SUPORT CURS PENTRU DISCIPLINA

AMELIORAREA PLANTELOR

SPECIALIZAREA: MONTANOLOGIE
ANUL III

TITULAR CURS,
Sl. dr. ing. Cosac Corina

2020

1
 CURS 2

DESPRE SOI. CLASIFICAREA SOIURILOR.

IMPORTANŢA SOIURILOR ŞI HIBRIZILOR AMELIORAŢI
PENTRU SPORIREA PRODUCŢIEI AGRICOLE.

Scopul final al activităţii de ameliorare a plantelor este de a crea soiuri şi hibrizi noi de
plante agricole, cu o mare capacitate de producţie şi de calitate superioară, adaptate din
punct de vedere biologic la condiţiile de cultură.
Soiul poate fi definit din punct de vedere botanic, genetic şi agricol.
Din punct de vedere botanic, soiul aparţine unei anumite unităţi taxonomice, dar nu
reprezintă o unitate taxonomică în sistemul de clasificare a plantelor, aşa cum reprezintă
specia, subspecia, varietatea, forma etc.
De cele mai multe ori, soiurile aparţin unei anumite varietăţi (de exemplu soiul de
grâu de toamnă Flamura 85 aparţine varietăţii Erythrospermum, iar soiul Lovrin 32 -
varietăţii Lutescens). Alteori, soiul aparţine unei forme (ex. soiul de cânepă Fibra-multa 151
aparţine speciei Cannabis sativa, var. italica, forma excelsior).
La plantele autogame, soiurile obţinute prin selecţie individuală sunt practic uniforme din
punct de vedere morfologic, în timp ce soiurile plantelor alogame, obţinute prin selecţie au o
uniformitate relativă.
Soiurile de natură hibridă, atât la plantele autogame cât şi la cele alogame sunt mai
mult sau mai puţin neuniforme.
Populaţiile locale, chiar şi la plantele autogame sunt neuniforme, reprezentând un
amestec de mai multe varietăţi, dar, la timpul lor, fiind valoroase, au fost cultivate ca atare.
Din punct de vedere genetic, soiul nu este întotdeauna omogen. La plantele autogame se
poate ajunge la aşa-numitele linii pure, definite astfel de W.L. Johannsen. Stabilitatea liniilor
pure nu este însă absolută, deoarece, sub influenţa factorilor externi, apar în cadrul lor
mutaţii care dau naştere la diferite biotipuri cu constituţie genetică diferită.
Biotipul este o grupă de indivizi în cadrul unui soi, care au aceeaşi constituţie genetică.
Uneori biotipurile nu se deosebesc între ele din punct de vedere morfologic, dar se
deosebesc din punct de vedere biologic şi fiziologic prin gradul de rezistenţă la secetă,
ger, boli, dăunători, etc.
In cadrul unui soi, majoritatea biotipurilor se grupează în jurul unei valori medii, care
caracterizează tipul soiului respectiv.

