UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.

ASPECTE PRIVIND PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL

7.1. OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 7.

Prin studierea acestei unităţi de învăţare veţi fi în măsură să:

 cunoaşteţi care sunt metodele de înmulţire ale viţei-de-vie, şi

caracteristicile lor de bază;
 confecţionaţi butaşi de lăstari sau coardă şi să efectuaţi butăşirea;
 vă însuşiţi tehnica marcotajului;
 recunoaşteţi metodele de altoire şi importanţa altoirii pentru
viticultură;
 ştiţi avantajele înmulţirii „in vitro”.

Biologia înmulţirii viţei-de-vie

Înmulţirea este o însuşire fundamentală a organismelor vii, o deprindere biologică
utilă, apărută sub influenţa condiţiilor de mediu şi a selecţiei naturale, care permite
răspândirea în spaţiu şi menţinerea în timp a speciilor, soiurilor roditoare şi a portaltoilor.
Producerea materialului săditor viticol necesită cunoaşterea biologiei înmulţirii viţei-de-vie,
atât sub aspect teoretic cât şi practic.
Pentru înfiinţarea noilor plantaţii, pentru completarea golurilor existente în cadrul
acestora şi pentru realizarea reconversiei plantaţiilor existente este necesară existenţa unui
număr mare de plante, din soiuri prestabilite, care să garanteze o dezvoltare relativ uniformă
a butucilor atât vegetativ, cât mai ales, productiv şi calitativ.
Căile de înmulţire la viţa-de-vie sunt:
 pe cale sexuată (prin organe specializate – sămânţa);
 pe cale asexuată sau vegetativă (prin organe nespecializate, prin porţiuni de
plante: butăşire, marcotaj, altoire şi culturi „in vitro”).
Înmulţirea generativă naturală reprezintă prima metodă de înmulţire din istoria
cultivării viţei-de-vie, ea se mai întâlneşte şi astăzi la viţele din flora spontană. Seminţele
mature eliberate din fruct şi ajunse în condiţii favorabile de germinare, germinează şi dau
naştere la plante noi. În practica viticolă, în mod curent, viţa-de-vie se înmulţeşte prin butaşi
altoiţi şi nealtoiţi, în mai mică măsură prin marcote, iar în domeniul ameliorării genetice –
prin seminţe.

7.2. ÎNMULŢIREA VIŢEI-DE-VIE PRIN SEMINŢE

Mai poartă numele şi de înmulţire sexuată şi are la bază fecundarea. Organismul nou
format include informaţia genetică de la doi indivizi, deoarece majoritatea soiurilor de viţă-
de-vie sunt plante alogame. Poate avea loc, uneori, autofecundarea, când zigotul deţine
informaţia de la un singur individ (soi), în acest caz nu se reproduc în mod fidel caracterele
şi însuşirile de la părinţi la urmaşi (heterogenitate mare).
Acest fel de înmulţire nu este generalizată în practică datorită faptului că plantele
obţinute din seminţe prezintă caractere, de multe ori, deosebite de ale părinţilor; intră târziu
pe rod (după 5-7 ani); fructificarea este neuniformă, iar descendenţele soiurilor europene
sunt sensibile la filoxeră. Seminţele viţei-de-vie îşi păstrează capacitatea germinativă timp
de 3-4 ani. Metoda este folosită în lucrările de ameliorare pentru obţinerea soiurilor noi de
viţă roditoare, de portaltoi şi a hibrizilor direct producători (fig. 7.1). Ea se poate realiza pe
cale naturală (liberă), fără intervenţia omului şi pe cale artificială sau controlată, de la
genitori aleşi de tehnolog.

Fig. 7.1. Plante obţinute din sămânţă

(după Dejeu L., 2010)

Prin hibridare naturală, seminţele ajung în sol şi dau naştere la noi plante, la noi
indivizi. Aşa au rezultat multe soiuri valoroase: Fetească regală (Grasă de Cotnari şi
Fetească albă), Şarbă (hibrid între Rieslig italian şi Tămâioasa românească), Muscat d'Adda.
Prin hibridarea sexuată artificială (controlată) s-au obţinut mai multe soiuri: Cardinal,
Perla de Csaba, Italia, Victoria, Greaca, Columna etc.

7.3. ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ A VIŢEI-DE-VIE

La această înmulţire participă un singur individ, deci informaţia genetică este
unilaterală, având la bază procese de refacere şi creştere a organelor prin diviziunea
celulelor.
Viţa-de-vie poate fi înmulţită prin mai multe metode datorită uşurinţei cu care
înrădăcinează; înmulţirea vegetativă se bazează pe posibilitatea de obţinere a unei plante,
pornind de la un mugure. În mod obişnuit se folosesc porţiuni de organe (ce au unul sau mai
mulţi muguri), preluate de la o plantă, pentru a obţine altele cu caracteristici asemănătoare.
Înmulţirea vegetativă este generalizată în practica deoarece prezintă o serie de
avantaje:
  se obţin plante care îşi păstrează zestrea genetică, reproducând cu fidelitate
însuşirile de producţie ale soiurilor din care provin;
 intră mai devreme pe rod (la 2-3 ani), comparativ cu înmulţirea prin seminţe;
 se obţin plante mature stadial;
 fructificarea este uniformă şi relativ constantă de la un an la altul.
Dintre dezavantaje amintim:
 plasticitatea ecologică redusă a descendenţilor;
 riscul transmiterii virusurilor şi micoplasmelor prin materialul vegetativ
folosit la înmulţire (coarde, lăstari).

