Tema 3.

Morfologia externă şi internă a peştilor osoşi

Subphylum Vertebrata
Classis Osteichthyes
Subclassis Actinopterygii
Subordo Teleostei
Ordo Perciformes
Species Perca fluviatilis - bibanul

Materiale
Peşte viu, bisturiu, foarfece, pensete, ace de preparare, preparate umede, tabele.
Obiective
1. Analizarea structurii externe a peştelui
2. Efectuarea disecţiei peştelui
3. Studierea structurii interne a peştelui
4. Subscrierea desenelor referitoare la structura sistemelor de organe

Caracteristica generală a peştilor osoşi

Peştii osoşi alcătuiesc grupul cel mai dezvoltat al peştilor actuali, fiind răspândiţi în cele mai diferite
bazine acvatice.
Scheletul peştilor osoşi, în cea mai mare parte, este osos. Septul interbranhial, la majoritatea speciilor,
este redus, iar lamelele branhiale sunt fixate direct pe arcul branhial. Aparatul branhial este acoperit de
opercule.
Majoritatea formelor sunt înzestrate cu vezica înotătoare. Aparatul excretor este un mezonefros.
Fecundaţia este externă, icrele sunt mici, bogate în vitelus, numărul lor, de regulă, fiind mare.
Morfologia externă
Corpul bibanului este uşor turtit lateral şi divizat în cap, trunchi şi coadă. Capul este delimitat de fanta
branhială, acoperită de opercul (fig. 25.2), iar limita dintre trunchi şi coadă este arătată de orificiul anal.
Gura (fig. 25.1) are o poziţie terminală, lateral fiind aşezaţi ochii (fig. 25.4). Înaintea ochilor, pe partea
dorsală a capului, se află cele două nări (fig. 25.3), care nu comunică cu cavitatea bucală. Pe ambele laturi ale
trunchiului şi ale cozii, în formă de două şiruri de orificii, se vede linia laterală (fig. 25.5). Pe corp se prind
înotătoarele perechi - pectorale (fig. 25.9) şi cele abdominale (fig. 25.10), cât şi înotătoarele neperechi –
dorsală (fig. 25.6), anală (fig. 25.7) şi cea caudală (fig. 25.8) – homocercă. Pe partea ventrală a corpului,
posterior de înotătoarele abdominale, se deschide orificiul anal (fig. 25.11), urmat de orificiul sexual (fig.
25.12) şi orificiul excretor (fig. 25.13).
Tegumentul este format din epidermă şi dermă. Epiderma conţine numeroase glande care secretă mucusul
ce acoperă corpul peştelui, facilitând deplasarea lui prin apă. Derma formează solzi elasmoizi – plăci osoase
subţiri şi elastice, care la biban sunt de tip ctenoizi, adică cu marginea liberă dinţată.

Morfologia internă
Disecţia. Pentru disecţie, peştele se ia în mâna stângă, cu partea ventrală în sus. Capătul ascuţit a
foarfecelui se introduce în orificiul anal şi se face o tăietură de-a lungul abdomenului până la orificiul bucal.
Peştele se pune culcat pe partea dreaptă şi se efectuează o tăietură de la orificiul anal până la linia laterală, a
doua tăietură transversală se realizează în regiunea operculului. Apoi se efectuează o tăietură de-a lungul liniei
laterale prin care se înlătură o porţiune din peretele cavităţii abdominale.
În regiunea anterioară a corpului înlăturăm o parte din opercul şi centura scapulară, pentru a studia
structura branhiilor şi a inimii.
 Musculatura corpului, ca şi la peştii cartilaginoşi, constă din miomere aşezate sub forma unor benzi
laterale, împărţite de un sept orizontal, într-o parte dorsală şi una ventrală.
În legătură cu apariţia operculelor, la peştii osoşi apar muşchii operculari. Înotătoarele perechi sunt
prevăzute cu muşchi ridicători şi coborâtori al înotătoarelor.
Sistemul nervos. Encefalul peştilor osoşi, faţă de mărimea corpului, este mic. Telencefalul (fig.26.2) este
slab dezvoltat, faţă de mezencefal şi metencefal. Paliul telencefalului este foarte subţire şi alcătuit dintr-un ţesut
lipsit de celule nervoase. Partea bazală a telencefalului este alcătuită din corpii striaţi. Divizarea telencefalului
în două emisfere este incompletă. Lobii olfactivi (fig.26.1) ai peştilor osoşi sunt mai puţin dezvoltaţi, decât la
peştii cartilaginoşi.