2
 Aşadar, soiurile nu sunt pure din punct de vedere genetic, ele reprezentând o
populaţie formată dintr-un număr oarecare de biotipuri. Numărul biotipurilor care intră în
componenţa unui soi la plantele autogame este mai mic, în timp ce la alogame soiurile sunt
mai bogate în biotipuri. Cel mai mare număr de biotipuri se întâlneşte la soiurile de natură
hibridă, rezultate din încrucişări complexe, la care au participat mai mulţi genitori.
Cu cât un soi este mai bogat în biotipuri, cu atât el este mai valoros, având o plasticitate
ecologică mai mare.
Din punct de vedere agricol, soiul este definit ca un mijloc de producţie. Alături de
alte mijloace de producţie din agricultură (pământ, îngrăşăminte, insectofungicide, mijloace
de mecanizare, amenajări pentru irigaţii etc), sămânţa de soi constituie unul din mijloacele
de bază ale producţiei agricole şi condiţionează într-o măsură hotărâtoare obţinerea unor
producţii mari şi de calitate superioară.
In concluzie, se poate da soiului următoarea definiţie : Soiul reprezintă o grupă de indivizi
cu ereditate proprie care este adaptat la anumite condiţii de climă, sol şi agrotehnică, ce
serveşte ca mijloc de producţie de bază în agricultură.
Soiul este rezultatul muncii de ameliorare, migăloasă şi îndelungată, efectuată de
amelioratori în institutele şi staţiunile de cercetări.
Unii specialişti în ameliorarea plantelor folosesc şi termenul de cultivar, care
cuprinde atât soiurile, cât şi hibrizii sau, cu alte cuvinte, toate formele ameliorate cultivate.
Pentru a fi recunoscut ca atare, un soi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să posede o serie de caracteristici din punct de vedere genetic şi morfologic, care
îl deosebesc de alte soiuri, ceea ce îi conferă identitatea lui;
b) indivizii care compun soiul să aibă un număr cât mai mare de caracteristici
comune şi să se asemene între ei, atât din punct de vedere morfologic, cât şi din punct
de vedere genetic, adică să aibă omogenitate ;
c) să aibă stabilitate - adică în procesul de reproducere, al înmulţirilor repetate, soiul
trebuie să-şi menţină caracteristicile de bază. De aceea, nici un soi nu este admis în
producţie, până ce acesta nu a ajuns la o oarecare stabilitate a însuşirilor şi caracterelor.
Prin urmare, un soi, pentru a putea fi omologat, trebuie să poată fi identificat prin ceea
ce îl caracterizează, să fie suficient de omogen şi să poată fi menţinut ca atare de-a lungul
generaţiilor.
Soiurile se împart în două categorii :
1. Soiuri locale
2. Soiuri ameliorate

3
 Soiurile locale s-au format în diferite zone caracterizate prin anumite condiţii
pedoclimatice, ca urmare a procesului selecţiei naturale, la care s-a adăugat selecţia
artificială făcută de om de-a lungul timpului, prin mijloace mai mult sau mai puţin
perfecţionate.
La plantele autogame, soiurile locale sunt destul de heterogene şi în continuă
transformare datorită acţiunii condiţiilor de mediu, mutaţiilor naturale, hibrizilor spontani
şi selecţiei naturale.
La plantele alogame, soiurile locale sunt foarte heterogene, atât din cauza permanentei
încrucişări libere între biotipurile componente, cât şi a încrucişărilor cu alte forme.
Caracteristica principală a soiurilor locale constă în faptul că ele sunt mai bine adaptate
condiţiilor de mediu în care s-au format.
Soiurile locale se caracterizează, în general, printr-o mare uniformitate din punct de
vedere al caracteristicilor fiziologice. Intr-o zonă cu ierni aspre, cu veri secetoase, bântuite
de anumite boli sau dăunători, în urma selecţiei naturale de veacuri, au fost înlăturate toate
formele care nu au rezistat acestor calamităţi, menţinându-se numai cele mai rezistente.
Soiurile locale au însă şi unele neajunsuri şi anume :
- nu sunt uniforme din punct de vedere morfologic, ele reprezentând un amestec de
diferite varietăţi, forme sau subforme. Din această cauză, în sânul aceleiaşi
populaţii locale de grâu de pildă, se pot găsi adeseori forme aristate şi nearistate,
cu spic alb şi cu spic roşu, cu boabe albe şi roşii, etc. Acest lucru se poate
corecta prin selecţie în masă, ajungându -se la o uniformitate morfologică, cu
menţinerea în continuare a adaptabilităţii la condiţiile de mediu:
- soiurile locale se caracterizează, în general, prin capacitate de
producţie scăzută şi prin calitate slabă a produselor.
Este posibil însă, ca în cadrul unui soi local să existe şi indivizi care să aibă o capacitate
ridicată de producţie şi chiar calitate bună. In acest sens, prin selecţie individuală, cu
urmărirea descendenţei se pot obţine soiuri noi, mai productive şi de calitate mai bună. Aşa
a fost creat în ţara noastră, prin selecţie individuală, soiul Cenad 117, din grâul local de
Banat. Tot aşa a fost obţinut şi soiul Odvoş 241 din soiul american Champlain.
Dacă se urmăreşte însă o îmbunătăţire radicală a soiurilor şi populaţiilor locale în
ce priveşte capacitatea de producţie şi calitatea, aceasta se poate realiza numai pe calea
încrucişărilor.
Soiurile ameliorate se obţin pe calea selecţiei individuale, din material creat prin
încrucişări sau prin alte metode modeme ca poliploidia, mutageneza, consangvinizarea,
etc.