Metodele de înmulţire vegetativă  butăşirea;

folosite în viticultură:  marcotajul;
 altoirea;
 microînmulţirea „in vitro”.

7.3.1. Înmulţirea prin butaşi

Numele vine de la butaş care reprezintă un fragment viabil de coardă de un an sau de
lăstar, cu cel puţin un mugure, care, detaşat de planta mamă şi plasat în anumite condiţii de
mediu, emite atât rădăcini cât şi lăstari, reproducând întreaga plantă din care provine.
Această metodă era folosită în viticultura prefiloxerică în mod curent, iar în prezent
este larg folosită pe terenurile nisipoase unde filoxera nu întâlneşte condiţii favorabile de
dezvoltare, la înmulţirea portaltoilor, a hibrizilor direct producători, la înmulţirea rapidă a
soiurilor şi clonelor noi, valoroase.
Ca metodă de înmulţire, butăşirea se sprijină pe două principii fiziologice:
 principiul restituţiei organelor - o parte vegetativă detaşată de planta-mamă,
care posedă cel puţin un mugure, îşi reface organele care îi lipsesc;
 principiul independenţei fiziologice limitate a organelor - organele detaşate
de planta–mamă pot să-şi desfăşoare funcţiile vitale în mod independent, pe
timpul cât acţionează principiul precedent.
Clasificarea butaşilor se face după mai multe criterii: gradul de lignificare, lungimea
şi grosimea butaşilor (grosimea lor are importanţă îndeosebi la altoire şi mai puţin la
butăşirea propriu-zisă).
Înrădăcinarea butaşilor (rizogeneza). Rădăcinile ce se dezvoltă pe un butaş sunt
rădăcini adventive care îşi au originea în stratul rizogen numit periciclu, în dreptul razelor
medulare (fig.7.2). Rădăcinile apar în apropierea bazei butaşului, în mod obişnuit la nivelul
nodurilor, dar pot apărea şi pe internod.
Reuşita butăşirii este condiţionată de factorii genetici (specia şi soiul), ecologici,
biologici şi tehnici.
 Fig. 7.2. Emiterea rădăcinilor adventive la viţa-de-vie:
a-suber; b-floem nou format; c-măduva rădăcinii adventive;
d-rază medulară; e-lemn vechi; f-lemn nou; g-liber dur;
h-cambiu; i-lemnul rădăcinii adventive; j-floemul rădăcinii

Înmulţirea prin butaşi verzi se face în condiţii de seră, pe toată perioada anului.
Sunt înfiinţate plantaţii speciale „tip butaşieră”, cu densităţi mari de plante (15 000-
16 000/ha), folosind distanţe de plantare de 2,0-2,2 m între rânduri şi 0,25-0,30 m pe rând.
Aceste plantaţii au ca scop producerea de coarde altoi, în cazul soiurilor nou create sau a
celor deficitare la înmulţire. Din aceste plantaţii se pot recolta 100 000 - 150 000 coarde
altoi/ha.

DE REŢINUT  Plantele obţinute din butaşi verzi recoltaţi în februarie-

martie pot fi plantate la locul definitiv în cursul aceluiaşi an.
 Plantele obţinute din butaşi verzi recoltaţi mai târziu, sunt
stratificate toamna cu nisip şi plantate la locul definitiv în
primăvara anului următor.

Înmulţirea prin butaşi lemnificaţi, răspândită în practica viticolă, are la bază

utilizarea coardelor de un an care înrădăcinează uşor.
Recoltarea coardelor se face toamna după căderea frunzelor şi este urmată de
păstrarea peste iarnă prin însilozare cu nisip sau în camere frigorifice, la temperaturi de 1-
4ºC.
Primăvara, când temperatura solului se situează la 8-10ºC la adâncimea de 20-30 cm,
coardele se scot de la păstrare, sunt controlate amănunţit în privinţa stării de sănătate, a
umidităţii fiziologice şi a pierderilor de ochi suferite pe timpul păstrării (prin secţionarea
longitudinală a coardelor şi a ochilor; culoarea verde indicând ţesuturi sănătoase, viabile).

Confecţionarea  fragmentarea coardelor în porţiuni de lungimi

butaşilor lemnificaţi:
 diferite, în general de 30 ± 2 cm (fig. 7.3);
 împrospătarea secţiunii de la bază la 0,5 cm sub
nodul bazal şi păstrarea unei porţini de internod la 1 -
1,5 cm deasupra ochiului din vârf;
 extirparea ochilor de la bază la butaşii mijlocii şi
lungi, păstrând numai 1-2 ochi la partea apicală.

Înrădăcinarea butaşilor se realizează prin plantarea lor în sere, solarii sau direct în
câmp în şcoala de viţe.
În sere sau solarii, butaşii sunt trecuţi la înrădăcinare în luna martie. Lucrările de
întreţinere au în vedere udarea viţelor, fertilizarea foliară şi tratamentele fitosanitare.
Când înrădăcinarea butaşilor se face în câmp, plantarea lor în şcoala de viţe se face la
sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai. Se aplică lucrările de întreţinere specifice din
şcolile de viţe. Recoltarea viţelor are loc toamna după căderea frunzelor, fiind urmată de
păstrarea peste iarnă prin însilozare cu nisip.
Putem încheia prezentarea butăşirii cu avantajele acestei metode de înmulţire: este o
uşor de aplicat, materialul de înmulţire are un cost redus, viţele au o longevitate mai mare
comparativ cu cele altoite şi au aceeaşi zestre ereditară cu a plantelor din care provin.

