Biologie animală

15.4. Clasa AMPHIBIA

15.4.1. Caracteristici generale

Clasa Amphibia cuprinde vertebrate tetrapode poikiloterme,
adaptate atât la mediul acvatic, cât şi la mediul terestru, având reproducerea
în mediul acvatic, tegumentul nud, glandular şi lipsit de formaţii cornoase.
Corpul amfibienilor este diferenţiat în cap, trunchi, cu membre, şi
coadă, gâtul nefiind distinct. Regiunea toracică este mai puţin mobilă decât
cea lombară, regiunea sacrală este imobilă, iar cea codală, când există, este
foarte mobilă şi serveşte la înot. După forma generală a corpului, la
amfibieni se pot distinge trei tipuri morfologice:
▪ trituriform (triton): se caracterizează prin trunchi alungit, coadă lungă şi
picioare scurte şi egal dezvoltate; mişcarea corpului, ondulatorie, se face prin
târâre pe substrat. Se întâlneşte la triton, salamandră (ord. Urodela);
▪ raniform (broască): trunchi scurt şi lăţit, coadă absentă, iar membrele
posterioare mai lungi decât cele anterioare; locomoţia terestră se face prin
sărituri, iar înotul prin mişcarea membrelor posterioare; în stadiul adult
poate trăi departe de mediul acvatic. Se întâlneşte la anure (ord. Anura);
▪ serpentiform (vierme): corp alungit, cilindric, coadă scurtă, fără membre;
mişcarea corpului se face prin ondulări serpentiforme. Se întâlneşte la
gimnofione (ord. Gymnophiona).
Dimensiunile corpului amfibienilor sunt variabile, de la 1 cm
(Phyllobates limbatus) până la 1,60 m (Megalobatrachus japonicus).
Capul prezintă o pereche de ochi, o pereche de narine, gura şi două timpane.
Tegumentul amfibienilor este subţire, puternic vascularizat, servind
la respiraţia cutanată; este alcătuit din:
- epiderm, alcătuit din puţine straturi de celule, care se menţin vii, rareori
se cornifică (cele superficiale); conţine glande mucoase ce menţin
umiditatea pielii;
- derm, format din ţesut conjunctiv, bogată în cromatofori; aceştia
determină fenomenul de homocromie, caracteristic multor specii;
Pielea mai conţine glande hedonice (glande mucoase cu rol în
acuplare), ce apar la mascul în perioada de rut, pe piept sau degete, servind
la aderarea animalului de partener, iar la unele specii (din fam.
Salamandridae şi Bufonidae), glande seroase, cu secreţie veninoasă,
produsul lor conţinând diferiţi alcaloizi, care nu poate fi inoculat altor
animale, dar este inflamator şi vomitiv pentru animalele care îl consumă.

Acest material nu poate fi copiat, tradus, modificat sau reprodus, partial sau
in totalitate, fara acordul scris al autorilor.
Mariana IONIŢĂ, Ioan Liviu MITREA

După metamorfoză, amfibienii năpârlesc periodic, o dată pe lună

sau mai des, îndepărtarea stratului cornos al pielii durând de la câteva ore
până la o zi; exuvia este frecvent mâncată de individul care a produs-o.
Scheletul este adaptat pentru locomoţia terestră. Craniul prezintă un
număr redus de oase şi piese cartilaginoase; se articulează prin doi condili
occipitali la coloana vertebrală.
Coloana vertebrală este formată din vertebre, diferenţiată în patru
regiuni: cervicală, cu o vertebră (atlas); dorsală, cu 7-100 vertebre; sacrală,
o vertebră; codală, cu numeroase vertebre articulate sau sudate într-o piesă
unică (urostil). Coastele sunt reduse la rudimente, nu se unesc într-un stern
adevărat; sternul este liber (nu există cutie toracică), având altă valoare
decât la amniote.
Membrele prezintă planul de organizare tipic al tetrapodelor, fiind
compuse din cele două centuri, centura scapulară (alcătuită din claviculă,
omoplat, coracoid) şi centura pelvină (alcătuită din ilium, ischium şi pubis)
şi membrele propriu zise.
Musculatura larvelor este metamerică, în timp ce la adulţi muşchii
sunt diferenţiaţi (lungi, laţi şi scurţi), inseraţi pe piesele scheletice.
Sistemul nervos este mai dezvoltat decât la peşti şi prezintă:
- emisfere cerebrale, bine individualizate, reunite prin comisuri, rar prelungite
anterior prin lobii olfactivi (mai mult sau mai puţin fuzionaţi); emisferele
sunt separate pe linia mediană şi unite numai în partea anterioară;
- un început de scoarţă cerebrală (paleocortex);
- cerebel, slab dezvoltat;
- zece perechi de nervi cranieni;
- un sistem nervos vegetativ dezvoltat;
- epifiza rudimentară, la urodele, bine reprezentată la anure, unde formează o
veziculă situată în spatele craniului, imediat sub piele (organ pineal).
Organele de simţ sunt reprezentate de:
- receptori tactili, în tegument, în toate regiunile pielii;
- linie laterală, dezvoltată la larve şi urodelele adulte permanent acvatice şi
la anurele din familia Pipidae;
- muguri gustativi, pe limbă şi organul lui Jacobson (situat pe plafonul
cavităţii bucale);
- mucoasă olfactivă, se găseşte în fosele nazale, acestea comunicând cu
exteriorul prin nări externe şi cu cavitate bucală prin orificii numite coane
(narine interne), având deci şi rol respirator;
- ochi: protejaţi de două pleoape (superioară şi inferioară) şi membrană
nictitantă (transparentă), care acoperă ochiul, când animalul se află în apă;

Acest material nu poate fi copiat, tradus, modificat sau reprodus, partial sau
in totalitate, fara acordul scris al autorilor.
 Biologie animală

cornea este mai bombată, iar cristalinul ia o formă lenticulară şi contribuie la

acomodare, prin modificarea curburilor sale, sub acţiunea muşchilor ciliari.
- organe auditive: pe lângă urechea internă, la amfibieni apare şi urechea
medie cu: timpan, fereastră ovală şi fereastră rotundă, trompa lui Eustachio,
deschisă în faringe, şi un oscior numit columelă (provenit din
hiomandibularul peştilor).
Aparatul digestiv este adaptat regimului de hrană carnivor (la
adulţi). Gura este largă, cu dinţi pe maxilă, pe palatine (cerul gurii), iar la
unele specii (urodele) şi pe mandibulă. Limba devine un organ prehensil,
lipicioasă, prevăzută cu glande, care secretă un mucus abundent şi vâscos;
la majoritatea anurelor are o dispoziţie particulară, fiind fixată la partea
anterioară de plafonul bucal şi liberă spre partea posterioară; se poate rabata
cu o mare rapiditate. La unele specii (urodele) este imobilă, iar la altele
(Pipidae), lipseşte (batracieni agloşi). Cavitatea bucală, căptuşită de un
epiteliu ciliat, este lipsită de glande salivare, dar prezintă glande mucoase.
Esofagul este scurt, stomacul, alungit, bine delimitat, mai ales la
anure. Intestinul, relativ scurt (larva, care este vegetariană, are intestinul
lung), are câteva anse şi se continuă cu intestinul posterior, mai dilatat, ce
se deschide în cloacă.
Glandele anexe ale tubului digestiv sunt ficatul şi pancreasul;
înainte de vărsarea în intestin, canalul coledoc se uneşte cu canalul lui
Wirsung, care vine de la pancreas, secreţiile vărsându-se în duoden
(porţiunea iniţială a intestinului).
Aparatul respirator. Amfibienii au mai multe modalităţi de
efectuare a schimburilor de gaze:
▪ respiraţie pulmonară: realizată de doi pulmoni adevăraţi, care sunt „simpli
saci” cu pereţi interni subţiri, uşor cutaţi în formă de alveole; cei doi plămâni
se deschid direct în laringe; aerul este ”înghiţit”, intrarea aerului realizându-se
prin coborârea şi ridicarea planşeului bucal (lipseşte cutia toracică).
La gimnofioni există un singur pulmon. La anure există un aparat laringian prevăzut
cu corzi vocale, care scot sunete particulare. Masculii unor specii prezintă camere de
rezonanţă, în forma unui sac (la Hyla) sau doi saci, uşor proeminenţi (la Rana temporaria),
sau foarte proeminenţi (la Rana esculenta).
▪ respiraţie branhială: caracteristică stadiului larvar (mormolocilor), este
realizată de branhii externe (trei perechi, rareori patru perechi); la larvele de
anure şi unele urodele adulte, există şi branhii interne, acoperite de un
opercul tegumentar; la unele urodele (Sirenidae) se păstrează branhiile şi în
stare adultă, respiraţia realizându-se prin branhii şi plămâni.
▪ respiraţie cutanată (respiraţie accesorie) completează în mod obliga-
toriu respiraţia pulmonară (50%), pentru satisfacerea necesarului de oxigen.
Acest material nu poate fi copiat, tradus, modificat sau reprodus, partial sau
in totalitate, fara acordul scris al autorilor.
Mariana IONIŢĂ, Ioan Liviu MITREA