4
 Soiurile ameliorate sunt uniforme din punct de vedere morfologic, fiind bine
prelucrate în procesul de formare. In general, ele sunt uniforme şi din punct de vedere
genetic. Această uniformitate este mai mare la plantele autogame şi mai redusă la plantele
alogame.
Fac excepţie hibrizii simpli şi dubli în prima generaţie (F1), obţinuţi din încrucişarea
liniilor consangvinizate, care se caracterizează printr-o mare uniformitate din punct de
vedere morfologic, din punct de vedere genetic fiind heterozigoţi.
Soiurile de plante care se înmulţesc pe cale vegetativă, cum este, de exemplu, cartoful se
caracterizează printr-o mare uniformitate şi stabilitate, fiindcă ele reprezintă oarecum o
singură plantă multiplicată vegetativ. Cu timpul, şi în cadrul acestor soiuri apar variaţii
ca urmare a mutaţiilor mugurale sau vegetative.
Influenţa soiului asupra producţiei. In vederea obţinerii unor producţii mari şi de calitate
superioară, soiul cu însuşirile lui are un rol hotărâtor. Condiţiile superioare de fertilitate a
solului, create prin aplicarea unor măsuri agrotehnice, caracteristice unei agriculturi intensive
(mecanizare, chimizare, irigare), sunt valorificate în mod diferit de diferite soiuri.
Gradul de valorificare a acestor condiţii depinde de potenţialul biologic al soiului. In unele
şi aceleaşi condiţii, unele soiuri realizează producţii mai mari decât altele. Acestea au fost
denumite soiuri intensive.
Astfel, soiurile de grâu intensive au întrecut cu peste 50 % soiurile locale şi ameliorate
extensive (A 15, Cenad 117, Odvoş 241 etc), iar în ultima perioadă au fost create în ţara
noastră soiuri intensive de grâu de toamnă care realizează producţii mult mai mari (Fundulea
29, Flamura 85, Fundulea 4, Albota, Dropia, Lovrin, Rapid, Turda 95, Apullum, Alex, Lovrin
34 şi altele).
Porumbul hibrid realizează producţii ce depăşesc chiar de peste două ori pe cele ale
soiurilor locale şi ameliorate - ICAR 54, Românesc de Studina, Portocaliu de Tg. Frumos,
Galben dobrogean, Hângănesc etc.
La floarea soarelui, în perioada ce a urmat celui de al doilea război mondial, în ţara
noastră s-a cultivat soiul Jdanov 8281, care avea 34-35 %' ulei în sămânţă. Mai târziu,
locul lui a fost luat de soiurile VNIIMK, create la Krasnodar de V.S. Pustovoit, având
conţinutul de ulei în sămânţă ce depăşea 45 %.
Ulterior, din soiul VNIIMK 8931, la I.C.C.P.T. Fundulea, a fost obţinut prin selecţie
individuală pe grupe de familii soiul Record, la care conţinutul de ulei în sămânţă depăşeşte
48 %.
In prezent, se află în cultură mai mulţi hibrizi simpli şi sintetici de floarea soarelui,
obţinuţi la ICCPT Fundulea pe bază de linii consangvinizate, care dau producţii ridicate de

5
sămânţă, având totodată şi un conţinut de ulei în sămânţă ce depăşeşte 50-52%. Astfel sunt
hibrizii : Felix, Festiv, Florom 350, Select, Super, Florom 328, Alex, Favorit, Turbo, etc.
La sfecla pentru zahăr, atât timp cât s-au cultivat soiurile diploide, producţiile de rădăcini
s-au menţinut înjur de 10-12 t/ha.
Prin introducerea în cultură a soiurilor poliploide plurigerme : Braşov, Românesc 7,
Polirom şi monogerme : Andra, Braşov 519, Monorom, Nero 1, producţia de rădăcini a
crescut, ajungând în medie la 25-26 t/ha.