Fig. 7.3. Pregătirea butaşilor:

a- măsură etalon; b- tăierea coardelor în butaşi;
c,d-butaşi de o lungime; e,f-butaşi cu ochii
extirpaţi în afara celui de la polul apical
(după Oprea D.D., 1965)
 Test de autoevaluare nr. 1
1. Enumeraţi metodele de înmulţire ale viţei-de-vie.

2. Prezentaţi avantajele şi dezavantajele înmulţii prin seminţe.

3. Definiţi noţiunea de butaş şi prezentaţi avantajele înmulţirii prin butăşire.

7.3.2. Înmulţirea prin marcotaj

Marcotajul se deosebeşte de butăşire prin faptul că separarea de planta mamă, a noii
plante se face numai după înrădăcinare (2-3 ani).
Marcota reprezintă o porţiune viabilă de coardă sau lăstar pusă în condiţii de
înrădăcinare înainte de a fi desprinsă de planta mamă.
Înrădăcinarea se realizează pe porţiunea de coardă sau de lăstar care se acoperă cu
pământ, unde datorită umidităţii şi lipsei de lumină ţesuturile se menţin mai tinere şi
formează mai uşor rădăcini adventive. Dacă se marcotează lăstari, aceştia trebuie să fie aibă
un grad avansat de lignificare, iar coardele trebuie să aibe vârsta de un an.
Marcotarea a fost apreciată ca formă iniţială de înmulţire a viţei-de-vie, mai veche
decât butăşirea.
În practica viticolă marcotajul se foloseşte mai mult la completarea golurilor în
plantaţiile de vii roditoare; în primul rând, în plantaţiile situate pe nisipuri, în cele de hibrizi
direct producători şi în plantaţiile de portaltoi (Vitis berlandieri, Vitis rotundifolia), care
înrădăcinează mai greu.
În plantaţiile de vii obişnuite, aflate pe terenuri cu filoxeră, marcotajul se foloseşte
numai în viile care au depăşit vârsta de 15 ani.
Metode de marcotaj
 După organele care se marcotează distingem marcotajul în verde (la care se folosesc
lăstari) şi marcotaj în uscat (cu folosirea coardelor de un an).
 După procedeele de execuţie a marcotajului deosebim: marcotaj de suprafaţă;
marcotaj prin muşuroirea coardelor sau lăstarilor şi marcotaj prin îngroparea
coardelor în şanţuri.
Marcotajul de suprafaţă - coarda sau lăstarul se pun în contact cu solul fără a fi
îngropate. Acesta are două variante: marcotaj de suprafaţă simplu şi marcotaj de suprafaţă
cu călcâi.
Marcotajul prin muşuroire constă din acoperirea lăstarilor sau coardelor de la baza
butucului cu un muşuroi de pământ înalt de circa 30-35 cm (fig. 7.4).
 Fig. 7.4. Marcotajul prin muşuroire

Coardele se muşuroiesc primăvara devreme imediat după tăierea viţei-de-vie, iar

lăstarii se muşuroiesc în timpul verii (iulie-august) în faza de semilemnificare (după Dejeu
L., 2010). Pe porţiunea de coardă sau lăstar aflată în muşuroiul de pământ se formează
rădăcinile adventive.
Marcotajul prin îngroparea coardelor în şanţuri poate fi adânc (30-40 cm) (fig.7.5)
sau semiadânc (15-20 cm), în funcţie de adâncimea la care se îngroapă coardele (fig. 7.6).
Se execută toamna, imediat după căderea frunzelor, sau primăvara înainte de intrarea în
vegetaţie a viţei-de-vie.
În toamna următoare marcotele înrădăcinate se pot detaşa de planta mamă. În
practică se recomandă folosirea marcotelor nedetaşate de planta mamă, deoarece au o viaţă
mai lungă şi rodesc susţinut chiar din primii ani.
Factorii care influenţează înrădăcinarea marcotelor. Formarea rădăcinilor la
marcote este determinată de factori biologici, ecologici şi tehnologici.

Fig. 7.5. Marcotaj adânc

 Fig. 7.6. Marcotaj semiadânc (după Dejeu L., 2010)

Test de autoevaluare nr. 2

1. Definiţi marcotajul la viţa-de-vie.

2. Unde se foloseşte marcotajul în practica viticolă şi câte metode de marcotaj

cunoaşteţi?

