LUCANUS CERVUS

PREZENTARE GENERALĂ

Rădașca are multe denumirii populare, printre care răgace, coradașcă, gândac cerb, boul
lui Dumnezeu, cerbariu, buhoi și cornac. Acestă specie este încadrată taxonomic în regnul
Animalia, încrengătura Arthopoda, clasa Insecta, ordinul Coleoptera, familia Lucanidae, genul
Lucanus, subgenul Lucanus.

Este cel mai cunoscut coleopter din țara noastră, datorită taliei acestuia și a
mandibulelor hipertrofiate ale masculului, care se aseamănă cu coarnele de cerb și pot fi
mișcate ca un clește(fig.1). Lungimea coarnelor poate atinge jumătate din lungimea toatală a
gândacului.

Habitatul acestei specii este în pădurile de foioase, mai ales în stejar, parcuri, grădini,
buturugi și bușteni. Larvele acestora se dezvoltă în lemnul umed și în putrefacție.

Corpul este închis la culoare, cu tente violete-brune. Este una dintre cele mai mari
insecte și ușor de recunoscut , datorită cleștilor de pe cap. Acestă specie chiar dacă are o talie
mare și pare înfricoșătoare este inofensivă, nu mușcă, cleștii îi folosește pentru a se lupta cu
alții masculi. Se hrănesc cu seva lemnului și se reproduc din luna mai până în luna iunie.

Fig. 1. Lucanus cervus-mascul

Sursa; www.google.ro

1
 SISTEMUL NERVOS- LUCANUS CERVUS

Creierul este împărțit în 2 lobi, situat în partea superioară a capului, sub partea din spate
a fronturilor. Forma lobului este ovoidă, cu capul îngust îndreptat oblic în față și în jos. De pe
suprafața antero-dorsală a fiecărui lob apar 3 nervi, cel mai în exterior și posterior, deține un
curs lateral și inervează fibrele musculare ale bazei antenei, funcționând ca un motor nervos.

Nervul median este aproximativ pararel cu nervul exterior și intră în cavitatea antenei.
Marginea posterioară a labrului se împarte într-un nerv frontal care se unește cu ganglionul
frontal și nervul lubrilic. Acesta din urmă trece de-a lungul regiunii clipeusului și intră în
labrum.

Forma ganglionului subesofagian este ovală și este situat în partea anterioară a

creierului, se află între hipofaringe și labiu, după marginea posterioară a scleretei
hipofaringiene și frontiera anterioară a submentului.

Comisuriile para-esofagiene sunt benzi groase care apar din partea anterioară a
creierului și se unesc cu capătul anterioar al ganglionului subesofagian. Comisuriile post-
esofagiene sunt subțiri. Din fibre nervoase care formează o buclă sub esofag în fața comisurilor
para-esofagiene.

Ganglionul subesofagian dă naștere a 5 nervi, reprezentați de :

- Nervii mandibulari care apar de la locul introducerii comisurilor esofagiene. Fiecare

nerv trece pănâ la baza mandibulei și se împart în ramuri, inervând mandibula.
- Nervii maxilari provin dintr-un ganglion nervos, intră în cadro, care oferă ramuri
distribuite musculaturii sclerite.
- Nervii labiali provin din ganglionul subesofaringian, trec la vârful labrului și se împart
toată suprafața sa în mai multe ramuri.
- A -4-a pereche de nervi apare de pe suprafața laterală a ganglionului, sunt foarte subțiri
și greu de urmărit. Aceștia urmăresc un curs caudal și se întorc ușor lateral și ventral în
regiunea posterioară a submentului.
- Perechea a 5-a de nervi sunt scurți și extrem de subțiri, apar de pe suprafața anterioară
a ganglionului subesofagian. Punctul lor de origine este în interiorul nervilor
mandibulari.

2
Cordul nervului ventral este alcătuit din 11 ganglioni. În torace cei 3 ganglioni nu prezintă
semne de fuziune. Există 8 ganglioni abdominali, primul este localizat în interiorul celui de-al
3 –lea segment toracic; al 2- lea ganglion abdominal se gasește în primul segment abdominal.
Al 6-lea ganglion se află în segmentul 4 al abdomenului, iar ganglioni 7 și 8 sunt situați împreună
în segmentul 5 al abdomenului. Ganglionul 8 este mai mare și reprezintă o fuziune pentru
ultimii 3 ganglioni abdominali.

Fiecare ganglion toracic cedează 2 perechi de nervi laterali. Prima pereche de nervi este
din punctele conectorilor care s-au alăturat ganglionului anterior. Cea de a 2 pereche are
originea din mijlocul marginilor laterale ale ganglionului. Toți ganglionii abdominali, cu
excepția ultimului au doar o singură pereche de nervi laterali.

Sistemul nervos visceral sau simpatic este alcătuit din ganglionul frontal și nervii
asociați acestuia, are formă piriformă și este localizat deasupra esfogagului.( E. Edwards et
all..1929)

Fig. 2 Supra- și subefofagian nerv

Sursa; On the Morphology of the Larva of Dorcus parallelopipedus, L. (Coleoptera)

3
 SISTEMUL DIGESTIV- LUCANUS CERVUS

Canalul alimentar se extinde ca un tub aproape drept din partea din față a capului-
capsulă pănâ la ultimul segment al corpului. Intestinul din față este scurt și se întinde numai
până la mijlocul mezotoracelui, iar datorită contracției și relaxării mușchilor capului-capsulă,
joncțiunea intestinului din față poate fi într-o oarecare măsură de plasat de la poziția inițială.
În spatele gurii, intestinul din față se dilată pentru a forma un faringe, din pereții căruia
mușchii radiază până la pereții capului-capsulă. Acesta se îngustează rapid, pentru a forma un
esofag foarte scurt, cu un calibru aproape uniform. Esofagul este căptușit în interior cu o intimă
chitinoasă, mult pliată longitudinal. Posterior esfogagul se extinde treptat intr-o cultură cu
pereții subțiri care este căptușit cu chitină.

