Sunteți pe pagina 1din 7

Ameliorarea plantelor

AMELIORAREA FASOLEI
Fasolea este una dintre principalele furnizoare de proteină de origine vegetală în alimentaţia umană.
Proteina de fasole este foarte valoroasă din punct de vedere calitativ, conţinând majoritatea aminoacizilor
esenţiali, la un preţ de mult inferior proteinelor de origine animală.
Pentru cultivatori, fasolea aduce unele avantaje, fiind o bună premergătoare pentru majoritatea
culturilor. Suprafeţele reduse se datorează unor impedimente legate de mecanizarea lucrărilor de întreţinere şi
recoltat, cât şi datorită cerinţelor ridicate faţă de condiţiile de mediu şi tehnologie.
Obiective de ameliorare.
Ameliorarea capacităţii de producţie. Productivitatea la unitatea de suprafaţă, în cazul fasolei, este dată
de numărul plantelor la unitatea de suprafaţă şi producţia pe plantă.
Numărul plantelor la unitatea de suprafaţă este dependent de talia plantelor, tipul de creştere şi forma
tufei. În crearea soiurilor destinate cultivării pentru boabe se urmăreşte obţinerea unor forme cu tufă compactă
şi creştere limitată care să permită realizarea unor desimi de 40 plante/m 2. Desimea mai depinde şi de unele
însuşiri fiziologice, cum sunt: rezistenţa la secetă şi rezistenţa la boli. Formele sensibile din acest punct de
vedere nu suportă desimi mari. O altă însuşire importantă care influenţează densitatea este rezistenţa la brumele
târzii din primăvară. Genotipurile sensibile pierd plante din cauza temperaturilor scăzute care pot să apară în
primele faze de vegetaţie.
Productivitatea unei plante are mai multe componente de ordin morfologic: numărul păstăilor fertile,
numărul boabelor din păstaie, mărimea şi greutatea boabelor.
Ameliorarea calităţii. Calitatea boabelor de fasole prezintă mai multe componente, unele de ordin
biochimic, altele de ordin morfologic cu implicaţii în realizarea însuşirilor culinare.
În procesul de selecţie, pe lângă conţinutul de proteină, se urmăreşte şi îmbunătăţirea calităţii acesteia.
Proteina din boabele de fasole este printre puţinele proteine de origine vegetală, bogate în lizină şi triptofan.
Din spectrul aminoacizilor esenţiali, lizina reprezintă peste 4%, iar triptofanul peste 1,4%.
Pentru îmbunătăţirea calităţii se urmăreşte şi scăderea procentului de coji. Valoarea maximă admisă
trebuie să se situeze sub 6%. Îmbunătăţirea acestui caracter se realizează destul de greu, mai cu seamă atunci
când se doreşte obţinerea unor genotipuri cu boabe mari. Mărimea boabelor este corelată direct cu procentul
ridicate de coji, ca urmare formele cu procent redus de coji prezintă boabe mici.
Ameliorarea rezistenţei la temperaturi excesive. Temperaturile excesive, atât cele ridicate cât şi cele
scăzute sunt foarte dăunătoare plantelor de fasole.
Temperaturile scăzute, apropiate de 00C sunt foarte dăunătoare în primele faze de vegetaţie. Pentru
îmbunătăţirea rezistenţei la temperaturi scăzute se pot efectua hibridări cu speciile înrudite sau poate fi utilizată
cu succes mutageneza.
Temperaturile ridicate sunt foarte dăunătoare în perioada de înflorire. Asociate cu seceta, aceste condiţii
de mediu afectează înflorirea şi fecundarea. Pentru a evita perioadele cu condiţii de stres, se recomandă
obţinerea soiurilor precoce, cu o perioadă de vegetaţie de 70-90 zile sau includerea în genotip a unor gene de
rezistenţă preluate de la speciile înrudite mai rezistente.
Ameliorarea rezistenţei la secetă. Seceta este periculoasă aproape în toate fazele de vegetaţie. Cele mai
mari pagube le produce când este asociată cu temperaturile ridicate. Pe lângă cultivarea soiurilor precoce,
lucrările de ameliorare pot utiliza genele de rezistenţă prezente la unele forme cultivate foarte bine adaptate
cum sunt populaţiile locale din Moldova sau de la speciile înrudite, cum ar fi Phaseolus acutifolius şi Phaseolus
aureus.