7.3.3. Înmulţirea prin altoire

Altoirea viţei-de-vie este cunoscută de peste 5000 ani, primele înscrisuri datând de
cca 2000 ani. Romanii foloseau această metodă încă din antichitate, cu scopul înobilării
viţelor din plantaţii, înlocuind soiurile mai puţin valoroase cu altele noi, la înmulţirea unor
soiuri rare şi pentru mărirea productivităţii.
După apariţia filoxerei în Europa (1863), altoirea a fost folosită ca mijloc eficient de
luptă împotriva acestui dăunător, devenind metodă de bază pentru înmulţirea viţei-de-vie.
S-a trecut la această măsură indirectă deoarece măsurile directe (măsuri chimice, injectarea
cu sulfură de carbon în sol, folosirea unor insecticide, inundarea solului, apoi înlocuirea
soiurilor vinifera cu hibrizi direct producători) n-au dat rezultate.
Introducerea altoirii în practica viticolă ca metodă de luptă împotriva filoxerei şi-a
făcut loc foarte greu; pe de o parte exista prejudecata că viţele americane folosite ca
portaltoi ar putea transmite prin altoire gustul foxat al strugurilor la viţele europene, iar pe
de altă parte, altoirea necesită cunoştinţe tehnice noi, fiind o metodă mult mai costisitoare de
înmulţire a viţei-de-vie (după Dejeu L., 2010).
Altoirea ca metodă de înmulţire, constă în îmbinarea după o anumită tehnică a două
porţiuni viabile de coardă sau lăstar una denumită altoi, destinat obţinerii părţii aeriene a
plantei, şi alta denumită portaltoi, care dă naştere sistemului radicular. Aceste părţi sunt
obligate să concrească şi să convieţuiască împreună.
Baza teoretică pe care se sprijină altoirea
Altoirea se bazează pe principiul sudării suprafeţelor secţionate, prin formarea unui
ţesut intermediar denumit calus, diferenţierea calusului în ţesuturi specializate şi realizarea
concreşterii dintre cei doi simbionţi.
 La altoirea în uscat, concreşterea sau unirea altoiului cu portaltoiul se realizează în
trei etape: formarea calusului, sudarea şi vascularizarea.
Formarea calusului (calusarea). La altoirea în uscat, îndată ce se creează condiţii de
temperatură şi umiditate, cambiul intră în activitate, atât la altoi cât şi la portaltoi, dând
naştere unui ţesut albicios, amorf, alcătuit din celule parenchimatice nediferenţiate, denumit
calus sau „ţesut de rană” (fig. 7.7.).
Calusul se formează (ţinând cont de polaritate) mai întâi şi în cantitate mai mare la
polul morfologic inferior al secţiunilor; el apare mai târziu şi în proporţie mai redusă, la
polul morfologic superior al secţiunilor (fig. 7.7).
În funcţie de asimetria coardei, calusul se formează în primul rând şi în cantitatea cea
mai mare pe partea ventrală; aproximativ în acelaşi timp se formează şi pe partea dorsală,
iar mai târziu şi în cantitate mai mică se formează pe partea plană şi cea cu jgheab a coardei
(fig. 7.8).

Fig. 7.7. Ordinea de formare a calusului în funcţie de polaritate şi

secţionarea altoiului şi portaltoiului

Fig. 7.8. Formarea calusului în funcţie de asimetria coardei

(după Oşlobeanu M. şi colab.,1980)
 Prezenţa ochiului de iarnă în apropierea polului morfologic superior al secţiunii
altoiului, completează influenţa polarităţii stimulând formarea calusului şi la polul
morfologic superior (vezi fig. 7.7).
Sudarea. La altoirea în uscat sudarea se realizează prin intermediul calusului emis
simultan de cei doi parteneri. Celulele tinere ale calusului încep să se diferenţieze şi să
formeze celule noi cambiale. Aceste ţesuturi umplu spaţiul dintre altoi şi portaltoi şi creează
un suport prin care circulă apa şi substanţele nutritive.
Vascularizarea reprezintă a treia etapă a prinderii la altoire şi constă în stabilirea
legăturilor între vasele libero-lemnoase ale altoiului, cu cele ale portaltoiului. Vascularizarea
trebuie să se realizeze înainte de formarea lăstarului la altoi, în caz contrar frunzele care
apar nu sunt aprovizionate cu apă şi altoiul se poate usca.
Factorii care influenţează altoirea. Reuşita altoirii este influenţată de trei grupe de
factori: anatomo-fiziologici, tehnici şi ecologici. Cunoaşterea acestor factori care
influenţează prinderea la altoire este necesară în vederea dirijării corespunzătoare a lor, de
către specialist.
Influenţa reciprocă dintre altoi şi portaltoi. Folosirea la altoire a unor parteneri ce
aparţin unor specii diferite, generează o serie de modificări care au la bază deosebiri de
ordin fiziologic, histochimic şi biochimic.
Deosebirile dintre soiurile de portaltoi şi cele de viţă roditoare sunt:
 rădăcinile portaltoiului prezintă o capacitate mai mare de absorbţie;
 intensitatea transpiraţiei la unitatea de suprafaţă foliară este mai mică la portaltoi;
 suprafaţa vaselor conducătoare raportată la totalitatea ţesutului lemnos este mai
ridicată la portaltoi, comparativ cu soiurile altoi;
 raportul liber/lemn este mai avantajos pentru transportul descendent.

 cu cât diferenţele dintre portaltoi şi altoi sunt mai mari,

DE REŢINUT cu atât influenţele reciproce dintre cei doi parteneri sunt
mai puternice;
 sistemul radicular al portaltoiului realizează aceste
influenţe, prin acţiunea selectivă de absorbţie a
elementelor nutritive, cât şi schimbului de substanţe
dintre cei doi parteneri.