La locul în care intestinul din față intră în mesenteron, se produce o strângere musculară
care poate funcționa ca un esofag sau o valvă cardiacă.

Intestinul mijlociu formează cea mai mare parte a sistemului digestiv. Trece ca un tub
drept în apropierea mijlocului mezotoracic, începând de la segmentul 6 al abdomenului. În
partea din față este mai larg și treptat se îngustează până la segmentul 4 unde este o ușoarp
strângere, de aici se dilată pentru a putea întâlni intestinul posterior. Caracteristica intestinului
mijlociu este dată de prezența unor serii anterioare și posterioare de ceccum enteric scurt, ca o
pungă. Cele anterioare sunt în număr de 8, 4 pe fiecare parte, iar 2 sunt situate latero-dorsal,
unul în spatele celuilalt, în timp ce celelalte 2 sunt situate lateral și latero-ventral.

Fiecare ceccum este răsucit și diferă histologic de restul mesenteronului. Pe plan intern
fiecare lob este pliat, iar cutele sunt formate din celule alungite foarte înguste. Caeca anterică
posterioară se află cu un număr de 100-120, cu 50-60 pe fiecare parte, aranjate în forma de ”U„.

Intestinul posterior este format din ileon, colon și rect. Ileonul ocupă cel mai mult din
cavitatea corpului, începând de la al 6-lea segment până la partea din spate a segmentului 8
abdominal. Are forma unui tub drept și diametrul posterior este de aproximativ 2/3 din cel al
capătului anterior. La conjunctura acestuia cu mesenteronul există o legătura bine marcată care
funcționează ca o supapă pilorică. Din marginea anterioara a ilenului sunt 5 diverticule lobulare
scurte, care sunt lipite pe pereții capătului posterior al intestinului mijlociu. 4 dintre aceste
diverticule se găsesc lateral, 2 pe fiecare parte, iar celelalte sunt poziționate ventral. Diverticulul

4
dorso-lateral are un singur lob și este mai scurt, cel latero-ventral are 2 lobi și este mai lung ca
diverticulul ventral.

Colonul este separat de ileon și de rect prin constricții distincte. Forma și mărimea
acestuia variază cu cantitatea de produse reziduale de digestie. În general ocupă partea cea mai
mare a cavității corporale de la segmentul 9 până la segmentul 10. Anterior este concav, în cazul
în care este așezat la capătul din spate al ileonului. Se suprapune peste rect și formează
împreună un cot în formă de ”S„.

Forma rectului este piriformă, este musculos datorită existenței benzilor de fibre
musculoase puternice care provin de pe suprafața exterioară a rectului și care sunt inserate în
pereții corpului. Rectul se deschide spre exterior prin anus, care este o fantă dorso-ventrală
situată într-o conelură în centrul segmentului 10 al abdomenului.( E. Edwards et all, 1929)

Fig.3 Sistemul digestiv

Sursa: www.google.ro

5
 SISTEMUL RESPIRATOR-LUCANUS CERVUS

Asigură oxigenul necesar celulelor corpului și elimină dioxidul de carbon rezultat în

urma procesului de respirație celulară. Este bine dezvoltat și alcătuit din numeroase tuburi
ramificate și anastozomate numite trahei. Aceste trahei comunică cu exteriorul prin niște
orificii situate pe părțile laterale ale corpului numite stigme.

Stigmele sunt rotunde și sunt dispuse în pleurele toracelui și abdomenului, iar numărul
acestora este de 10 perechi. Se continuă cu camera stigmatică sau atrium, iar pe pereții acestora
se găsesc numeroși perișori chitinoși care au rolul de a filtra aerul de impurități. La capătul
camerei există un dispozitiv de închidere și deschidere a lumenului trahean. Stigmele au rol în
inspirație și expirație.

Traheele au forma unor tuburi și pornesc din atrium, sunt invaginații tegumentare. Sunt
căptușite cu o cuticulă chitinoasă, iar aceasta se îngroașă ca un filament spiral de susținere
denumit tenidie. Din atrium pornește un scurt trunchi trahean care se bifurcă și ramifică în niște
tuburi înguste și anastozomate. Ramurile traheene după ramificare formează o rețea de
traheide, care la rândul lor se ramifică în traheole, niște tuburi fine lipsite de tenidie care se
termină în celule traheene, unde se realizează schimbul de gaze.

Respirația este realizată prin acțiunea mușchilor care măresc volumul corpului, aerul
intră prin stigme în trunchiurile traheene, pe rumă în rețeaua de traheide, traheole, celule
traheene, unde este transportat în corp și alcatuiește procesul de inpirație pasiv. Datorită
contracției mușchiilor, volumul corpului este redus iar aerul eliminat din corp, rezultând
expirația activă.

Din punctul de vedere a fiziologiei respirației, are loc oxidarea substanțelor

hidrocarbonate, proteice și a lipidelor, de unde rezultă dioxid de carbon, căldură și energie. În
acest proces de oxidare intervin și pigmenții respiratori și citocromul din mușchi.(Z. Matic el
all…1983)

6
 SISTEMUL CIRCULATOR-LUCANUS CERVUS

Este mai slab dezvoltat, datorită dezvoltării mari a sitemului respirator. Este de tip
deschis și simplu, iar sângele circulă liber prin organele și țesuturile corpului. ( Z. Matic et all
1983).

Organele de pulsație sunt reprezentate de vasul sanguin dorsal și 2 septe

fribromusculoase, adică diafragma dorsală și ventrală. Diafragmle prezintă niște orificii care
permit circulația sângelui și împart cavitatea corpului în 3 compartimente numite sinusuri.
Sinusul dorsal sau pericordial este cuprins între tegument și diafragma dorsală, unde găsim
aparatul circulator. Sinusul visceral este poziționat înttre cele 2 diafragme în care se află
aparatul digestiv și oragnele genitale. Sinusul ventral sau perineural este localizat între
tegument și diafragma ventrală, unde este situat lanțul nervos ganglionar.

