ÎNMULŢIREA PLANTELOR HORTICOLE

Plantele horticole se înmulţesc pe două căi:

- pe cale sexuată (prin seminţe);
- pe cale vegetativă (prin porţiuni de plantă).

Cunoscând biologia înmulţirii, a mecanismului său, a factorilor care o favorizează sau o

inhibă, horticultorul are posibilitatea să aleagă calea cea mai avantajoasă din punct de vedere
economic.
În practică, înmulţirea prin seminţe este generalizată la fasole, mazăre, unii portaltoi, iar
cea vegetativă la usturoi, ceapa de Egipt, pomi şi viţă de vie.
Din punct de vedere botanic, sămânţa folosită la înmulţire poate fi sămânţă adevărată
(tomate, ardei, castraveţi, fasole, mazăre, pepeni etc.) sau fruct (morcov şi pătrunjel – cariopsă;
sfeclă – glomerulă; salată – achenă).
Înmulţirea sexuată se practică pe scară largă în legumicultură deoarece prezintă o serie de
avantaje:
- de la o plantă se poate obţine un număr foarte mare de descendenţi. Exemplu la
varză, de la o singură plantă se obţin circa 60.000 de seminţe faţă de 14-15 bulbi
la o căpăţână de usturoi;
- datorită volumului redus şi a conţinutului scăzut în apă, seminţele se pot păstra
uşor un timp mai îndelungat;
- lucrarea de semănat se poate efectua mecanizat;
- permite introducerea în practică a hibrizilor F1 cu vigurozitate şi productivitate
sporite.
Dintre dezavantajele acestui mod de înmulţire mai importante sunt:
- posibilitatea impurificării soiurilor;
- costul ridicat al seminţei hibride.