Ameliorarea rezistenţei la boli. Rezistenţa la boli este o condiţie indispensabilă obţinerii unor producţii
mari şi constante, dar şi în realizarea unei calităţi corespunzătoare a boabelor. Bolile prezente la fasole sunt
numeroase şi destul de greu de tratat prin metode chimice. Cele mai frecvente boli sunt: antracnoza (
Colletotrichum phaseoli ), bacterioza ( Xanthomonas phaseoli ), rugina ( Uromyces appendiculatus ) şi
virozele.
Dintre boli, cea mai păgubitoare este antracnoza, boală care atacă toate organele plantei. Pentru aceasta
se cunosc soiuri rezistente extinse în cultură (Gratiot, Sanilac ) sau se pot prelua gene de la specia Phaseolus
aborigeus.
Rezistenţa la rugină poate fi îmbunătăţită prin transferul de gene de la Phaseolus coccineus, Phaseolus
aureus, Phaseolus acutifolius, Phaseolus mungo.
Gene pentru rezistenţă la viroze se pot prelua de la speciile Phaseolus coccineus, Phaseolus aureus,,
Phaseolus mungo.
Ameliorarea rezistenţei la dăunători. Cel mai frecvent şi periculos dăunător al fasolei este gărgăriţa.
Atacul de gărgăriţă se poate îmbunătăţi prin modificarea unor însuşiri legate de înflorit, perioada realizare a
păstăilor sau de constituţia boabelor. Gene de rezistenţa la atacul de gărgăriţă pot fi preluate din soiurile
Michigan sau Robust, ori de la specia Phaseolus lunatus.
Metode de ameliorare.
Selecţia. Selecţia este o metodă care mai poate fi aplicată în prelucrarea populaţiilor locale care sunt
destul de numeroase şi variabilitate satisfăcătoare. Selecţie se poate aplica şi în cadrul speciilor înrudite.
Numeroase specii din cadrul genului Phaseolus prezintă aptitudini pentru cultivare.
Ca variante ale selecţiei se aplică cele specifice plantelor autogame, adică variantele selecţiei
individuale.
Hibridarea este cea mai utilizată metodă de creare a variabilităţii. Efectuarea încrucişărilor la fasole se
realizează destul de uşor, atât cele între soiuri cât şi cele între specii diferite.
Prin hibridare se pot produce modificări ale însuşirilor morfologice componente ale capacităţii de
producţie prin preluarea de gene din germoplasma extrem de bogată, mai ales pentru mărimea păstăilor şi a
boabelor. Acelaşi tip de hibridare se foloseşte şi pentru îmbunătăţirea altor caractere cum ar fi: calitatea,
rezistenţa la cădere şi scuturate şi chiar rezistenţele la boli.
Frecvent se utilizează şi hibridarea între specii, în special pentru îmbunătăţirea rezistenţelor la atacul
bolilor şi dăunătorilor, pentru preluarea unor caractere implicate în realizarea producţiei pe plantă sau chiar a
calităţii. Hibrizii interspecifici pot fi creaţi între specia Phaseolus vulgaris şi alte specii, sau între diferitele
specii ale genului.
Prelucrarea populaţiilor hibride se realizează prin metodele specifice: selecţia genealogică, tardivă sau în
populaţii parţiale.
Mutageneza. Provocarea mutaţiilor prin intermediul factorilor fizici dă rezultate foarte bune la fasole.
Prin mutaţii pot fi îmbunătăţite un număr mare de caractere, fasolea având o rată ridicată a mutaţiilor. În urma
iradierii cu raze X sau gamma se pot obţine mutante cu talie redusă, cu creştere determinată la care numărul
internodiilor florifere este mare, forme cu inserţie înaltă şi grupată a păstăilor, forme cu număr mare de păstăi
pe plantă şi cu număr mare de boabe în păstaie, sau forme cu perioadă scurtă de vegetaţie.
Heterozisul. Heterozisul rămâne o metodă de perspectivă din cauza unor dificultăţi întâmpinate în
crearea hibrizilor pe scară largă. La fasole, heterozisul poate aduce sporuri de producţie foarte importante.