Diencefalul este mic şi se caracterizează prin doi lobi inferiori şi sacul vascular, aşezat pe partea lui
ventrală. Planşeul diencefalului formează o excrescenţă nepereche, numită infundibulul.
Mezencefalul (fig.26.3) este bine dezvoltat, prezentând tuberculi bigemeni (lobii optici), iar metencefalul,
în legătură cu intensitatea mişcărilor (fig.26.4), este şi el bine dezvoltat,.
Mielencefalul (bulbul rahidian) (fig.26.5) trece fără vre-o limită vizibilă în măduva spinării (fig.26.6). De
la encefal pornesc 10 perechi de nervii cefalici (fig.26.7-9)
Organele de simţ. Linia laterală este un canal împlut cu o masă gelatinoasă, care se află pe cele două
laturi ale corpului peştelui şi are muguri senzoriali, inervaţi de către nervul lateral. Organul lateral serveşte la
perceperea curentului apei: cu ajutorul acestui organ peştele poate să simtă direcţia curentului, presiunea
provocată de către obiectele din apă, precum şi obstacolele ce îi stau în cale.
Organul olfactiv este prezentat prin două fose olfactive, fiecare fiind împărţită printr-un pliu tegumentar în
două nări externe. Prin nara anterioară apa întră în fosa olfactivă, iar prin nara posterioară iese. Interiorul
foselor nazale este căptuşit de epiteliul olfactiv.
Organul stato-acustic la peşti osoşi este urechea internă (labirintul membranos). Acesta prezintă o
cavitate superioară – utriculă şi una inferioară – saculă. Sacula are un rudiment de melc – lagena, care este
organul acustic propriu-zis, iar utricula stă în legătură cu trei canale semicerculare.
Organul optic. Ochii sunt mari, pleoapele adevărate lipsesc, ele fiind înlocuite de un pliu tegumentar
circular. Cristalinul mare, sferic, este în contact cu corneea mult turtită (plată). Acomodarea vederii se obţine
prin deplasarea cristalinului înainte şi înapoi, cu ajutorul unui muşchi – proces falciform. Ochiul peştilor osoşi,
potrivit adaptării la mediul acvatic, este acomodat pentru o vedere apropiată, aproximativ la 1-2 m, fiind deci
miop. Prin deplasarea înapoi a cristalinului, peştii văd la o depărtare de 10-12 m.
Sistemul digestiv. Orificiul bucal duce în cavitatea buco-faringiană bine dezvoltată, în care sunt prezenţi
dinţii conici, aşezaţi pe toate oasele care delimitează cavitatea bucală. Urmează esofagul (fig.27.1) scurt ce
trece în stomacul (fig. 27.2) foarte dilatabil. Intestinul (fig. 27.3; 30.10) are forma unui tub slab diferenţiat în
subţire, gros şi rect, care se deschide cu anus. În partea anterioară a intestinului subţire se deschid apendicii
pilorici (fig. 27.4), care servesc pentru mărirea suprafeţei de absorbţie a intestinului. Ficatul (fig. 27.5) cu
vezica biliară (fig. 27.6) şi pancreasul, comunică cu intestinul, prin canalul coledoc. În mezenteriul intestinului
este fixată splina (fig.27.10) compactă.
Pentru majoritatea peştilor osoşi le este caracteristică vezica înotătoare (fig. 27.7) – organ hidrostatic,
care se dezvoltă din intestinul anterior şi este situată deasupra tubului digestiv, sub coloana vertebrală. La peştii
actuali vezica are, în primul rând, o funcţie hidrostatică şi de echilibru, determinând ridicarea şi coborârea
peştelui în apă, schimbând greutatea specifică a peştelui.
Sistemul respirator. În calitate de organe de respiraţie servesc branhiile (fig. 27.11; 28) lamelare, de
origine ectodermică. Din fiecare parte a capului sunt expuse câte patru branhii complete. Branhiile peştilor
osoşi sunt lipsite de septul interbranhial, lamelele branhiale (fig. 28. 3) fiind dispuse în două rânduri, direct pe
arcurile branhiale (fig. 28.1). Pe partea internă a arcurilor branhiale sunt aşezaţi spinii branhiali (fig. 28.2),
formând aparatul filtrator în care se reţin particulele nutritive.