▪ respiraţie bucofaringiană: la unii amfibieni plămânul se reduce în

mod secundar sau dispare (apneumie), în schimb mucoasa bucală şi
faringiană sunt puternic vascularizate, funcţionând ca organe respiratorii
accesorii (la Onychodactylus şi Pletodontidae).
Aparatul circulator. Larvele de amfibieni, cu respiraţie exclusiv
branhială, au inima bicamerală şi circulaţie simplă, ca şi peştii.
La adulţi, inima este tricamerală (două atrii şi un ventricul), iar circu-
laţia sângelui este dublă şi incompletă,. Circulaţia este incompletă, deoarece
sângele venos se amestecă parţial cu cel oxigenat, în ventricul. Sângele este
format din plasmă şi celule (leucocite şi hematii ovale, nucleate).
Aparatul excretor la adult este alcătuit din doi rinichi (alungiţi - la
urodele şi gimnofioni şi scurţi - la anure), de la care pleacă două uretere, ce
se deschid pe peretele dorsal al cloacei, vezica urinară, bilobată, aflându-se
pe peretele ventral (în fapt o evaginare ventrală a cloacei). Amfibienii
elimină o mare cantitate de urină diluată, când sunt în apă (1/3 din greutatea
corpului, în 24 ore), cantitatea de urină reducându-se mult pe uscat, datorită
pierderilor de apă prin piele.
Aparatul reproducător. Amfibienii au, în general, sexe separate
(în mod excepţional la genul Bufo, înaintea testiculului se găseşte organul
lui Bider, în care se dezvoltă ovulele) şi dimorfism sexual (masculii sunt
mai mici decât femelele, prezintă saci rezonatori care amplifică sunetele şi
au diferenţieri ale tegumentului în perioada rutului). La partea anterioară a
gonadelor este ataşat un organ adipos, portocaliu, corpul gras, care
stochează şi furnizează substanţe necesare dezvoltării gonadelor şi
maturării gameţilor.
La mascul există două testicule, ovale, situate pe polul anterior al
rinichilor şi aflate în legătură cu aceştia (rinichii) prin canalele eferente; aceste
canale se varsă în ureter (canalul lui Wolff, care are rol şi de spermiduct). La
femelă, există două ovare mari, care eliberează ovule în cavitatea corpului, de
unde sunt preluate de ostiumurile abdominale ale oviductelor, care se
continuă cu utere deschise pe peretele dorsal al cloacei.
Fecundaţia poate fi internă sau externă. Fecundaţia internă, fără
acuplare, este întâlnită la urodele şi este realizată prin spermatofori -“un sac
gelatinos” plin cu ouă, depuşi de mascul pe fundul apei sau pe uscat, pe
care femela îi introduce în cloacă. Fecundaţia externă este întâlnită la anure
şi se realizează cu pseudoacuplare: masculul stă fixat mai multe ore pe
partea dorsală a femelei (amplex; lat.amplexo=a îmbrăţişa) şi elimină
spermatozoizii peste ovulele eliminate de femelă.
Ouăle sunt numeroase (o pontă are până la 8.000 de ouă), înglobate
într-o substanţă gelatinoasă care le protejează împotriva deshidratării sau a
Acest material nu poate fi copiat, tradus, modificat sau reprodus, partial sau
in totalitate, fara acordul scris al autorilor.
 Biologie animală

frigului. Ponta pluteşte la suprafaţa apei (la majoritatea anurelor) sau este
depusă pe plante acvatice (la urodele). Din ouă, se formează, după 6-9 zile
(în funcţie de temperatura apei) larve, numite mormoloci. Mormolocii
trăiesc în apă până la încheierea metamorfozei, iniţial având branhii externe
şi inima bicamerală. În timp, apar branhiile interne, acoperite de un opercul
tegumentar şi, pe măsură ce evoluează, apar şi membrele (mai întâi cele
posterioare, la anure, sau cele anterioare, la urodele). Ulterior, dispar
branhiile şi apar plămânii, la anure se resoarbe coada, inima devine
tricamerală şi se instalează cele două circulaţii.

15.4.2. Clasificarea amfibienilor

Clasa Amphibia cuprinde numeroase ordine cu forme fosile, reunite
într-un grup unic - Stegocephali şi trei ordine cu reprezentanţi actuali:
Urodela, Anura şi Gymnophiona.
► Ordinul Urodela (Caudata): cuprinde circa 350 specii de amfibieni cu
coadă, corpul alungit, cilindric, membre scurte şi egale, dinţi mici pe ambele
fălci; nu au claviculă, urechea medie nu este dezvoltată. Sunt ovipare, unele
vivipare; au fecundaţie internă, fără acuplare. Pielea prezintă tuberculi şi
glande cu venin, cu slab efect toxic. Urodelele sunt animale semiacvatice,
predominat holarctice (răspândite în emisfera nordică), fiind legate de viaţa
acvatică mai mult decât celelalte ordine.
Exemple:
♦Salamandra salamandra (salamandra): are dimensiuni până la 20 cm, corpul robust,
masiv şi îndesat, cu coada mai scurtă decât corpul, cilindrică, lipsită de muchii; capul
este romboidal, turtit dorso-ventral, picioare scurte şi puternice, cu degete uşor lăţite;
are tegumentul de culoare neagră, cu pete portocalii (culori de avertizare), conţinând
glande care secretă o substanţa toxică; în caz de pericol, animalele elimină secreţia
toxică; specie ovipară, strict terestră, răspândită în pădurile de foioase din Europa; este
un animal nocturn şi crepuscular; la noi în ţară, specia trăieşte prin pădurile de foioase
întunecate şi umede din zona dealurilor subcarpatice, de la 200 m până la limita
golului alpin. Lipseşte din zonele cu teren nisipos.
♦Triturus cristatus (tritonul): masculul atinge 13 - 14 cm lungime, iar femela 16 - 18
cm; are corpul robust, capul puţin mai lung decât lat, botul rotunjit, fără şanţuri
longitudinale, lungimea cozii este mai mică sau egală cu a corpului; culoare neagră, cu
dimorfism sexual evident, masculul prezintă o creastă în lungul spinării; se reproduce
în apă; trăieşte în bălţile şi iazurile din regiunile de câmpie până în zona subcarpatică,
ascuns prin printre tulpinile plantelor acvatice.
♦Proteus anguinus (proteul): specie cavernicolă cu tegument depigmentat, ochi reduşi
ascunşi sub piele, branhii externe, plămâni slab dezvoltaţi, corp pisciform.