Influenţa portaltoiului asupra altoiului Influenţa altoiului asupra portaltoiului

 modificarea lungimii perioadei de  lungimea diferită a rădăcinilor;
vegetaţie;  repartizarea acestora pe diferite
 creşterea diferită a lăstarilor; adâncimi ale solului etc.
 mărimea suprafeţei foliare;
 fertilitatea şi productivitatea diferită;
 producţia de struguri;
 acumularea zaharurilor;
 longevitatea plantaţiei etc.
 Clasificarea metodelor de altoire
I După materialul biologic folosie la altoire se distinge:
-altoirea în verde când se folosesc lăstari;
-altoirea în uscat, în cazul folosirii coardelor.
II După tehnica de execuţie metodele de altoire se clasifică în:
-altoirea în copulaţie simplă, prin suprapunerea secţiunilor;
-altoirea în copulaţie ameliorată, cu pană sau limb de îmbinare;
-altoirea mecanizată cu secţiuni de îmbinare în profil „omega”, „vârf de lance”, „nut
şi feder” etc.;
-altoirea pe loc, în despicătură, realizată atunci când altoiul a dispărut, iar portaltoiul
are o grosime de 20-50 mm.
III După gradul de înrudire:
- altoiri autoplasmice (homeoplasmice), când cei doi parteneri aparţin aceluiaşi
individ (soi);
- altoiri heteroplasmice, când cei doi parteneri aparţin la specii sau genuri diferite
Întrucât cei doi parteneri folosiţi la altoire aparţin soiurilor şi speciilor diferite,
altoirea viţei-de-vie este de tip heteroplasmic.
Altoirea în verde
Este o metodă folosită în anumite situaţii şi anume:
 pentru completarea golurilor din plantaţiile viticole;
 la înmulţirea rapidă a soiurilor noi;
 la înlocuirea soiurilor mai puţin valoroase, cu altele mai bune.
Altoirea în verde în vederea completării golurilor din plantaţii se practică atunci când
altoiul a dispărut, iar din portaltoi au crescut lăstari, sau când în locul butucilor lipsă s-au
plantat, cu un an înainte, viţe portaltoi înrădăcinate.
Altoirea se face în prima jumătate a lunii iunie, când lăstarii ating grosimea de 6-8
mm (în perioada înfloritului). Metoda aplicată este cea în copulaţie simplă (fig. 7.9) şi este
urmată de legarea obligatorie cu fire de bumbac.

Fig. 7.9. Altoirea în verde: a-secţiunile oblice;

b-legarea partenerilor (după Oprea D.D.,1965)
 Altoitul se poate practica toată ziua pe timp noros, fiind necesară o întrerupere în
zilele călduroase, în orele amiezii. După altoirea în verde, lăstarii altoiţi sunt îngrijiţi atent
pe parcursul perioadei de vegetaţie:
 se leagă de tutori;
 se verifică la 8-10 zile prinderea;
 se slăbesc legăturile pentru a evita strangulările;
 se aplică tratamente împotriva atacurilor de boli şi dăunători, la timp şi des
repetate;
 se îndepărtează eventualii lăstari care se mai formează din portaltoi,
 distrugerea buruienilor.
Altoirea în uscat. În viticultură se foloseşte pe scară largă pentru producerea viţelor
altoite, ca metodă indirectă de luptă împotriva filoxerei. Procesul tehnologic de producere a
viţelor altoite fiind complex, se organizează în cadrul pepinierelor viticole. Metoda de
altoire este denumită impropriu „în uscat” întrucât se realizează în cursul perioadei de
repaus, cu coarde de un an. O porţiune scurtă de butaş altoi, ce aparţine soiului roditor de
viţă-de-vie (care va da naştere sistemului aerian al plantei) se îmbină cu o porţiune mai
lungă de butaş portaltoi din care urmează să se formeze sistemul radicular al butucului.
Altoirea în uscat se poate executa:
● manual (folosind copulaţia perfecţionată, cu limb sau pană de îmbinare) (fig. 7.10);
● cu maşini şi dispozitive de altoit care realizează îmbinarea partenerilor în sistem „vârf
de lance”, „omega” etc. (fig. 7.11).

Fig. 7.10. Altoirea în copulaţie perfecţionată Fig. 7.11. Altoirea mecanizată:

(după Dejeu L., 2010) a-în profil „vârf de lance“ b-în profil „omega“

Altoirea în copulaţie perfecţionată constă în secţionarea oblică a portaltoiului şi

altoiului, urmată de realizarea, pe suprafaţa secţiunilor, a penei sau limbului de îmbinare.
Secţiunea oblică la altoi va fi executată cât mai aproape de ochi, pentru a se beneficia
de substanţele de rezervă şi cele hormonale aflate în cantitate mai mare în zona mugurelui.
La portaltoi, secţiunea oblică se execută la capătul superior al butaşului, pe internod.
Această metodă asigură obţinerea unor randamente superioare, se excută numai de către
altoitori calificaţi, ce pot realiza între 1 000 – 2 500 altoiri pe zi. În ultimul timp, pepinierele
care altoiesc cantităţi mari de butaşi folosesc pe scară largă altoirea mecanizată.
Altoirea pe loc, în despicătură. Este o metodă folosită pentru completarea golurilor
şi se realizează, în general, pe portaltoi plantat în anul precedent, uneori cu vârstă de peste
2-3 ani. Din punct de vedere calendaristic se execută primăvara, în luna aprilie în cazul
portaltoiului tânăr (de 1-2 ani), diametrele celor doi parteneri sunt aproximativ egale.
Portaltoiul se secţionează orizontal (fig. 7.12), la nivelul suprafeţei solului, iar ca
altoi se folosesc coarde de un an păstrate peste iarnă în locuri reci (silozuri sau beciuri),
stratificate în nisip umed în aşa fel încât să se întârzie pornirea mugurilor, acestea se
fragmentează în porţiuni de câte doi ochi, păstrând deasupra ochiului superior o porţiune de
internod de 2 cm lungime, iar în partea inferioară 5-6 cm.

