Ameliorarea organismelor

Ameliorarea, sau selecția (din lat. "selectio" - alegere), este știința care
elaborează teoria și metodele de perfecționare și obținere a noi rase de animale,
soiuri de plante și sușe de microorganisme.
Ca obiect de studiu al ameliorării servește cunoașterea legităților evoluției
animalelor domestice și a plantelor de cultură, iar printre sarcinile de bază sunt
obținerea de rase, soiuri sau sușe.
Prin rasă, soi sau sușă se înțelege o populație de organisme care se obține
artificial de om și se caracterizează prin anumite particularități ereditare. Aceste
organisme au o omogenitate foarte înaltă. Fiecare rasă, soi sau sușă se creează pentru
căpătarea organismelor ce posedă anumite proprietăți (calitățile produsului,
rezistența la dăunători, posibilitatea prelucrării mecanice, superproducenţa etc.).
Drept bază de obținere a noi rase, soiuri sau sușe servește variabilitatea
materialului inițial implicat în ameliorare. Un rol deosebit revine variabilității
combinative și mutaționale.
Pentru extinderea spectrului de variațiuni ereditare se ține cont de centrele de
origine ale organismelor, de heterogenitatea în cadrul populațiilor, de gradul de
adaptabilitate la condițiile mediului, de posibilitatea hibridizării îndepărtate etc.
Ca metodă de bază ce asigură dirijarea variabilității combinative (apărute ca
rezultat al încrucișării) în procesul de ameliorare servește încrucișarea. Se
deosebesc două tipuri principale de încrucișare:
 inbridingul - încrucișare apropiată (înrudită);
 autbridingul - încrucișare îndepărtată (neînrudită).
În cadrul inbridingului se asigură homozigotizarea materialului și obținerea
unor linii pure, pe când în cadrul autbridingului se asigură sporirea diversității
genetice a hibrizilor.
Pentru căpătarea formelor productive se utilizează diferite metode, cea de
bază fiind selecţia. Selecţia poate fi:
 în masă - are loc alegerea indivizilor după caracterele externe (fenotip) fără
alegerea genotipului (după culoare, masă, mărime etc.) (această formă este
eficientă pentru caracterele cu un grad înalt de moștenire);
 individuală - are loc analiza descendenței unui anumit organism. Selecția
individuală se realizează mai frecvent fie după analiza productivității
producentului, fie după analiza "frate-soră" - sib-selecţia (din engl. "sibling”
- frate-soră). Această formă de selecție este metoda de bază în ameliorarea
animalelor, plantelor și microorganismelor.

1
 Ameliorarea plantelor
Ameliorarea plantelor este știința care se ocupă de obținerea unor soiuri de
plante de cultură cu o productivitate sporită, rezistente la dăunători, diferite boli și
la condiții nefavorabile ale mediului.
Soiul reprezintă o grupă de indivizi (populație) ai plantelor de cultură ale unei
anumite specii, care este creată de om și se caracterizează prin anumite proprietăți
ereditare, prin capacități productive sau prin caractere morfologice, fixate ereditar.
El se obține în centrele de ameliorare. De menționat că soiul își păstrează caracterele
sale selective doar în condițiile pentru care a fost selectat. Schimbarea condițiilor
poate să provoace pierderea trăsăturilor avantajoase ale soiului (recolta, rezistența
etc).
Căile principale de obținere a soiurilor mai productive și/sau mai rezistente
sunt: alegerea formelor parentale pentru încrucișare, selecția, hibridizarea,
mutageneza experimentală, acțiunea factorilor selectivi ai mediului.
Eficacitatea ameliorării sporește o dată cu sporirea diversității genotipurilor
implicate în selecție. În investigații sunt implicate centrele de origine ale plantelor
de cultură. După savantul rus N.I. Vavilov, centrele de origine ale plantelor de cultură
reprezintă acele regiuni ale Terrei unde se află cea mai mare diversitate genetică de
specii, variațiuni, soiuri ale plantelor date. De regulă, aceste centre sunt legate de
vechile civilizații. Cunoașterea acestor centre le permite amelioratorilor să implice
în procesul de ameliorare un divers material genetic, să studieze seriile omoloage ale
variabilității ereditare, să propună noi căi de selectare, să obțină noi soiuri de plante.

