatină, care nu
separă complet cele două cavităţi – nazală şi bucală; existenţa osului pătrat
permite deschiderea largă a gurii în timpul înghiţirii prăzii. El poate fi sudat la
craniu, (crocodili şi ţestoase) sau articulat la craniu (şerpi şi şopârle). La şerpi,
osul pătrat este foarte alungit, iar cele două jumătăţi ale mandibulei dreaptă şi
stâng ă nu sunt sudate, dar articulate, rezultând capacitatea de a înghiţi o pradă
mare (fig. 97).
Coloana vertebrală este for-
mată dintr-un număr variabil de
vertebre (până la 400 la Python).
Regiunea cervicală prezintă două
vertebre: atlas şi axis care asigură
articulaţia cu craniul printr-un
singur condil occipital; regiunea
toracică poartă coaste şi împreună
Fig. 97. Schema scheletului capului la viperă: cu sternul formează cutia toracică
stânga – gura închisă; dreapta – gura deschisă. (prima apariţie în seria animală)
care favorizează respiraţia pulmo-
nară. La şerpi, absenţa sternului permite dilatarea corpului după ingestia prăzii.
Regiunea sacrală este alcătuită din două vertebre cu care se articulează centura
pelvină iar vertebrele codale sunt numeroase cu o alcătuire care permite ruperea
cozii fără hemoragie – fenomenul de autotomie, urmat de o regenerare parţială.
Membrele sunt construite pe modelul general prezentat la batracieni. Adesea
două perechi, ele sunt de tipul mergător. La şerpi, membrele şi centurile osoase
corespunzătoare au dispărut.
S i s t e m u l n e r v o s . Encefalul reptilelor este în mod cert mai complex
de-cât cel al peştilor şi al batracienilor. Emisferele cerebrale au luat o dezvoltare
mai mare, scoarţa cerebrală este mai groasă, formată din substanţă cenuşie. Cor-
pii striaţi sunt bine definiţi şi rămân ca cea mai dezvoltată parte a telencefalului.
Se observă ochiul pineal, (cel de-al treilea ochi), format într- o invaginare a
creie-rului intermediar (epifiză), cu structura unui ochi minuscul, cu retină şi
cristalin ascuns sub piele. Acest ochi pineal este foarte dezvoltat la majoritatea
reptilelor fosile.
O r g a n e l e d e s i m ţ au înregistrat salturi calitative:
– ochiul, este protejat de trei pleoape care la şerpi sunt concrescute şi dau as-
pectul de ochi sticlos. Ca şi la păsări şi mamifere, ochiul are o serie de pături
succesive: sclerotică, coroidă, retină şi umoare transparentă, cornee, umoare
apoasă, cristalin, umoare vitroasă. Apar glandele lacrimale care asigură umidita-
CLASA REPTILIA 137

tea corneei. În sclerotică apare un inel osos cu rol protector iar în umoarea sti-
cloasă apare un organ cu rol trofic numit „pieptene”. La şerpi pleoapele sunt ori-
zontale, transparente şi sudate una de alta, iar membrana nictitantă acţionează în
plan vertical.
– urechea este perfecţionată ca structură şi funcţie, prezintă un început de
melc membranos cu organul lui Corti.
La şerpi, cavitatea timpanică nu există iar columela se ataşează osului pătrat,
la articulaţia maxilarului inferior, aşadar auzul este nul în aer, dar se exercită
probabil prin intermediul mandibulei care este sensibilă la vibraţiile solului.
– fosele nazale conţin fiecare un cornet olfactiv care conţine elementele sen-
zoriale ce asigură olfacţia şi gustul; ca şi la batracieni fosele nazale comunică cu
cavitatea bucală.
– organele termoreceptoare: unii şerpi (Crotalus, Boa, Python) posedă între
ochi şi buza superioară un organ particular (fosetă facială) de o extraordinară
sensibilitate la variaţiile calorice ale mediului, inervate de ramuri ale trigemenu-
lui. Acest organ permite şerpilor să detecteze cu o mare precizie chiar şi în ob-
scuritate prezenţa animalelor homeoterme victime, care degajă radiaţii infraroşii
– calorice.
A p a r a t u l d i g e s t i v s-a perfecţionat, segmentele sale sunt mai bine
dife-renţiate:
– dinţii pot să apară şi pe alte oase decât pe maxilare; sunt concrescuţi cu
oasele iar la crocodilieni sunt înfipţi în alveole; în pereţii cavităţii bucale există
glande mucoase care la şerpi au devenit glande veninoase. Anumiţi dinţi, la şer-
pii veninoşi sunt mai dezvoltaţi
(croşete veninoase) servesc la
inocularea veninului. Dinţii se
schimbă de mai multe ori în
cursul vieţii. La broaştele ţes-
toase, dinţii sunt înlocuiţi de un
cioc cornos epidermic;
– intestinul prezintă pentru
prima dată la vertebrate un cecum
digestiv;
– ca şi la batracieni, cloaca
reuneşte deschiderea rectului, ca-
nalelor urinare şi a conductelor
genitale (fig. 98).
Reptilele sunt în general carni-
vore. Se hrănesc cu broaşte, rep-
tile, păsări şi mamifere mici. Fig. 98. Schema generală a organizării unei reptile.
138 BIOLOGIE ANIMALĂ

A p a r a t u l r e s p i r a t o r . La reptile apar plămânii alveolari, mărindu-se

în felul acesta suprafaţa de schimb. La şerpi, dezvoltat şi funcţ ional este numai
plămânul drept. Căile respiratorii sunt reprezentate de trahee, laringe adevărat,
bronhii. Respiraţia este numai pulmonară, deoarece pielea cornoasă nu permite
respiraţia cutanată. În plus, existenţa cutiei toracice favorizează respiraţia
pulmo-nară (excepţie fac broaştele ţestoase care înghit aerul deoarece au cuşca
toracică imobilă).
A p a r a t u l c i r c u l a t o r . Este perfecţionat, în corelaţie cu cel respirator
şi cu metabolismul mai activ al reptilelor. Inima este tricamerală dar în ventricul
apare un început de perete despărţitor (fig. 99).
La crocodilieni, inima este tetracamera-
lă, sistemul arterial cuprinde arcurile aor-
tice drept şi stâng care se unesc într-o aortă
comună iar sistemul venos este reprezentat
prin două vene cave anterioare, una posteri-
oară şi venele pulmonare. Circulaţia este
închisă, dublă (sângele trece de două ori
prin inimă) şi incompletă deoarece sângele
venos continuă să se amestece cu cel oxige-
nat la nivelul ventriculului.
A p a r a t u l u r o - g e n i t a l . Cuprinde
doi rinichi lobaţi şi alungiţi cu structură
complexă care poartă numele de nefroni.
Ureterele se deschid în cloacă iar vezica
Fig. 99. Schema aparatului circulator urinară este un diverticul în peretele cloacal
la reptile.
care nu există decât la şopârle şi broaşte
ţestoase. Ca ş i păsările, reptilele excretă în locul urinii o masă albicioasă pe
bază de acid uric, amestecată cu materii fecale (fig.100). Produsele sexuale sunt
evacuate prin două conduc-
te independente de uretere:
spermiducte la mascul şi
oviducte la femelă. Reptile-
le mascule sunt dotate cu
organ copulator – penisul.
R e p r o d u c e r e a . Fe-
cundaţia este intern ă. Ouăle
sunt protejate de o coajă şi
sunt depuse în locuri calde şi Fig. 100. Aparatul uro-genital la reptile:
umede unde se clocesc. stânga – mascul; dreapta – femelă.
CLASA REPTILIA 139