Hibrizii de fasole îşi menţin însuşirea de productivitate şi în generaţie F2 , chiar şi în F3. Extinderea hibrizilor în
producţie este limitată de imposibilitatea realizării loturilor de hibridare pe suprafeţe mari. Aceasta ar fi posibili
numai în cazul utilizării androsterilităţii şi în urma creării unor modificări de în direcţia stimulării polenizării cu
polen străin
.
La fasole au fost descoperite unele gene de androsterilitate genică, însă aceasta este însoţită de apariţia unor
anomalii în faza de plantulă. La unele specii înrudite au fost semnalate şi gene pentru androsterilitatea de tip
nucleo-citoplasmatic, dar nu se cunosc sursele de restaurare a fertilităţii.

i.
AMELIORAREA SOIEI
Soia este una dintre plantele cele mai răspândite pe nivel mondial. Boabele îşi găsesc utilizare atât în
furajare cât şi în industria alimentară. Datorită conţinutului mare de proteină, soia este una dintre principalele
surse de proteină vegetală, dar şi de grăsimi. Industria prelucrării boabelor de soia a luat amploare, modalităţile
de prelucrare fiind foarte diversificate.
La nivel mondial suprafeţele sunt foarte extinse datorită dezvoltării industriilor prelucrătoare. Astfel,
soia a devenit una din principalele surse de proteină din alimentaţia umană, produsele din soia înlocuind cu
succes carnea.
În ţara noastră suprafeţele cultivate cu soia au avut fluctuaţii foarte mari, cu tendinţă de restrângere în
ultimii ani, cu toate că din punct de vedere agrotehnic soia este o foarte bună premergătoare, pe lângă paleta
largă de utilizări. Deşi soia nu este introdusă în cultură de foarte mult timp, ameliorarea a creat un număr mare
de soiuri valoroase pornind de la germoplasma americană. Interesul mai redus pentru această plantă din ultimul
timp trebuie să fie contracarat de ameliorare, care trebuie să impună noi creaţii ce vor plasa soia pe locul pe
care îl merită în gama plantelor cultivate.
Obiective de ameliorare.
Ameliorarea capacităţii de producţie. Potenţialul productiv al soiei este ridicat, dar în condiţiile ţării
noastre nu se poate valorifica pe deplin.
Componentele producţiei la soia sunt: numărul plantelor la unitatea de suprafaţă şi productivitatea unei
plante.
Numărul plantelor la unitatea de suprafaţă este dată de înălţimea plantelor, dar şi de sensibilitatea
acestora faţă de umiditate şi lumină. Desimi prea mari nu se pot practica deoarece producţia pe plantă scade
foarte mult, fiind influenţată şi calitatea recoltei.
Ameliorarea capacităţii de producţie este posibilă doar prin îmbunătăţirea elementelor morfologice
componente ale acesteia. Îmbinarea într-un genotip a tuturor componentelor la un nivel de manifestare maxim
nu este posibilă. Din acest motiv se caută valorificarea variabilităţii foarte pronunţate care există, prin hibridări
între soiuri cu număr mare de păstăi pe plantă, şi soiuri cu boabe mari. De regulă, formele cu boabe mari,
prezintă un număr mic de păstăi pe plantă. Prin hibridare se caută îmbinarea celor două componente.
Variabilitatea numărului de păstăi pe plantă este cuprinsă între 10 şi 400 păstăi. Valorile acestea sunt
dependente de numărul nodurilor florifere, dar şi de numărul florilor dintr-un racem, număr care poate fi
cuprins între 2 şi 26.
Ameliorarea calităţii. Soia este cultivată pentru două însuşiri importante ale boabelor: conţinutul în
proteină şi cel în grăsimi.
Procentul de proteină variază între limite foarte largi (27-55%). Atingerea limitei maxime se poate
realiza numai dacă nu interesează conţinutul în grăsimi deoarece aceste două elemente componente ale calităţii
sunt corelate negativ. Creşterea conţinutului în proteine se poate face prin hibridare cu Glicine ussuriensis, sau
se poate recurge la soiurile indiene şi chinezeşti, recunoscute pentru această proprietate.