Vasul dorsal este localizat în sinusul dorsal și se întinde pe toată suprafața cavității
abdominale, travearsează toracele și se termină în regiunea cefalică. Este alcătuit din partea
posterioară: abdomen și inmă, unde ste închis și partea anterioară care este deschisă în torace,
cap și aortă. ( Daniela Lupaștean, 2008)

Inima are formă de tub împărțit în camere denumite ventricule, care comunică cu
cavitatea corpului prin niște deschideri laterale care se numesc osteole, prevăzute cu valve.
Funcționarea inimii este asigurată de mușchii aliformi ai diafragmei dorsale, cu o formă
triunghiulară.

Aorta este restul vasului de la ultimul ventricul care se termină în zona cefalică, care are
forma unui tub drept, și este pulsatilă în partea posterioară. Pentru fiecare ventricul se prinde
o pereche de mușchi aliformi dilatatori ai inimii, care se inseră cu capetele mai înguste de pe
partea dorsală a corpului, cu părțile mai lățite de diafragma dorsală.

Circulația sângelui este dată și de anumite organe pulsatorii, numite campule care
împing sângele în antene și picioare. Mecanismul circulației este determinat de mișcările
periodice ale diafragmelor care sunt ajutate de mușchii aliformi și abdominali. Atunci când
mușchi aliformi se contractă, diafragma devine plană și mărește volumul sinusului pericardial,
iar sângele circulă în ventricule prin ostiole. Când mușchii aliformi se relaxează diafragma
revine la forma inițială, micșorând sinusul pericardial, pereții inimii se contractă iar sângele
este împins în aortă, capsula cefalică, picioare, toată cavitatea corpului. Sensul circulației
7
dorsale este din partea posterioară spre partea anterioară, iar senul ventral din partea
anterioară spre partea posterioară de jos în sus.

Sistemul circulator asigură transportul substanțelor nutritive, al sărurilor, hormonilor

și produșilor de dezasimilație în corp. Oxigenul nu este transportat de sistemul circulator, ci de
sistemul trahean. ( Z. Matic et all…1983)

Fig.3 Sistemul circulator

Sursa; Curs entomologie, Daniela Lapuștean

8
 SISTEMUL EXCRETOR-LUCANUS CERVUS

Este reprezentat de tuburile lui Malpighi, tuburi excretoare lungi, subțiri, închise la un
capăt. Acestea se deschid între intestinul mediu și posterior, imediat după valcula pilorică. Sunt
situate în caviatea generală și plutesc în hemolimfă unde extrag produsele de excreție, acestea
sunt în număr de 3 perechi.

Tuburile lui Malpighi extrag din hemolimfă urați și oxalați, care ajung în intestinul
posterior, iar apoi împreună cu excrementele, sunt eliminate din corp prin anus. (Daniela
Lapuștean…2008). Aceste tuburi sunt lungi și subțiri, cu un diametru uniform și sunt lipite de
pereții mesenteronului și în spatele rectului. Se deschid la extremitățile proximale în tractul
alimentar la intersecția mezenterică și în partea posterioară a intestinului. Sunt 4 vase, 2 pe
fiecare parte, iar punctul lor de origine este latero-dorsal si latero-ventral. Vârfurile tuburilor
sunt confluente și au aspect de buclă.

Tubul dorsal începe ventral,trece sub nivelul dorso-lateral al diverticulului posterior, și

se continuă de-a lungul liniei mijlocii a mesenteronului până aproape de ceccum. Tubul ventral
este localizat între diverticulul ventro-lateral și ventral a intestinului posterior și trece aproape
paralel cu linia ventrală a mesenteronului. ( A.D. IMMS, et all 1929)

Corpul gras este puternic dezvoltat , format din celule rotunde, localizate între organele
corpului, cu funcții de acumulare a subtanțelor nutrivite de rezervă, cât și a substanțelor de
excreție.

Nefrocitele sunt celule de execuție în plasma sanguină, unde absorb produsele de

excreție care sunt eliminate prin tuburile lui Malpighi. ( R. Jeanne. 1960)

9
 SISTEMUL REPRODUCĂTOR- LUCANUS CERVUS

La acestă specie sexele sunt separate și prezintă dimorfism sexual. Masculul este mai
mare decât femela, iar mandibulele sunt cu mult mai dezvoltate.( Fig. 4)

Organele genitale sunt situate în abdomen,în perechi și sunt alcătuite din glande genitale
propriu-zise ( ovare sau testicule), conducte de evacuare și glande anexe. Acestea se găsesc
ventral pe segmentul 9 abdominal.

Fig. 4 Dimorfism sexual

Sursa: www.google.ro

Sistemul reproducător femel este alcătuit dintr-o pereche de gonade ( ovare), 2

oviducte și un canal comun, vaginul, glande anexe, receptacul seminal și pungă copulatorie.
Ovarul este compus din niște tuburi ovariene (ovariole), așezate în formă de spic pe o dilatare
a oviductului, denumită caliciu.( Fig. 5.) Acestea se deschid în 2 oviducte, care se contopesc
într-un oviduct comun, el se continuă cu vaginul (atrium vaginal), unde se deschid glandele
anexe și receptaculul seminal. Ovariolele sunt alcătuite dintr-un filament terminal prin care se
fixează de pereții corpului, germarium, unde se formează celulele sexuale, oogonii, vitellarium.
Aici oocitele se transformă în ovule.
Receptaculul seminal este sub forma unei pungi musculoase, plasată pe partea dorsală
a vaginului. Are rol de rezervor, deoarece aici sunt colectați spermatozoizii, care vor fecunda
ovulele, în timp ce trec prin vagin.
10
 Punga copulatoare este așezată dorsal pe vagin și ajută la copulație, aici se strâng
spermatozoizii înainte de a ajunge în receptaculul seminal. Glandele anexe se deschid în vagin,
înaintea orificiului vaginal. Secreția acestor glande lipește ponta de substrat și participă la
dezvoltarea larvelor. Pentru a putea depune ouă, femela are pe segmentul 9 un ovipozitor.( Z.
Mztic et all…1983).

ovar

ovariolă

spermatec ă
gland ă
oviduct
anex ă
lateral

oviduct
comun
bursa
copulatrix

Fig. 5 Sistem reproducător femel

Sursa : Zoologia nevertebratelor, Horia Bunescu

Sistemul reproducător mascul este format dintr-o pereche de testicule, 2 canele

deferente, canalul ejaculator, glandele anexe și organul copulator (penis) care comunică cu
exteriorul cu orificiul genital. (fig. 6.)