Reptilele sunt ovipare, dar câteva specii sunt vivipare (femela reţine oul în cor-
pul său până la dezvoltarea embrionului şi puii „se nasc”). Dezvoltarea embrio-
nară se caracterizează prin apariţia anexelor embrionare: amniosul care este un
sac plin cu lichid cu rol protector şi alantoida care este un diverticul al intesti-
nului embrionar ce joacă un rol important în respiraţia şi excreţia embrionului
(fig. 101).
Sacul vitelin este regiu-
nea oului în care se con-
centrează vitelusul; la în-
ceput, sacul vitelin ocupă
aproape tot volumul oului,
apoi descreşte câte puţin
în cursul dezvoltării em-
brionare pe măsură ce
creşte alantoida. Formarea
organelor anexe în cursul
dezvoltării embrionare es-
Fig. 101. Schema structurii unui ou de vertebrat amniotic.
te un caracter comun repti-
lelor, păsărilor şi mamiferelor care se numesc din acest motiv vertebrate amnio-
tice. Sacul vitelin nu constituie o anexă embrionară deoarece este prezent şi la
vertebratele anamniotice.
Clasificare
Dup ă gradul de dezvoltare reptilele sunt repartizate în 4 ordine după cum ur-
mează: Chelonieni, Saurieni, Ofidieni, Crocodilieni.
Ordinul Chelonieni
Cuprinde broaştele ţestoase, forme terestre şi forme acvatice (adaptare secun-
dară). Corpul este adăpostit într-un ţest alcătuit din carapace şi plastron, format
din plăci osoase dermice (exoschelet), acoperit cu plăci cornoase de origine
ectodermic ă care constituie modul pasiv de apărare. O parte din schelet (coloana
vertebrală, cu excepţ ia vertebrelor cervicale şi codale împreună cu coastele şi
centura pelvină) este sudat de carapace întărind rolul de apărare. De aceea ţes-
toasele înghit aerul când respiră. Fălcile formează un cioc acoperit cu lame osoa-
se şi lipsit de dinţi. Ouăle sunt mari, cu mult vitelus nutritiv, acoperite de o coajă
calcaroasă. Sunt depuse în nisip sau pământ umed şi sunt clocite.
Broaştele ţ estoase au o mare rezistenţă vitală şi o longevitate care poate depă-şi
100 de ani. Pot trăi foarte mult timp fără să se hrănească, rezistând uneori luni de
zile. Broaştele ţestoase terestre sunt în general ierbivore iar cele acvatice sunt
140 BIOLOGIE ANIMALĂ

carnivore. Cele din regiunile temperate, hibernează iarna. Carnea lor este gustoa-
să, în special a formelor marine şi chiar ouăle acestora sunt comestibile şi foarte
apreciate, putând fi uşor găsite datorită urmelor lăsate de femele pe nisip.
Exemple:
– broasca ţestoasă din Oltenia – Testudo hermanni, formă terestră cu carapa-
ce bombată galbenă, cu pete mari brune şi cu vârful cozii prelungit cu o „ghea-
ră”. Este răspândită în sudul Europei.
– broasca ţestoasă Dobrogeană – Testudo graeca, nu are gheară la vârful co-
zii, este răspândită din Maroc până în Iran. La noi este rară, motiv pentru care
este specie ocrotită.
– broasca ţestoasă de lac – Emys orbicularis, are carapacea de culoare neagră
măslinie, cu pete mici galbene. Răspândită în întreaga Europă, N-V Africii şi la noi.
– broasca ţestoasă elefant – Testudo elephantopus, din insulele Galapagos,
formă uriaşă care poate atinge 2 m lungime şi 450 kg. Este cea mai mare broască
ţestoasă terestră.
– caretul (broasca cu ţestul în piele) – Eretmochelys imbricata, formă marină
care ajunge până la 80 cm lungime; are membrele transformate în lopeţi. Este
vînată pentru solzii imbricaţi de pe carapace, care încălziţi la o anumită tempera-
tură formează „bagaua”. Din bagaua caretului se confecţionează diferite obiecte
artizanale: cutii, pieptene.
Ordinul Saurieni (Lacertilieni)
Cuprinde şopârlele, reptile cu corpul fusiform, coada mobilă, lungă, care se
poate rupe în caz de pericol, datorită unui disc cartilaginos existent la mijlocul
corpului vertebrelor codale. Coada rămasă se poate regenera aproape total. Pie-
lea formează scuturi în regiunea capului şi pe partea ventrală. Văzul este simţul
cel mai bine dezvoltat. „Ochiul parietal” are diferite grade de dezvoltare la dife-
rite grupuri de şopârle, corespunzându-i un orificiu acoperit cu o piele transpa-
rentă.
Membrele sunt scurte, pentadactile, cu gheare; majoritatea sunt ovipare. Sunt
peste 2000 de specii.
Exemple:
– şopârla verde (guşterul) – Lacerta viridis, prezintă o culoare protectoare
verde smarald, cu numeroase puncte negre; poate ajunge la 40 cm lungime şi
este răspândiată din Spania până în Asia mică.
– şopârla de câmp – Lacerta agilis, atinge 25 cm lungime, este aproape
ubicvitară, din Franţa până în munţii Urali.
– şopârla de munte – Lacerta vivipara, ovovivipară, trăieşte în regiunile
mon-tane; rareori depăşeşte 15 cm şi au un areal enorm de răspândire în toată
Europa meridională.
CLASA REPTILIA 141

– şopârla zburătoare – Draco volans, este arboricolă şi prezintă o „paraşută”

(pielea întinsă de coastele alungite); trăieşte în S-E Asiei.
– cameleonul – Chamaeleon vulgaris, răspândit din Turcia până în Spania,
duce viaţă arboricolă datorită cozii prehensile; limba este lungă, protractilă, cu
vârful lipicios, care funţionează ca o ventuză când atinge o insectă; cromatoforii
mobili din piele determină o homocromie schimbătoare; ochii se mişcă indepen-
dent, ceea ce duce la mărirea câmpului vizual.
– iguana – Iguana tuberculata, prezintă o întindere a tegumentului
(„bărbie”), iar pe spate şi coadă o creastă, duce viaţă acvatică dar şi arboricolă.
Poate atinge până la 2 metri lungime. Trăieşte pe lângă râurile din zona tropicală
a Americii. Are o carne gustoasă.
– şarpele de sticlă – Anguis fragilis (ocrotit), este o şopârlă apodă, cu luciu
sticlos, de culoare cafenie; este prezent şi la noi.
– varanul – Varanus komodoensis, este cea mai mare şopârlă actuală, prădă-
toare şi acvatică; atinge 3 m lungime; atacă mici mamifere ierbivore. Specie
endemică în Indonezia.
Ordinul Ofidieni
Cuprinde şerpii, reptile adaptate la târâre. Corpul este cilindric, lipsit de
membre. Pielea este cutată în formă de solzi. Marea mobilitate a fălcilor este
caracteristică şerpilor deoarece osul pătrat articulat mobil, în acţiune ia o poziţie
verticală iar mandibula este formată din două jumătăţi unite printr-un ligament
elastic (mobilitatea fălcilor permite înghiţirea prăzii întregi). Pipăitul este foarte
dezvoltat (limba este organ principal), văzul potrivit de dezvoltat, auzul lipseşte
(sunt surzi), urechea internă fiind regresată iar timpanul lipseşte. La şerpii veni-
noşi, doi dinţi sunt în legătură cu glandele veninoase şi au în lungul lor un
jgheab prin care se scurge veninul. Organele termoreceptoare sunt prezente mai
cu seamă la speciile veninoase.
Limba este bifurcată şi protractilă. Esofagul şi stomacul se pot dilata mult ca
să cuprindă prada întreagă.
Plămânii sunt aşezaţi unul după altul, cel stâng este redus ori lipseşte.
Sunt ovipari iar unele specii sunt ovovivipare.
Exemple:
– şarpele de casă – Natrix natrix, este cel mai comun şarpe de la noi, ce poate
ajunge la 150 cm lungime; are 2 pete galbene în regiunea tâmplelor şi este bun
înotător.
– şarpele lui Esculap – Elaphe longissima, are 2 m lungime, brun cenuşiu,
este răspândit din Pirinei până la Marea Caspică.
– vipera sau năpârca – Vipera berus, nu depăşeşte 75 cm lungime şi are pe
spate o dungă închisă, în zig-zag; veninul ei poate cauza moartea unui om, dar
142 BIOLOGIE ANIMALĂ

