Tema.

Aspectul exterior şi structura internă a reptilelor

Classis Reptilia
Ordo Squamata
Familia Lacertidae
Species Lacerta agilis – şopârla cenuşie

Materiale şi ustensile
Şopârle adormite, chiuvete, foarfece, bisturiuri, pensete, ace de preparare,
tub de sticlă, vată, tifon, tabele, preparate umede.
Obiective
1. Studierea aspectului exterior al şopârlei.
2. Studierea structurii cavităţii bucale.
3. Efectuarea disecţiei şopârlei (vizionarea secvenţelor video).
4. Cercetarea topografiei organelor interne pe exemplul şopârlei
desecate şi a preparatelor umede.
5. Studierea structurii sistemelor de organe.
6. Subscrierea desenelor referitoare la structura sistemelor de organe.
Caracteristica generală a clasei
Reptilele reprezintă clasa tipică de animale vertebrate amniote. Ele se
reproduc pe uscat depunând ouă mari, bogate în vitelus şi acoperite cu membrane
pergamentoase sau calcaroase. Embrionii sunt înzestraţi cu membrane
proprii: serosa, amnion şi alantoida. Pielea reptilelor este acoperită cu un strat
de scuturi şi solzi cornoşi, fiind săracă în glande. Lipseşte respiraţia tegumentară,
pulmonii fiind înzestraţi cu trahee şi bronhii. În calitate de organe de excreţie
funcţionează rinichii metanefrotici, care reglează efectiv bilanţul hidric. Scheletul
prezintă şi el trăsături progresive, astfel ca: structura specifică

1
a primelor două vertebre cervicale (atlas şi axis), osificarea totală a craniului,
prezenţa cutiei toracice, fortificarea membrelor.
Însă reptilele, ca şi amfibienii, rămân a fi animale poichiloterme. Această
particularitate se datorează circulaţiei sangvine incomplete (amestecate) şi inimii
tricamerale. Din această cauză, diversitatea şi densitatea reptilelor în regiunile
reci ale Terrei descreşte vertiginos. Astfel, deşi reptilele sunt animale terestre
adevărate (amniote), ele n-au reuşit colonizarea definitivă a uscatului.
Aspectul exterior
Corpul şopârlei se compune din cap (fig.15.1), gât, trunchi (fig.15.2),
membre pare (fig.15.4;5) şi coadă (fig. 15.1). Membrele perechi sunt
pentadactile, înzestrate cu gheare (fig.15.10). Pe partea anterioară a capului,
dorsal se găsesc nările (fig.15.6), iar ventral de acestea – gura (fig.15.7) largă.
Ochii (fig.15.8) sunt înzestraţi cu pleoape şi membrana nictitantă. În urma
ochilor se află orificiile acustice (fig.15.9) acoperite de

Fig. 15. Aspectul exterior al şopârlei cenuşii

2
timpan, care se află mai jos de suprafaţa corpului, având un pliu tegumentar -
primordiul urechii externe. Dorsal, în mijlocul scutului interparietal, se observă
o formaţiune rudimentară, de culoare deschisă, organul parietal. La hotarul dintre
trunchi şi coadă, pe partea ventrală, se află o fisură transversală - orificiului
cloacal.
Corpul şopârlei este acoperit cu formaţiuni cornoase, care pe cap şi
abdomen reprezintă nişte scuturi, iar pe celelalte părţi ale corpului – solzi
mărunţi. Pielea are o consistenţă uscată, puţinele glande prezente fiind
concentrate pe părţile ventrale ale coapselor, reprezentând porii femurali. Pe
parcursul perioadei reproductive aceştia secretă o substanţă mirositoare care
atrage specimenii de sex opus.
Disecţia
1. Şopârla este fixată cu abdomenul în sus cu ajutorul acelor de preparare
înfipte oblic în membrele perechi.
2. Pielea şi musculatura din partea posterioară a abdomenului este segmentată
pe linia mediană până la cavitatea bucală, în acest caz vom fi foarte atenţi să nu
lezăm organele interne, ridicând pielea cu ajutorul unei pensete.
3. În regiunea membrelor anterioare se realizează o secţiune transversală, iar
pliurile tegumentare şi musculare obţinute se fixează lateral.
4. Pe perimetrul cavităţii toracice se vor înlătura coastele şi partea ventrală a
centurii scapulare şi celei pelviene.
Topografia organelor interne
În partea superioară a cavităţii corpului se află inima tricamerală, formată
din atriumul drept (fig.16.1), atriumul stâng (fig.16.2) şi ventriculul (fig.16.1).
Pe părţile laterale ale inimii se găsesc plămânii (fig.16.5), iar mai sus de ea
trece traheea (fig. 16.4), sub care putem observa esofagul (fig.16.6).