1.1 ÎNSUŞIRILE PRINCIPALE ALE SEMINŢELOR

Producerea, circulaţia şi controlul seminţelor sunt reglementate prin legi (Legea 75/1995)
şi prin norme tehnice elaborate de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei.
La fiecare judeţ există inspectorate pentru controlul seminţelor şi materialului săditor, ai
căror inspectori fac controale în câmp la culturile semincere şi aprobă în fiecare an
comercializarea acestora. Laboratoarele de control de pe lângă aceste inspectorate determină la
seminţe o serie de indici de calitate şi celor care corespund li se eliberează documentele necesare
circulaţiei (certificatul de puritate biologică şi buletinul de analiză).
Pentru importul sau exportul de seminţe se eliberează şi un certificat fitosanitar.
Cu ocazia controlului seminţelor în vederea eliberării documentelor necesare se
analizează o serie de indici, care pot fi grupaţi astfel:
- indici biologici: autenticitate, formă, mărime, culoare, luciu, miros;
- indici fiziologici: facultatea germinativă, energie germinativă;
- indici tehnologici: puritate, stare sanitară, greutate, umiditate.
 Autenticitatea garantează că sămânţa este din soiul respectiv (cerut de cultivator).
Puritatea biologică reprezintă proporţia plantelor care întrunesc ansamblul caracterelor
morfologice şi fiziologice şi este redată prin procentul de seminţe normal dezvoltate şi
nevătămate care corespund speciei sau soiului ca mărime, formă, culoare etc.
Facultatea germinativă reprezintă capacitatea seminţelor de a germina sau procentul de
seminţe capabile să producă germeni normali. Pentru fiecare specie de legume este un procent
minim admis al facultăţii germinative. De exemplu: mărar, leuştean – 50%, ardei, vinete, morcov
– 65%, ridichi, ceapă – 70%, varză, tomate, fasole – 75%; castraveţi, mazăre – 80%.
Valoarea acestor indicii poate înregistra scăderi datorită duratei de păstrare cât şi
condiţiilor de păstrare.
După longevitate se disting următoarele grupe:
- sub 3 ani: ceapă, păstârnac, pătrunjel;
- între 3 şi 5 ani: vinete, morcov, conopidă, spanac, fasole, salată, ardei, tomate;
- între 5 şi 15 ani: sfeclă, ţelină, castraveţi, pepeni.
În cazul păstrării seminţelor în spaţii cu atmosferă controlată, longevitatea lor creşte. În
ultimul timp, societăţile comerciale livrează seminţe în ambalaje impermeabile care se deschid în
momentul semănării.
Conform Legii 75/1995, categoriile biologice de sămânţă care se supun controlului în
vederea certificării sunt:
1. sămânţă de prebază (superelită, linii consangvinizate) – este sămânţa care e produsă
din sămânţa amelioratorului;
2. sămânţă de bază (elită, linii consangvinizate androsterile şi restauratoare de
fertilitate sau hibrizi simpli, forme parentale);
3. sămânţă certificată (înmulţirea I, înmulţirea a II-a, hibrizi simpli, dubli sau triliniari
– comerciali). Este sămânţă produsă, în cazul hibrizilor comerciali în loturile de
hibridare din sămânţă de bază.
Indiferent de categoria de seminţe, înainte de semănat, sămânţa e supusă unor lucrări de
pregătire, pentru a asigura o bună germinare şi pentru prevenirea transmiterii unor boli sau
dăunători. Dintre acestea mai importante sunt:
- Umectarea, ce constă în introducerea seminţelor (care încolţesc mai greu sau pentru
completarea golurilor) în apă. Pentru umectare seminţele se aşează într-un strat de
până la 25-30 cm şi cu o stropitoare se udă în 3 reprize, amestecându-se de 2-3 ori pe
zi. Durata umectării variază în funcţie de specie de la 2-4 ore pentru salată, ridichi şi
până la 40-60 ore la morcov, ceapă, spanac. După umectare şi zvântare seminţele se
semănă imediat;
- Stratificarea asigură uniformizarea germinării seminţelor. Se poate face în pământ
umectat sau nisip şi durează 10-40 zile, după care se seamănă în sol reavăn sau cu o
udare după semănat;
- Dezinfecţia se face cu scopul prevenirii şi combaterii unor boli şi dăunători care pot fi
transmise prin seminţe. În practică se foloseşte tratarea termică sau chimică a
seminţelor. Metoda de tratament practicată recent este „vacuum infiltraţia”.
Bune rezultate se obţin prin dezinfecţia termică a seminţelor de tomate la temperaturi de
80°C timp de 24 ore sau 70°C timp de 72 ore pentru combaterea virusului mozaicului tutunului
şi a tuturor speciilor de bacterii şi ciuperci.
- Drajarea constă în înglobarea seminţelor într-un amestec organo-mineral pentru
mărirea volumului lor şi asigurarea unui mediu nutritiv mai bun şi umiditate constantă
 în timpul încolţirii. Amestecul se poate face din mraniţă, superfosfat (1-1,5%) şi un
liant (dextrină 1% sau bălegar de vacă 4%). Dă rezultate bune la seminţele mici
(morcov, ceapă, castraveţi), care prin drajare ajung la granule cu diametrul de până la
5 mm şi se pot semăna bob cu bob, evitându-se astfel lucrarea ulterioară de rărit.
- Alte lucrări care se pot aplica seminţelor sunt: încolţirea forţată, amestecarea lor cu
nisip sau rumeguş (pentru repartizarea lor mai uniformă), călirea seminţelor (pentru
culturi timpurii), stimularea seminţelor etc.