 Dispariţia septelor interbranhiale s-a făcut paralel cu apariţia şi dezvoltarea operculului, care are un rol
important în actul de respiraţie. Operculul acoperă cavitatea branhială şi astfel apără lamelele branhiale fine.
Schimbul de gaze se realizează prin epiteliul lamelelor, deoarece acestea sunt puternic vascularizate.
Sistemul circulator. Inima este situată ventral, imediat în urma arcurilor branhiale. Ea este bicamerală şi
constă dintr-un atriu (fig. 29.2; 27.8) cu pereţi subţiri, care primeşte, prin intermediul unui sinus venos, sângele
din tot corpul, şi dintr-un ventricul (fig. 29.3; 27.9) cu pereţi groşi, care trimite acest sânge spre branhii. La
partea anterioară a ventriculului se găseşte o umflătură lipsită de muşchi şi necontractilă – bulbul aortei (fig.
29.4). Acest bulb nu aparţine inimii, ci este o îngroşare a aortei ventrale (fig. 29.5). De la aorta ventrală pornesc
patru perechi de artere branhiale aferente (fig. 29.6; 28.4), spre branhii.
În lamele branhiale, arterele branhiale aferente se desprind într-o reţea de capilare, în care se petrece
schimbul de gaze. Sângele arterial se adună în altă reţea de capilare, care se contopesc în artere branhiale
eferente (fig. 29.7; 28.5), şi care ulterior se varsă în rădăcinile aortei dorsale (fig. 29.8). Rădăcinile aortei
dorsale se unesc între ele în direcţia caudală şi prin cea craniană, formând astfel cercul cefalic (fig.29.9), de la
care anterior pornesc arterele carotide (fig. 29.10) spre cap, iar posterior aorta dorsală (fig. 29.11), spre partea
posterioară a corpului. De la aorta dorsală se desprind arterele subclaviculare (fig. 29.12), spre înotătoarele
pectorale şi arterele intestinală (fig.29.13) şi mezenterică (fig.29.14), spre organele interne. Artera caudală
(fig.29.15) se îndreaptă spre regiunea caudală.
Sângele venos, de la regiunea caudală, se adună în vena caudală (fig. 29.16), care se divide în venele
port-renale (fig.29.17), ce pătrund în rinichi. Sistemul port-renal, la teleosteeni se formează numai în rinichiul
stâng. Din rinichi sângele, prin venele cardinale posterioare (fig. 29.18), se îndreaptă spre inimă. La nivelul
inimii venele cardinale posterioare se contopesc cu venele cardinale anterioare (fig.29.19), ce aduc sângele
venos de la cap, formând ductele lui Cuvier (fig.29.21), care se varsă în sinusul venos. De la înotătoarele
pectorale sângele venos se adună în venele subclaviculare (fig.29.20).
Sângele de la intestin este adus în ficat prin vena subintestinală (fig. 29.22), formând sistemul port
hepatic. Prin vena hepatică (fig. 29.24), sângele din ficat, ajunge în sinusul venos.
Sistemul excretor. La peşti osoşi adulţi aparatul excretor este reprezentat prin mezonefros. Rinichii (fig.
30.6; 27.12) sunt perechi, mult alungiţi, aşezaţi de-a lungul coloanei vertebrale. Ureterele (fig. 30.7) ce pornesc
de la rinichi, înainte de a se vărsa la exterior, se unesc şi formează o umflătură – vezica urinară (fig. 30.8;
27.13), aceasta nefiind omologă cu vezica urinară a vertebratelor superioare. Vezica urinară se deschide la
exterior prin orificiul excretor (fig. 30.9), expus posterior de orificiul sexual (fig.30.9). Orificiul excretor şi cel
sexual se găsesc pe o papilă urogenitală (fig.30.4).
Sistemul sexual. Glandele sexuale, de obicei perechi, sunt aşezate în cavitatea corpului pe părţile laterale
a vezicii înotătoare (fig. 30.1). La femele sunt prezente ovarele (fig. 30.2; 27.14) alungite (la biban se concresc
- nepereche), de structură granuloasă. Părţile posterioare a ovarelor formează ductele sexuale (fig. 30.3) proprii,
care se deschid prin orificiul sexual, situat posterior de orificiul anal (fig.30.11).