3
 Mai jos de inimă se află ficatul (fig.16. 16) voluminos şi bilobat. Între lobii
ficatului se găseşte o formaţiune sferică de culoare verde-brună – vezica biliară
(fig.16. 17), care prin canalul coledoc (fig.16.18) comunică cu duodenul.
Esofagul trece în stomacul (fig.16.7) bine diferenţiat, care continuă cu duodenul
(fig.16.8). Între ansa duodenală şi stomac, fixat prin mezenteriu se află
pancreasul (fig.16.14). Duodenul continuă cu intestinul subţire (fig.16.9) care
uşor trece în intestinul gros (fig.16.10), evidenţiindu-se distal prin rect
(fig.16.12). Între intestinul subţire şi gros se diferenţiază un început de intestin
orb (fig.16.11). În apropierea stomacului se observă o formaţiune alungită de
culoare bordo, numită splină (fig.16.15).
La femelă ovarele (fig.16.19) sunt granuloase, lateral de ele aflându-se
oviductele (fig.16.20). La masculi, în partea posterioară a cavităţii abdominale, se
găsesc testiculele cu anexe de la care pornesc spermiductele.
Rinichii (fig.16.21) sunt amplasaţi în regiunea bazinului. Pe partea ventrală
a cloacei (fig.16.11) se află vezica urinară (fig.16.22).
Structura internă
Sistemul digestiv al reptilelor se caracterizează printr-o diferenţiere mai
pronunţată a compartimentelor, comparativ cu amfibienii. Cavitatea bucală la
şopârlă este delimitată de faringe şi parţial de cavitatea nazală, printr-un
început de palatin secundar. Pe oasele pterigoide şi maxilare sunt dispuşi multipli
dinţi conici de tip acrodont. Pe planşeul cavităţii bucale se află limba musculoasă
mobilă bifurcată. În cavitatea bucală se deschid ductele glandelor salivare,
secretul cărora serveşte doar pentru umectarea hranei. Faringele scurt trece într-
un esofag îngust (fig. 16.6), urmat de un stomac (fig. 16.7) cilindric şi relativ
voluminos, cu pereţii musculoşi. Stomacul continuă cu duodenul (fig.
16.8), care trece uşor în intestinul subţire (fig. 16.9). Ultimul, formând câteva