Acest material nu poate fi copiat, tradus, modificat sau reprodus, partial sau
in totalitate, fara acordul scris al autorilor.
Mariana IONIŢĂ, Ioan Liviu MITREA

► Ordinul Anura cuprinde aproximativ 3.400 specii de amfibieni fără

coadă, broaşte propriu-zise, cu corpul scurt şi îndesat, membrele inegale,
cele posterioare fiind mai lungi, adaptate pentru sărit (pe uscat fac salturi).
Anurele au pielea netedă sau aspră, totdeauna fără solzi, capul lat, nu au dinţi
pe falca inferioară şi nu au coaste; limba, cel mai adesea, liberă în partea
posterioară. Membrele anterioare au patru degete nepalmate, cele posterioare
cinci degete unite printr-o membrană mai mult sau mai puţin dezvoltată. Pe
partea internă a tălpii se observă totdeauna un tubercul (metatarsian intern =
prehalux) (fig.3 a), lipit de schelet. Sub palma şi talpa membrelor anterioare
şi celor posterioare şi sub articulaţiile falangelor există alţi tuberculi (palmari,
talpari şi subarticulari), folosiţi la determinare. Fecundaţia este externă şi are
loc în ape liniştite, primăvara Anurele sunt cosmopolite.
Exemple:
♦Bufo bufo (broasca râioasă): corp masiv, îndesat, de dimensiuni mari, femela până la
15 cm, masculul mult mai mic, capul este puternic lăţit, botul scurt şi rotund; spatele
cu negi numeroşi, mari, uneori spinoşi, iar abdomenul cu aspect granulos. Masculul nu
are saci vocali, orăcăie încet şi de aceea este rar auzit. Specie terestră, cu glande
tegumentare ce secretă o substanţă numită bufonină, cu acţiune iritantă şi somniferă;
este specie folositoare, consumând moluşte şi insecte dăunătoare;
♦Bufo viridis (broasca râioasă verde): atinge 7 - 10 cm lungime, are botul scurt şi turtit.
Masculii au un sac vocal mare, care umflat depăşeşte ca volum capul. Specie cu
activitate nocturnă, doar juvenilii fiind activi şi în timpul zilei. Poate fi frecvent
observată în zonele rurale, în grădini, livezi, parcuri, vânând insecte noaptea în jurul
stâlpilor de iluminat. Iernează pe sub muşchi, în tufişuri, sub pietre.
♦Bombina bombina (buhaiul de baltă cu burta roşie): broască mică, de 5 cm lungime.
Caracteristic pentru această specie este abdomenul viu colorat, cu desenul ventral,
marmorat, cu pete portocalii până spre roşu, culoarea neagră predominantă. Coloritul
ventral este de avertizare, specia fiind deosebit de toxică. Trăiesc în ochiuri mici de
apă şi în mlaştini, de unde ies foarte rar. Primăvara şi vara, spre înserat, emit un sunet
caracteristic (bu-bu), prelung, de unde şi numele de "buhai".
♦Bombina variegeta (buhaiul de baltă cu burta galbenă): corp de dimensiuni mici, 4 - 5
cm lungime, mai îndesat decât la Bombina bombina, capul mare, mai lat decât lung,
botul rotunjit. abdomenul marmorat, până la negricios cu câmpuri galbene, cu sau fără
puncte albe, colorit foarte intens, fiind folosit ca mijloc de avertizare asupra toxicităţii.
♦Rana esculenta (broasca mică de lac): specie strict acvatică, răspândită în Europa
centrală şi de Est;
♦Rana ridibunda (broasca mare de lac): cea mai mare specie de broască europeană,
masculul şi femela ajungând până la 15 cm; are capul mai mare şi botul mai rotunjit
decât la Rana esculenta, spatele mai mult sau mai puţin acoperit cu negi. Specie
predominant acvatică preferă lacurile mari şi adânci. Hibernează în apă, îngropată în mâl.
Este foarte sensibilă la scăderea concentraţiei de oxigen. Este foarte zgomotoasă,
masculii orăcăind în tot timpul anului, ziua şi noaptea, nu numai pe perioada de
reproducere. Este o specie gregară, ziua urcă frecvent pe mal, sărind în apă la cel mai
Acest material nu poate fi copiat, tradus, modificat sau reprodus, partial sau
in totalitate, fara acordul scris al autorilor.
 Biologie animală

mic semn de pericol. Este activă atât ziua, cât şi noaptea. Este mai răspândită decât cea
anterioară, în ţara noastră;
♦Rana temporaria (broasca de munte sau de iarbă): are corpul robust, masiv, lungimea
10-15 cm, capul mai mult lat decât lung. Este întâlnită până la peste 2000 m altitudine.
♦Hyla arborea (brotăcelul, răcănelul): formă elegantă şi zveltă, având 4-5 cm, capul
mai lat decât lung, botul scurt, rotunjit, membre lungi, cu discuri adezive caracteristice
la vârful degetelor, pielea netedă dorsal, granuloasă ventral (în afară de gât la mascul);
este adaptat la viaţa arboricolă; prezintă homocromie, culoarea variind după mediu:
verde intens când se află pe arbori sau culoarea solului când se găseşte pe pământ.
♦Pelobates fuscus (broasca săpătoare): caracteristică este dezvoltarea tubercului
metatarsian intern, care este foarte mare, comprimat, ca o lopată, cu care sapă galerii
în care trăieşte şi de unde iese numai noaptea pentru a se hrăni; este întâlnită până la
altitudinea de 500 m.
► Ordinul Gymnophiona (Apoda) (gr.gymnos=nud, ophis=şarpe) cuprinde
circa 160 specii de amfibieni serpentiformi, lipsiţi de membre, singurele
specii cu coaste adevărate; corpul este inelat, datorită prezenţei în tegument
a unor solzi dermici profunzi, datorită musculaturii corpului şi unor şiruri
transversale de glande mucoase. Duc o viaţă endogee, fiind adaptaţi la viaţa
subterană; trăiesc în zone tropicale (pantropicale) din America de Sud şi
sudul Asiei.
Exemple: ♦Coecilia pachimena, din Ecuador, are 2 m lungime;
♦Ichtyophis glutinosus : din India, femela are obiceiul de a se încolăci în jurul pontei.
Importanţa amfibienilor este redusă în patologia veterinară şi umană,
venind mai rar în contact cu alte animale sau alimente. S-au descris totuşi
toxiinfecţii alimentare la persoane care au consumat picioare de broască
insuficient preparate termic. Specia Rana pipiens poate fi purtătoare de agenţi
microbieni (Salmonella spp., Listeria monocytogenes, Yersinia enterocolitica,
Vibrio cholerae), iar Rana ridibunda de Brucella spp., Vibrio cholerae.
Unele specii de amfibieni pot fi gazde pentru virusuri, pe care ţânţarii
îi pot apoi transmite la vertebrate cu sânge cald (virusul encefalitei de căpuşă
s-a izolat de la broasca de munte şi de la broasca râioasă); broaştele din
Extremul Orient sunt gazde intermediare pentru Diphyllobothrium mansoni.

Acest material nu poate fi copiat, tradus, modificat sau reprodus, partial sau
in totalitate, fara acordul scris al autorilor.
Mariana IONIŢĂ, Ioan Liviu MITREA

15.5. Clasa REPTILIA

15.5.1. Caracteristici generale
Clasa Reptilia cuprinde vertebrate tetrapode terestre, poikiloterme,
care au reuşit să cucerească definitiv acest mediu; unele specii s-au adaptat
secundar la viaţa acvatică. Prin urmare, în organizarea reptilelor se observă
un complex de caractere, care reprezintă adaptări la viaţa terestră: au pielea
prevăzută cu un epiteliu cheratinizat, uscată şi săracă în glande, uneori
dublată de plăci cornoase dermice; au respiraţie exclusiv pulmonară, inima
tricamerală şi sunt în general ovipare, dezvoltarea embrionară realizându-se
cu anexe embrionare (amnios, alantoida). Reptilele au, în general, patru
membre pentadactile, terminate cu gheare. Membrele sunt scurte, inserate pe
laturile corpului, astfel încât nu-l pot ridica de la pământ decât foarte puţin,
de unde şi denumirea de reptile sau târâtoare. La unele specii (şerpi),
membrele sunt rudimentare sau lipsesc.
Corpul reptilelor, acoperit de o piele uscată şi solzoasă, are forme
variate, diferenţiindu-se mai multe tipuri morfologice:
▪ tipul şopârlă: caracterizează majoritatea reptilelor, având toate părţile
corpului distincte, cu membre scurte situate lateral;
▪ tipul şarpe: corp cilindric, alungit, lipsit de membre;
▪ tipul broască ţestoasă: corp turtit dorso-ventral, adăpostit într-un ţest
(carapace), gâtul lung şi mobil.
Deplasarea reptilelor are loc prin târâre, din cauza lipsei sau a
modului defectuos de inserare a membrelor scurte.
Tegumentul reptilelor, impermeabil şi foarte sărac în glande
tegumentare (uscat), este alcătuit din:
- epiderm: puternic cheratinizat, cu rol de protecţie, formând solzi, scuturi
şi papile; ca adaptare la viaţa terestră, pătura externă a epidermului,
cornoasă, formează un strat gros şi rezistent, apărând corpul împotriva
uscăciunii şi loviturilor. Din cauza puternicei dezvoltări a stratului cornos,
creşterea se realizează prin năpârlire. Năpârlirea poate fi dintr-o bucată, cu
despinderea epidermului sub forma unei teci continue numită exuvie, ca la
şerpi, sau năpârlire pe fragmente, sub formă de petece mari ca la şopârle; la
broaştele ţestoase şi crocodili, stratul cornos nu năpârleşte;
- derm: gros, bogat în cromatofori; la unele specii (cameleon, iguană), cro-
matoforii se află în legătură cu sistemul nervos, iar culoarea se schimbă în
concordanţă cu cea a mediului (homocromie). La ţestoase şi crocodili, dermul
diferenţiază plăci osoase, formând un schelet dermic extern (exoschelet).
Acest material nu poate fi copiat, tradus, modificat sau reprodus, partial sau
in totalitate, fara acordul scris al autorilor.
 Biologie animală