La pomi şi viţa de vie înmulţirea sexuată se practică în lucrările de ameliorare pentru

obţinerea de noi soiuri pe calea hibridării sau pentru a stabili originea unor soiuri. Nu este
folosită în mod curent deoarece plantele obţinute din sămânţă nu reproduc întocmai caracterele
morfologice şi productivitatea plantei de la care provin.
În pomicultură acest mod de înmulţire este larg întâlnit în pepinieră pentru producerea
puieţilor portaltoi.
Înmulţirea vegetativă se face prin părţi din plantă sau organe vegetative care au
particularitatea de a forma rădăcini şi a da naştere la o nouă plantă când sunt puse în condiţii
favorabile de mediu.
Se folosesc muguri, butaşi, tulpini subterane ca: bulbi, tuberobulbi, tuberculi, rizomi,
rădăcini tuberizate, stoloni, drajoni, etc.
Refacerea şi creşterea organelor lipsă începe prin diviziunea celulelor în mitoză în trei
puncte distincte ale plantei: în apexul caulinar, în apexul rădăcinilor şi în cambiu. Genetic,
fiecare celulă vie posedă întregul cod genetic necesar pentru regenerarea întregului organism.
Avantaje:
- asigură transmiterea întocmai a caracterelor morfologice şi productive la urmaşi;
- este singura cale de înmulţire pentru unele plante horticole care nu produc seminţe în
condiţiile ţării noastre;
- se pot obţine producţii mai timpurii.
Dezavantaje:
- necesită cantităţi mari de material săditor;
- păstrarea materialului de înmulţire necesită spaţii mai mari decât seminţele;
- se pretează mai puţin pentru mecanizarea lucrărilor de înfiinţare a culturilor.
ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ LA LEGUME
După partea de plantă folosită, se face prin următoarele metode:
- bulbi: la usturoi şi ceapă;
- tuberculi: la cartofi;
- rădăcini tuberizate: la batat şi hrean;
- drajoni: la anghinare;
- despărţirea tufelor: la leuştean;
- altoire: la pepeni, castraveţi; această tehnică oferă posibilitatea folosirii unor portaltoi
rezistenţi la atacul bolilor şi dăunătorilor şi este practicată frecvent în Olanda şi
Japonia;
- miceliu: la ciuperci;
- culturi de ţesuturi şi celule vegetale, practicată „in vitro” pe medii nutritive şi condiţii
aseptice; sunt tehnici speciale care pot fi aplicate numai în laboratoarele cu anumită
dotare şi personal calificat; este practicată pe scară largă în Olanda; a început să se
extindă şi în ţara noastră.
 2.2 ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ LA POMI ŞI VIŢA DE VIE

Acest mod de înmulţire este generalizat în pomicultură şi viticultură. Dintre metodele