4
Fig. 16. Topografia organelor interne (după Kartaşov, 1981)

5
anse trece în intestinul gros (fig.16.10). La limita dintre aceste două
compartimente se află un primordiu al intestinului orb (fig. 16.11). Partea
distală a intestinului gros reprezintă rectul (fig.16.12), care comunică cu cloaca
(fig. 16. 11). Între stomac şi duoden, în mezenteriu, este dispus pancreasul (fig.
16.14) de o consistenţă compactă. În partea distală a stomacului se află splina
(fig.16.15) alungită, de culoare roşiatică. Partea anterioară a cavităţii
abdominale este ocupată de ficatul (fig.16. 16) bilobat. Între lobii ficatului se
află vezica biliară (fig.16.17) de la care porneşte ductul coledoc (fig.16.18).
Ultimul comunică cu partea anterioară a duodenului.
Sistemul respirator. Nările şopârlei continuă cu compartimentul ventral
respirator al sacului olfactiv, care se deschide în cavitatea bucală prin coane.
Fisura amplasată în urma limbii trece în trahee (fig.16. 4), care reprezintă un
tub respirator în pereţii căruia se găsesc inele cartilaginoase, menţinându-i
forma acestuia. Distal, traheea se bifurcă în două bronhii scurte care comunică cu
pulmonii (fig.16. 5). Ultimii au o structură saciformă doar în partea distală, pe
când în cea proximală prezintă o structură buretoasă. Actul respirator la şopârlă
se realizează prin intermediul cutiei toracice care datorită musculaturii
intercostale poate să-şi schimbe volumul.
Sistemul circulator. Inima tricamerală este constituită din atriu drept (fig.
17. 1), atriu stâng (fig. 17. 2) şi ventricul (fig.17. 1). În ventricul se află un sept
incomplet care îl delimitează în timpul sistolei (contracţiei) în două
compartimente. Conul arterial este redus, iar sinusul venos (fig.17.17) se
contopeşte cu atriu drept. De la ventricul pornesc separat trei vase: aorta
dreaptă şi stângă, şi artera pulmonară (fig.17. 4). Ultima iniţiază circuitul mic,
pornind din partea dreaptă a ventriculului şi ramificându-se în două, duce
sângele venos către pulmoni. Sângele oxigenat se reîntoarce prin venele
pulmonare (fig.17. 5) în atriu stâng. Circuitul mare începe cu arcul aortic drept
6
Fig. 17. Sistemul circulator arterial (A) şi venos (B) (după Kartaşov, 1981)

7
(fig.17. 6) şi arcul aortic stâng (fig. 17. 7), care ocolind inima se contopesc
formând aorta dorsală (fig.17. 8). Aorta dreaptă reia sângele arterial din partea
stângă a ventriculului, iar aorta stângă - sângele amestecat din mijlocul
ventriculului, astfel în cât în partea posterioară a corpului circulă sânge amestecat.
Posterior aorta dorsală se ramifică în două artere iliace (fig. 17.9), care duc
sângele spre membrele posterioare şi artera caudală (fig.17.10). De la aorta
dreaptă, spre partea anterioară pornesc arterele carotide (fig.17.11) care
alimentează capul cu sânge arterial. Fiecare arteră carotidă formează câte un
duct carotidian (fig.17.12) care nimereşte respectiv în arcul aortic drept şi stâng.
De la acelaşi arc aortic drept pornesc arterele subclaviculare (fig.17.11) care
alimentează membrele anterioare la fel cu sânge arterial.
Sistemul venos al reptilelor în linii generale se aseamănă cu cel al
amfibienilor. De la cap sângele venos se adună în venele jugulare
(fig.17.14,a,b) pare, care se contopesc cu venele subclaviculare (fig.17.15),
formând venele cave anterioare (fig.17.16,a,b) stângă şi dreaptă. Ultimele
contactează cu sinusul venos (fig. 17.17) slab pronunţat. Din partea posterioară
a corpului sângele venos se adună în venele membrelor posterioare, care
ramificându-se în venele portrenale (fig.17.18) şi venele pelviene (fig.17.20),
formează în continuare vena abdominală (fig.17.21). Venelor portrenale li se
alătură şi vena caudală (fig.17.19). Din sistemul portrenal sângele se adună în
venele renale (fig.17.21), care fuzionând formează vena cavă posterioară (fig.
17.24). Venei abdominale i se alătură vena subintestinală (fig.17.22), care
adună sângele venos de la intestin (fig.17.29) şi stomac (fig.17.10), şi care
formează împreună sistemul porthepatic. În continuare, prin intermediul venei
hepatice (fig.17.25), sângele nimereşte în aceiaşi venă cavă posterioară, care se
deschide în sinusul venos.