În privinţa proteinei nu interesează numai cantitatea acesteia, ci şi calitatea ei. În îmbunătăţirea calităţii
proteinei de soia se va avea în vedere faptul că metionina se găseşte într-o cantitate mai redusă. Restul
aminoacizilor esenţiali sunt bine proporţionaţi. Metionina, la soiurile actuale se găseşte la un nivel de 1,2-1,3 g
la 100 g proteină. Limita spre care se tinde, este de depăşire a pragului de 1,5 g la 100 g proteină.
Ameliorarea rezistenţei la temperaturi excesive. Soia este o plantă iubitoare de căldură, ca urmare este
sensibilă la acţiunea temperaturilor scăzute. Cu toate acestea, şi temperaturile ridicate pot fi dăunătoare în
anumite faze de vegetaţie.
Brumele târzii de primăvară sau cele timpurii din toamnă, cu temperaturi în jurul valorii de –20C sunt
foarte dăunătoare plantelor de soia. Dacă timpul de acţiune a acestor temperaturi este îndelungat, cultura poate
fi compromisă. Crearea de rezistenţă pe cale genetică nu este posibilă deoarece nu sunt cunoscute sursele de
rezistenţă. Singura cale de a fi evitată influenţa negativă a brumelor, este cultivarea soiurilor precoce. Obţinerea
unor astfel de genotipuri este posibilă folosindu-se în programele de hibridare soiuri din Manciuria, soiurile
americane precoce sau cele din Canada.
Temperaturile ridicate sunt periculoase atunci când sunt asociate cu seceta. Fazele cele mai sensibile
sunt la înflorire şi la umplerea boabelor. Dacă la înflorire apare arşiţa, se produce o avortare în masă a florilor,
iar la cele rămase procentul de legare este redus. Ca urmare producţia va fi foarte scăzută.
Ameliorarea rezistenţei la secetă. Seceta se asociază cu temperaturile ridicate. Faza critică este la
înflorire şi formarea fructelor. În cazul secetei pronunţate, se pot pierde şi păstăile deja formate. Ca surse pentru
îmbunătăţirea rezistenţei la secetă, pot fi utilizate ca genitori soiurile din Manciuria Charbin 111 şi Charbin 231,
sau unele soiuri americane.
Ameliorarea rezistenţei la boli. Bolile ce afectează culturile de soia pot provoca pagube importante, în
caz de atac masiv, recolta diminuându-se la jumătate. Crearea de soiuri rezistente este facilă în cazul în care
sunt cunoscute sursele de gene şi timpul de determinism implicat. Genele precizate în realizarea rezistenţei la
diferitele boli ale soiei au fost prezentate în partea de genetică. Şansele creării de soiuri rezistente, sunt mari
pentru rezistenţa la bacterioze, făinare şi mană. Pentru acestea se cunosc genitori valoroşi în cadrul soiurilor
americane sau a subspeciilor şi speciilor înrudite. Hibridarea cu astfel de forme sau utilizarea diferiţilor factori
mutageni, sunt căi de obţinere a unor genotipuri rezistente la boli.
Ameliorarea activităţii fixatoare de azot. O mare parte din azotul necesar este procurat pe baza simbiozei
cu Bradyrhizobium japonicum. Intensitatea simbiozei este diferită de la un genotip la altul, deci există o
variabilitate. În unele situaţii se semnalează o corelaţie directă între capacitatea de producţie şi intensitatea
activităţii de fixare a azotului. Această corelaţie nu este în toate cazurile semnificativă. Aceasta a dus la
concluzia că însuşirea respectivă este slab reprezentată în genotip, fiind foarte mult influenţată de condiţiile de
mediu. Din acest motiv se caută selecţionarea unor forme la care simbioza să nu fie afectată de prezenţa
azotului în sol din îngrăşămintele chimice, astfel că în cazul unei simbioze deficitare, necesarul de azot să fie
completat prin fertilizare. (ROSIN şi colab., 1985)
Metode de ameliorare.
În ameliorarea soiei se aplică metodele specifice plantelor autogame, având în vedere şi unele
particularităţi.
Selecţia. Crearea primelor soiuri s-a bazat pe folosirea selecţiei aplicată în formele cultivare din Asia. La
noi în ţară selecţie nu s-a prea folosit deoarece germoplasmă locală nu există, planta fiind introdusă în cultură
mai recent.