dintre cei muşcaţi, doar 8% mor. La noi, este relativ frecventă mai ales la mar-
gini de păduri; urcă până la altitudini de 2000 m.
– vipera cu corn – Vipera ammodytes, veninoasă, are un desen în formă de
„V” pe cap şi o dungă în zig-zag pe spate. Are un corn solzos pe vârful botului.
Rar ajunge la un metru lungime, este mai veninoasă ca specia precedentă, dar
este mai puţin irascibilă. La noi, poate fi întâlnită numai în munţii Banatului,
Oltenia şi Dobrogea, preferând solurile calcaroase. În România există 9 specii de
vipere, cu mai multe subspecii.
– vipera de stepă – Vipera ursinii, este mai mică decât năpârca, trăieşte la noi
în zona Clujului şi în Deltă.
Alte specii de şerpi veninoşi:
– crotalul (şarpele cu clopoţei) – Crotalus horridus, la vârful cozii are nişte
inele solzoase care prin lovire produc sunete; poate ajunge la 1,5 metri; este răs-
pândit în America de Nord.
– şarpele cu ochelari sau cobra – Naja naja, când atacă, acest şarpe îşi ridică
partea anterioară a corpului, iar primele opt perechi de coaste se dau în lături,
dilatând această regiune care are pe partea dorsală un desen ce seamănă cu nişte
ochelari. Poate ajunge până la 1,8 m lungime şi trăieşte în Asia de Sud.
Şerpi constrictori:
– şarpele boa – Boa constrictor este răspândit numai în America de sud. Nu
depăşeşte 6 metri. Se hrăneşte cu rozătoare.
– pitonul – Python reticulatus, este cel mai mare şarpe actual, putând depăşi
10 m în lungime; îşi omoară prada numai prin strangulare. Câteodată atacă chiar
şi omul. Trăieşte în insulele Filipine.
– anaconda – Eunectes murinus, preferă bălţile din America de Sud. Se cu-
nosc exemplare de 8 metri lungime.
Ordinul Crocodilieni
Cuprinde reptile acvatice din apele curgătoare ale regiunilor tropicale şi sub-
tropicale. Talia acestora este mare, între 2 şi 10 m lungime iar corpul este fusi-
form, turtit dorso-ventral. Ochii sunt situaţi pe partea superioară a capului iar
deschiderile urechilor şi nărilor se închid la intrarea în apă prin valvule. Coada
este turtită lateral, degetele membrelor posterioare au membrană interdigitală.
Tegumentul este cutat în solzi şi scuturi, sub care se află plăci osoase dermice.
Crocodilii sunt specii gregare, care tr ăiesc în ape curgătoare line sau lacuri. Fe-
melele depun până la 100 de ou ă în nisip, pe care le păzesc până la eclozarea
puilor. Crocodilii se cunosc de la începutul mezozoicului iar cele 25 specii
actuale aparţin la 7 genuri. Au fost vânaţi dintotdeauna pentru pielea lor din care
CLASA REPTILIA 143

se confecţ ionează genţi, pantofi, motiv pentru care numărul şi arealul lor s-a re-
dus foarte mult.

Fig. 102. Câteva exemple de reptile.

Exemple:
– crocodilul de Nil – Crocodylus niloticus, poate ajunge până la 6 metri lun-
gime, are botul scurt şi lat; trăieşte mai ales în râurile africane.
144 BIOLOGIE ANIMALĂ

Fig. 103. Exemple de şerpi.

CLASA REPTILIA 145

– gavialul – Gavialis gangeticus, poate ajunge până la 5 metri lungime şi are

botul lung şi îngust; trăieşte în fluviile Indiei; este inofensiv pentru om.
– aligatorul – Alligator mississippiensis, are 6 metri lungime, trăieşte în
America de Nord; este astăzi protejat.
– caimanul – Caiman sclerops, trăieşte în apele din America Centrală şi
America de Sud. Are corpul mare cu botul scurt.
Biologiareptilelor
Reptilele nu sunt în general comestibile (cel puţin pentru emisfera nordică a
globului) dar ele constituie surse de agenţ i infecţioşi pentru persoanele care le
menţin pe lângă casă în scop de agrement. Urmare a contactului strâns cu solul,
poartă pe suprafaţa lor sau în tubul digestiv bacterii saprofite şi psihrofile. Şopâr-lele
de câmp şi guşterii sunt rezervoare de Brucella sp., varanul de Leptospira sp.
Aligatorul şi crocodilul de Nil poartă Edwarsiella tarda şi Trypanosoma
rhodensiense. Broaştele ţestoase posedă peste 200 serotipuri de salmonele. S-au mai
izolat tulpini de Campylobacter sp., Brucella sp. şi Leptospira.
Din cele câteva mii de specii de şerpi tereştri, acvatici sau arboricoli care tră-
iesc pe Terra, aproximativ 2500 specii sunt veninoase, dar pentru om doar 200
specii posedă venin letal (Swaroop şi Grab, 1954). Din punct de vedere medical,
şerpii prezintă interes din dou ă motive şi anume: ca rezervor de agenţ i
infecţioşi, fiind purtători de Salmonella sp., Leptospira sp., virusul encefalitei de
căpu şă, Toxoplasma gondii – la şarpele de casă şi Vipera berus. Al doilea motiv
este că prin muşcătura lor asociată cu inocularea de venin în plagă, produc
leziuni infla-matorii şi necrotice asociate intoxicaţiilor sistemice grave, datorită
unor substan-ţe hemolizante, anticoagulante, cu acţiune neuro- şi hemotoxice.
 CAPITOLUL XV

CLASA AVES (PĂSĂRI)

Păsările constituie cca două treimi din totalul vertebratelor. Ele sunt
răspândi-te în toate zonele climatice ale globului pământesc şi sunt adaptate la
condiţii variate de mediu şi de viaţă.
Cuprinde peste 9000 specii de vertebrate superioare adaptate la zbor, repre-
zentând o ramură specializată, evoluată din reptile, ceea ce se oglindeşte în:
– structura complexă a sistemului nervos şi deci o adaptabilitate mai mare;
– particularităţi în morfologia externă şi internă, consecinţă a adaptării la zbor;
– metabolism intens;
– perfecţionarea înmulţirii (clocitul ouălor, îngrijirea puilor).
Caracteregenerale
– vertebrate homeoterme (cu temperatură constantă a corpului);
– corpul acoperit cu pene;
– respiraţie pulmonară pe toată durata vieţii;
– inimă cu 4 camere (două auricule şi două ventricule);
– toate sunt ovipare;
– dezvoltare embrionară cu anexe embrionare: amnios şi alantoida.
Adaptareapăsărilorlazbor
Păsările sunt adaptate la zbor având formă, structuri anatomice şi fiziologice
specifice:
– formă aerodinamică a corpului;
– transformarea membrelor anterioare în aripi;
– prezenţa oaselor pneumatice, asigurând lejeritatea scheletului;
– dezvoltarea cu predilecţie muşchilor pectorali numiţi şi „muşchi de zbor”;
– prezenţa carenei la nivelul sternului pentru inserţia muşchilor pectorali;
– acoperirea corpului cu pene-fanere uşoare dar cu suprafaţă mare:
– prezenţa sacilor cu aer – organe aerostatice, umpluţi cu aer cald.