La reptile, există puţine glande tegumentare: glande vertebrale, la

şerpi (vezicule închise care conţin lichid iritant) şi glande cu mosc, pe faţa
ventrală a corpului, la crocodili.
Scheletul. Craniul, format din oase bine sudate şi articulat la
coloana vertebrală printr-un singur condil occipital, se remarcă prin:
apariţia boltei palatine, care nu separă complet cele două cavităţi (nazală şi
bucală) şi existenţa osului pătrat, care permite deschiderea largă a gurii în
timpul înghiţirii prăzii.
Coloana vertebrală este formată dintr-un număr variabil de vertebre
(până la 400 la Python) şi este împărţită în 5 regiuni: cervicală, toracică,
lombară, sacrală şi caudală. La ofidieni, lipsindu-le membrele, coloana
vertebrală nu mai prezintă aceste regiuni.
Regiunea cervicală este formată din mai multe vertebre mobile;
pentru prima dată la reptile se diferenţiază primele două vertebre: atlas şi
axis: atlasul având forma unui inel, iar axisul, prin intermediul apofizei
odontoide, permite o mare mobilitate a capului.
În regiunea toracică sunt inserate coastele, bine dezvoltate, care
împreună cu sternul formează, la unele reptile (şopârle şi crocodili) cutia
toracică (apare prima dată în seria animală); aceasta favorizează respiraţia
pulmonară. Coastele care participă la formarea sternului se numesc coaste
adevărate, iar cele rămase libere, coaste flotante.
Vertebrele regiunii lombare variază ca număr şi sunt mai mult sau
mai puţin distincte faţă de cele dorsale. Regiunea sacrală, de care sunt
prinse membrele posterioare, este alcătuită din două vertebre prevăzute cu
apofize transverse dezvoltate. Numai la crocodilieni sunt trei vertebre
sacrale. Regiunea sacrală se continuă cu regiunea codală.
Scheletul membrelor este alcătuit după tipul general al tetrapodelor,
dar variază mult în detalii, de la un grup la altul, în funcţie de modul de
locomoţie şi mediul la care este adaptat grupul respectiv. Membrele şi
centurile osoase nu sunt prezente la şerpi.
Musculatura este mai variată decât la amfibieni, diferenţiată în
muşchi mai numeroşi, datorită mişcărilor mai variate ale reptilelor. În
legătură cu respiraţia aeriană, au apărut muşchii intercostali.
Sistemul nervos este în mod evident mai perfecţionat decât cel de la
amfibieni, în raport cu comportamentul mai complex al reptilelor. Astfel,
encefalul, mai dezvoltat decât la amfibieni, are emisfere cerebrale
voluminoase, în legătură cu bulbii olfactivi mici. Emisferele cerebrale
reprezintă partea cea mai voluminoasă a encefalului, iar la suprafaţa lor
apare pentru prima dată scizura lui Sylvius, care delimitează un lob

Acest material nu poate fi copiat, tradus, modificat sau reprodus, partial sau
in totalitate, fara acordul scris al autorilor.
Mariana IONIŢĂ, Ioan Liviu MITREA

temporal. La reptile se schiţează pentru prima dată trigonul cerebral; lobii

olfactivi sunt bine dezvoltaţi şi se termină prin câte un bulb olfactiv.
Diencefalul sau creierul intermediar poartă, la unele specii, ochiul
parietal (cel de-al treilea ochi), format într-o invaginare a creierului
intermediar, căruia îi corespunde în bolta craniului un orificiu nepereche
situat între oasele parietale; ochiul parietal are structura unui ochi minuscul,
cu retină şi cristalin; este bine dezvoltat la Sphenodon punctatus (singurul
reprezentant actulal al rinocefalilor) şi la unele şopârle. În urma ochiului
parietal şi independent de acesta, se poate găsi un ochi pineal mai redus, sub
forma unei vezicule cu structură simplă şi care este în legătură cu epifiza.
Sunt prezenţi 12 perechi de nervi cranieni, iar la nivelul bulbului
apare pentru prima dată curbura nucală, caracteristică amniotelor.
Cerebelul este mai bine dezvoltat decât la amfibieni. Măduva
spinării prezintă, la unele grupe, intumescenţe (cervicală şi lombară).
Organele de simţ sunt reprezentate de următoarele tipuri de receptori:
- tactili: în zonele cu epidermă mai puţin îngroşată (axilar, inghinal) şi pe
limbă (la şerpi şi şopârle);
- olfactivi: prezenţi în sacii nazali, care prezintă cornete nazale; sacii
comunică cu exteriorul prin nări şi cu faringele prin coane; la şerpi şi
şopârle este prezent şi organul lui Jacobson, pe palatin (rol de a percepe
mirosul hranei ajunsă în gură);
- gustativi: slab dezvoltaţi (excepţie squamatele şi chelonienii, care au
gustul bine dezvoltat);
- auditivi: reptilele au urechea perfecţionată ca structură şi funcţie,
prezentând un început de melc membranos cu organul Corti, urechea medie
delimitată la exterior de timpan; la crocodilieni apare urechea externă, cu un
scurt canal auditiv extern şi un început de pavilion; la şerpi lipseşte timpanul,
iar columela este ataşată osului pătrat, la articulaţia maxilarului inferior,
astfel încât auzul este nul în aer, dar este posibil, probabil, prin intermediul
mandibulei care este sensibilă la vibraţiile solului;
- vizuali: ochiul este sferic, cu structură specifică (sclerotică, coroidă, retină,
cornee, umoare apoasă, cristalin, umoare vitroasă), la fel ca la păsări şi
mamifere; ochiul este protejat de trei pleoape (superioară, inferioară -
orizontale şi membrană nictitantă - verticală), care la şerpi sunt concrescute,
transparente şi dau aspect de ochi sticlos; apar glandele lacrimale care
asigură umiditatea corneei (la şerpi lipsesc);
- termoreceptori: la unii şerpi (Crotalus, Boa, Python), dispuşi între ochi şi
buza superioară, sub forma a două fosete faciale extrem de sensibile la varia-
ţiile calorice ale mediului, inervate de ramuri ale nervului trigemen; acest