Hibridarea. Cea mai utilizată metodă de crearea a variabilităţii este hibridarea. Încrucişările între soiuri
este calea cea mia uşor de aplicat. Variabilitatea materialului cultivat este destul de pronunţată, astfel că se pot
preconiza combinaţii favorabile de caractere. Foarte importante sunt transgresiunile care apar în populaţiile
hibride, la acestea fiind afectate favorabil caractere implicate în realizarea capacităţii de producţie, a calităţii
sau a diferitelor tipuri de rezistenţe.
Pentru ameliorarea rezistenţei la factorii de mediu nefavorabili şi a rezistenţelor la boli se utilizează
hibridările interspecifice cu Glicine ussuriensis şi Glicine gracilis.
În urma hibridării, la soia apare un efect heterozis evident, care poate duce la creşterea producţiei cu
până la 20% faţă de cel mai bun părinte. Valorificarea acestuia nu este posibilă datorită imposibilităţii obţinerii
seminţei hibride pe suprafeţe mari. Exploatarea comercială a heterozisului ar putea fi pusă dacă ar fi cunoscute
sursele de androsterilitate sau modalităţile de distrugere pe cale chimică a fertilităţii polenului.
Mutageneza este o metodă care dă rezultate foarte bune la soia, rata mutaţiilor fiind foarte ridicată. Prin
mutaţii se pot îmbunătăţi însuşiri importante, cum sunt: temperatura de germinare, conţinutul de proteină,
precocitatea, mărimea boabelor. Factorii mutageni cei mai utilizaţi sunt radiaţiile şi cei chimici.
Metodele specifice biotehnologiilor sunt metode de perspectivă. Studiile de acest tip la soia sunt foarte
puţine. Există cercetări care atestă preocupări pe plan mondial în legătură cu culturile de celule şi ţesuturi sau
referitoare la utilizarea protoplaştilor la soia. La noi în ţară, aceste studii sunt încă incipiente, dar metodele
biotehnologiilor vor fi o cale de sporire a variabilităţii la această specie. Prin hibridări somatice cu alte specii se
va putea încerca corectarea unor caractere deficitare. Tot prin această metodă se caută transferarea de la soia la
alte specii, a unor gene implicate în realizarea simbiozei cu bacteriile fixatoare de azot.
AMELIORAREA FLORII – SOARELUI
Floarea-soarelui este principala plantă cultivată pentru obţinerea uleiului în România, uleiul fiind de
calitate superioară. Condiţiile pedo-climatice din ţară sunt favorabile acestei culturi, din acest motiv, zonele
unde planta poate fi cultivată sunt foarte extinse. Extinderea bolilor, a făcut ca o perioadă de timp, cultivarea
florii-soarelui să fie restricţionată în unele regiuni, dar prin lucrările de ameliorare au fost creţi noi hibrizi
rezistenţi.
În unele ţări, floarea-soarelui este cultivată şi ca plantă furajeră, dar în ţara noastră această utilizare este
foarte restrânsă.
Progresele obţinute în ameliorare fac această cultură rentabilă. Procentul de ulei în seminţe fiind foarte
mare, randamentul la prelucrare este ridicat comparativ cu celelalte plante oleaginoase.
Obiective de ameliorare.
Ameliorarea capacităţii de producţie. În privinţa capacităţii de producţie, prin ameliorare, la floarea-
soarelui, au fost produse numeroase modificări. Acestea au vizat elementele componente ale acestui caracter.
Principalele componente ale capacităţii de producţie sunt: numărul plantelor la unitatea de suprafaţă şi
productivitatea unei plante.
Desimea la unitatea de suprafaţă este un element care nu mai poate fi îmbunătăţit prea mult. Hibrizii
actuali au o conformaţie care permite amplasarea a 4-6 plante la metrul pătrat. Menţinerea nivelului de 6
plante/m2 (sau chiar mai mult) este posibilă prin reducerea taliei plantelor la 1,3-1,5 m în condiţiile menţinerii
unei suprafeţe foliare la nivel ridicat. Aceasta este realizabilă prin prezenţa frunzelor mari şi gofrate, dispuse
alternativ, astfel încât să nu se umbrească.