T e g u m e n t u l este în general lipsit de glande cutanate, cu excepţia

glandei uropigiene, care secretă o materie grasă ce asigură impermeabilitatea
penelor şi care este bine dezvoltată la formele acvatice (lipseşte la cele care
trăiesc în zone-le uscate).
CLASA AVES (PĂSĂRI) 147

Anexele cornoase sau fanerele, dovadă a originii reptiliene, sunt reprezentate

prin pene, cioc, gheare, solzi. Penele sunt producţii cornoase epidermice care
protejează corpul, micşorând greutatea specifică (volum mare / greutate mică) şi
menţin temperatura constantă a corpului fiind sunt supuse năpârlirii. Principalele
tipuri de pene (fig. 104) sunt:

– penele de contur – penele

mari (fig. 104a.). O pană de contur
este alcătuită dintr-un ax rigid (ra-
his); partea inferioară, înfiptă în te-
gument poartă numele de calamus,
iar orificiile de la capete se numesc
ombilic superior şi inferior; ramifi-
caţiile poartă numele de barbe, care
la rândul lor se ramifică în barbule.
Barbulele orientate spre vârful pe-
nei au nişte cârlige cu ajutorul că-
rora barbele şi barbulele se leagă
între ele formând lama penei (vexi-
lum). Penele de contur se clasifică
la rândul lor în:
a) remige (penele mari ale aripi-
lor pentru zbor) şi
b) rectrice (penele cozii care
asigură direcţia).
– tectrice – pene mai mici, cu
rahis (ax) suplu (fig. 104b.), dispu-
se ca ţiglele pe casă, constituind un
înveliş de protecţie;
– puful – pana mică, suplă şi ra-
mificată (fig. 104c.), situată sub tec-
trice, care asigură izolarea termică;
Penele cad periodic şi sunt înlo-cuite Fig. 104. Tipuri de pene şi detalii microscopice:
a. pană de contur; b. tectrice; c. puf; d. detaliu
progresiv (năpârlire). Numă-rul
de pană; e. detaliu de puf.
penelor este un caracter speci-
fic, aproximativ constant şi depinde în mare măsură de talia păsării. De exemplu,
la pasărea Colibri întâlnim cca 1 milion de pene, în timp ce lebăda posedă doar
25.000 de pene. Greutatea penajului poate atinge dublul greutăţii scheletului.
Ramfoteca este o teacă cornoasă care acoperă maxilarele, formând ciocul,
organ prehensil cu forme variate în funcţie de modul de hrănire;
148 BIOLOGIE ANIMALĂ

Solzii sunt prezenţi pe picioare, formează un înveliş cornos care poartă nu-
mele de podotecă şi este analog cu cel de la saurieni;
Ghearele sunt bine dezvoltate la degetele membrelor posterioare iar pintenul
este o teacă cornoasă ce îmbracă o excrescenţă osoasă a tarso-metatarsului la
masculii câtorva specii.
Diamantul este o formaţiune cornoasă temporară situată pe vârful ciocului
care a servit puiului pentru spargerea cojii.
S c h e l e t u l . Oasele păsărilor sunt pneumatice, adică sunt străbătute de ca-
vităţi umplute cu aer, în legătură cu aparatul respirator.
Craniul. Globulos spre partea posterioară, este alungit anterior (ciocul). Cra-
niul se articulează la coloana vertebrală printr-un singur condil occipital.
Coloana vertebrală. Vertebrele cervicale (excepţie-atlasul şi axisul) au o
structură complexă, sunt heterocelice şi prezintă suprafeţe de articulaţie în formă
de şa, ceea ce asigură o mare mobilitate. Acestea formează gâtul.
Vertebrele toracice se unesc între ele prin sudarea apofizelor ceea ce conferă
rigiditate cutiei toracice. Vertebrele lombare, sacrale şi o parte din vertebrele
codale se unesc şi formează osul sacral sau sinsacrum. Ultimile vertebre codale
(4-5) se sudează rezultând pigostilul.
Cuşca toracică. Comportă sternul şi coastele (fig. 105) . Sternul poartă la
toate păsările capabile de zbor o creastă osoasă mediană care se numeşte carenă,
servind la inserţia muşchilor de zbor. Coastele sunt în număr de 4-10 perechi;
fiecare coastă este divizată în 2 segmente – sternal şi vertebral – reunite printr-o
articulaţie cartilaginoasă.
Ca la majoritatea
reptilelor, coastele pă-
sărilor sunt purtătoare a
unei apofize dirijată
spre spate care vine su-
prapusă peste coasta ur-
mătoare şi poartă nu-
mele de apofiză unci-
nee care măreşte solidi-
tatea cutiei toracice.
Membrele anterioa-
re sunt transformate în
aripi. Centura scapulară
este bine dezvoltată, al-
Fig. 105. Fragment din cutia toracică a păsărilor (profil). cătuită din
oasele: sca-
pulare, coracoide şi clavicule. Claviculele se sudează între ele prin capetele lor
CLASA AVES (PĂSĂRI) 149

ventrale formând furca sau iadeşul. Scheletul aripii este format din: humerus,
radius, cubitus, 2 carpiene independente, 3 metacarpiene sudate şi în continuarea
lor falangele degetelor, câte una pentru degetele 2 şi 4 şi 2-3 pentru degetul 3.
Membrele posterioare asi-
gură staţiunea bipedă. Fiecare
comportă un semibazin alungit
solidar cu coloana vertebrală;
un femur oblic, tibia verticală
cu un peroneu vestigial şi un
os canon sau tarso-metatarsul,
rezultat din sudarea oaselor
tarsiene şi metatarsiene; 2-4
degete prevăzute cu gheare
mai mult sau mai puţin dez-
voltate (fig. 106).
S i s t e mu l n e r v o s ş i
o r g a n e l e d e s i m ţ . En-
cefalul la păsări prezintă emi-
Fig. 106. Schema membrului posterior la păsări.
sfere cerebrale mai dezvoltate
ca la reptile, însă sunt reduşi lobii olfactivi. Corpii striaţi sunt voluminoşi,
dirijând comportamentul instinctual, foarte dezvoltat la păsări (construirea
cuibului, îngrijirea puilor, clocitul, migra ţiile). Cerebelul are circumvoluţiuni
cerebeloase, pentru prima dată în seria animală, în legătură cu mişcările
complexe din timpul zborului.
O r g a n e l e d e s i m ţ sunt reprezentate prin:
– fosele nazale – sunt rudimentare, iar mirosul aproape nul; narinele se des-
chid de obicei pe partea superioară a ciocului;

– ochiul – este foarte mare în

Fig. 107. Secţiune schematică prin ochiul de pasăre.
raport cu volumul total al capu-
lui, are formă de glob aplatizat şi
nu se poate roti, dar câmpul vi-
zual este mare datorită mobilită-ţii
gâtului (fig. 107). Retina con-ţine
celule vizuale cu conuri pentru
vederea diurnă şi celule cu
bastonaşe pentru vederea
nocturnă. Ochiul de pasăre se
caracterizează prin prezenţa
„pieptenului” – membrană vas-
150 BIOLOGIE ANIMALĂ

cularizată aflată în fundul de ochi din camera vitroasă.