Fig. 7.12. Altoirea pe loc, în despicătură: a...j - diferite etape de execuţie;

k - altoirea cu 2 altoi (după Kriszten G.,1973)

Altoirea în placaj este executată în ochi dormind, la sfârşitul lunii august, începutul
lunii septembrie; se sudează toamna, dar nu se dezvoltă decât în primăvara viitoare. Ea
presupune efectuarea unei crestături în trunchi, de forma celei din figura 7.13.

Fig. 7.13. Altoirea în placaj („chip bud“)

 Altoii detaşaţi sub forma unei pene cu lungimea de aproximativ 12 mm şi 3 mm
grosime la bază sunt introduşi în crestătura portaltoiului, după care se leagă.
Altoirea sub scoarţă, în ochi crescând, este efectuată în intervalul 20 iulie – 20
august, când dă de altfel cele mai bune rezultate (fig. 7.14). Metoda constă în efectuarea
unei incizii pe scoarţă, pe internod, în forma literei „T”, în partea cu jgheab, deasupra
ochiului de iarnă. Ochiul altoi, cu un scut subţire de lemn, este introdus în locaşul creat prin
incizia în „T“ şi legat, cu o folie plastifiată, elastică care nu permite ştrangularea. După
aproximativ 10 zile se execută controlul viabilităţii altoilor şi la nevoie se repetă altoirea, în
cazul în care nu s-a realizat prinderea.

Fig. 7.14. Altoirea în „T“

Avantajele acestei  permite reconversia plantaţiilor de hibrizi direct producători

metode de altoire
şi a celor de portaltoi în plantaţii cu soiuri roditoare
sunt:
valoroase;
 permite înlocuirea unor soiuri vechi, mai puţin valoroase, cu
altele noi, de înaltă calitate;
 face posibilă înmulţirea rapidă a soiurilor noi obţinute, a
clonelor omologate şi a materialului biologic supus
tratamentului prin termoterapie pentru eliberarea de virusuri.

1.3.4. Microînmulţirea „in vitro ”

Micropropagarea reprezintă metoda de înmulţire prin care are loc regenerarea de plante
noi din fragmente vegetale dintre cele mai diferite: ţesuturi meristematice, organe (muguri,
minibutaşi, antere, ovare), celule de calus sau celule regenerate din protoplaşti. Se obţin
astfel plante noi, cu caracteristici similare plantelor mamă şi cu o stare sanitară
satisfăcătoare, pornind de la ţesuturi meristematice a căror dezvoltare are loc „in vitro”,
după o prealabilă sterilizare şi într-un mediu aseptic (Fregoni M.,1987; citat de Dejeu L.,
2010).
Această metodă se caracterizează printr-o rată superioară de multiplicare a plantelor,
comparativ cu metodele convenţionale (butăşire, marcotaj, altoire).

 totipotenţa celulei vegetale: orice celulă nucleată vie din

Principiul corpul plantei conţine toată informaţia genetică necesară pentru
metodei: a reproduce fidel întreaga plantă.
 clonarea rapidă a soiurilor valoroase, nou create;
Avantajele  obţinerea în timp scurt a unei cantităţi mari de material săditor;
metodei:  reîntinerirea materialului;
 obţinerea plantelor libere de virusuri şi de fitoplasme
(devirozarea soiurilor);
 obţinerea unor plante cu diferite grade de ploidie, stabile
genetic, prin embriogeneză;
 înlăturarea incompatibilităţii sexuate a unor soiuri folosite în
diferite combinaţii de hibridare (embriocultură);
 posibilitatea păstrării materialului de înmulţire la temperaturi
scăzute, în diferite faze de dezvoltare;
 producerea materialului săditor în regim programat, fără
dependenţă de un anumit sezon.

Dintre inconveniente au fost semnalate procesul de juvenilizare şi faptul că

plantele noi obţinute „in vitro” nu pot fi folosite direct la înfiinţarea plantaţiilor, fiind
necesară altoirea lor pe portaltoi rezistenţi la filoxeră.
Cu toate acestea, multiplicarea „in vitro” se utilizează frecvent pentru înmulţirea
rapidă a soiurilor valoroase de viţă-de-vie, devirozarea viţelor roditoare şi a celor de
portaltoi. Etapele tehnologice de lucru (fig. 7.15), pentru multiplicarea „in vitro” sunt:
- prelevarea explantelor care au în componenţa lor meristeme, în condiţii sterile (apexuri
caulinare, muguri axilari, minibutaşi);
- regenerarea meristemelor „in vitro”, pe mediu de cultură aseptic, în camere climatizate;
- înrădăcinare pe mediu nutritiv agarizat a minilăstarilor formaţi;
- trecerea viţelor în nucleul de preînmulţire pe sol ameliorat şi testarea virusologică în
condiţii de seră.
 Fig. 7.15. Diagrama multiplicării prin muguri axilari la viţa-de-vie
(după Vişoiu Emilia şi colab., 2002)

O tehnică mult utilizată o constituie microaltoirea „in vitro” în condiţii aseptice,

a apexurilor, pe microbutaşi de plante libere de virusuri, sau pe hipocotile obţinute din
seminţe provenite de la soiuri testate, libere, de asemenea, de virusuri (Benin M., Grenan
S.,1984; Martino L.,1991; citaţi de Dejeu L., 2010) (fig. 7.16).