OBIECTIVELE AMELIORĂRII PLANTELOR

Lucrările de ameliorare a plantelor, ţinând seama de cerinţele diferite de la o cultură la

alta, în scopul creării unor soiuri valoroase, trebuie să se desfăşoare în anumite direcţii de
bază, comune tuturor plantelor de cultură.
I. Direcţia principală în ameliorarea plantelor este crearea de soiuri şi hibrizi adaptaţi
condiţiilor de climă şi sol foarte variate. Din cauza unei mari diversităţi a zonelor de climă
şi sol din ţara noastră este necesar să existe un sortiment cât mai bogat de soiuri şi hibrizi.
Astfel, la grâul de toamnă, în stepa sudică sunt necesare soiuri care, în primul rând trebuie
să fie rezistente la ger şi precoce, pentru a scăpa de şiştăvire, în timp ce în nordul
ţării, perioada de vegetaţie nu prezintă importanţă pentru şiştăvire, însă soiurile trebuie
să fie rezistente la iernat.
Dimpotrivă, la porumb, în nordul ţării este nevoie să se cultive hibrizi cu perioada de
vegetaţie mai scurtă, care să ajungă la maturitate înainte de căderea primelor brume de
toamnă, pe când în sudul ţării se pot cultiva forme mai tardive, dar care să fie rezistente la
secetă si şiştăvire.
II. In general, soiurile ameliorate sunt adaptate şi dau producţii
corespunzătoare în zona în care au fost create. Cultivate în alte zone, cu condiţii de
climă şi sol diferite, care nu pot satisface integral necesităţile lor ereditare, ele nu dau
aceleaşi rezultate.
Există însă soiuri, care, deşi au fost create într-o anumită zonă, se pot cultiva cu succes şi
în alte zone pedoclimatice. Astfel de soiuri care se pot cultiva în zone cu condiţii
pedoclimatice diferite cu rezultate la fel de bune sunt soiurile care se caracterizează prin
plasticitate ecologică mare.
Din acest punct de vedere, soiurile formate pe calea hibridărilor complexe se
caracterizează prin plasticitate ecologică mare. In scopul creării unor soiuri cu mare

6
plasticitate ecologică trebuie să se folosească genitori proveniţi din diferite zone ale
globului, care să contribuie fiecare cu zestrea sa ereditară.
Printr-o mare plasticitate se caracterizează şi hibrizii de porumb obţinuţi pe bază de
linii consangvinizate. Cu cât liniile consangvinizate se deosebesc mai mult între ele, având o
bază ereditară diferită, hibrizii rezultaţi vor avea o plasticitate ecologică mai mare şi un
potenţial de producţie mai ridicat.
Cerinţele mari faţă de soiurile plantelor cultivate fac ca hibridarea complexă să
constituie una dintre metodele cel mai larg folosite în scopul creării de noi soiuri, pentru ca
baza ereditară a acestora să fie cât mai bogată, iar posibilităţile de adaptare faţă de condiţiile
variate ale mediului să fie, de asemenea, cât mai largi.
III. In condiţiile unei agriculturi intensive, în care mecanizarea este un factor
determinant, sunt necesare soiuri şi hibrizi care, pe de o parte, să valorifice din plin
tehnologiile moderne şi, pe de altă parte, să se preteze pentru mecanizarea tuturor
lucrărilor şi în mod deosebit a recoltării. Pentru aceasta, soiurile trebuie să se caracterizeze
printr-o bună rezistenţă la cădere si scuturare.
Sunt necesare, de asemenea, soiuri cu o rezistenţă sporită la boli (mălură, rugini,
tăciune, fuzarioză, făinare - la grâu ; lupoaie, mană, sclerotinia şi phomopsis - la floarea
soarelui; raia neagră şi viroze - la cartof etc).
Toate aceste caractere şi însuşiri ale plantelor ca şi altele asemănătoare, depind de
particularităţile biologice ale soiurilor. Ele constituie obiectivele principale în ameliorarea
plantelor.
Astfel, principalele obiective ale ameliorării plantelor sunt următoarele:
1.- Capacitatea de producţie este cel mai important obiectiv în ameliorarea plantelor.
Capacitatea de producţie a unui soi sau hibrid reprezintă corolarul tuturor caracteristicilor
pe care acesta le posedă. Pentru ca un soi sau hibrid să fie productiv, trebuie să fie în acelaşi
timp rezistent la temperaturi scăzute, secetă, boli, dăunători, cădere, frângere, scuturare etc.
In aprecierea capacităţii de producţie a unui soi sau hibrid se urmăresc o serie de
caractere cantitative, cunoscute sub denumirea de elemente de producţie, care variază de la o
cultură la alta.
Astfel, de exemplu la grâu, elementele producţiei sunt următoarele :
- numărul de plante la unitatea de suprafaţă, care asigură cea mai mare
producţie ;
- numărul de fraţi fertili la o plantă ;
- numărul de spiculeţe fertile în spic ;
- numărul de boabe în spiculeţ:

7
 - masa a 1000 de boabe.
La leguminoasele pentru boabe (mazăre, fasole, soia), capacitatea de producţie este
apreciată după următoarele elemente :
- numărul maxim de plante pe care soiul le suportă la unitatea de suprafaţă ca să
realizeze producţia cea mai mare ;
- numărul de păstăi pe plantă ;
- numărul de boabe într-o păstaie ;
- masa a 1000 de boabe.
2. Calitatea producţiei. Criteriile de apreciere a calităţii producţiei diferă de la o cultură la
alta şi de la un soi sau hibrid la altul, în funcţie de scopul pentru care se cultivă.
Astfel, la grâu, se urmăreşte crearea unor soiuri cu însuşiri de panificaţie
superioare, care sunt determinate de conţinutul şi calitatea glutenului.
La porumb, se urmăreşte crearea unor hibrizi cu conţinut ridicat de proteină în
boabe, în structura cărora să intre în cantitate cât mai mare unii aminoacizi esenţiali, cum
sunt: lizina, triptofanul, metionina etc.
La soia, se urmăreşte de asemenea, sporirea conţinutului de aminoacizi esenţiali, care
nu se găsesc în produsele altor plante decât în condiţii foarte mici, precum şi creşterea
conţinutului de grăsimi.
La sfecla de zahăr, se urmăreşte obţinerea unor soiuri cu un randament mai mare de
zahăr, cu un conţinut cât mai scăzut de substanţe azotate nezaharoase, care, după cum se
ştie, împiedică cristalizarea zahărului.
Soiurile de cartof trebuie să se caracterizeze printr-o suficientă rezistenţă la
fierbere a tuberculilor, în sensul că aceştia, după fierbere, să rămână întregi, iar pulpa să
aibă o consistenţă untoasă-fainoasă şi un gust plăcut.
3.-Rezistenţa la ger, la iernare şi la îngheţ. Rezistenţa la ger este un obiectiv
important, care trebuie urmărit cu stricteţe la soiurile culturilor de toamnă (grâu, secară, orz,
rapiţă, măzăriche). Pentru aceste culturi rezistenţa la ger constituie însuşirea de bază. Oricât
ar fi de bun un soi de grâu sau de orz de toamnă, dacă nu este şi rezistent la ger plantele pier
în timpul iernilor aspre şi producţia va fi diminuată.
Pe lângă rezistenţa la ger, soiurile culturilor de toamnă trebuie să mai posede şi alte
însuşiri pentru a ieşi cu succes din iarnă. Astfel, ele trebuie să aibă capacitatea de a suporta
un strat mai mult sau mai puţin gros de zăpadă o perioadă mai îndelungată, să posede un
sistem radicular bine dezvoltat, încă din toamnă, pentru a rezista fenomenului de
"descălţare", să suporte alternările de temperaturi scăzute şi ridicate fără să se decălească
etc.