Aşezarea ochilor pe laturile capului determină vederea monoculară (cu un
singur ochi) pentru obiectele apropiate. Pentru obiectele îndepărtate, pentru
apre-cierea distanţei şi reliefului există vederea binoculară. Vederea păsărilor
2
este ex-celentă. Şoimul posedă un milion de conuri / mm (de 8 ori mai multe
decât la om) şi vede din zbor de la o înălţime de 300 m un rozător aflat pe câmp.
Ochiul are 3 pleoape: superioară, inferioară şi nictitantă. La cele mai multe
păsări, câm-pul vederii totale este mare: 300 grade din 3600, dar câmpul vederii
binoculare este redus la 300. Păsările au glande lacrimale a căror secreţie ajunge
în cavităţi-le nazale.
– urechea – apare un început de ureche externă (canal auditiv); se perfecţio-
nează receptorii din labirintul membranos: receptorii auzului (organul lui Corti)
şi ai echilibrului (crestele şi papilele senzoriale), dovadă-auzul muzical al unor
păsări şi păstrarea echilibrului în zbor. Câteva păsări (Salanganele) utilizează ca
şi mamiferele zburătoare (liliac) ecolocaţia, pentru a se dirija în obscuritate
completă.
A p a r a t u l d i g e s t i v . Prezintă modificări determinate de modul de
hrăni-re, natura hranei şi adaptarea la zbor:
– ciocul – a preluat rolul dinţilor (apucă şi rupe hrana);
– cavitatea bucală – are glande mucoase bine dezvoltate la păsările granivore;
– glandele salivare – slab dezvoltate, uneori lipsesc, dar la rândunele şi
pescă-ruşi, secreţia glandelor mandibulare foloseşte ca „mortar” la construirea
cuiburi-lor; la ciocănitoare, secreţia face limba lipicioasă, adaptată la „culegerea
insecte-lor „ de sub scoarţa copacilor;
– esofagul granivorelor şi al carnivorelor are o dilatare numită guşă pentru în-
magazinarea şi înmuierea hranei (fig. 108). La unele specii de porumbei guşa se-
cretă o emulsie grasă, lăptoasă, folosită la hrănirea puilor în primele zile de
viaţă;
– stomacul glandular se-
cretă pepsină şi acid clorhi-
dric;
– stomacul triturant – pi-
pota sau rânza, are pereţii
musculoşi, căptuşiţi cu o
membrană cornoasă, pentru
măcinarea hranei. La răpi-

Fig. 108. Schema aparatului

digestiv la păsări.
CLASA AVES (PĂSĂRI) 151

toarele de zi şi de noapte, hrana care nu se digeră: pene, păr, oase, se constituie

în cocoloaşe numite ingluvii care sunt eliminate pe gură;
– intestinul subţire este lung, cu multe anse (fig. 108) iar la capătul distal pre-
zintă 2 apendici cecali pentru degradarea celulozei;
– intestinul posterior-rectul este scurt şi se deschide în cloacă, acolo unde se
deschid şi ureterele şi ductele genitale;
– glandele anexe sunt reprezentate prin ficat voluminos şi pancreas. Digestia
se desfăşoară rapid, dovadă volumul redus de excremente şi un tranzit intestinal
rapid. Au metabolismul ridicat şi de aceea consumă multă hrană, de mai multe
ori pe zi.
A p a r a t u l r e s p i r a t o r . Traheea este în general foarte lungă şi prezintă
la bază sirinxul (organul fonator) sau organul de cântat. Plămânii nu comportă
alveole dar bronhiile se ramifică într-o reţea complicată de „capilare aeriene”
adică bronhiole a căror pereţi foarte fini sunt bogat vascularizaţi. În plus, această
reţea comunică cu 9 saci aerieni membranoşi care trimit ramificaţii în oasele
pneumatice, fiind dispuşi între organe. Ei asigură o eficienţă ventilatorie pul-
monară pe timpul zborului şi funcţionează probabil ca organe aerostatice (fig.
109).
Mecanismul respiraţiei în repaus,
este asigurat de contracţia şi relaxarea
muşchilor intercostali. În zbor, când
cuşca toracică rămâne rigidă, sacii cu
aer îşi modifică volumul, acţionând
asupra plămânilor „ca nişte foale”, de-
terminând ventilaţia puternică a aces-
tora. Aerul ajunge în saci, cu suficient
oxigen care poate fi fixat la expirarea
lui, rezultând respiraţia dublă. Sacii cu
aer au şi rol în:
– reglarea temperaturii; Fig. 109. Sacii cu aer la păsări.
– reducerea greutăţii specifice a corpului;
– întărirea vocii;
– asigurarea rezistenţei în zbor împotriva presiunii aerului.
A p a r a t u l c i r c u l a t o r . Inima pă sărilor este tetracamerală, cu 2 atrii şi
2 ventricule. Atriul şi ventriculul stâng nu conţin decât sânge arterial care vine
de la plămâni şi pleacă spre organe. Atriul şi ventriculul drept conţin doar sânge
venos care vine din corp şi merge la plămâni (fig. 110). Există un singur arc
aortic şi anume cel drept care pleacă din ventriculul stâng, ceea ce face ca circu-
laţia să fie dublă şi completă, pentru prima dată în seria animală. La embrion
152 BIOLOGIE ANIMALĂ

este schiţat şi arcul aortic stâng, cu plecare din ventriculul drept, ceea ce dove-
deşte evoluţia păsărilor din reptile.
Aparatuluro-genita
l . Excreţia este realizată de doi
ri-nichi mari (metabolism intens)
situaţi în dreptul osului sacral.
Ureterele se deschid în cloacă.
Lipseşte vezica urinară tot ca
adaptare la zbor.
Sexele sunt separate, adesea
existând un accentuat dimorfism
sexual. Majoritatea păsărilor sunt
lipsite de penis, dar fecundaţia
este internă, masculul şi femela
apropiindu-se prin orificiile lor
cloacale în timpul copulării. La
mascul sunt 2 testicule care îşi
varsă conţinutul prin spermiducte
Fig. 110. Schema aparatului circulator la păsări.
în cloacă.
La femele există un singur ovar (cel stâng) şi un singur oviduct, iar ouăle se
formează pe rând şi sunt depuse în mediul exterior la intervale scurte de timp
(fig. 111). Pereţii oviductului conţin glande albuminogene care secretă albuşul
oului şi glande cochiliere care secretă coaja oului. Ovulele sunt bogate în vitelus
(gălbenuş) (fig. 112). Fecundarea are loc în treimea superioară a oviductului.
Ovulul fecundat se înconjoară de albumină deasupra căreia se structurează
învelişul de calcar, pe măsură ce coboară spre cloacă.

a. b.
Fig. 111. Aparatul uro-genital la păsări. Fig. 112. Structura oului la păsări:
a. mascul; b. femelă.
CLASA AVES (PĂSĂRI) 153