Testiculele masculelor, de asemenea alungite, au o structură densă şi o culoare albicioasă. Părţile
posterioare a testiculelor formează ductele sexuale proprii, care se deschid la exterior prin orificiul sexual.
 Tema 4. Scheletul peştilor osoşi
Subphylum Vertebrata
Classis Osteichthyes
Subclassis Actinopterygii
Subordo Teleostei
Ordo Cypriniformes
Species Cyprinus carpio
Materiale
Scheletul peştilor osoşi integru şi dezmembrat, ace de preparare, tabele şi scheme.
Obiective
1. Analizarea scheletul integru. Evidenţiaţi regiunile: craniul, coloana vertebrală, centurile, înotătoarele
perechi şi nepereche.
2. Studierea detaliată a regiunilor scheletului peştelui osos.
3. Subscrierea desenelor referitoare la structura scheletului.

Structura scheletului
Coloana vertebrală a peştilor osoşi este constituită dintr-un număr mare de vertebre amficelice. Prin
corpurile vertebrelor trece un rest de coardă (fig.31.1).
Coloana vertebrală prezintă două regiuni: troncală şi caudală. Vertebrele regiunilor date au structură
diferită. Vertebra troncală prezintă corpul vertebrei (fig. 32.1; 31.2), arcul superior (fig.32.4; 31.3) şi inferior.
Arcurile superioare formează arcada neurală ce înconjoară măduva spinării. Arcadele neurale ale tuturor
vertebrelor formează canalul neural (fig. 31.5). Arcurile superioare se prelungesc prin spine superioare (fig.
32.5; 31.4). Arcurile inferioare prezintă apofize transversale (fig. 32A.2) de care se articulează coastele (fig.
32A.3). De coaste se articulează oasele musculare (fig.32A.8) foarte subţiri. Vertebra caudală, la fel, prezintă
corpul vertebrei şi arcurile superioare, dar apofizele ei transversale sunt deplasate ventral, formând arcurile
inferioare (fig. 32B.6; 31.6), prevăzute cu spinul inferior (fig. 32B.7; 31.7). Arcadele arcurilor inferioare, în
regiunea caudală, formează canalul hemal (fig. 31.8), prin care trece artera şi vena caudală.
Craniul peştilor osoşi prezintă două regiuni: scheletul cutiei craniene (neurocranium) şi scheletul visceral
(splanchnocranium). În comparaţie cu peştii cartilaginoşi, craniul peştilor osoşi, aproape în întregime, este
format din ţesut osos şi prezintă multiple oase grupate pe regiuni.
Regiunea occipitală prezintă patru oase occipitale, care înconjoară orificiul occipital. Pe partea superioară
este aşezat osul supraoccipital (fig. 33.26), pe cele două laturi a orificiul occipital – oasele occipitale laterale
(fig. 33.10.), sub orificiul occipital – osul bazioccipital (fig. 33.3). În regiunea otică (acustică), pe ambele părţi
ale craniului, se găsesc câte cinci oase otice (fig. 33.29-30). Regiunea orbitală este constituită din oase perechi:
alisfenoid (fig. 33.15) şi orbitosfenoid (fig. 33.20). La baza regiunii orbitale, fiind prezent osul bazisfenoid (fig.
33.4). Regiunea etmoidă rămâne în mare parte cartilaginoasă. În constituirea ei iau parte: osul mezetmoid (fig.
33.16) şi osul pereche etmoid lateral (fig. 33.7).
Oasele susnumite, conform provenirii sale, sunt oase primare sau cartilaginoase, prezentând în
dezvoltarea sa embrionară predecesorii cartilaginoşi. Oasele care formează plafonul, planşeul şi părţile laterale
a cutiei craniene sunt oasele dermice sau secundare (fără predecesorii cartilaginoşi în dezvoltarea sa
embrionară).
Plafonul cutiei craniene prezintă oasele perechi: parietal (fig. 33.21), frontal (fig. 33.11) şi nazal (fig.