La crearea liniilor consangvinizate pentru obţinerea hibrizilor, formele tată este de dorit să prezinte mai
multe inflorescenţe, chiar dacă acestea sunt mici. Asemenea forme produc o cantitate mai mare de polen
eşalonată pe un interval de timp mai lung.
În ameliorare trebuie să se ţină cont şi de corelaţiile existente. Cea mai importantă este cea dintre
capacitatea de producţie şi calitate. Procentul de ulei este corelat indirect cu capacitatea de producţie. Această
corelaţie este prezentă atât la soiuri cât şi al hibrizi. Selecţia repetată a reuşit să atenueze efectele acestei
corelaţii.
Ameliorarea calităţii. Calitatea seminţelor de floarea-soarelui este dată de conţinutul în ulei, dar şi de
calitatea uleiului. În privinţa procentului de ulei, la floarea-soarelui, prin ameliorare au fost create forme foarte
valoroase. În seminţe procentul de ulei depăşeşte 50-55%, iar în miez 65%. Această însuşire este foarte mult
influenţată de condiţiile de mediu. În cazul secetei şi a unei insolaţii slabe în perioada de formare a boabelor,
procentul de ulei scade foarte mult chiar şi la genotipurile foarte valoroase.
Creşterea procentului de ulei se poate realiza şi printr-o scădere a procentului de coji. Variabilitatea
existentă oferă posibilitatea scăderii conţinutului în coji până la 14%, dar in punct de vedere tehnologic, acest
lucru nu este posibil deoarece se va produce spargerea seminţelor în procesul de recoltare. Având în vedere
acest fapt, procentul de coji nu trebuie să scadă mai puţin de 18%.
Dacă se va ţine cont de toate aceste cerinţe, obiectivul de ameliorare stabilit în privinţa calităţii este
depăşirea procentului 68% ulei în miez în condiţiile menţinerii la 18% a procentului de coji.
Pe lângă cantitatea de ulei în seminţe, în selecţie trebuie urmărită şi calitatea uleiului. Aceasta este
dependentă de raportul între cei doi acizi graşi componenţi: acidul linoleic şi acidul oleic. În condiţiile climei
temperate, uleiul de floarea-soarelui prezintă în jur de 75% acid linoleic şi aproximativ 20% acid oleic.
Ameliorarea duratei de vegetaţie. Lungimea perioadei de vegetaţie este foarte diferită de la o formă la
alta, limitele de variabilitate fiind de la 75 la 165 zile. Pentru cultivatori sunt preferabile formele mai precoce,
dar cu o bună capacitate de producţie. Selecţia în această direcţie trebuie realizată la începutul procesului de
ameliorare, apoi făcându-se îmbunătăţirea capacităţii de producţie.
Formele mai precoce sunt mai puţin influenţate de seceta care poate apărea în perioada de umplere a
seminţelor. Pe de altă parte, aceste forme sunt mai avansate în vegetaţie când are loc extinderea atacului de boli,
pe această cale obţinându-se o rezistenţă falsă.
Ameliorarea rezistenţei la secetă. Rezistenţa la secetă este un obiectiv important pentru hibrizii destinaţi
a fi cultivaţi în zonele sudice şi sud-estice. Surse de rezistenţă la secetă se pot găsi în populaţiile locale din
zonele sudice ale Rusiei sau în cadrul unor specii înrudite (Helianthus lenticularis, Helianthus agrophylus,
Helianthus ruderalis).
Ameliorarea rezistenţei la temperaturi scăzute. Din acest punct de vedere, interesează crearea unor
forme capabile să germineze la temperaturi mai scăzute pentru a fi posibil semănatul mai devreme. Prin aceasta
se poate evita seceta şi atacul masiv de boli.
Surse de gene pentru îmbunătăţirea acestui caracter se găsesc în germoplasma rusească sau în cadrul
speciilor înrudite, în special a celor perene. În cazul utilizării acestor specii trebuie avută în vedere transmiterea
caracterelor nedorite, care se vor elimina foarte greu.
Ameliorarea rezistenţei la boli. Bolile florii-soarelui sunt numeroase şi foarte dăunătoare. În cazul
atacurilor puternice, culturile pot fi compromise total. Deşi sunt cunoscute unele surse de rezistenţă pentru
majoritatea bolilor, ameliorarea nu a putut crea soiuri şi hibrizi la care atacul să fie prevenit total.