Ouăle sunt de obicei depuse într-un cuib şi sunt clocite, mai mult sau mai
puţin timp. Puii pot fi nidicoli (rămân mai multă vreme în cuib după ecloziune)
sau nidifugi (părăsesc repede cuibul). La ecloziune, puii sunt acoperiţi cu puf,
sunt incapabili de zbor şi de aceea sunt hrăniţi de părinţi.
Clasificare
În funcţie de prezenţa sau absenţa carenei, păsările se clasifică în două mari
subclase: Acarenate şi Carenate.
Subclasa ACARENATE
Ordinul Ratite
Din acest ordin fac parte struţii, care populează continentele emisferei sudice,
fiind primitive şi specializate pentru locomo ţia terestră. Sternul este lipsit de
carenă; claviculele abia sunt schiţate; oasele au măduvă; aripile nedezvoltate;
picioarele lungi, cu musculatură puternică (alergătoare); gâtul lung, dimorfism
sexual, puii sunt nidifugi.
Exemple:
– struţul african – Struthio camelus, 2,5 m înălţime, este vegetarian; înghite
obiecte strălucitoare dure; este specie poligamă; depune 15-20 ouă; este vânat
pentru carne şi pene; este crescut în ferme, iar domesticit este folosit la păzitul
oilor;
– struţul american (Nandu) – Rhea americana, trăieşte în savane şi pampas-
uri; masculii clocesc şi cresc puii; se hrănesc cu diferite vegetale şi scorpioni,
şerpi, păianjeni, lăcuste; sunt mai mici decât precedenţii;
– struţul australian (casuarul) – Casuaris casuaris, are penaj negru, gât golaş
iar pe cap o cască cornoasă. Trăieşte în pădurile din Australia;
– emu – Dromiceius novaehollandiae, trăieşte în stepele şi deşertul Austra-
liei; nu are cască cornoasă pe cap;
– pasărea Kiwi – Apteryx australis, trăieşte exclusiv în Noua Zeelandă; sunt
nocturne, de mărimea unei găini, cu cioc lung şi curbat.
Subclasa CARENATE
Ordinul Sphenisciformes
Cuprinde pinguinii, care trăiesc în regiunile reci ale emisferei sudice. Nu
zboară, sunt specii adaptate la viaţ a acvatică iar aripile transformate în lopeţi
folosesc pentru înot. Speciile mari, cum este pinguinul imperial – Aptenodytes
forsteri – ţin ouăle deasupra degetelor şi îl acoperă cu un pliu al tegumentului de
pe abdomen. Sunt specii migratoare, care trăiesc în colonii. Savantul român
Emil Racoviţă a studiat viaţa pinguinilor.
154 BIOLOGIE ANIMALĂ

Ordinul Ciconiiformes
Cuprinde păsări acvatice, cu picioare lungi (picioroange), membrană interdi-
gitală, ciocul lung; glanda uropigiană bine dezvoltată, aripile mari pentru că sunt
specii migratoare. Se hrănesc cu peşti, moluşte, pui de pasăre. Cuibăresc în ar-
bori, puii sunt nidicoli. Exemple: barza albă Ciconia ciconia, stârcul cenuşiu Ar-
dea cinerea, egreta Egretta alba, lopătarul Platalea leucorodia, ţigănuşul Plega-
dis falcinellus, ibisul Threskiornis aethiopicus. Sunt specii ocrotite.
Ordinul Anseriformes
Sunt păsări acvatice sau semiacvatice de talie mare; au picioare scurte, situate
mult posterior, penaj des şi compact, unsuros. Ciocul este turtit şi cu din ţişori pe
margini, alcătuind un filtru. Anseriformele merg, înoată şi zboară în aceeaşi
măsură iar puii lor sunt nidifugi. Constituie un preţios vânat. Exemple: raţa mare
Anas platyrhynchos, gâsca de vară Anser anser, lebăda de iarnă Cygnus cygnus,
călifarul Tadorna tadorna, ferăstraşul mare Mergus merganser.
Ordinul Falconiformes
Cuprinde păsări răpitoare de zi. Aripi mari, coadă lungă, văzul foarte bun,
cioc puternic şi curbat, gheare puternice, încovoiate. Au văzul, auzul şi mirosul
foarte bine dezvoltate. Cuplurile sunt persistente, depun o singură pontă, uneori
numai un ou. Unele scot ţipete stridente, neplăcute. Sunt carnivore, hrănindu-se
cu animale vii, cadavre sau excremente. Exemple: uliul porumbar Accipiter gen-
tilis; acvila (pajura sau şoimul) Aquila chrysaetos, monument al naturii, trăieşte
în Carpaţi; şorecarul Buteo buteo, vulturul pleşuv Aegypius monachus are 2,2 m
anvergura aripilor, pasăre ocrotită; există exemplare rare în Carpaţi şi Dobrogea;
şoimul călător Falco peregrinus; condorul american Vultur gryphus, măsoară
1,2 metri şi are o anvergură a aripilor de 3 metri. Trăieşte la altitudini de 3000-
6000 metri. Depune 1 ou la 4 ani, populând Anzii Cordilieri ai Americii de Sud.
Ordinul Strigiformes
Sunt păsări răpitoare de noapte cu pene moi dese şi fine care nu fac zgomot;
auzul şi văzul foarte agere; ciocul puternic şi încovoiat de la bază, se hrănesc cu
pradă vie. Nu au guşă, iar hrana nedigerată se elimină prin gură sub formă de in-
gluvii. Au capul mare, cu ochii dispuşi în faţă. Exemple: bufniţ a – Bubo bubo,
ciuful de pădure – Asio otus, huhurezul – Strix aluco, cucuveaua – Athene noctua.
Ordinul Galliformes
Sunt păsări tericole şi arboricole, în general slab zburătoare. Corpul greoi, di-
morfism sexual accentuat, poligame. Au o deosebită valoare cinegetică, multe
CLASA AVES (PĂSĂRI) 155

din ele sunt declarate monumente ale naturii şi ocrotite. Exemple: cocoşul de
munte – Tetrao urogallus, cocoşul de mesteacăn – Lyrurus tetrix, potârnichea –
Perdix perdix, prepeliţa, curcanul – Meleagris gallopavo, fazanul – Phasianus
colchicus, păunul – Pavo cristatus, pitpalacul – Coturnix coturnix.
Ordinul Columbiformes
Bune zburătoare, cu aripi mari, carena şi mu şchii pectorali bine dezvoltaţi,
puii sunt nidicoli şi sunt hrăniţi cu laptele secretat în guşă. Sunt păsări granivore.
Exemple: porumbelul – Columba livia, turturica – Streptopelia turtur, guguştiu-
cul – Streptopelia decaocto.
Ordinul Cuculiformes
Se cunosc 100 specii de cuci. Păsări arboricole şi de tufişuri, cu degete de tip
agăţător, care şi-au pierdut instinctul de clocire şi practică parazitismul de cuib
(îndepărtează puii gazdei şi rămâne singur, în grija părinţilor adoptivi). Exem-
plu: cucul – Cuculus canorus.
Ordinul Piciformes
Cuprinde păsări arboricole, căţărătoare, cu picioare scurte, coada din pene tari şi
rigide (pentru că se sprijină pe coadă), limbă lungă, lipicioasă şi ciocul ca o daltă.
Cuibăresc în scorburi. Exemple: ciocănitorile – Picus viridis sau ghionoaia verde;
Dryocopus martius – ciocănitoarea neagră, cea mai mare ciocănitoare de la noi
întâlnită în pădurile de conifere; Dendrocopus major – cioc ănitoarea pes-triţă;
tucanul – Rhamphastos toco, trăieşte în Brazilia, cioc enorm, cu mandibule viu
colorate, strigăte ascuţite, se hrăneşte cu insecte şi fructe.
Ordinul Passeriformes
Numite şi „păsărele”, se cunosc aproximativ 5.000 specii, peste jumătate din
numărul total de specii. Talia variază de la cea a pitulicii până la cea a corbului,
a păsării paradisului sau a păsării liră. Culoarea penajului diferă, ciocul are for-
me variate. Sirinxul este bine dezvoltat, sunt bune cântăreţe. Sunt continentale,
arboricole, căţărătoare, bune zburătoare, migratoare sau sedentare. Exemple de
păsări insectivore, deci folositoare omului: rândunica – Hirundo rustica, lăstunul
– Delichon urbica, ciocârlia – Alauda arvensis, graurul – Sturnus vulgaris, piţi-
goiul – Parus major, codobatura – Motacilla alba, mătăsarul – Bombycilla ga-
rrulus, privighetoarea – Luscinia luscinia, mierla – Turdus merula; unele păsări
sunt granivore, în anumite situaţii dăunătoare – trăiesc în stoluri şi se împe-
rechează în timpul reproducerii. Exemple: vrabia de casă – Passer domesticus,
cinteza – Fringilla coelebs, sticletele – Carduelis carduelis; forfecuţa – Loxia
156 BIOLOGIE ANIMALĂ