Testiculele sunt alcătuite din tuburi subțiri și mici, care se numesc folicule. Aceste
folicule sunt acoperite cu un înveliș comun, numit scrotum. Foliculul testicular are mai multe
zone în germarium, unde are loc spermatogeneza, zona de creștere în care spermatogoniile
cresc în mărime, o zonă a diviziunii și a reducerii, unde spermacitele se divid și dau naștere la
spermatidii, și zona transformărilor, unde se transformă în spermatozoizi.

Spermatozoizii, după ce s-au format trec în spermiducte, care suunt nisște tuburii
subțiri și sinuoase, care în partea terminală are o dilatare numită veziculă seminală.

11
Se unesc într-un canal ejaculator, prin invaginarea ectodermului, și strabate organul copulator,
format dintr-o excrescenţă cilindrică a peretelui corpului.

Glandele anexe sunt tubulare și fluidizează ejacularea. ( Daniela Lapustean, 2008)

testicul

folicul

Glande
anexe

veziculă
seminală

canal
deferent

canal
ejaculator

aedeagus

Fig. 6 . Sistemul reproducător mascul

Sursa : Zoologia nevertebratelor, Horia Bunescu

12
 CERVUS ELAPHUS- CERBUL
CARACTERE GENERALE

Este un mamifer erbivor, din categoria rumegătoare. Caracteristica cerbului sunt

coarnele ramificate, care cresc doar la masculi, de culoare brun-roșcat, pline, osoase, care se
schimbă anual. Culoarea ambelor sexe este brună-roşcată vara, iar în sezonul rece brună-
cenuşie, până la brună-închis. Doar viţeii, care au la naştere 7-9 kg, prezintă fenomenul de
homocromie în primele 3 luni, pe fondul brun fiind prezente şiruri de pete alb-gălbui,care imită
perfect imaginea razelor de soare ce ajung la sol prin frunzişul arborilor din pădure. Oglinda,
pata de culoare alb-gălbuie din regiunea cozii, este mai vizibilă iarna şi vara, la ambele sexe.(fig.
7)

Face parte din regnul Animalia, încrengătura Chordata, clasa Mammalia, ordinul
Cetartiodactyla, familia Cervidae, genul Cervus.

Masculul are o greutate cuprinsă între 180-300 kg, iar ciutele(femelele) 80-150 kg. Coarnele
masculilor încep să crească de la vârsta de 1 an și încep să cadă la începutul lunii martie. În
libertate cerbul trăiește 18-20 de ani. Au mirosul dezvoltat, auzul bun, dar văzul este destul de
slab. Se hrănesc cu lujeri, muguri, scoarță de copac, frunze și ierburi uscate. Dușmanul natural
cel mai de temut al acestuia este lupul.

Este răspândit în toată regiunea holartică, din Europa în Asia, America de Nord, iar în
țara noastră este răspândit în special în pădurile de foioase. ( Voichița Gheoca, 2010)

Fig. 7. Cerbul și ciutele. Sursa:www.artemisvanatoare.ro

13
 SISTEMUL NERVOS- CERVUS ELAPHUS

Este bine dezvoltat și este reprezentat de asamblul organelor care conțin celule
specializate pentru recepatarea, transmiterea și interpretarea informațiilor din mediul intern
și extern. Este format din sistem nervos central, alcaătuit din encefal și măduva spinării, și
sistem nervos periferic, format din fibre nervoase periferice și ganglionii dislocați în diferite
zone ale corpului. Unitatea structurală și funcțională este neuronul, o celulă nervoasă formată
din somă și pericarion; și 2 ramificări. După morfologie aceștia pot fi neuroni pseudopolari, uni-
, bi- și multipolari, iar din punct de vedere funcționali aceștia sunt neuroni: senzitivi, motori de
asociație și secretori.

Fig. 8. Structura neuronului conform criteriului funcţional

A – Neuron motor; B – Neuron senzitiv; C –Neuron de asociaţie; 1 – Dendrit; 2 – Axon; 3 –
Corp celular; 4 – Receptor.
Sursa: Vioara Mireșan et all. Fiziologia animalelor

Encefalul are rol în reglarea activității a întregului sistem nervos. Este alcătuit din:
bulbul rahidian( mielencefalul), metencefal, mezencefal, diencefal , acestea formează trunchiul
cerebral și telencefal. Trunchiul cerebral are funcții de control asupra sistemulul respirator și
cardiovascular și functții gastrointestinale. Bulbul rahidian este continuarea măduvei spinării,
acesta mai este numit ș măduva prelungită, subtanța cenușie alcătuiește o îngrămădire de celule
nervoase asociative, vegetative și motorii, iar substanț albă e formată din fibre lungi și scurte,

14
care formează căi descendente și ascedente. Bulbul rahidian are funcție de conducere și
relectorie. Metencefalul este format din puntea lui Varolio și cerebel. Puntea lui Varolio este
partea centrală a trunchiului cerebral, puntea se mărginește cu bulbul rahidian în partea
posterioară. Cerebelul este așezat posterior de punte și bulbul rahidian (fig.8), și este format
din 2 emisfere laterale în care se găsește vermisul cerebelos. Emisferele formează lobul anterior
și lobul posterior. Este alcătuit din scoarță cerebeloasă, substanța albă și nucleele cerebelului.