Mana (Plasmopara helianthi) este o boală frecventă care produce pagube doar în cazul unor atacuri
puternice. Majoritatea hibrizilor sunt toleranţi fiind cunoscute şi unele soiuri foarte rezistente (Advent). Crearea
rezistenţei s-a bazat pe gene preluate de la unele specii înrudite: Helianthus tuberosus, Helianthus macrophylus,
Helianthus agrophylus, Helianthus ruderalis.
Rugina (Puccinia helianthi)este o altă boală frecvent semnalată fără a produce pagube foarte importante.
Surse de gene pentru acest agent patogen se găsesc printre genotipurile americane, toate fiind bazate pe
germoplasma spontană, cele mai importante specii fiind: Helianthus tuberosus şi Helianthus ruderalis.
Atacul de sclerotinia (Sclerotinia sclerotiorum) poate provoca pagube importante, atacul localizându-se
pe toate organele plantelor (tulpină, calatidii, rădăcini). Pierderile se datorează putrezirii calatidiilor sau a
tulpinilor. Atacul la tulpină provoacă şi frângerea şi căderea plantelor. Toleranţa poate fi obţinută prin transferul
de gene de la speciile înrudite Helianthus tuberosus, Helianthus rigidus, Helianthus macrophylus, Helianthus
giganteus.
Pentru majoritatea bolilor, transferul genelor de rezistenţă se realizează prin metodele clasice pornind fie
de la sursele sălbatice fie de la unele linii sau soiuri care cuprind aceste gene. Cu toate că ameliorarea
rezistenţei la boli este continuă, din cauza evoluţiei rapide a agenţilor patogeni, nu au putut fi create foarte
rezistente, cele cultivate prezentând doar o toleranţă acceptabilă în caz de atac moderat. Dacă atacul este foarte
puternic, pericolul scăderilor pronunţate ale producţiei este inevitabil.
Ameliorarea rezistenţei la atacul dăunătorilor. Deşi dăunătorii florii-soarelui sunt mai mulţi, singurul
care poate fi combătut prin crearea de genotipuri rezistente, este molia ( Homeosoma nebullela). Atacul de
molie poate fi combătut prin prezenţa unui strat carbonogen bine dezvoltat în coaja seminţei. Acest strat este de
fapt un star de sclerenchim bogat în carbon. Datorită prezenţei carbonului într-un procent mai mare de 76%,
celulele respective prezintă o rezistenţă la străpungere mare. Genele ce duc la prezenţa unui astfel de strat au
fost introduse de la Helianthus lenticularis şi Helianthus ruderalis, astfel că, toate soiurile şi hibrizii cultivaţi
prezintă asemenea însuşiri.
Ameliorarea aptitudinii pentru decorticare a achenelor. Decorticarea rapidă a achenelor în procesul
industrializării favorizează obţinerea unui randament mai bun la prelucrare şi creşte valoarea turtelor ca nutreţ
în furajarea animalelor. (VEAR, 1992)
Obţinerea de forme autofertile este un obiectiv mai nou, conturat după observarea existenţei unor forme
ce prezintă acest caracter. Astfel de forme sunt importante deoarece polenizarea nu mai este dependentă de
prezenţa albinelor. În anumite zone lipsa insectelor polenizatoare duce la obţinerea de producţii mici. Pe de altă
parte, în cazul în cazul în care condiţiile climatice împiedică zborul insectelor, procentul florilor legate poate să
scadă.
În altă ordine de idei, s-a constat că vizitarea florilor de către albine variază în funcţie de genotip,
apărând anumite afinităţi ale acestora faţă de anumite forme. Nu se cunoaşte exact care sunt factorii de
atractivitate, se ştie doar că polenul are aceeaşi compoziţie, dar numărul grăunciorilor de polen variază de la un
genotip la altul.
Metode de ameliorare.
În ameliorarea florii-soarelui s-au conturat două perioade în procesul de ameliorare. În prima parte
ameliorarea s-a bazat pe aplicarea selecţiei, după metode specifice plantelor alogame. Din această fază sunt
cunoscute multe soiuri valoroase. Câştigul cel mai important obţinut în urma selecţiei a fost creşterea foarte
importantă a procentului de ulei în seminţe, astfel că, pentru această însuşire sunt atinse valori aproape de
limitele maxime.