Centrele de origine ale unor plante de cultură (după N. Vavilov)

Denumirea centrului Amplasarea Plantele de cultură
Sud-asiatic India tropicală, Indochina, China Orezul, trestia-de-zahăr,
de Sud, insulele Asiei de Sud-Vest citruşii, castravetele, vinetele
(~50% din plantele de cultură)
Est-asiatic China Centrală şi de Est, Japonia, Soia, meiul, hrişca, arborii
Coreea, Taiwan fructiferi – prunul, vişinul ş.a.
(~20% din plantele de cultură)
Sud-vest asiatic Asia Mijlocie şi Mică, Iran, Grâul, secara, boboasele, inul,
Afganistan, India de Sud-Vest cânepa, morcovul, strugurii,
usturoiul, părul, caisul (~12%
din plantele de cultură)
Mediteranean Ţările de pe malul Mării Adriatice Varza, sfecla-de-zahăr,
măslinul, ierburile furajere
(~11% din plantele de cultură)
Abisinian Podişurile abisinice ale Africii Grâul tare, orzul, bananierul,
arborele-de-cafea, harbuzul
Central-american Mexicul de Sud Porumbul, bostanul, tutunul,
bumbacul, floarea-soarelui
Sud-american Ţărmul de Vest al Americii de Sud Cartoful, ananasul, tomatele

2
 De menționat că în prezent sunt delimitate și centrele de origine ale animalelor
domestice.
Selecția noilor forme de plante se efectuează prin metodele numite mai sus, și
anume:
 selecția în masă, care se aplică de regulă pentru plantele cu polenizare
încrucișată (alogame) și permite operarea cu un număr mare de indivizi;
 selecția individuală, care se aplică de regulă pentru plantele cu
autopolenizare (autogame), analizându-se întreaga descendență a formelor inițiale.
Soiurile obținute ca rezultat al multiplicării vegetative a unei plante se numesc
soiuri-clone și se caracterizează printr-o omogenitate genetică sporită. Soiurile
obținute prin selecția individuală de la o plantă autogamă se numesc linii. Grupele
relativ omogene de plante alogame ale unei specii se mai numesc soiuri-populații.
Evident că soiurile noi de plante sunt rezultatul acțiunii selecției artificiale,
organizată și dirijată de om. Însă nicidecum nu trebuie exclusă și acțiunea selecției
naturale în acest timp, deoarece noile soiuri nu pot fi obținute în condiții ideale
izolate.
În prezent, pentru extinderea spectrului de variațiuni ereditare și pentru
crearea unui bogat material de selecție se utilizează metode netradiționale, cum ar fi
selecția gametică și celulară. În cadrul selecției gametice în procesul de ameliorare
este implicat gametofitul, selectarea fiind efectuată după grăuncioarele de polen,
care reprezintă fiecare în parte un anumit genotip. Elaborarea unor metode de
selectare (la temperaturi ridicate sau joase etc.) a grăuncioarelor de polen vor permite
extinderea formelor inițiale pentru încrucișare.
Selecția celulară implică utilizarea culturilor de celule vegetale izolate ("in
vitro"), alegerea diferiților factori selectivi în condiții strict dirijate, obținerea
clonelor și liniilor productive. Aceste metode netradiționale intensifica procesul de
ameliorare a plantelor, micșorând durata obținerii noilor clone, linii sau soiuri cu 2-
5 ani.
Un deosebit interes în ameliorarea plantelor reprezintă hibridizarea, care
constă în încrucișarea unor organisme diferite din punct de vedere genetic. Cu toate
că încrucișarea întâmpină multe obstacole, în unele cazuri se obțin hibrizi productivi
de plante (și mai puțin de animale).
Hibridarea poate fi:
 apropiată (intraspecifică) - între indivizii, liniile, soiurile aceleiași specii;
 îndepărtată - între indivizii unor specii diferite (interspecifică) sau unor
genuri diferite.
Prin hibridare îndepărtată s-au obținut, de exemplu, hibrizi între varză și
ridiche (Raphanobrassica), între grâu și secară (triticale) etc.
În prezent, se folosește pe larg hibridarea parasexuală (sau somatică) a