Fig. 8. Cerebel
A – Aspect dorsal; B – Aspect ventral; 1 – Vermisul; 2 – Lobul rostral; 3 – Lobul central; 4 –
Lobul lateral; 5 – Lobul medial; 6 – Porţiunea anterioară a Vermisului; 7 – Lingula; 8 –
Nodulus; 9 – Porţiunea posterioară a Vermisului; 10 – Pedunculii cerebeloşi rostrali; 11 –
Pedunculii cerebeloşi mijlocii; 12 – Pedunculii cerebeloşi posteriori.

Cerebelul este legat cu trunchiul cerebral datortă 3 perechi de pedunculi cerebeloși, inferiori,
mijlocii și superiori. Mezencefalul este localizat între puntea Varolio și diecenfal, și este format
din penduculii cerebrali și lama cvadrigemenă. Diencefalul este localizat între mezencefal și
emisferele encefalulul, și este acătuit din epitalamul, metatalamus, talamus și hipotalamus.

Telencefalul este cel mai mare compartiment al encefalului si are cel mai mare grad de
dezvoltare morfo-funcțional. Este reprezentat de emisferele cerebrale care prezintă substanța
albă la interior și substanță cenușie la exterior. În structura acestuia se realizează ariile
senzitive asociative și motorii. Conexiunile între emisfere se realizează prin corpul calos,
trigonul cerebral și prin comisura anterioară și comisura paliului.

Măduva spinării este reprezentată de un cordon nervos situat în canalul vertebral. Este
o formațiune segmentară și conține 31 de segmente: 8 cervicale, 12 toracale, 5 lombare, 5
sacrale și un segment coccigian. Este formată din substanța albă și cenușie și are forma unui

15
fluture.Nervii spinali sunt legați de măduvă prin 2 rădăcini, una dorsală și una ventrală.
Substanţa cenuşie este formată din corpii celulelor dendrite şi terminaţiunile axonilor,
neuronilor spinali: intercalări (95%), motori şi vegetativi. Substanţa albă este formată din
axonii mielinizaţi ai neuronilor multipolari aferenţi (intercalări, motori) care fac legătura intre
diverse segmente ale măduvei, precum şi intre măduva spinării şi encefal.(V. Enciu și Ș.
Țurcanu…2011)

Sistemul nervos periferic este reprezentat prin nervi şi ganglioni nervoşi. După originea
lor, nervii sunt spinali, dacă provin din măduva spinării şi cranieni sau cerebrali, dacă provin
din encefal. Nervii cranieni sunt în număr de 12 și sunt reprezentați de :

1. Nervii senzitivi:
- Olfactivi
- Optici
- Acustico-vestibular
2. Nervii motorii:
- Acumulator comun și extern
- Patetic
- Spinali
- Hipoglos
3. Nervii micști:
- Trigemen
- Facial
- Glosofaringian
- Pneunomogastric

16
 SISTEMUL DIGESTIV- CERVUS ELAPHUS

Este alcătuit din tubul digestic și glandele anexe. Tubul digestiv este format din organe
prediafragmatice și postdiafragmatice. Organele prediafragmatice sunt reprezentate de
cavitatea bucală, faringe și esofag.

În cavitatea bucală găsim dinții, care sunt organe dure și limba, un organ musculos cu
rol în prehensiune, masticație, însalivare și deglutiția nutrienților.

Stomacul este posdiafragmatic, iar la acestă specie are 4 compartimente, acestea fiind
rumen, foioasă, retea și cheag. Greutatea acestuia este de 10,5 kg. Greutatea rumenului gol, plus
a reticulului este de 2 kg. Sacii dorsali și ventrali ai rumenului, au lungimea de 49 cm, respectiv
39cm, iar înălțimea acestua este de 43 cm. Sacul caecus caudo-ventral nu este mai extins ca cel
caudo-dorsal. Sacul dorsal comunicăcu cel ventral prin deschiderea intrarumenală, a căror
stâlpi au fost formați de pilonii rumenali. Nu sunt diferențe în conținut ai sacilor dorsali și
ventrali ai rumenului. Distribuirea papilelor rumenale este inegală, iar în cadrul atriumului sunt
mai mari și mai abundente. Acestea nu sunt în partea dorsală a sacului dorsal, iar stâlpii
rumenali nu prezintă papile. Înălțimea reticulului este de 11 cm, iar lungimea craniocaudală de
7 cm. (JERBI, H. & PÉREZ, W.2013)

Fig. 10. Right view of the Cervus elaphus barbarus

stomach. E:
Esophagus; DSR: Saccusdorsalis; VSR: Saccusventralis;
Fig. 9. Left view of the stomach of the Cervus elaphus barbarus. SSCV:
E: Esophagus; DSR: Saccus dorsalis; AR: Atrium ruminis; RR: Saccus cecus caudoventralis; R: Reticulum; O: Omasum;
Ruminal recess; VSR: Saccus ventralis; R: Reticulum; O: Omasum; Ab:
Ab: Abomasum. Abomasum, DD: Descending duodenum.

17
 Fig. 11. Rumen partially opened in dorsal and ventral sacs. DSR:
Saccus dorsalis; VSR: Saccus ventralis; R: Reticulum.

Sursa: Gross Anatomy of the Stomach of the Cervus Elaphus barbarous

Intestinul subțire are 3 segmente: duoden, jejun și ileon. Începe prin duoden la nivelul
pilorului și se termină prin ileon care face legătura cu intestinul gros. Intestinul gros este format
din cec, colon și rect.

Glandele anexe sunt glandele salivare care sunt grupate și produc saliva cu rol în digestia
bucală, ficatul care este cea mai mare glandă, produl de excreție al acestuai este bila stocată in
vezica biliară, și panceasul care este o glandă mixtă cu secreție exocrină și endocrină.