Acest material nu poate fi copiat, tradus, modificat sau reprodus, partial sau
in totalitate, fara acordul scris al autorilor.
 Biologie animală

organ permite şerpilor să detecteze cu o mare precizie, chiar şi în obscuritate,

prezenţa victimelor homeoterme, care degajă radiaţii infraroşii - calorice.
Aparatul digestiv al reptilelor este mai bine dezvoltat decât al
amfibienilor, având segmente bine diferenţiate.
Dinţii se dezvoltă pe maxilare, dar la unele specii pot să apară şi pe alte
oase ale cavităţii bucale: vomer, palatine, pterigoide. Toate reptilele au dinţi, în
afară de chelonieni, la care fălcile sunt îmbrăcate în teci cornoase, tăioase.
Dinţii sunt concrescuţi cu oasele, iar la crocodilieni sunt înfipţi în alveole.
La reptilele veninoase, anumiţi dinţi sunt mai bine dezvoltaţi
(croşete veninoase), servind la inocularea veninului, produs de secreţie al
unei glande mucoase prezente în pereţii cavităţii bucale; aceşti dinţi au în
lungul lor un canal intern (la viperă) sau un şanţ (la şarpele cu ochelari)
prin care se scurge veninul.
Dinţii se schimbă de mai multe ori în timpul vieţii.
Limba este foarte mobilă la şerpi şi şopârle, iar la crocodili şi che-
lonieni se prinde pe toată lungimea ei de planşeul bucal, fiind puţin mobilă.
Intestinul este format din intestin subţire şi intestin gros deschis într-
o cloacă. Cloaca reuneşte, ca şi la batracieni, deschiderea rectului, a
canalelor urinare şi a conductelor genitale, fiind subdivizată în coprodeum,
pentru fecale şi urodeum, pentru urină şi produşii organelor genitale.
Intestinul prezintă, pentru prima dată la vertebrate, un cecum digestiv.
Hrănirea este, în general, de tip carnivor, reptilele consumând
broaşte, păsări şi mamifere mai mici. Există însă, şi specii de şopârle
vegetariene sau specii de reptile care consumă ouă de păsări sau chiar de
şerpi (Ophiophagus hanah).
Aparatul respirator. Din cauza adaptării la viaţa terestră,
tegumentul reptilelor este puternic cornificat, impermeabil, şi nu se mai
poate realiza o respiraţie cutanată; pulmonii sunt unicele organe de
respiraţie, de aceea şi diferenţierea lor, prin suprafaţa pulmonară de schimb
a gazelor, este mult mărită faţă de a batracienilor.
Aparatul respirator este constituit din căi aeriene (nări, fose nazale,
faringe, laringe, trahee, bronhii) şi pulmoni alveolari, mărindu-se astfel
suprafaţa de schimb gazos (la şerpi, datorită corpului îngust şi mult alungit,
este dezvoltat şi funcţional numai pulmonul drept).
La geconide, cameleoni şi crocodili, cute transversale ale mucoasei
laringelui formează corzi vocale.
Respiraţia pulmonară este favorizată de existenţa cutiei toracice
mobile şi se realizează prin lărgirea şi strâmtarea cuştii toracice; excepţie
fac broaştele ţestoase, la care cuşca toracică este imobilă, ele înghiţind aerul.

Acest material nu poate fi copiat, tradus, modificat sau reprodus, partial sau
in totalitate, fara acordul scris al autorilor.
Mariana IONIŢĂ, Ioan Liviu MITREA

Aparatul circulator este mai bine dezvoltat decât la amfibieni. La

majoritatea reptilelor inima este tricamerală, fiind împărţită în două atrii
(auricule) şi un ventricul; totuşi, în ventricul se schiţează un mic perete
despărţitor, septum ventricular, incomplet, care tinde să separe mai bine
sângele neoxigenat de cel oxigenat; acest sept devine complet la crocodili,
la care inima este tetracamerală. Circulaţia este închisă, dublă (sângele
trece de două ori prin inimă) şi incompletă (sângele venos continuă să se
amestece cu cel oxigenat, la nivelul ventriculului).
Sângele conţine hematii nucleate, eliptice biconvexe.
Aparatul excretor este reprezentat de doi rinichi, de obicei, lobaţi şi
alungiţi, cu structură complexă, de la care pleacă ureterele, ce se deschid în
cloacă. Vezica urinară, un diverticul în peretele cloacei, există doar la şopârle
şi broaşte ţestoase. Urina reptilelor este aproape solidă, având aspectul unei
mase albicioase (datorită bogăţiei în acid uric).
Aparatul reproducător este caracterizat prin existenţa sexelor
separate, cu un dimorfism sexual foarte evident şi variat: coloraţie specială
în perioada de rut, organe de acuplare, diferenţe de talie, modificări ale
plastronului. Gonadele se găsesc în cavitatea abdominală, înaintea
rinichilor. În pereţii oviductelor se găsesc glande care vor secreta
învelişurile oului (albumen şi coaja oului).
Fecundaţia este internă.
Majoritatea reptilelor sunt ovipare, ele depunând ouă telolecite,
mari, prevăzute cu o coajă calcaroasă sau pergamentoasă; depun ouăle în
locurile calde şi umede, pe pământ sau în nisip, unde se clocesc, sub
căldura soarelui.
Există şi reptile ovovivipare, care reţin ouăle în oviduct până când
puii sunt dezvoltaţi. (Lacerta vivipara, Anguis fragilis, Vipera berus)
precum şi unele specii vivipare, la care se dezvoltă chiar o placentă, prin
care embrionii se prind de peretele oviductului (şerpii marini).
Dezvoltarea embrionului se caracterizează prin apariţia anexelor
embrionare: amniosul - un sac plin cu lichid, cu rol protector şi alantoida -
diverticul al intestinului embrionar, care asigură respiraţia şi excreţia
embrionului.

15.5.2. Clasificarea reptilelor

Reptilele sunt reprezentate astăzi prin patru ordine: Chelonieni
(Chelonia – broaşte ţestoase), Squamata (cu Saurieni -şopârle, Ophidieni -
şerpi), Crocodilieni (crocodili) şi Rhynchocephalia.
Acest material nu poate fi copiat, tradus, modificat sau reprodus, partial sau
in totalitate, fara acordul scris al autorilor.
 Biologie animală

► Ord. Chelonieni (Testudines) cuprinde aproxi-mativ 330 specii de

broaşte ţestoase, incluzând forme terestre şi acvatice, de mărime variată
(cele mai mari, Dermochelis coriacea, pot atinge 2,5 m lungime şi 750 kg
greutate). Corpul, scurt şi lat, este acoperit cu un ţest format din plăci osoase
dermice (exoschelet), acoperit cu plăci cornoase de origine ectodermică.
Ţestul are o deschidere anterioară prin care animalul scoate capul şi
membrele anterioare, şi alta posterioară, prin care ies membrele posterioare
şi coada. O parte din schelet (coloana vertebrală, cu excepţia vertebrelor
cervicale şi codale, împreună cu coastele şi centura pelvină) este sudat de
carapace. Sternul lipseşte. Maxilarele, lipsite de dinţi, sunt acoperite de teci
cornoase tăioase, formând un cioc cu marginile foarte ascuţite; osul pătrat
este imobil.
Broaştele ţestoase terestre au carapacea foarte bombată şi sudată puternic cu
plastronul. Degetele sunt scurte şi terminate cu gheare puternice. Aceste broaşte se
deplasează foarte încet (genul Testudo).
Broaştele ţestoase acvatice, dulcicole, au carapacea puţin bombată iar picioarele
terminate cu degete lungi şi prevăzute cu membrană interdigitală. Ele înoată foarte uşor,
iar pe uscat se deplasează mai repede decât cele terestre (genul Emys).
La speciile marine, carapacea este foarte puţin bombată şi plăcile osoase sunt mai
puţin sudate între ele (Eretmochelys) sau partea osoasă este mult redusă, iar corpul acoperit
cu o piele groasă şi întărită cu zale mici, cornoase şi osoase; picioarele sunt transformate în
adevărate palete înotătoare (Dermochelys).
Chelonienii sunt animale ovipare; în perioada de reproducere
femelele depun, pe uscat, ouă mari, cu mult vitelus nutritiv, acoperite de o
coajă calcaroasă. Sunt depuse în nisipul de pe plajă sau în pământ umed.
Broaştele ţestoase marine sunt mai mari decât cele de apă dulce. De
asemenea, există şi specii terestre uriaşe, Testudo elephantopus din insulele
Galapagos, de 2 m lungime şi 250 kg.
Broaştele ţestoase au o mare rezistenţa vitală şi o longevitate ce
poate depăşi 100 de ani. Pot trăi foarte mult timp fără să se hrănească,
rezistând uneori luni de zile. Speciile terestre sunt în general erbivore, iar
cele acvatice carnivore; cele dulcicole vânează peştişori, mormoloci, viermi,
iar broaştele ţestoase marine se hrănesc cu alge, moluşte, crustacei, peşti.
Chelonienii sunt răspândiţi, în general, în zonele calde din regiunile
tropicale şi subtropicale. Un număr restrâns de specii au reuşit să-şi
lărgească aria de răspândire adaptându-se şi la regiuni de climă temperată.
Acestea se hrănesc numai în timpul verii, iar iarna intră în hibernare.
Exemple:
♦Testudo graeca (ţestoasa de uscat dobrogeană): lungime 15-27 cm; masculii se
disting de femele prin coada mai lungă şi mai tare; se hrăneşte cu vegetale, rădăcini,
limaci, râme; preferă terenurile uscate, cu tufişuri bogate, de silvostepă, fiind iubitoare