3
plantelor, care constă în fuzionarea protoplaştilor (celule vegetale libere de peretele
celular). La fuzionarea acestor celule (protoplaşti) numărul de cromozomi se
dublează, însă acest cariotip de regulă este instabil. S-au obținut hibrizi parasexuali
(somatici) între diferite linii, specii și chiar genuri (tomate și cartof, tomate și tutun
etc). Datorită acestor tehnologii, se pot studia mecanismele incompatibilității dintre
diferite specii sau genuri, transferul de organite celulare (mitocondrii, cloroplaste).
Pentru sporirea productivității multor plante de cultură (și a
microorganismelor) se utilizează mutageneza experimentală.
Mutageneza experimentală presupune schimbarea structurii aparatului
ereditar (la nivel de gene sau cromozomi) sub acțiunea factorilor mutageni (fizici
sau chimici). O particularitate a mutațiilor cromozomiale numerice (poliploidia) este
că aceste forme determină o mai mare productivitate a plantelor la care apar (vița de
vie, grâul, sfecla de zahăr ş.a.), spre deosebire de formele similare la animale.
Ameliorarea plantelor se realizează în mod conștient pentru a obține soiuri ce
posedă anumite calități tipice. Aceste calități se păstrează la soiul dat, dar valoarea
lor poate și să se diminueze dacă se schimbă condițiile optime de cultivare a soiului.
De aceea, o deosebită atenție în ameliorarea plantelor se acordă factorilor selectivi
ai mediului. Metodele acțiunii cu factorii mediului au fost elaborate și
perfecționate de cunoscutul ameliorator rus, I.V. Miciurin. Pentru a studia rezistența
hibrizilor la factorii mediului, el acționa asupra lor cu temperaturi joase, cu elemente
nutritive; cultiva plante pe soluri sărace; schimba condițiile de umezire; supunea
plantele acțiunii diferiților patogeni; reînsămânţa materialul selectiv etc.

Ameliorarea animalelor
Ameliorarea animalelor este știința ce se ocupă de obținerea raselor noi de
animale, care se caracterizează printr-o productivitate înaltă, viabilitate și rezistență
sporită.
Rasa reprezintă o grupă de indivizi (populație) ai animalelor domestice ale
unei specii, creată artificial de om și care posedă proprietăți întărite ereditar. Rasele
se obțin în gospodăriile de prăsilă și se caracterizează printr-un exterior specific
(totalitatea caracterelor fenotipice).
Ameliorarea animalelor se deosebește de cea a plantelor printr-o serie de
particularități, printre care:
 numărul de indivizi implicat în ameliorare este relativ mic;
 reproducerea organismelor cu o valoare selectivă are loc pe cale sexuată;
 o deosebită valoare revine producentului etc.
Căile principale de ameliorare a animalelor sunt: alegerea formelor parentale
pentru încrucișare, hibridizarea, selecția, cercetarea productivității după

4
descendență, acțiunea factorilor selectivi ai mediului.
Alegerii formelor parentale pentru încrucișare i se acordă o deosebită
atenție. La animale se apreciază exteriorul caracterelor fenotipice, deoarece în multe
cazuri el corelează cu productivitatea lor. În gospodăriile de prăsilă care asigură
păstrarea genofondului animalelor domestice, fiecare animal are o genealogie a sa.
În caz de necesitate, ele sunt implicate în procesul de ameliorare.
Datorită însămânțării artificiale a animalelor de elită (reproducători), a devenit
posibilă obținerea animalelor productive în serie.
Pentru ameliorarea animalelor se utilizează diferite metode de încrucișare:
 înrudită - pentru homozigotizarea materialului și pentru stabilirea
caracterelor cauzate de genele recesive;
 neînrudită - pentru transmiterea unor caractere de la anumite organisme ce
participă la încrucișare (arharomerinosul - hibrid dintre oi și berbecul de
munte, hainâcul - hibrid dintre iac și bovine ş.a.). Însă, spre deosebire de
plante, acești hibrizi sunt mai puțin productivi.
Selecția animalelor domestice se efectuează de regulă individual, cunoscându-
se caracteristicile formelor parentale. În acest caz ameliorarea este metodică și
decurge în baza unui anumit program de încrucișare și ameliorare.
În ameliorarea animalelor o deosebită atenție se acordă aprecierii
reproducătorilor după descendență. În acest caz, calitățile masculilor (cantitatea de
grăsime în lapte la bovine, producția de ouă la găini ş.a.) se apreciază după
productivitatea descendenței. Dacă valoarea lor la descendență depășește valoarea
medie a rasei și cea a formelor inițiale (maternă), atunci aceste animale
(reproducătorii) sunt implicate în procesul de ameliorare.
O serie de trăsături caracteristice ale noilor rase obținute depind în mare
măsură de acțiunea factorilor mediului: condițiile de îngrijire a animalelor, cantitatea
și calitatea nutrețurilor etc. De aceea, valorificarea potențialului raselor respective
depinde de menținerea condițiilor optime de întreținere. Evident că nu trebuie de
diminuat nici valoarea determinismului genetic al caracterelor supuse selecției.