8
 La culturile de primăvară (mazăre, sfeclă de zahar, floarea soarelui, porumb, cartof,
fasole etc), trebuie urmărită crearea de soiuri care să reziste la îngheţurile târzii de
primăvară, iar pentru culturile care se recoltează toamna (porumb, sfeclă de zahăr, cartof,
soia etc), să reziste şi la brumele timpurii de toamnă.
4.- Rezistenţa la secetă şi arşiţă. In regiunile de stepă din ţara noastră-dar mai ales în
Câmpia Dunării şi Dobrogea - seceta atmosferică şi seceta solului provoacă pagube
însemnate culturilor de grâu, orz, porumb, mazăre, fasole, sfeclă de zahăr şi altele. Chiar şi
floarea soarelui şi lucerna care sunt considerate culturi rezistente la secetă, suferă din cauza
căldurilor mari în zonele din sudul şi sud-estul ţării.
La cerealele de toamnă, efectele negative ale căldurilor mari din lunile iunie-iulie pot
fi prevenite într-o măsură însemnată prin crearea de soiuri mai timpurii, iar la porumb, prin
crearea de hibrizi la care înfloritul şi respectiv legarea boabelor să aibă loc înainte de
perioada de arşiţă. Este bine însă ca soiurile şi hibrizii să posede o rezistenţă de natură
fiziologică la secetă. Aceasta constă într-un consum specific de apă mai redus şi anume ca
soiul să poată trece peste perioadele mai prelungite de secetă fără ca producţia să se
diminueze prea mult.
Şiştăvirea boabelor constituie o problemă deosebită mai ales la cereale (grâu, secară,
orz, porumb). Acest fenomen se manifestă când seceta apare în perioada maturării boabelor,
provocând o scădere considerabilă a producţiei şi diminuarea calităţii produselor. Ea mai
poate fi provocată şi de atacul puternic al unor boli ca ruginile, fuzarioza, făinarea,
helminthosporioza şi altele.
5.- Rezistenţa la boli şi dăunători. Pentru preîntâmpinarea pagubelor produse în
fiecare an de atacul bolilor şi dăunătorilor la plantele agricole este necesar să se creeze soiuri
rezistente.
Astfel, la grâu sunt necesare soiuri rezistente la rugini, mălură, tăciune, fuzarioza
etc.
La floarea soarelui, hibrizi şi soiuri rezistenţi la Phomopsis, la mană, sclerotinia,
lupoaie, molia florii soarelui etc.
La sfecla de zahăr - soiuri rezistente la viroze, la gomoza bacilară şi cercosporioză.
La cartof, trebuie să se creeze soiuri rezistente la viroze, mană, raia neagră, gândacul
din Colorado etc.
Rezistenţa la boli şi dăunători poate fi de natură mecanică, fiind legată de structura
anatomică a plantelor. Totodată, trebuie dezvoltată şi rezistenţa activă, fiziologică,
condiţionată de anumite gene de rezistenţă. Combaterea chimică a bolilor şi dăunătorilor