Fig.7.16. Schema diferitelor faze ale microaltoirii „in vitro“

la viţa-de-vie (după Martino L.,1991)

Test de autoevaluare nr. 3

1. Definiţi altoirea şi precizaţi avantajele pe care le prezintă această metodă.

2. Care sunt principiile pe care se bazează altoirea?

 3. Enumeraţi criteriile de clasificare ale înmulţirii prin altoire.

4. Definiţi înmulţirea „in vitro”.

5. Prezentaţi pricipiul şi avantajele înmulţirii „in vitro”.

1.4. Pepiniera viticolă

Pepiniera viticolă reprezintă o unitate complexă, alcătuită din mai multe
componente, stâns unite între ele, specializată în producerea materialului săditor viticol.
Dezvoltarea viticulturii ţării noastre nu este posibilă fără organizarea judicioasă a
unei reţele de pepiniere dotate cu utilităţile şi inventarul specific necesar, care să răspundă
cerinţelor atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. Concentrarea producerii
materialului săditor viticol în unităţi specializate presupune, în primul rând, producerea de
viţe altoite în conformitate cu cerinţele actuale, ca structură de soiuri, un control biologic şi
sanitar riguros, posibilitatea introducerii rapide în producţie a creaţiilor valoroase obţinute în
procesul de ameliorare sau din import, în condiţiile unei eficienţe economice sporite.

Cerinţe cantitative:  întreţinerea fondului viticol existent, prin completarea

golurilor;
 înlocuirea fondului viticol care devine ineficient;
 extinderea patrimoniului viticol, atunci când este cazul.
Cerinţe calitative:  înmulţirea soiurilor de viţă roditoare şi de portaltoi;
 extinderea producerii materialului săditor cu valoare
biologică ridicată;
 producerea unui material săditor sănătos, liber de viroze sau
alţi agenţi patogeni.
În ţara noastră, potrivit ordinului nr. 1267/2005 pentru aprobarea „Regulilor şi
normelor tehnice privind producerea în vederea comercializării, controlul, certificarea
calităţii şi comercializarea materialului de înmulţire vegetativă a viţei-de-vie” se produce
material de înmulţire din mai multe categorii biologice, prezentate în continuare.

 este produs sub responsabilitatea amelioratorului,

Material de înmulţire iniţial: menţinătorului sau cultivatorului;
 respectă metodele acceptate în vederea menţinerii
identităţii soiului şi, dacă este cazul, a clonei, şi
pentru prevenirea infecţiilor cu organisme
dăunătoare;
  este obţinut prin înmulţire vegetativă direct din
materialul de înmulţire iniţial şi este destinat
producerii de material de înmulţire certificat;
 este produs sub responsabilitatea amelioratorului,
Material de înmulţire bază: menţinătorului sau cultivatorului;
 respectă metodele acceptate în vederea menţinerii
identităţii soiului, a clonei şi pentru prevenirea
infecţiilor cu organisme dăunătoare;
 este obţinut prin înmulţire vegetativă direct din
materialul de înmulţire iniţial şi este destinat
producerii de material de înmulţire certificat.
 este obţinut din materialul de înmulţire bază sau din
Material certificat: materialul de înmulţire iniţial
 este destinat pentru producerea de plante tinere de
viţă-de-vie sau părţi utilizate pentru producţia de
struguri.

Componentele pepinierei viticole

Pepiniera de viţe, ca întreprindere viticolă complexă, este alcătuită din mai multe
compartimente (fig. 7.17), dependente unele de altele:
 plantaţia furnizoare de coarde portaltoi;
 plantaţia furnizoare de coarde altoi;
 şcoala de viţe cu terenul pentru asolament.
Pepiniera dispune, de asemenea, şi de un sector indirect productiv alcătuit din:
 complexul de altoire şi forţare;
 spaţii de depozitare;
 remize pentru maşini etc.
Alegerea terenului pentru amplasarea pepinierei viticole, în scopul aplicării unor
tehnologii moderne de producere a materialului săditor viticol de bună calitate, cu costuri
reduse, trebuie să corespundă la cel mai înalt grad cerinţelor de creştere a viţei-de-vie.
La alegerea acestuia se ţine seama de factorii ecologici şi social-economici, deoarece
este bine cunoscut faptul că acest sector utilizează un volum mare de muncă, având un
caracter intensiv ce solicită multă manoperă.
 Fig. 7.17. Schiţa unui complex de altoire şi forţare

Înfiinţarea unei pepiniere viticole constituie o investiţie importantă, de aceea unităţile

producătoare trebuie să dispună de o anumită putere economică. Amplasarea sectoarelor
pepinierei presupune existenţa în apropiere a unor căi de comunicaţii practicabile în tot
cursul anului. O anumită importanţă revine tradiţiei şi pregătirii profesionale a celor ce
lucrează într-un sector de complexitate sporită, aşa cum este cel de producere a materialului
săditor viticol.
Rodul final al şcolii de viţe din cadrul pepinierei viticole, îl reprezintă viţa altoită (fig.
7.18), care trebuie să îndeplinească anumite caracteristici de calitate în vederea
comercializării (conform Ordinului 1267/2005):
 puritatea varietală 100 %;
 puritatea tehnică minim 96 % (impurităţi tehnice: material deshidratat, avariat,
contorsionat, vătămări de grindină sau ger);
 cordiţele cu o stare de maturare satisfăcătoare;
 tulpina trebuie să fie de cel puţin 20 cm lungime;
 fiecare plantă trebuie să aibă o sudură adecvată, uniformă şi solidă;
 fiecare plantă trebuie să aibă minimum 3 rădăcini bine dezvoltate şi bine repartizate
radial.
 Fig. 7.18. Viţă altoită şi pachet de viţe altoite STAS