curvirostra; sunt şi păsări omnivore, cum sunt corvidele: cioara de semănătură –

Corvus frugilegus, corbul – Corvus corax, stăncuţa – Corvus monedula, coţofana
– Pica pica, gaiţa – Garrulus glandaris.
Ordinul Coraciiformes
Au cap mare, cioc puternic, îşi fac cuiburi în locuri ascunse, în crăpături de
stânci, maluri. Exemple: dumbrăveanca – Coracias garrulus, prigoarea – Me-
rops apiaster , pescăruşul albastru – Alcedo atthis, pupăza – Upupa epops, păsă-
rile rinocer – Buceros rhinoceros.
Ordinul Apodiformes
Sunt cele mai rapide zburătoare şi cele mai mici păsări cunoscute astăzi.
Exemple: salanganele – aparţ in genului Collocalia – se orientează prin ecolo-
caţie. Îşi construiesc cuiburile cu ajutorul salivei, iar băştinaşii (Oceanul Pacific)
fac supă din cuiburi; pasărea Colibri – Chaetocercus jourdani, trăieşte în Ameri-
ca, are limba despicată şi poate fi rulată ca un tub, servind la aspirarea nectarului
din flori.
Ordinul Psitaciformes
Cuprinde papagalii: arboricole căţărătoare cu penaj viu colorat, trăiesc în pă-
durile tropicale. Au glas strident şi sunt bune imitatoare, afectuoşi, curajoşi, fi-
deli, dar pot deveni şireţi şi ipocriţi după imprejurări. Exemple: papagalul mare
– Ara ararauna; papagalul de Amazon – Amazona aestiva; Jaco – Psittacus eri-
thacus, Africa, foarte bun imitator.
Ordinul Gruiformes
Păsări care trăiesc în locuri mlăştinoase din păduri şi şesuri, în lungul apelor.
Cioc, gât şi picioare lungi, bune alergătoare, slab zburătoare, rar înotătoare.
Exemple: cocorul – Grus grus, dropia – Otis tarda, specie protejată, declarată
monument al naturii; lişiţa – Fulica atra.
Ordinul Pelecaniformes
Sunt păsări de talie mare, adaptate acvatic, bune înotătoare şi zburătoare, au
cioc mare, cu un sac format din piele golaşă. Sunt monogame. Se hrănesc cu
peşte. Exemple: cormoranul – Phalacrocorax carbo, pelicanii – Pelecanus ono-
crotalus, monument al naturii, specie ocrotită; fregata – Fregata aquila.
Ordinul Procellariiformes
Exclusiv marine, aceste păsări au aripi lungi şi ascuţite, foarte bune zburătoa-
re. Depun oul şi cresc puiul pe uscat. Exemple: albatrosul – Diomedea exulans,
CLASA AVES (PĂSĂRI) 157

3 m anvergura aripilor, maestru al zborului planat. Trăieşte mult în zbor dea-

supra oceanului. Furtunarul gheţurilor – Fulmarus glacialis, Labrador, când este
deranjat, împroaşcă conţinutul stomacal care are un miros greu de suportat.
Ordinul Gaviiformes
Păsări de talie mijlocie care poartă numele de cufundari. Au cioc ascuţit şi
puternic. În apă înoată şi se scufundă cu uşurin ţă. Au pene tari, unsuroase. Se
hrănesc cu peşti şi crustacee, la noi sunt oaspeţi de iarnă. Exemple: cufundacul
polar – Gavia arctica.
Ordinul Podicipediformes
Sunt păsări acvatice slab zburătoare, dar bune înotătoare şi scufundătoare. Se
hrănesc cu animale acvatice. Exemple: corcodelul – Podiceps cristatus.
Biologiapăsărilor
Viaţa păsărilor se desfăşoară în cadrul unor ritmuri nictemerale (alternanţa
noapte-zi) iar acestea se înscriu în ritmuri determinate de succesiunea anotimpu-rilor
(sezoniere). Dacă activitatea păsărilor este corelată cu regimul de lumină, atunci ele
pot fi grupate în: diurne, crepusculare şi nocturne. Ţinând cont de ca-racteristicile
biotopului pe care îl populează, păs ările pot fi împărţite în mai mul-te grupe
ecologice: păsări de pădure, de deşert, de stepă, de mlaştină, acvatice. După natura
hranei consumate, p ăsările au regim alimentar de origine animală, vegetală sau
mixt. Cele cu regim de origine animală, sunt carnivore (răpitoarele de zi şi de
noapte), necrofage (vulturii hoinari), entomofage (rândunelele). Păsă-rile care se
hrănesc cu vegetale sunt: granivore (mănâncă seminţe), frugivore (mănâncă fructe,
frunze, mlădiţe) şi nectarivore (consumă polen şi nectar).
Maturitatea sexuală se instaleaz ă la o vârstă dependentă de talia păsărilor, de
exemplu la 8-12 luni la păsărele, la raţe şi gâşte la 2 ani, iar la răpitoarele mari la
3 ani. Cuplurile sunt monogame, dacă masculul face pereche cu o singură
femelă, sau poligame dacă se cuplează cu mai multe exemplare de sex opus.
Parada nupţială este un comportament caracteristic al păsărilor, determinat de
o anumită stare fiziologică, fiind un lanţ de acte reflexe ereditare care cuprind
mişcări, gesturi, ţipete, cântece, dansuri, bătăi, etc, toate ordonate într-o anumită
succesiune, având ca rezultat formarea cuplului pentru perpetuarea speciei.
Cuiburile asigură securitatea urmaşilor, fiind alese în coroana arborilor, pe
sol, în scorburi, în hornuri, în galerii. În afară de cuibul propriuzis în care se află
ouăle, coţofana, mai construieşte un cuib sau două ce sunt expuse pentru a abate
atenţia duşmanului. Materialul de construcţ ie folosit la cuib este foarte divers,
din materiale naturale sau artificiale. Unele specii de salangane şi rândunici îşi
158 BIOLOGIE ANIMALĂ

zidesc cuibul cu multă pricepere (cuibul de salangane este foarte căutat pentru
prepararea unei supe de către băştinaşi).

Fig. 113. Păsări acvatice declarate monumente ale naturii.

Ponta poate fi constituită dintr-un ou – la acvile, vulturi sau poate să ajungă

până la 25 de ouă ca la găini. Cel mai mare ou – de struţ, cântăreşte 1,5 kg, iar
cel mai mic aparţine unor specii de colibri – 0,2 g. Incubaţia este variabilă de la
o specie la alta, funcţie de temperatura mediului ambiant şi dimensiunea păsări-
lor. Puii pot fi nidicoli adică ei rămân în cuib, având nevoie de mai multă îngriji-
re după ecloziune, sau nidifugi, mai ales cazul păsărilor tericole şi acvatice. Du-
pă uscarea pufului sunt în măsură să-şi urmeze părinţii.
Părinţii îşi cresc cu multă grijă puii, deprinzându-i cu zborul, cu diverse
şiretlicuri pentru a abate atenţia duşmanului. Cu toate acestea, un mic procent de
pui ajung la vârsta de 2 ani (8%), iar longevitatea ecologică este relativ scurtă (6
ani), cu excepţii – corbul poate atinge 100 ani.
CLASA AVES (PĂSĂRI) 159

Din punct de vedere comportamental, diversitatea atitudinilor la această gru-

pă zoologică este impresionantă: ocuparea unui biotop- teritorialismul, comuni-
caţiile – prin semnale vizuale ori sonore, strigătele – de alarmă, cântecele –care
pot fi plăcute, melodioase şi care pot imita alte animale – cazul graurului care
imită potârnichea, orăcăitul broaştelor sau nechezatul mânjilor.