Cea de a doua perioadă, cea actuală, se caracterizează prin aplicarea consangvinizării şi obţinerea
hibrizilor cu ajutorul androsterilităţii. Treptat soiurile au fost înlocuite de către hibrizi care sunt mult mai
productivi şi de un nivel calitativ superior.
Selecţia, ca metodă de ameliorare, s-a bazat pe valorificarea variabilităţii foarte pronunţate care există în
cadrului speciei cultivate. De fapt luarea în cultură a florii-soarelui s-a produs tot datorită unei selecţii
controlate, deoarece la aducerea acestei plante în Europa, ea era cunoscută ca plantă decorativă. Trecerea la
cultivarea pentru producţie de seminţe s-a făcut prin aplicarea unei selecţiei în masă.
În crearea soiurilor se aplică selecţia individuală varianta rezervei de sămânţă. Prin această metodă s-a
obţinut îmbunătăţirea conţinutului de ulei în sămânţă.
Metodele mai moderne privind selecţia la floarea-soarelui sunt cele de tipul selecţiei recurente cu
urmărirea descendenţelor. Pe această cale se pot îmbunătăţi uşor rezistenţele la boli sau calitatea formelor ce for
fi supuse consangvinizării.
Mutageneza este o altă metodă destul de aplicată în crearea de variabilitate. Dintre factorii mutageni,
rezultatele cele mai bune se obţin prin iradiere cu raze X. Organele supuse iradierii pot fi seminţele, polenul sau
inflorescenţele. Cele mai afectate caractere sunt însuşirile tulpinii, frunzelor, inflorescenţelor şi precocitatea.
Prin aplicarea factorilor mutageni, perioada de vegetaţie poate fi micşorată cu 2 până la 11 zile. Cele
mai valoroase modificări care apar sunt: capitule mari, procent de coji scăzut, rezistenţe la boli, frunze gofrate,
internodii scurte sau modificări la nivelul florilor.
Poliploidia a fost încercată în ideea obţinerii unor forme mai productive. Rezultatele obţinute nu au fost
cele scontate, deoarece, tetraploizii sunt inferiori diploizilor atât din punct de vedere productiv datorită slabei
fertilităţi a polenului, cât şi calitativ. Formele teraploide se folosesc totuşi, în scopul hibridării cu topinamburul
pentru a se obţine hibrizi fertili.
Monoploidia este o metodă mai recentă folosită în crearea liniilor homozigote, astfel fiind înlocuită
consangvinizarea. Metodele prin care se obţin astfel de forme fac parte din cele specifice biotehnologiilor. Cea
mai folosită este regenerarea prin androgeneză. Rezultate foarte bune se obţin în cazul regenerării din hibrizi
interspecifici, specia cultivată fiind mai reticentă. Folosirea ginogenezei nu s-a extins, tehnicile de lucru fiind
încă în curs de perfecţionare.
Consangvinizarea şi heterozisul este metoda de bază utilizată în ameliorare. Cultivarea hibrizilor s-a
extins, suprafeţele ocupate cu soiuri fiind din ce în ce mai restrânse.
Consangvinizarea este îngreunată de depresiunea de consangvinizare foarte pronunţată pentru unele
caractere vitale, cum sunt: talia plantelor capacitatea de producţie şi fecunditatea. În cazul acestor caractere,
depresiunea de consangvinizare se accentuează cu numărul generaţiilor de autopolenizare. În privinţa altor
caractere, depresiunea este puternică în primii ani de consangvinizare, apoi stagnează. O asemenea comportare
o prezintă mărimea calatidiilor. Alte caractere, cum sunt procentul de coji şi cel de ulei nu sunt afectate de
depresiunea de consangvinizare.
Heterozisul la floarea-soarelui este foarte puternic creşterile de producţie fiind foarte semnificative,
productivitatea crescând cu până la 40%. Cantitatea de sămânţă redusă necesară pentru înfiinţarea unui hectar
de cultură fiind redusă, cultivarea hibrizilor s-a generalizat.