cele mai răspândite în practica horticolă, unele sunt comune pomilor şi viţei de vie (altoire,
butăşire şi culturi de ţesuturi), altele sunt specifice pomilor (despărţirea tufelor, drajonarea).
Butăşirea. Butaşii sunt porţiuni de plante fasonate într-un anumit mod şi care puse la
înrădăcinat, în anumite condiţii de temperatură, umiditate şi lumină îşi refac organele lipsă, dând
naştere la o plantă nouă cu vârsta stadială a plantei de la care provine butaşul.
Până la apariţia filoxerei în ţara noastră (1884), butăşirea este metoda de bază pentru
înmulţirea viţei de vie. În prezent locul ei a fost luat de altoire, butăşirea fiind folosită pentru
înmulţirea hibrizilor producători direct, a viţelor portaltoi, a viţelor nobile plantate pe nisipuri şi
pe soluri nisipoase (Iveşti, Hanul lui Conachi, Dăbuleni).
În pomicultură se înmulţesc prin butaşi mai uşor coacăzul, agrişul şi mai greu unii
portaltoi ai prunului. Butaşii pot fi lemnificaţi (butăşire în uscat) sau semilemnificaţi (butăşirea în
verde).
Butaşii se recoltează din plantaţii special înfiinţate cu plante a căror autenticitate e
garantată, lipsite de boli şi dăunători. Pentru stimularea înrădăcinării butaşilor se folosesc
următoarele procedee:
o tratamente cu produse pe bază de precursori auxinici obţinuţi la Institutul de
Chimie Cluj ( Radisin, Radivit şi Revitol);
o procedee tehnologice ca: înmuierea în apă şi preforţarea butaşilor.
Preforţarea se face prin stratificarea butaşilor în lăzi de forţare şi crearea la baza butaşilor
a unei temperaturi ridicate. Plantarea butaşilor după stimulare se face în câmp în biloane sau în
platforme la începutul lunii martie. În timpul vegetaţiei li se aplică următoarele lucrări de
îngrijire: udare, fertilizare foliară, tratamente împotriva bolilor.
După căderea frunzelor, în toamnă, se scot manual sau mecanizat, se clasează, se leagă în
pachete (20 de bucăţi la vie şi 50 la pomi), se etichetează şi se stratifică pentru a fi plantaţi la
locul definitiv în anul următor.
Marcotajul. Marcota este o porţiune de coardă, lăstar sau ramură care se înrădăcinează
înainte de a se detaşa de planta mamă.
Înrădăcinarea are loc pe porţiunea de plantă care se acoperă cu pământ şi unde ţesuturile
se menţin mai tinere datorită umidităţii şi lipsei de lumină. Se cunosc mai multe feluri de
marcotaj:
- prin muşuroire sau vertical;
- prin arcuire sau orizontal;
- prin prăbuşirea butucilor.
După înrădăcinare, marcota se detaşează de planta mamă în cazul înmulţirii unor portaltoi
vegetativi (măr, gutui) şi a agrişului. Pentru obţinerea marcotelor se înfiinţează marcotiere prin
plantarea de marcote sau butaşi înrădăcinaţi pe un sol desfundat şi fertil, la distanţe de 40-50 cm
între plante şi 1,20 m între rânduri. După 2-3 ani de creştere, plantele se taie (8 - 10 cm) şi se
bilonează. Toamna se desfac biloanele şi se detaşează de pe butuc, de la punctul de inserţie, toate
marcotele, apoi plantele se muşuroiesc. După clasare, marcotele se leagă în pachete de 50 bucăţi,
se etichetează şi se stratifică în nisip. Durata de exploatare a unei marcotiere este de 20 -25 ani.
La completarea golurilor, în plantaţiile bătrâne de viţă, marcotele nu se detaşează de plata
mamă.
 Înmulţirea prin drajoni. Drajonii sunt lăstari care cresc din mugurii de pe rădăcini. În
practica pepinieristică acest mod de înmulţire se foloseşte la zmeur.
Altoirea. Prin altoire se înţelege îmbinarea, după o anumită tehnică, a două porţiuni
viabile de plantă (portaltoi şi altoi), în scopul de a le determina să convieţuiască împreună.
Din portaltoi se formează rădăcini, iar din altoi partea aeriană. La locul de unire a
altoiului cu portaltoiul, celulele tinere, venind în contact, se sudează şi se diferenţiază în noi
ţesuturi (Marin, 1968). Unirea altoiului cu portaltoiul se realizează în trei etape:
- calusarea;
- sudarea;
- vascularizarea.
Mai întâi are loc formarea unui ţesut intermediar sau ţesut de rană denumit calus, rezultat
din proliferarea celulelor cambiale, parenchimatice ale razelor medulare şi chiar ale celulelor
tinere de liber şi lemn. După ce celulele tinere ale ţesuturilor intermediare de la cei doi parteneri
vin în contact, la limita dintre ele apare o lamelă pectică, prin intermediul căreia se realizează
etapa a doua a concreşterii, denumită sudare. Acesta are loc însă numai dacă celulele de la altoi
şi portaltoi vin în contact în faza de tinereţe a lor. După sudare urmează vascularizarea, care
constă din stabilirea legăturilor dintre vasele libero-lemnoase ale altoiului cu cele ale
portaltoiului, care se realizează pe două căi:
- prin formaţiuni noi de ţesuturi generate de cambiul intermediar care apare în calus;
- prin înaintarea simultană a vaselor de lemn şi liber care iau naştere din activarea
zonelor generatoare vechi.
Reuşita la altoire este influenţată de numeroşi factori: afinitatea, vârsta partenerilor
folosiţi la altoire, gradul de maturare al lemnului, starea fitosanitară a celor doi parteneri, tehnica
de altoire etc.