33.19). Planşeul este format din osul parasfenoid (fig. 33.24), precedat de osul vomer (fig. 33.28), dotat în
partea sa anterioară cu dinţi. Părţile laterale a cutiei craniene sunt formate de un şir de oase mici, aşezate în
jurul orbitei, din care cel mai mare este osul lacrimal.
 Scheletul visceral al peştilor osoşi prezintă o serie de arcuri viscerale. Arcul mandibular este prezentat
prin fălcile primare şi secundare. Fălcile primare sunt prezentate preponderent prin oase de cartilaj sau primare,
fiind omologe cartilajelor palato-patrat şi Mekkel a peştilor cartilaginoşi. Maxilarul superior, anterior prezintă
osul mixt palatin (fig. 33.22), iar posterior – osul pătrat (fig. 33.25). Între oasele date se găsesc trei oase
pterigoide, din care osul metapterigoid (fig. 33.17) conform provenirii este os de cartilaj, iar oasele
entopterigoid (fig. 33.9) şi ectopterigoid (fig. 33.8), de origine dermică.
În maxilarul inferior, numai osul articular (fig. 33.2) este de cartilaj, prin care se realizează articulaţia
mobilă cu maxilarul superior. Fălcile secundare sunt prezentate prin oasele perechi, premaxilar (fig. 33.23) şi
maxilar (fig. 33.18), în maxilarul superior, şi dentar (fig. 33. 6) şi angular (fig. 33.1), în maxilarul inferior.
Oasele premaxilar şi dentar sunt înzestraţi cu dinţi. Fălcile secundare realizează funcţia de apucare.
Posterior de arcul mandibular se găseşte arcul hioidian. Elementul superior al arcului hioidian - osul
hiomandibular (fig. 33.12), articulează scheletul visceral cu cutia craniană. Mai jos de hiomandibular se găseşte
osul simplectic (fig. 33.27) şi osul hioid (fig. 33.13), fixat de hiomandibular printr-un ligament osificat (fig.
33.14). Laturile arcului hioidian se articulează prin osul bazihial (fig. 33.5).
La peşti osoşi sunt prezenţi patru arcuri branhiale (fig. 33. I-IV). Fiecare arc branhial este format din
două elemente superioare şi două elemente inferioare. Al cincilea arc branhial este mult redus, fiind prezentat
printr-un element inferior. Toate oasele arcurilor hioidian şi branhiale sunt de provenire primară.
Arcurile branhiale sunt acoperite de operculul osos, prezentat prin patru oase dermice: opercular,
preopercular, interopercular şi subopercular.
Scheletul înotătoarelor nepereche constă din raze osoase externe - lepidotrihii şi raze interne. Razele
externe se pot prezenta în două feluri: raze simple, în formă de spini şi raze ramificate, bifurcate dihotomic la
vârf şi elastice.
Înotătoarea caudală este homocercă, exoscheletul celor doi lobi fiind asemănător - alcătuit din
lepidotrihii (fig. 34.3). Endoscheletul prezintă asimetrie - radiile sunt înlocuite de elementele modificate ale
coloanei vertebrale, care se prelungeşte în lobul superior al înotătoarei. Lobul superior cuprinde urostilul (fig.
34.1), rezultat din concreşterea ultimilor corpi vertebrali, şi hipuralii (fig. 34.2) – arcurile neurale lăţite; lobul
inferior este format numai din hipuralii – arcurile inferioare lăţite.
Centura scapulară prezintă oase de cartilaj: coracoidul (fig. 35.2), dispus ventral şi scapula (fig. 35.1),
care este poziţionată dorsal, şi de care se articulează piesele înotătoarei pectorale. De oasele acesteia se ataşează
un şir de oase dermice: clavicula (fig. 35.6) – ventral, iar deasupra sa, lateral - osul cleitrum (fig. 35.3) mare,
urmat de osul supracleitrum (fig. 35.4), precedat de osul posttemporal (fig. 35.5), prin care centura scapulară se
leagă de craniu, în regiunea temporală.
Scheletul înotătoarelor pectorale este format din radii osoase (fig. 35.7) şi raze osoase – lepidotrihii (fig.
35.8).
Centura pelviană este formată dintr-o placă osoasă – pelvis (fig. 36.1), care nu are legătură cu scheletul
axial. Înotătoarele abdominale sunt formate numai din raze osoase – lepidotrihii (fig. 36.2).