18
 SISTEMUL RESPIRATOR- CERVUS ELAPHUS

Este reprezenat de căile aeriene și plîmâni. Căile aseriene sunt reprezentate de cavitățile
nazale, faringe, laringe, trahee, bronhii.

Cavitatea nazală este adăpostită in splanchnocraniu şi situată deasupra cavităţii bucale.

Cavitatea nazală este divizată in două jumătăţi simetrice, separate prin septul internazal.
Cavitatea nazală comunică cu exteriorul prin două deschideri numite nări şi cu faringele prin
alte două deschideri, la diametrul opus nărilor, numite choane. Faringele este situat la
incrucişarea căii respiratorii cu calea digestivă. Nazofaringele conduce aerul din cavităţile
nazale in laringe.

Laringele este un conduct cartilaginos format din mai multe piese articulate, imbrăcate
de muşchi şi căptuşite cu mucoasă de tip respirator. Laringele este fixat la baza craniului prin
intermediul aparatului hioidian. Traheea este un tub cartilaginos in continuare directă cu
laringele. Ea se termină printr-o bifurcaţie de la care arborele aerofor se continuă cu bronhiile.
Datorită faptului că stabileşte contactul dintre laringe şi pulmoni, traheea prezintă o porţiune
cervicală şi o porţiune toracică. Porţiunea cervicală este situată sub corpul vertebrelor
cervicale, in contact intim cu esofagul care se sprijină pe trahee. Traheea toracică este invelită
in seroasa mediastinală, fiind situată sub aortă, dar deasupra cordului.

Bronhiile sunt conducte cartilaginoase, asemănătoare traheii. Ele fac legătura dintre
trahee şi pulmoni şi se continua şi in interiorul pulmonilor. Bronhiile sunt de mai multe
categorii: principale, lobare şi segmentale şi constituie impreună arborele bronhial.

Plămânul este localizat în cavitatea toracică și este învelit de pleură la exterior.

Membrana pleurală este alcătuită din 2 foițe, una viscerală și una paritală. Între cele 2 foițe se
găsește lichidul pleural. În interiorul parenchimului pulmonar, bronhiile se ramifică dicotomic,
pănâ la bronhiolle terminale, unde la nivelul acinilor dau naștere bronhiolelor respiratorii.

Mecanismul respirației este realizat cu ajutorul mușchilor toracici și de mușchiul

diafragm. Aerul atmosferic pătrunde și este eliminat datorită diferențelor de presiune dintre
acestea.

Inspirația constă în pătrunderea aerului în plămân datorită presiunii scăzute a toracelui

și creșterii acestuia. Mărirea cutiei toracice este realizată prin contracția mușchilor inspiratorii,
intercostali exxterni, ridicători ai coastelor, dințatul dorsal, ventral și scalenii.
19
 Expirația este realizată prin relaxarea mușchilor cu revenirea coastelor în poziția
inițială, iar volumul cutiei toracice și a pulmonului se micșorează. ( T. Ceuca et all 1983)

Fig. 12. Arborele bronhial

1 – Bronh principal; 2 – Bronhiile lobare,

3 – Bronhiile segmentare; 4 – Bronhiile
subsegmentare; 5 – Bronhiole supralobulare;
6 – Bronhiola infralobulară; 7 – Bronhiolele
terminale; 8 – Bronhiolele respiratorie;
9 – Canalicule alveolari; 10 – Sacii alveolari,
11 – Alveolele; 12 – Septurile interoalveolare;
13 – Septurile intralobulare; 14 – Septurile
interlobulare.

20
 SISTEMUL CIRCULATOR- CERVUS ELAPHUS

Circulația este complectă și dublă, iar sângele circulă printr-un sistem închis de vase ,
pe traiectul căruia se intrepune cordul. Inima este tetracamerală ( fig 13) iar sistemul arterial
începe cu artera pulmonară și cârja aortică, care este orientată spre stânga. De aici se desprinde
trunchiul bronhiocefalic, care este divizat în artera subclaviculară dreaptă și stângă, și aortele
carotide. Datorită acestor artere sângele ajunge la cap și la menbrele anterioare.

De la aorta toracică și abdominală se ramifică arterele care transportă sângele cătrre

esofag, diafragm, stomac, ficat, pancreas, rinichi, glande genitale și se termină cu arterele iliace
comune care transportă sângele în membrele posterioare.

Sistemul venos este alcătuit din vene cave, care încep de la venele jugulare, care duc
sângelede la cap, și venele subclaviculare care transportă sângele în picioarele anterioare. Vena
cavă posterioară culege sângele din restul corpului începând cu venele iliace, spermatice,
ovariene, renale, intestinale, hepatice. Sângele oxigenat de la plămâni ajunge la inimă prin
venele pulmonare. ( T. Ceuca et all, 1983)

Cordul este format din 4 compartimente, 2 atrii cu pereții subțiri și 2 ventricule cu

pereții îngroșați. În structura sa există 3 tunici: endocardul, care se continuă cu inima arterelor,
miocardul este continuat de tunica medie a arterelor și pericardul care se continuă cu
adventicea.

Cordul are propietăți funcționale, respectiv excitabilitatea, contractilitatea,

conductibilitatea, ritmicitatea și automatismul. Acesta împreună cu sistemul vascular formează
circuite sanguine denumite marea și mica circulație. Mica circulație este alcătuită este formată
din ventriculul drept, artera pulmonară, capilare pulmonale, atriul stâng și transportă sângele
neoxigenat la pulmon. Marea circulație este acătuită din ventriculul stâng, artera aortă, artere
mijlocii, vene mici cave, și artriul drept care asigură transportul sângelui oxigenat în întregul
corp.( Viora Mireșan et all 2003)

21
 SISTEMUL EXCRETOR- CERVUS ELAPHUS

Este reprezentat de rinichi și uretere definitive, care se deschid în vezica urinară, acestea
comunică cu exteriorul prin uretră.