Fig. 114. Păsări tericole ocrotite prin lege.

Schimbarea condiţiilor climatice şi împuţinarea hranei, determină migraţia

păsărilor. Acest comportament îşi are originea în alternanţa dintre glaciaţiunile
din cuaternar, fiind o zestre ereditară. Cauzele actuale ale migraţiei, se refer ă la
factori ecologici ca lumina, tempereatura, perecipitaţiile, corelaţi cu factori in-
terni – hormoni tiroidieni şi ai glandelor genitale. Cele mai multe păsări migrea-
ză în stoluri, ziua. Căile de migraţie se bazează pe orientarea păsărilor cu aju-
torul aştrilor, dependentă în mare măsură şi de magnetismul pământului.
Migraţia păsărilor este un fenomen natural care favorizeaz ă transportul regio-nal
sau internaţional de agenţi infecţioşi şi de ectoparaziţi. Spectrul agenţilor
160 BIOLOGIE ANIMALĂ

infecţioşi vehiculaţi de către păsări este foarte larg, căci, pe lângă germenii bac-
terieni sau virali, specifici zonei de iernare, din regiunile tropicale sau subtropi-
cale, pe parcursul căilor de migrare păsările achiziţionează şi al ţi agenţi infec-
ţioşi. Pentru p ăsările oaspeţi de iarnă, trebuie luată în considerare şi posibilitatea
vehiculării de agenţi infecţioşi din regiunile nordice în sudul ariei lor de cuibărit.

Fig. 115. Păsări răpitoare ocrotite prin lege.

Păsările migratoare terestre sau acvatice reprezintă un risc de contaminare cu

diferiţi agenţi infecţioşi şi ectoparaziţi exotici pentru păsările sedentare sălbatice
sau domestice ori pentru mamifere, iar în final un risc de infecţie pentru om.
Teoretic, toate păsările pot fi rezervoare de agenţi infecţioşi şi pot interveni în
lanţul epidemiologic al unor boli infec ţioase sau parazitare. De exemplu, numai
Ordinul Psittaciformes cuprinde peste 3000 specii de papagali, dar Chlamydia
psittaci a fost izolată numai de la câteva specii, ceea ce nu exclude ca şi celelalte
să fie purtătoare. S-au citat cazuri de viroze şi bacterioze la animale şi om, trans-
mise de către păsările migratoare.
CLASA AVES (PĂSĂRI) 161

Vehiculează bacterii şi virusuri ca: Listeria monocytogenes, Salmonella sp.,

Leptospira sp., Escherichia coli, Pasteurella septica, Mycobacterium tuberculo-
sis, virusul encefalitei de căpuşă şi alte arbovirusuri, virusul gripal A, paraziţi:
Diphyllobothrium mansoni, Coccidia sp., Capillaria sp., Cryptosporidium sp.,
Toxoplasma gondii, fungi ca: Arthroderma insingulare Tricophyton terrestre,
ş.a.
 CAPITOLUL XVI

CLASA MAMMALIA (MAMIFERE)

Cuprinde peste 8000 specii de vertebrate care au corpul acoperit cu păr şi

nasc pui vii pe care îi hrănesc cu lapte, secretat de glandele mamare. Sunt cele
mai evoluate vertebrate şi superioritatea lor se oglindeşte în:
– perfecţionarea encefalului, îndeosebi a emisferelor cerebrale cu neocorte-
xul, principalul organ de integrare în mediu;
– viviparitatea, care dă posibilitatea mamiferelor să se înmulţească în diferite
condiţii de mediu;
– capacitatea de termoreglare, ce permite animalelor să trăiască în toate zo-
nele geografice şi în diferite medii de viaţă: terestru, acvatic, aerian, subteran.
Caracteregenerale
– vertebrate homeoterme;
– respiraţie pulmonară pe toată durata vieţii ;
– inima tetracamerală (2 auricule şi 2 ventricule);
– dezvoltare embrionară cu anexe embrionare: amnios şi alantoida.

L a c t a ţ i a . La naştere, tinerele mamifere, adesea nevăzătoare şi puţin mobi-le

nu îşi pot găsi singure hrana şi de aceea sunt alăptaţi de mamă. Femelele ma-mifere
posedă glande cutanate acinoase care secret ă lapte numite glande mamare ce se
deschid prin mamele (1-12 perechi) care pot fi: pectorale (maimuţe), abdo-minale
(pisică), inghinale (vacă). Dezvoltarea şi funcţionarea lor este controlată de diverşi
hormoni: luteinizant-pe timpul gestaţiei şi prolactina- după naştere. Laptele este un
aliment complet ce conţ ine în general 800-900 g apă / litru şi cantităţ i variabile de
substanţe organice şi substanţe minerale. La mamiferele marine (Pinipede şi
Cetacee) laptele este mult mai concentrat conţinând 450-500 g apă/litru, restul (300-
400 g/l fiind reprezentat de lipide.
C o n f o r m a ţ i a m e m b r e l o r este adaptată mediului de viaţă:
– la formele terestre membrele sunt lungi, aproximativ egale;
– la formele subterane, membrele sunt scurte;
– la formele acvatice, membrele s-au transformat în înotătoare;
– la formele zburătoare, membrele anterioare s-au transformat în aripă-para-
şută.
CLASA MAMMALIA (MAMIFERE) 163

T e g u m e n t u l este format din epidermă, dermă, hipodermă, şi anexe

tegu-mentare (fanere).
Epiderma este un ţ esut epitelial stratificat ce comportă la suprafaţă o pătură
cornoasă mai mult sau mai puţin îngro şată supusă descuamării iar în
profunzime o pătură generatoare a cărei celule se divid activ şi asigură reînoirea
epidermei (fig. 116). Pe măsura avansării păturii bazale a celulelor spre pătura
cornoasă, celulele epidermice se cheratinizează (se impregnează cu o materie
cornoasă numită cheratină). Pigmenţii sunt prezenţi în pătura inferioară a
epidermei.
Derma este un ţe-
sut conjunctiv bogat
vascularizat şi inervat,
format din derma pa-
pilară şi derma reticu-
lată-fibre ce alcătuiesc
o reţea în ochiurile că-reia se găsesc panicu-lele adipoase.
Fanerele. Anexele
tegumentare sunt re-
prezentate prin: păr,
coarne, unghii.
Părul este o pro-
ducţie epidermică care
Fig. 116. Secţiune schematică prin pielea unui mamifer.
ia naştere de la un mu-
gure apărut în pătura generatoare şi invaginează în dermă. Poate fi abundent
(oaie), rar (om), absent. Vibrizele sunt perii tactili situaţi pe buza superioară (ex:
mustăţile la pisică).
Coarnele pot fi:
– pline şi persitente ca la rinocer (doar epidermice);
– goale şi persistente ca la bovine (corn osos cu sinusuri, acoperit cu un strat
epidermic);
– pline şi caduce ca la cervide (os dermic ramificat acoperit de o epidermă
care se exfoliază; ramurile au o evoluţie legată de ciclul sexual) (fig. 117).
Unghiile, sunt formaţiuni epidermice cornoase care protejează extremitatea
degetelor; se disting 3 tipuri principale de unghii:
– unghii plate (ca la om);
– ghearele (retractile sau nu – ca la pisică, câine);
– copite (cal, vacă).