Ameliorarea microorganismelor
Ameliorarea microorganismelor este știința care se ocupă de obținerea
sușelor microorganismelor superproducente de substanțe utile.
Sușa (tulpina) reprezintă o grupă de indivizi ai unei specii de microorganisme
care se caracterizează prin anumite proprietăți fiziologice, biochimice sau
morfologice, precum și prin capacitățile sporite biosintetice ale anumitor produse
fixate ereditar.

5
 Ameliorarea microorganismelor a fost posibilă doar după apariția geneticii
microorganismelor, deoarece inițial selectarea noilor sușe se efectua prin analiza
formelor sălbatice (spontane) după productivitatea lor.
Ameliorarea microorganismelor are o serie de particularități:
 majoritatea microorganismelor incluse în ameliorare (bacteriile) sunt
haploide. În acest caz, expresia fenotipică a variațiunilor nu este suprimată de
genele dominante;
 în procesul de ameliorare se operează cu sușe de microorganisme, deoarece
anume ele își păstrează caracterele lor ereditare;
 se poate obține un număr mare de generații (atât asexuat, cât și sexuat);
 în procesul de ameliorare predomină căile de înmulțire asexuată;
 viteza mare de multiplicare a microorganismelor permite operarea cu un
număr mare de indivizi;
 posibilitatea obținerii dirijate a mutațiilor cu o superproductivitate a
produselor utile.
În cadrul ameliorării microorganismelor sunt utilizate diferite metode:
 Selecția naturală a formelor cu importantă practică.
Selectarea produselor are loc prin analiza formelor naturale (sălbatice). În acest
caz, se efectuează un screening (testare) după capacitățile lor biosintetice.
 Selecția artificială a formelor care apar prin mutații naturale.
Această metodă este mai puțin eficientă, deoarece:
 rezervele de variabilitate la microorganisme (bacterii) sunt mici (din cauza
haploidităţii la bacterii ce exprimă și caracterele determinate de genele recesive);
 rezervele de variabilitate combinativă de asemenea sunt mici (ele se înmulțesc
preponderent asexuat).
 Selecția artificială a formelor care apar prin mutații artificiale.
O dată cu utilizarea acestei metode a sporit eficiența selecției (de exemplu,
productivitatea de penicilină la Penicillium chrysogenum a sporit de mii de ori). Ca
sursă de mutații servesc factorii chimici sau fizici. De exemplu, sub acțiunea
etilenaminei și a razelor ultraviolete a sporit productivitatea vitaminei B12 la
Actinomyces olivaceus.
 Selecția în urma hibridării.
Această metodă nu este eficientă pentru toate microorganismele. Hibridarea
are loc fie prin fuzionarea celulelor, fie prin recombinarea genetică. Se utilizează în
special pentru obținerea sușelor noi în cadrul ameliorării drojdiilor.
Succesele în ameliorarea microorganismelor țin de o serie de grupe de
microorganisme:
 drojdiile se utilizează pentru sporirea calității a diferite produse alimentare
(produse de panificație, bere. cvas), precum și pentru sporirea productivității

6
 diverselor produse metabolice: vitamine (grupa B), aminoacizi (lizina),
proteine furajere;
 bacteriile sunt selecționate pentru obținerea produselor lactate (bacteriile
acidolactice), a bioinsecticidelor, antibioticelor, (bacteriile sporulate), a
îngrășămintelor bacteriene (bacteriile azotfixatoare), a dizolvanților organici
(clostridiile), a vaccinurilor (bacteriile patogene);
 ciupercile de mucegai sunt selecționate pentru obținerea antibioticelor (g.
Penicillium), a enzimelor, acizilor organici (g. Penicillium. g. Aspergillus);
 algele microscopice sunt selecționate pentru obținerea proteinelor furajere, a
substanțelor biologic active;
 virusurile sunt selecționate pentru obținerea vaccinurilor, a bioinsecticidelor.