Viţele sănătoase, care corespund normelor de calitate, se leagă în pachete de câte 25,
50, 100 sau multiplu de 100 de bucăţi din aceeaşi combinaţie altoi/portaltoi şi categorie
biologică. Se face o legătură de 8 - 10 cm sub punctul de altoire şi două legături pe cordiţe.
Randamentele obţinute, în mod obişnuit, în şcoala de viţe sunt mici, situându-se între 40-50
% viţe altoite.
La nivelul legăturii de sub punctul de altoire se fixează o etichetă pe care se înscriu:
● autoritatea responsabilă pentru certificare sau control;
● numele şi adresa persoanei responsabile pentru sigilare;
● soiul de viţă roditoare, portaltoiul, clona, categoria biologică, numărul de referinţă
al lotului;
● cantitatea, anul de cultură etc.
Sunt mult mai multe de spus la acest capitol, în mod special în privinţa obţinerii
viţelor altoite, deoarece producerea plantelor tinere pentru înfiinţarea unor noi plantaţii,
reconversie sau pentru completarea golurilor în plantaţiile existente, reprezintă o mare
responsabilitate şi o mare implicare umană şi tehnologică. Toate acestea însă fac obiectul
altui curs de sine stătător numit „Producerea materialului săditor horticol”, în speţă, viticol.

Test de autoevaluare nr. 4

1. Definiţi pepiniera viticolă.

2. Precizaţi componentele pepinierei viticole.

3. Enumeraţi caracteristicile de calitate ale unei viţe altoite STAS.

 7.5. REZUMAT
Cantităţile de material săditor viticol necesare pentru nevoile interne ale ţării
noastre, precum şi crearea unor disponibilităţi pentru export pot fi obţinute prin
organizarea judicioasă a unei reţele de pepiniere dotate cu utilităţile şi inventarul specific
necesar.
Pepiniera viticolă reprezintă o unitate complexă, alcătuită din mai multe
componente, stâns unite între ele, specializată în producerea materialului săditor viticol.
Principalele componente ale pepinierei sunt: plantaţiile mamă furnizoare de coarde
portaltoi, plantaţiile mamă furnizoare de coarde altoi, complexul de altoire şi forţare,
şcoala de viţe şi anexe (sectorul mecanic, depozite, magazii, laboratoare, clădiri).
Concentrarea producerii materialului săditor viticol în unităţi specializate
presupune, în primul rând, producerea de viţe altoite în conformitate cu cerinţele actuale,
ca structură de soiuri, un control biologic şi sanitar riguros, posibilitatea introducerii
rapide în producţie a creaţiilor valoroase obţinute în procesul de ameliorare sau din
import, în condiţiile unei eficienţe economice sporite.
Înmulţirea este o însuşire fundamentală a viţei-de-vie care permite răspândirea în
spaţiu şi menţinerea în timp a speciilor, soiurilor roditoare şi a portaltoilor. Cunoaşterea
biologiei înmulţirii prezintă nu numai importanţă teoretică, ci şi una practică, legată de
producerea materialului săditor viticol.
Pentru înfiinţarea noilor plantaţii şi pentru completarea golurilor în cele existente
este necesară existenţa unui număr mare de plante, din soiuri prestabilite, care să
garanteze o dezvoltare relativ uniformă a butucilor atât vegetativ, cât mai ales, productiv şi
calitativ. Viţa-de-vie se poate înmulţi pe cale sexuată (prin seminţe) şi pe cale asexuată sau
vegetativă (prin butăşire, marcotaj, altoire şi culturi „in vitro”). În practica viticolă, în mod
curent, viţa-de-vie se înmulţeşte prin butaşi altoiţi şi nealtoiţi, în mai mică măsură prin
marcote, iar în domeniul ameliorării genetice – prin seminţe.
Pentru sporirea continuă a producţiei de struguri şi îmbunătăţirea calităţii acesteia
se recomandă creşterea valorii biologice şi a potenţialului productiv al plantaţiilor viticole
nou înfiinţate, prin folosirea cu precădere, a materialului săditor din categoriile
superioare.

7.6. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ

1) Fregoni, M., Schuster, D., Paoletti, A.,2003 – Terroir, Zonazione,
Viticoltura. Phytoline Editore, Affi.
2) Georgescu, Magdalena, Grecu, V., Dejeu, L., 1986 – Ghid pentru meseria de
viticultor. Ed. Ceres, Bucureşti.
3) Leţ, G., Dejeu, L., 1993 – Consideraţii asupra toleranţei ecobiologice a
materialului săditor viticol pe terenuri afectate de sărăturare. Lucrări
ştiinţifice S. C. C. C. A. S. Brăila, I, p. 231-342.
4) Pallioti, A., Silvestroni O., 2004 – Ecofisiologia applicata alla vite. În:
Viticoltura ed enologia biologica. Mercato, techniche di gestione, difesa,
vinificazione e costi. Edagricole, Bologna, 41-92.
5) Popescu, V., Chira, Lenuţa, Dejeu, L., 2001 – Producerea materialului
săditor pentru legume, pomi şi viţa-de-vie. Editura M.A.S.T., Bucureşti, 479
p.