Rinichii sunt organe pereche, de tip metanefros și sunt localizați în zona lombară. Au rol
în reglarea echilibrului hidric, osamtic și acido-bazic al organismului și la eliminarea deșeurilor
metabolice. Este acoperit de o capsulă fibroasă, subțire care conține numeroși nefroni și canale
excretoare intrarenale. Nefronul este unitatea structurală și funcțională a rinichilor și este
foormat din glomerulul Malpighi și tuburi urinifere.

In constituţia rinichilor deosebim o zona corticală, la exterior, şi o zona medulară, la interior.

Medulara prezintă una langă alta cateva zeci de formaţiuni triunghiulare pe secţiune şi
piramidale in spaţiu, denumite piramidele renale (piramidele lui Malpighi); baza acestora se
află la limita cu corticala, iar varful răspunde in bazinet, sub forma aşa-numitelor papile renale.
Papilele renale sunt separate intre ele de coloanele renale (coloanele lui Bertin), prelungiri ale
cortexului renal. In zona corticală şi situate pe baza piramidelor renale, se observă cateva sute
de piramide foarte mici, indreptate cu varful spre periferia rinichiului, numite piramidele
corticale (piramidele lui Ferrein).

Corpusculul renal (corpusculul lui Malpighi) este format la randul lui dintr-o capsulă dublă
(capsula lui Bowman) şi un glomerul (glomerulul lui Malpighi). Glomerulul este reprezentat
printr-un ghem vascular.

Tubul urinifer prezintă mai multe segmente, deosebite intre ele ca formă şi calibru, avand
rolurile impărţite in procesul de formare a urinei şi se deschid in varful papilelor renale, in
bazinet. De aici, urina este condusă prin uretere in vezica urinară.

Urina este produsul excreției renale, iar formarea și eliminarea acesteia este realizată
prin activitatea aparatului urinar. Urina se formează in tubii uriniferi, trecand prin trei faze
succesive: filtrare, resorbţie şi secreţie.

Filtrarea este primul act al formării urinei, prin trecerea plasmei in capsula lui Bowman. In
interiorul capsulei ia naştere aşa-numita urină primară sau primitivă.

22
Resorbţia are loc in tubii uriniferi şi este fenomenul prin care unele componente ale urinei
primare trec din nou in sange.

Secreţia renala este procesul prin care celulele tubilor uriniferi dau naştere unor compuşi pe
care urina ii elimină prin actul micţiunii. Printre altele, celulele tubilor uriniferi secretă
amoniac. Se formează in cele din urmă aşa-numita urină finală. Excreţia urinii poartă numele
de diureză. In mod obişnuit termenul se refera la o producţie neobişnuit de mare de urină.
Reglarea secreţiei renale se face pe cale nervoasă şi humorală.

Volumul acesteia este cuprinsă între 6-12 litri/ 24 ore, are un pH alcalin și culoarea
acesteia este data de pigmentul endogen-urocrom.

Urina este esliminată datorită micțiunii prin tractul urinar. Tractul urinar este alcătuit
din calice, basinet, uretere, vezică și uretră. Vezica urinară este un orgran cu rol de rezervor
care posedă musculature reprezentată de mușchiul detrusor. Mucoasa vezicii nu posedă
propietăți absorbante, din acest caz substanțele toxice nu pot să se difuze în sânge.

Micţiunea este un act fiziologic prin care are loc eliminarea urinei la exterior prin tractul
urinar. La inceput ea este impinsă in tubii colectori, apoi prin papilele renale se varsă in bazinet,
iar apoi in vezica urinară. Procesul de avansare a urinei spre vezică are loc atat printr-o
scurgerepasivă , cat şi prin contracţiile peristaltice ale musculaturii netede din pereţii
ureterelor. Contracţiile sunt ritmice şi succesive, cu intervale de 10-20 sec. avand o frecvenţă
de 3-6 con/min. şi o viteză de 2-3 cm/s. Automatismul ureterelor este asemănător celui cardiac,
intrucat ca rezultat al izolării el continuă contractarea. El este sub un control permanent din
partea sistemului nervos vegetativ. ( Vioara Mireșan et all 2003)

23
 SISTEMUL REPRODUCĂTOR-CERVUS ELAPHUS

Prin intermediul aparatului genital este asigurată reproducerea şi deci perpetuarea

speciei, este de tip sexuat.

Sistemul reproducător al masculului este format din organle sexuale primare ( testicule)
unde se produc spermatozoizii, căile genitale extratesticulare, canale aferente, epidium, canal
deferent, glande genital anexe și organul copulator ( penis).

Testiculele sunt localizate în cavitatea abdominală și rămân în permanență în scrot. Au

2 funcții principale: spermatogenetică și endocrină. Spermatogeneza este producerea și
eliberarea spermatozoizilor. Producerea acestora are loc în pereții tubilor seminiferi
testiculari.

Penisul este organul copulator mascul, prin intermediul căruia, in cadrul actului sexual,
spermatozoizii sunt introduşi in căile genital femele. Prin penis este de asemenea eliminată in
exterior şi urina. Penisul prezintă o porţiune fixă, la baza sa, care nu se exteriorizează şi o
porţiune liberă, adăpostită intr-o indoitură a pielii, numită furou sau prepuţ. Porţiunea fixa işi
are originea in rădăcina penisului, care se continuă cu corpul penisului.

Fig. 13. Structura testiculuilui

1 – Tunica vaginală proprie; 2 – Tunica albuginee; 3 – Sept testicular; 4 – Lobul testicular; 5 –
Mediastinul testicular; 6 – Reţeaua testiculară; 7 – Canale eferente; 8 – Canal epedidimar; 9 –
Canal deferent; 10 – Trunchiul principal al arterei interne testiculare; 11 – Coada epididimului,
12 – Corpul epididimului; 13 – Capul epididimului; 14 – Tuburi seminifere; 15 – Lig. inginal;
16 – Extremitatea capitală; 17 – Extremitatea caudală; 18 – Marginea epididimară; 19 –
Marginea liberă; 20 – A. V. şi N. testiculare; 21 – Mezoul; 22 – Cordon testicula

24
 Sistemul reproducător femel este format din organele esenţiale ale aparatului genital
femel sunt ovarele. Căile de conducere a ovulelor, de găzduire şi expulzare a produsului de
concepţie sunt: oviductele, uterul, vagina, vestibului vaginal şi vulva. Glandele anexe sunt
mamelele. Ovulul este format în foliculul lui De Groaf, iat prin descendență trece prin oviduct.
Oviductul începe de la trompa uterine și se continua cu partea unde ovulul se fixeaxă, în uter.