Acest material nu poate fi copiat, tradus, modificat sau reprodus, partial sau
in totalitate, fara acordul scris al autorilor.
Mariana IONIŢĂ, Ioan Liviu MITREA

de căldură. Se comportă bine în captivitate. Trăieşte 90-125 ani. Subspecia Testudo

graeca ibera prezentă şi la noi (în Dobrogea) este întâlnită din Maroc până în Iran; la
noi este rară şi este specie ocrotită;
♦Testudo hermani (broasca ţestoasă de Oltenia): terestră, cu carapace bombată galbenă,
cu pete mari brune şi cu vârful cozii prelungit cu o “gheară”; lungimea carapacei 21-
30 cm, coada 6 cm; greutatea până la 2 kg; carapacea foarte convexă în partea centrală,
cel mai adesea ovală (la adulţi) sau aproape circulară la tineri; Răspândită în sudul
Europei;.
♦Emys orbicularis (broasca ţestoasă de lac): are carapace neagră măslinie cu pete mici
galbene; este răspâdită în întreaga Europă şi N-V Africii; trăieşte în ape stătătoare,
mâloase, şi în cele cu curs liniştit; înoată şi se scufundă foarte bine; se hrăneşte cu
viermi, insecte de apă, raci, scoici, mormoloci şi peştişori; mănâncă obişnuit sub apă.
♦Testudo elephantopus (broasca ţestoasă elefant): cea mai mare broască ţestoasă
terestră (până la 2 m lungime şi 450 kg greutate); trăieşte în insulele Galapagos;
♦Eretmochelys imbricata (broască cu ţestul în piele sau caretul): specie marină care
atinge 80 cm lungime, cu membrele transformate în lopeţi, iar solzii de pe carapace sunt
imbricaţi; este vânată pentru solzii de pe carapace, care, încălziţi la o anumită temperatură
formează “bagaua”; din aceasta se confecţionează diferite obiecte artizanale: cutii,
piepteni, rame de ochelari;
► Ord. Squamata include reptile variate ca aspect, cu corpul acoperit
cu solzi, care se deosebesc la majoritatea speciilor prin mărime, număr,
formă şi structură, putând fi netezi, conici, cu muchii, sub formă de granule
(foarte mici), sau scuturi (mai mari). Femelele sunt ovipare sau ovovivipare.
Embrionii, la cele ovipare, au pe bot un dinte mic, calcaros (dinte de ou), cu
care sparg găoacea de ecloziune şi care după câteva ore sau zile (10-12)
cade. Squamatele năpârlesc integral sau prin rupturi. Ordinul grupează
majoritatea reptilelor actuale (circa 5000 de specii), răspândite în toate
continentele, în medii foarte diferite, împărţite în două subordine: Lacertilia
= Sauria (şopârle) şi Ophidia = Serpentes (şerpi).
▪ Subord. Lacertilia (Sauria) cuprinde şopârlele (circa 2.700 de specii),
reptile cu corpul fusiform, acoperit cu granule şi solzi mărunţi, coada
mobilă, lungă, care se poate rupe în caz de pericol, datorită unui disc
cartilaginos existent la mijlocul corpului vertebrei codale. Coada rămasă
poate regenera aproape total. Epiderma cheratinizată, formează solzi sau
plăci, care năpârlesc periodic.
Şopârlele au văzul foarte dezvoltat, membrele scurte şi pentadactile
terminate cu gheare. Ochii sunt prevăzuţi cu pleoape, în general mobile,
urechea externă este evidentă, timpanul vizibil, limba terminată cu doi lobi
scurţi, rotunjiţi. Speciile din ţara noastră nu au dinţi veninoşi.
Şopârlele au dimorfism de culoare, mai variat şi mai viu la masculi
decât la femele; majoritatea speciilor sunt ovipare (femelele depun 2-60
Acest material nu poate fi copiat, tradus, modificat sau reprodus, partial sau
in totalitate, fara acordul scris al autorilor.
 Biologie animală

ouă, în funcţie de specie), numai o mică parte sunt ovovivipare (Lacerta

vivipara, Anguis fragilis) sau chiar vivipare (unele Scincidae).
Saurienii se hrănesc, de preferinţă, cu insecte şi viermi. Alte specii
(Heloderma) vânează şopârle şi rozătoare mici, iar altele mai mari, ca
Varanus, atacă pui de crocodili, broaşte ţestoase, etc.
Şopârlele au o largă răspândire, majoritatea trăind în zona
intertropicală. Duc o viaţă terestră, fiind întâlnite până la 4000 m altitudine şi
până la cercul polar. Unele duc o viaţă arboricolă (Draco volans, Chamaelo
vulgaris) şi foarte puţine se întâlnesc în apropierea apelor (Varanus niloticus)
sau duc o viaţă subterană (Amphisbaena fulginosa). În general, preferă
locurile însorite, aride, nisipoase, etc. Speciile actuale sunt grupate în 23 de
familii, în România, existând reprezentanţi din trei familii.
- fam. Lacertidae: şopârle cu corpul zvelt, proporţionat, cu picioare
pentadactile, cap piramidal, bine diferenţiat de trunchi, coadă lungă,
subţiată treptat spre vârf, foarte fragilă şi regenerabilă; limba lungă şi
bifurcată, poate fi scoasă afară printr-o crestătură a fălcii superioare, fără ca
gura să fie deschisă.
Exemple:
♦Lacerta viridis (şopârla verde, guşterul): culoare verde smarald, cu numeroase pete
negre, poate atinge 40 cm lungime; are un pliu la gât - guler, cu marginea posterioară
denticulată; este răspândită din Spania până în Asia mică;
♦Lacerta agilis (şopârla cenuşie, şopârla de câmp): atinge 25 cm lungime; pliul gâtului
(plica gulariş) mai mult sau mai puţin vizibil; sexele la exterior slab diferenţiate;
dorsal cafenii-verzui sau cenuşii cu pete mari cafenii întunecat; este ubicvitară, din
Franţa până în munţii Urali;
♦Lacerta vivipara (şopârla de munte): ajunge până la 15 cm lungime, cu coada groasă,
la mascul lăţită la bază; masculii au frecvent o dungă neagră pe şira spinării şi o dungă
laterală clară; femelele dorsal sunt pătate mult cu negru, galben sau portocaliu; este o
specie ovovivipară; femelele se grupează şi "nasc" 3 - 15 pui, care sunt capabili de
reproducere după 2 ani; trăieşte în regiunile montane din toată Europa meridională;
- fam. Geckonidae: include şopârle primitive, în general sub 30 cm
lungime, care au în piele cromatofori mobili, care le permit schimbarea
culorii; au limba scurtă, cărnoasă şi foarte puţin mobilă; sunt insectivore
nocturne, ovipare.
Exemple:
♦Platydactylus muralis: răspândită în ţinuturile din jurul Mediteranei;
- fam. Agamidae: şopârle de dimensiuni mici şi mijlocii cu coadă lungă
şi subţire, care nu se rupe.
Exemple:♦Draco volans (şopârla zburătoare): specie arboricolă, cu o lungime de
aproximativ 20 cm; de fiecare parte a corpului are 5-6 prelungiri ale coastelor ieşite în