8
 Sistemul excretor al reptilelor, spre deosebire de cel al amfibienilor, este
reprezentat prin rinichi metanefrotici (fig.18.1;19.1), care sunt dispuşi în regiunea
bazinului, lateral de cloacă. De-a lungul fiecărui rinichi se află ureterele care la
femele comunică cu cloaca prin intermediul orificiilor urinare (fig. 19.1), iar de
pe partea ventrală a cloacei se află vezica urinară (fig. 18.2;
19.2). La masculi urina este eliminată în cloacă prin intermediul orificiulor
urogenitale (fig.18.6).

Fig. 18, 19. Sistemul urogenital al masculului şi femelei (după Kartaşov, 1981)

Sistemul genital. Masculii prezintă testicule (fig.18.1) ovale de culoare

deschisă, dispuşi lateral de regiunea lombară a coloanei vertebrale. Prin
intermediul unor canalicule testiculul contactează cu anexele testiculului -
epididium (fig.18.4), de la care pornesc spermiductele (fig.18.5). În apropierea
cloacei (fig. 18.8) spermiductele de pe fiecare parte se unesc cu ureterele şi se

9
deschid în cloacă printr-un orificiu comun. Pereţii cloacei prezintă două
evaginări cave, care reprezintă organele copulative (fig.18.6).
Sistemul genital al femelelor este reprezentat prin ovare (fig.19.4) pare,
fiind fixate prin intermediul mezenteriului în cavitatea abdominală. La femelele
sexual maturizate ovarele au o structură asemănătoare cu ciorchinele. Ovulele
maturizate nimeresc în cavitatea abdominală, iar apoi sunt reluate de pâlniile
oviductelor (fig.19.6). Oviductele (fig.19.5) se deschid în cloacă prin
intermediul orificiilor genitale (fig.19.7). În cloacă se deschide şi rectul (fig.
18.9; 19.9).
Sistemul nervos. Partea cea mai voluminoasă din encefal (fig.20) o
constituie emisferele cerebrale (fig.20.1). Baza emisferelor este puternic
îngroşată, constituind corpii striaţi. Aceasta, de rând cu părţile laterale ale
emisferelor, formează paleopaliumul, iar bolta şi faţa medială a lor constituie
arhipaliumul.

Fig. 20. Structura encefalului, vedere dorsală şi ventrală

(după Adolf, 1977).
10
Între paleopalium şi arhipalium este prezentă o porţiune nouă şi mică ca
dimensiuni, numită neopalium. Lobii olfactivi (fig.20.2) la reptile sunt
bine dezvoltaţi. Diencefalul dorsal prezintă organul parietal şi epifiza
(fig.20.4), iar ventral hipofiza (fig.20.5). Tuberculii bigemeni ai
mezencefalului (fig.20.1) sunt bine dezvoltaţi, iar cerebelumul (fig.20.6)
este mult mai voluminos decât la amfibieni. La nivelul bulbului rahidian
(fig.20. 7) apare pentru prima dată curbura nucală, caracteristică
amniotelor. De la encefal pornesc nervii cerebrali (fig.20. II-XII)
Organele de simţ. Urechea internă şi cea medie constituie acelaşi
plan de structură ca şi la amfibieni, lagena fiind mai lungă. În plus,
timpanul se află într-o adâncitură, aceasta fiind un început de ureche
externă.
Organul olfactiv este reprezentat prin epiteliul olfactiv din fosele
nazale, care comunică cu exteriorul prin nari (fig.21.1), iar cu interiorul
prin coane (fig.21.4). Fosele nazale prezintă două părţi: partea
superioară – olfactivă (fig.21.2) şi cea inferioară – respiratorie
(fig.21.1). Şopârlele şi şerpii mai posedă şi organul lui Iacobson
(fig.21.5), care reprezintă o cavitate ce comunică cu cavitatea bucală
şi serveşte pentru recepţionarea mirosului. Şerpii cu clopoţei şi pitonii
mai au şi organe termolocatoare.

11
Fig. 21. Structura organului olfactiv (după Şimchevici)

12