Trompa uterină este un conduct cu diametru foarte redus, cu traiect flexuos şi care face legătura
directă cu cornul uterin şi indirectă cu ovarul. Extremitatea ovariană este mult lăţită şi acoperă
ovarul numai in momentul in care foliculul matur eliberează ovulul, pe care-1 duce apoi in uter.
Această extremitate este reprezentată printr-o răsfrangere a mucoasei oviductului, care poartă
denumirea de pavilionul trompei. Cealaltă extremitate se continuă cu cornul uterin. In
structura trompei uterine intră mucoasă, musculoasă şi seroasă.

Uterul este alcătuit dintr-un corp, două prelungiri anterioare numite coarne şi o porţiune mai
redusă, posterioară, numită gât uterin sau cervix.

Corpul uterin este situat in cavitatea pelvină, fiind cuprins intre rect şi vezica urinară.

Coarnele uterine sunt două conducte divergente spre inainte, care se continua cu trompele
uterine. Gâtul uterin este un conduct care la exterior are acelaşi diametru ca şi corpul uterin,
dar diametrul interior este mult stramtat. Gatul uterin prezintă o comunicare anterioară cu
corpul uterin şi o comunicare posterioară cu vagina. In structura uterului deosebim o mucoasă
(endometrul), o musculoasă (miometrul) şi o seroasă (perimetrul).

Vagina este un conduct cuprins intre cervix şi deschiderea uretrei. In structura vaginei intră o
mucoasă, o musculoasă şi ţesut conjunctiv.

Vestibulul vaginal este conductul genitourinar cuprins intre deschiderea uretrei şi vulvă. Este
un conduct comun aparatului urinar şi aparatului genital. Structura vestibulului vaginal este
asemănătoare cu cea a vaginei, cu menţiunea că in grosimea mucoasei prezintă in plus glande,
numite vestibulare (mari şi mici).

Vulva este deschiderea aparatului genital femel, prin care acesta comunică cu exteriorul. Situată
sub anus, vulva prezintă două margini laterale, numite labii, care se intalnesc in două comisuri,
dorsală şi ventrală. La nivelul comisurii inferioare se află un rudiment de penis, rămas din
perioada embrionară, inainte de definitivarea sexului, atunci cand aparatul genital mascul şi

25
femel sunt egaldezvoltate; acest mic organ se numeşte clitoris. Vulva este formată din: mucoasa,
musculoasă şi piele.( V. Enciu și Ș. Țurcanu, 2011).

Fig. 14. Structura ovulului la vacă

1 – A.V. şi N. ovariene; 2 – Mezo-ovarul; 3 – Corpul galben; 4 – Folicul primar; 5 – Folicul

secundar; 6 – Zona vasculară (medulară); 7 – Zona foliculară (corticală); 8 – Ovul; 9 – Celule

interstiţiale; 10 – Epiteliu superficial (germinativ); 11 – Tunica albuginee; 12 – Folicul ovarian

veziculos.

26
 CONCLUZII
Diferențele între aceste 2 specii sunt destul de mari, începănd de la mărimea acestora
până la structura internă . Cerbul este un mamifer ierbivor, cu o talie mare, iar Rădașca este o
insectă cu o talie destul de mare.

Acestea se aseamănă din punct de vedere fizionomic datorită prezenței coarnelor de pe

cap, coarnele rădașcăi sunt de fapt mandibule hiertrofiate. Aceste 2 specii prezintă asemănare
datortită denumirii științifice , ambele avănd în denumire cuvântul ”cervus„ . Se găsesc
asemănări la sistemul reproducător, excretor și circulator.

27
 BIBLIOGRAFIE

1. Daniela Lupaștean , Curs Entomologie forestieră, Iași, 2008

2. Hassen Jerbi & William Perez, Gross Anatomy Of the Stomach of the Cervus
Elaphus,2013
3. Morphology, Taxonomy, and Phylogeny of Megacerines (Megacerini, Cervidae,
Artiodactyla) I. A. Vislobokova
4. O. W. Richards, R. G. Davies, IMMS General textbook of entomology ,Volum 1: Structure,
physiology and development, London 1977
5. On the Morphology of the Larva of Dorcus parallelopipedus, L. (Coleoptera). By E.
E.EDWARDMS,.S c. (From the Entomology Department, Rothamsted Experimental
Station, Harpenden). (Communicated by A. D. IMMS, M.A., D.So., F.L.S., F.E.S.)
6. R. Jeannel, Introduction to Entomology, Hustchitnson & CO , London, 1960
7. Traian Ceuca, Niculai Valenciuc, Alexandrina Popescu, Zoologia vertebratelor, Editura
Didactică și pedagogică, București, 1983
8. V. Enciu, Stefan Țurcanu, Anatomia și fiziologia animalelor domestice, Centrul Editorial
al UASM, Chișinău, 2011
9. Vioara Mireșan, Adel Ersek, Camelia Răducu, Fiziologia animalelor, Editura Risoprint,
Cluj-Napoca, 2003
10. Voichița Gheoca, Zoologia vertebratelor, Editura Universității Luncian Blaga, Sibiu 2010
11. www.artemisvanatoare.ro
12. www.wikipedia.com
13. www.zooinfo.ro
14. Zachiu Matic, Maria Nastasescu, Constantin Pisica, Zoologia nevertebratelor, Editura
Didactică și Pedagogică, București 1983

28
29