Acest material nu poate fi copiat, tradus, modificat sau reprodus, partial sau
in totalitate, fara acordul scris al autorilor.
Mariana IONIŢĂ, Ioan Liviu MITREA

afară, pe care este întinsă pielea corpului, formând un fel de “paraşută”; trăieşte în sud-
estul Asiei;
- fam. Chameleonidae: şopârle specializate la viaţa arboricolă şi la
vânatul insectelor.
Exemple:
♦Chamaelon vulgaris (cameleonul): specie arboricolă, având coada prehensilă, limba
lungă, protractilă, cu vârful lipicios (funcţionează ca o ventuză când atinge o insectă);
ochii se mişcă independent, asigurând mărirea câmpului vizual, iar cromatoforii
mobili din piele determină o homocromie schimbătoare;
- fam. Iguanidae: şopârle cu corp comprimat lateral, picioare puternice,
cu degete lungi, coada acoperită cu solzi carenaţi; la nivelul capului au
expansiune tegumentară ventrală în formă de bărbie, iar în lungul spatelui
şi al cozii, o creastă dorsală.
Exemple:
♦Iguana tuberculata (iguana): duce viaţă acvatică, dar şi arboricolă; poate atinge până
la 2 m lungime; prezintă o întindere a tegumentului (“bărbie”), iar pe spate şi coadă, o
creastă; trăieşte pe lângă râurile din zona tropicală a Americii;
- fam. Anguidae: şopârle cu o limbă care are o parte anterioară subţire,
crestată şi retractibilă în partea sa posterioară, ca într-o teacă; pielea are solzi
imbricaţi şi năpârleşte într-o singură bucată, ca la şerpi; coada lungă, fragilă
şi uşor regenerabilă; membrele, de regulă, rudimentare sau dispărute; sunt
şopârle terestre, insectivore, ovovivipare.
Exemple:
♦Anguis fragilis (şarpele de sticlă sau orb): şopârlă apodă, cu corp serpentiform, cu luciu
sticlos, de culoare cafenie; este întâlnită şi în ţara noastră;
- fam. Varanidae: şopârle de talie mare, cu limbă scurtă, adânc crestată,
netedă şi protractilă.
Exemple:
♦Varanus komodoensis (varanul): cea mai mare şopârlă actuală, prădătoare şi acvatică,
care atinge 3 m lungime; atacă mici mamifere erbivore; specie endemică în Indonezia;
♦Varanus niloticus (varanul: şopârlă acvatică, răspândită în aproape toată Africa; atacă
crocodilii tineri, broaşte ţestoase tinere, păsări, mamifere; este vânată pentru carnea şi
ouăle sale (sunt comestibile).
▪ Subordinul Serpentes (Ophidia) cuprinde şerpii, reptile adaptate la
târâre, cu corpul alungit, cilindric, lipsit de membre, cu foarte rare excepţii
membrele au aspect de rudimente (fam. Boidae). Şerpii au pielea cutată, în
formă de solzi, pupila rotundă (la Columbridae) sau vertical-lenticulară (la
Viperidae); limba bifurcată şi protractilă.
Şerpii se hrănesc cu insecte, broaşte şi ouăle lor, păsări, mamifere.
Unele specii (Natrix) înghit prada vie, altele numai după ce o omoară fie cu
venin (Vipera), fie prin încolăcire şi strângere până la sufocare (Boa, Python).
Acest material nu poate fi copiat, tradus, modificat sau reprodus, partial sau
in totalitate, fara acordul scris al autorilor.
 Biologie animală

Şerpii prezintă adaptări care asigură înghiţirea prăzii vii întregi, cum ar fi:
- o mare mobilitate a fălcilor şi a osului pătrat, care permit înghiţirea prăzii întregi; man-
dibula este formată din două părţi unite printr-un ligament elastic, asigurând lărgirea gurii;
- dinţii sunt conici, foarte ascuţiţi şi curbaţi spre fundul gurii, ajutând astfel la introducerea
prăzii în gură şi o opresc să mai iasă afară;
- dinţii sunt foarte numeroşi, găsindu-se nu numai pe cele două fălci, ci şi pe oasele
palatine, pterigoide şi chiar pe vomer; şerpii înghit prada nemestecată, astfel că dinţii nu
servesc la masticaţie;
- mecanismul înghiţirii se realizează prin mişcările alternative, dinainte-înapoi, ale celor
două jumătăţi ale mandibulei;
- secreţiile abundente ale glandelor salivare, elasticitatea pereţilor esofagului şi stomacului
permit prăzii voluminoase să înainteze lent;
- sternul lipseşte, iar coastele sunt foarte mobile, uşurându-se astfel dilatarea stomacului.
Masculii sunt, de regulă mai mici decât femelele; sexele nu
formează perechi. Marea majoritate a şerpilor sunt ovipari, dar sunt şi
ovovivipari (Vipera). În captivitate, se îmblânzesc greu.
Populează diferite biotopuri: pădurea, stepa, deşertul, apele dulci şi
marine. Unii şerpi duc o viaţă subterană, iar alţii arboricolă. Cele mai
numeroase specii trăiesc în regiunea intertropicală, scad în densitate către
subtropice, pentru a creşte din nou în zona temperată. Lipsesc în regiunile
polare, în Noua Zeelandă, Ţara Focului şi alte câteva insule oceanice.
Subordinul Serpenthes cuprinde 10 familii cu circa 3.100 specii
actuale; în fauna ţării noastre se întâlnesc reprezentanţi din 3 familii.
- fam. Colubridae: include şerpi la care membrele şi oasele centurii pelvi-
ene au dispărut complet; capul, lunguieţ, se poate bine distinge de trunchiul
zvelt; faţa dorsală şi laturile corpului sunt acoperite cu solzi imbricaţi, iar faţa
ventrală, cu scuturi; cuprinde cea mai mare parte a şerpilor actuali.
Exemple:
♦Natrix natrix (şarpele de casă): cel mai comun şarpe de la noi; poate ajunge la 150
cm lungime; are două pete galbene în regiunea tâmplelor şi este bun înotător;
♦Elaphe longissima (şarpele lui Esculap): brun cenuşiu; atinge până la 2 m lungime,
este răspândit din Pirinei până la Marea Caspică;
♦Coronella austriaca (şarpele de alun): măsoară 65-70 cm lungime, pe ceafă are o pată
mare, cafenie întunecată, cu irizaţii albastre violete (după năpârlire), terminată uneori
cu două dungi longitudinale, scurte; dorsal, două rânduri de pete cafenii, de mărimea
unui solz; ochii sunt mici, cu irisul cafeniu; este neveninos, dar foarte agresiv;
- fam. Viperidae: cuprinde şerpi veninoşi cu cap piramidal, lăţit în
partea sa posterioară şi separat de trunchi printr-un gât mai subţire; coada
este scurtă şi groasă; pe fiecare din cele două oase maxilare rudimentare se
găseşte câte un dinte veninos cu canal intern; majoritatea sunt ovovivipare,
puii ies din ouă imediat după ce acestea sunt depuse.

Acest material nu poate fi copiat, tradus, modificat sau reprodus, partial sau
in totalitate, fara acordul scris al autorilor.
Mariana IONIŢĂ, Ioan Liviu MITREA