9
este foarte costisitoare, produsele chimice şi utilajele folosite pentru aplicarea tratamentelor
fiind foarte scumpe.
6.- Precocitatea constituie un obiectiv important pentru toate plantele de cultură.
La cereale păioase, soiurile cu perioadă de vegetaţie mai scurtă ajung la maturitate
înainte de venirea perioadelor de secetă şi arşiţă. Soiurile precoce scapă astfel de şiştăvire,
ca şi de atacul ruginilor.
La porumb, în unele zone, precocitatea hibrizilor face ca aceştia să scape de
influenţa negativă a brumelor timpurii de toamnă, iar în zonele sudice, hibrizii mai
timpurii de porumb pot constitui o bună premergătoare pentru grâul de toamnă. De
asemenea, hibrizii cu perioadă de vegetaţie mai scurtă pot fi folosiţi în cultura succesivă, în
condiţii de irigare, după culturi care eliberează terenul devreme.
7.- Aptitudinea pentru mecanizarea culturii. Acest obiectiv are în vedere mecanizarea
întregului proces tehnologic al culturii, care depinde de o serie de elemente, condiţionate de
următoarele caracteristici:
a) Rezistenţa la cădere. Pentru o agricultură intensivă, în care fertilizarea solurilor
este în continuă creştere, este nevoie de soiuri rezistente la cădere, capabile să valorifice
condiţiile de fertilitate sporită şi recoltarea lor să se poată face mecanizat. Rezistenţa la
cădere a plantelor face posibilă totodată mecanizarea întregului proces tehnologic al
culturii (lucrări de îngrijire, recoltare etc).
Rezistenţa la cădere este o cerinţă importantă îndeosebi pentru cereale păioase. In
acest sens, plantele trebuie să aibă paiul scurt, gros şi elastic.
In acelaşi timp, rezistenţa la cădere reprezintă o problemă importantă şi pentru
porumb, legată de mecanizarea lucrărilor de îngrijire a culturii şi mai ales a recoltării.
Această însuşire este condiţionată de dezvoltarea sistemului radicular, de vigurozitatea
tulpinii, precum şi de rezistenţa plantelor la frângere. Frângerea tulpinilor la porumb
poate fi provocată de atacul dăunătorilor (sfredelitorul tulpinilor de porumb), bolilor
(fuzarioze, care produce putrezirea tulpinilor), precum şi înălţimea prea mare de inserţie a
ştiuleţilor. Pentru a favoriza recoltarea mecanizată este necesară dezvoltarea uniformă a
plantelor, precum şi înălţimea uniformă de inserţie a ştiuleţilor (70-100 cm).
Rezistenţa la cădere se urmăreşte şi în ameliorarea altor culturi care se recoltează
mecanizat cum sunt: floarea soarelui, soia, mazărea, fasolea, inul, cânepa etc.
b) Rezistenţa la scuturare este necesară pentru a înlătura eventualele
pierderi la recoltarea mecanizată la toate plantele de cultură.

10
 Uniformitatea; coacerii plantelor, ca de exemplu, la mazăre, fasole, soia, unde toate
păstăile de pe o plantă trebuie să se maturizeze în acelaşi timp, precum şi uniformitatea
coacerii în lan, adică toate plantele din lan să ajungă la maturitate în acelaşi timp.
8 . - C r e a r e a d e s o i u r i a d a p t a t e p e n t r u c u l t u r a i r i g a t ă . Existenţa
sistemelor amenajate pentru irigaţii implică şi crearea de soiuri şi hibrizi la principalele
plante de cultură, capabile să valorifice condiţiile de fertilitate superioară, cu mare capacitate
de producţie, rezistente la boli şi dăunători, rezistente la cădere. Aceasta se referă în primul
rând la culturile care ocupă suprafeţe mai însemnate pe terenurile irigate (porumb, sfeclă
de zahăr, floarea soarelui, soia, grâu, cartof, lucerna etc).
Realizând la maximum posibil obiectivele menţionate, se pot obţine soiurile si hibrizii
intensivi.
Un soi intensiv se caracterizează prin capacitate de producţie ridicată şi calitate
superioară a producţiei, prin rezistenţă la iernare şi secetă, rezistenţă la boli şi dăunători, cu
perioadă de vegetaţie mai scurtă, precum şi cu o bună rezistenţă la cădere şi frângere a
tulpinilor.
La grâu, de exemplu, un soi intensiv se caracterizează prin sistem radicular bogat şi
profund dezvoltat, care îi conferă o bună rezistenţă la cădere, o capacitate ridicată de
absorbţie a apei şi a substanţelor nutritive din sol, pai scurt şi gros, cu internodiile de la bază
scurte, aparat foliar bogat, cu spic lung şi dens, cu multe spiculeţe, cu 3-4 boabe în fiecare
spiculeţ. S-a ajuns ca, la unele soiuri intensive de grâu de toamnă, raportul între boabe şi paie
să fie de 1:1 sau chiar 1:0,8.

11