Exemple:♦Vipera berus (vipera sau năpârca): ajunge până la 75 cm lungime; are

capul turtit, în formă de fier de lance, puţin distinct de gât, coada scurtă; pe cap are un
desen negru în formă de cruce culcată, iar pe spate o linie neagră în zig-zag; veninul ei
poate cauza moartea unui om, dar din cei muşcaţi doar 8% mor; frecvent întâlnită în
ţara noastră, la marginea pădurilor; poate fi întâlnită până la 2000 m altitudine;
♦Vipera ammodytes (vipera cu corn): cea mai mare specie de şarpe veninos din
Europa, ajungând până la 1 m lungime; are un corn solzos pe vârful botului, un desen
în formă de “V” pe cap şi o dungă în zig-zag pe spate; este mai veninoasă decât specia
precedentă, dar mai puţin irascibilă; este întâlnită în munţii Banatului, Oltenia şi
Dobrogea, preferând solurile calcaroase;
♦Vipera ursinii (vipera de stepă): mai mică decât năpârca, cu lungime de până la 40
cm masculul şi 60 cm, femela; este întâlnită în zona Clujului şi în Deltă;
♦Crotalus horridus (crotalul sau şarpele cu clopoţei): ajunge până la 1,5 - 2 m
lungime; la vârful cozii prezintă nişte inele solzoase, care lovindu-se între ele scot
sunete caracteristice; este întâlnit în America de Nord.
- fam. Elapidae: include şerpi veninoşi, tereştri sau arboricoli, al căror
cap nu se distinge net de trunchi; au coada conică, majoritatea sunt ovipari.
Exemple:
♦Naja naja (şarpele cu ochelari sau cobra): măsoară între 1,8-2,2 m lungime; atunci
când atacă îşi ridică partea anterioară a corpului, iar primele opt perechi de coaste se
dau în lături, dilatând această regiune în formă de disc, care are pe partea dorsală un
desen ce seamănă cu nişte ochelari; trăieşte în Asia de Sud;
- fam. Boidae: include şerpi de talie mijlocie şi mare, cu capul piramidal
sau ovoid şi turtit dorso-ventral, net separat de trunchi; au rudimente ale
picioarelor posterioare aşezate pe laturile cloacei sub forma unor mici
ridicături, au oasele bazinului şi rudimente ale femurului; gura este
extensibilă, dinţii sunt aşezaţi pe cele două fălci, pe palatine şi pterigote,
toate aceste oase fiind mobile; sunt şerpi constrictori, încolăcindu-se în jurul
prăzii până ce o sugrumă; înghit prada întreagă; unele boide sunt ovipare şi
îşi clocesc ouăle încolăcindu-se în jurul lor, iar altele sunt ovovivipare.
Exemple:
♦Boa constrictor (şarpele boa): este unul din cei mai frumoşi şerpi, având culoare
cafenie-roşcată, cu benzi negre, răsucite, şi dimensiuni cuprinse între 50 cm şi 3,9 m,
maxim 5,5 m; are habitatele cele mai diversificate (păduri tropicale, deşert, savană
deschisă sau câmpuri cultivate); este întâlnit în America de Sud; se hrăneşte cu
rozătoare şi păsări;
♦Python reticulatus (pitonul): unul din cei mai mari şerpi actuali (depăşind 5 m
lungime, atingând 8-9 m); se hrăneşte mai ales cu mamifere mici, omorând prada prin
ştrangulare; atacă chiar şi omul; trăieşte în insulele Filipine;
♦Eunectes murinus (anaconda): este considerat cel mai mare şarpe din lume, putând
depăşi 9 m lungime; trăieşte în bălţile din America de Sud tropicală.

Acest material nu poate fi copiat, tradus, modificat sau reprodus, partial sau
in totalitate, fara acordul scris al autorilor.
 Biologie animală

► Ord. Crocodilia (Crocodilieni) cuprinde cele mai mari reptile actuale,

cu dimensiuni de 2 - 10 m, corp fusiform, turtit dorso-ventral, legat de
trunchi printr-un gât scurt; coada, prevăzută cu o creastă dorsală de solzi
cornoşi, este turtită lateral. Crocodilii sunt reptilele acvatice, trăind gregar,
în ape curgătoare line sau lacuri Au tegumentul cutat în solzi şi scuturi, sub
care, în regiunea dorsală (la unele specii şi abdominal) se găsesc plăci
osoase dermice, care conferă tegumentului rezistenţa unei platoşe; ochii,
mici, adânciţi în orbite şi situaţi pe partea dorsală a capului, sunt protejaţi
de două pleoape şi o membrană nictitantă; în afara timpanului, prezintă un
început de ureche externă, cu un scurt canal şi un pavilion redus care se
poate închide prin valvule.
Dinţii sunt conici, tecodonţi; plămânii, saculiformi, au pereţi foarte
mult cutaţi, de tip alveolar, permiţând rămânerea sub apă un timp mai
îndelungat. Inima este tetracamerală, ventriculele fiind complet separate
între ele; sunt forme ovipare.
Pentru reproducere ies pe uscat unde femelele depun, după
împerechere, 20-30 de ouă cu coajă tare, de mărimea şi aspectul ouălelor de
gâscă, într-o groapă săpată în pământ sau nisip, pe care le acoperă cu frunze,
rămânând apoi lângă ouă până eclozează puii, pentru a le păzi de duşmani;
anual o femelă depune de 2-3 ori până la 100 de ouă, iar perioada de
incubaţie durează de la o lună şi jumătate până la două luni.
Crocodilii se hrănesc cu peşti, moluşte, păsări de baltă, mamifere
destul de mari şi uneori atacă şi omul; urmăresc prada înotând încet pe sub
apă şi se orientează folosindu-se mai mult de văz şi de auz.
Aria de răspândire a crocodililor este restrânsă în zonele
intertropicale ale globului; ei trăiesc în grupuri mari, populând râuri şi
fluvii lin curgătoare, lacuri, mlaştini, trecând uneori şi în apele mărilor, la
gura fluviilor; în zilele noastre trăiesc 25 specii de crocodili.
Exemple:
♦Crocodylus niloticus (crocodilul de Nil): ajunge până la 6 m lungime; are botul scurt
şi lat; trăieşte în râurile africane;
♦Gavialis gangeticus (gavialul): măsoară până la 5 m lungime, are bot lung şi îngust;
este întâlnit în fluviile Indiei, este inofensiv pentru om;
♦Alligator mississippiensis (aligatorul): are lungimea de 4 - 6m şi botul turtit şi lat;
trăieşte în America de Nord, fiind în prezent specie protejată;
♦Caiman sclerops (caimanul): are corp mare, botul scurt; este întâlnit în America
Centrală şi de Sud.
► Ord. Rhynchocephalia: este reprezentat prin reptile primitive, cu
coloana vertebrală formată din vertebre amficelice şi notocordul persistent
ca la peşti şi la unii amfibieni inferiori; formele tinere au dinţi pe osul
Acest material nu poate fi copiat, tradus, modificat sau reprodus, partial sau
in totalitate, fara acordul scris al autorilor.
Mariana IONIŢĂ, Ioan Liviu MITREA

vomer, ca şi amfibienii; osul pătrat este sudat de craniu, iar dinţii sunt de tip
acrodont; limba nu este protractilă, au stern şi coaste abdominale, plămânii
slab dezvoltaţi iar bronhiile nu pătrund în interiorul lor. În acest ordin există
un singur gen cu o specie, şi trei subspecii.
Exemplu:
♦Sphenodon punctatus: animal nocturn ce stă în apă, fie ascuns în vizuini construite de
el sau foloseşte drept adăpost vizuinile păsărilor oceanice (albatroşi) în compania
cărora duce o viaţă liniştită; se hrăneşte cu melci, viermi, insecte şi larvele lor.

15.5.3. Importanţa reptilelor

În comparaţie cu alte vertebrate, importanţa economică a reptilelor
este foarte redusă. Reptilele sunt în general comestibile, îndeosebi carnea
unor specii de broaşte ţestoase fiind foarte gustoasă, ca şi a iguanelor. Ouăle
broaştelor ţestoase sunt, de asemenea, comestibile şi foarte apreciate, fiind
uşor găsite datorită urmelor lăsate de femele pe nisip.
Pielea crocodililor este folosită pe scară largă la confecţionarea
genţilor, cea a şerpilor şi şopârlelor mari la confecţionarea încălţămintei,
genţilor, portofelelor, motiv pentru care aceştia au fost vânaţi dintotdeuna.
Din ţestul caretului (Eretmochelis imbricata) se face bagaua, din care se
confecţionează rame de ochelari, plăsele de cuţite, piepteni etc.
Veninul unor şerpi veninoşi este utilizat în industria medicamentelor.
Din punct de vedere medical, reptilele prezintă două mari probleme:
- potenţial rezervor de diferiţi agenţi infecţioşi, purtând pe suprafaţa lor sau
în tubul digestiv, urmare a contactului strâns cu solul, bacterii saprofite sau
diferiţi paraziţi (Brucella, Leptospira, Campylobacter, Salmonella,
Toxoplasma gondii), prezentând un pericol pentru persoanele care le
menţin pe lângă casă în scop de agrement;
- veninul şerpilor veninoşi determină leziuni inflamatorii şi necrotice,
asociate intoxicaţiei sistemice grave, datorită unor substanţe hemolizante şi
anticoagulante, cu acţiune neuro- şi hemotoxică, şi chiar cu moarte.

Acest material nu poate fi copiat, tradus, modificat sau reprodus, partial sau
in totalitate, fara acordul scris al autorilor.