BIOLOGIA VIŢEI DE VIE

Ca plantă perenă, viţa de vie se caracterizează printr-un ciclu biologic

multianual sau ontogenetic şi un ciclu biologic anual.

6.1. CICLUL BIOLOGIC ONTOGENETIC (de viaţă) al viţei de

vie este alcătuit din totalitatea schimbărilor morfologice şi fiziologice, prin care
trece viţa de vie provenită din sămânţă, începând din momentul formării zigotului
şi până la moartea naturală a plantei. Longevitatea viţei de vie este condiţionată de
următorii factori: genetici, biologici, ecologici şi tehnologici.
Factorii genetici determină diferenţe mari în ceea ce priveşte longevitatea.
Viţele din flora spontană (Vitis silvestris), datorită rusticităţii şi gradului sporit de
adaptare la diferite condiţii ecologice, au cea mai mare longevitate, de 100-150 de
ani şi chiar mai mult, iar cele cultivate (Vitis vinifera) au o longevitate mult mai
mică, de numai 50-60 de ani. Diferenţieri se constată şi între soiuri, unele, cum ar
fi Cabernet Sauvignon, Fetească albă, Coarnă etc., sunt mai longevive decât
altele: Traminer, Pinot, Riesling italian.
Factorii biologici influenţează longevitatea, în primul rând prin modul de
înmulţire. În aceleaşi condiţii ecologice şi agrofitotehnice, plantele obţinute pe
cale generativă au o longevitate de circa două ori mai mare decât cele rezultate pe
cale vegetativă. Diferenţe se înregistrează şi în cazul înmulţirii pe cale vegetativă.
Astfel, viţele altoite au o durată mai scurtă de viaţă decât viţele pe rădăcini
proprii, longevitatea fiind influenţată şi de gradul de afinitate dintre altoi şi
portaltoi.
Factorii ecologici, prin gradul lor de favorabilitate, influenţează desfăşurarea
proceselor fiziologice; cu cât condiţiile climatice şi pedologice se apropie mai mult
de cerinţele specifice ale unui soi sau ale unei combinaţii altoi-portaltoi, cu atât
longevitatea plantaţiei şi productivitatea lor sunt mai mari şi invers.
Factorii tehnologici, corect aplicaţi (tăierea, fertilizarea, irigarea etc.)
măresc productivitatea şi calitatea, în paralel cu durata de viaţă a plantaţiei.
Vârsta reprezintă numai o parte din longevitate, respectiv, durata de timp de
la obţinerea viţei ca plantă independentă, până la un moment dat al existenţei sale.
Perioadele ciclului ontogenetic. În desfăşurarea ciclului ontogenetic al
viţei de vie au fost delimitate următoarele perioade (fig. 6.1).
Perioada embrionară (intraseminală) începe cu formarea zigotului,
continuă cu maturarea fiziologică a seminţei şi se încheie cu formarea primelor
frunze adevărate. Prin analogie, la viţele înmulţite pe cale vegetativă, această

125
M. MUSTEA

perioadă este numită perioada intramugurală şi corespunde perioadei de formare a

mugurelui, urmată de perioada de multiplicare în pepiniera viticolă, până în
momentul apariţiei lăstarului cu primele frunze.
Perioada de tinereţe (juvenilă) începe în momentul apariţiei lăstarului cu
primele frunze (primele frunze adevărate în cazul viţelor înmulţite prin sămânţă)
şi se încheie odată cu formarea primelor inflorescenţe. În această perioadă
plantele îşi formează elementele de schelet (în funcţie de sistemul de cultură şi
forma de conducere preconizată a butucilor) şi se pregătesc pentru fructificare:
raportul C/N este în favoarea azotului, ceea ce conduce la creşteri vegetative
puternice, frunzele sunt mari, internodurile lungi, creşterile se prelungesc până
toamna târziu, maturarea lemnului este slabă, plantele fiind sensibile la ger.

Fig. 6.1 – Etapele ciclului biologic ontogenetic la viţa de vie

(după M. Fregoni, 1986)

În frunze se formează, aproape în exclusivitate, hormoni de creştere; de

aceea, diferenţierea mugurilor de rod este nulă sau foarte slabă.
Perioada de tinereţe are o durată diferită, în funcţie de metoda de înmulţire,
soiul cultivat, condiţiile ecologice şi tehnologia aplicată; ea poate dura 2-15 ani la
viţele obţinute din sămânţă şi 2-4 ani la cele obţinute pe cale vegetativă. Soiurile
cu vigoare mică-mijlocie şi fertilitate ridicată intră mai devreme pe rod. De
asemenea, condiţiile ecologice favorabile, asociate cu o tehnologie superioară
determină reducerea perioadei de tinereţe, şi grăbirea formării organelor lemnoase, pe
care rodeşte viţa de vie.
Perioada de maturitate (de rodire) este cuprinsă între intrarea în
producţie (ca început) şi scăderea sistematică a producţiei de struguri (ca sfârşit)
şi poate fi împărţită în două subperioade:

126
 a. Perioada de maturitate progresivă (început de rodire) durează de la
apariţia primelor inflorescenţe, până la atingerea producţiei normale, specifice
soiului. Perioada durează 5-7 ani, timp în care productivitatea viţelor creşte an de
an, raportul C/N se echilibrează, şi sinteza hormonilor florigeni este tot mai
intensă. Creşterile vegetative sunt încă puternice, dar se echilibrează pe măsura
creşterii productivităţii butucilor.
Tehnologia de cultură din această perioadă urmăreşte finalizarea proiectării
organelor de schelet (tulpini, cordoane, braţe) şi a elementelor de rod, asigurarea
hranei necesare viţelor, combaterea bolilor şi dăunătorilor etc., pentru formarea
unor plante viguroase, care să fructifice la nivelul potenţialului soiului.
b. Perioada de maturitate deplină (productivitate maximă) începe odată
cu obţinerea producţiilor normale, specifice soiului, constante an de an. Viţa de
vie atinge această perioadă după 10-15 ani de la plantare, care se menţine timp de
20-25 de ani. În această perioadă, procesele de creştere şi fructificare se menţin în
echilibru, raportul C/N este uşor favorabil hidraţilor de carbon, creşterile
vegetative sunt moderate, cu formarea abundentă a mugurilor de rod. Frunzele au
o mărime normală, internodurile o lungime medie, maturarea lemnului este bună
şi timpurie. Lăstarii lacomi, absenţi în perioada precedentă, apar sporadic în
această perioadă, pentru a fi o manifestare caracteristică în cea următoare. Cea
mai mare parte a substanţelor sintetizate sunt depuse în struguri, lăstari şi coarde.
Concomitent cu formarea de noi elemente lemnoase, parte din cele bătrâne se
usucă.
Lungimea acestei perioade, nivelul producţiilor şi calitatea acestora depind
mult de tehnologia aplicată, cu accent pe tăierile de rodire raţional aplicate, cu
rezervarea unei încărcături de ochi normale, specifice soiului, care să fie susţinută
prin măsuri, cum ar fi: fertilizare, irigare, lucrări şi operaţiuni în verde etc.
Perioada de declin (bătrâneţe) se instalează treptat, durează 5-10 ani şi
se manifestă prin scăderea, an de an, a producţiei de struguri, degarnisirea
elementelor de schelet, datorită pornirii în vegetaţie a unui număr tot mai mic
de muguri, care formează lăstari de vigoare slabă; se accentuează procesul de
uscare a elementelor de schelet, care se reînnoiesc cu greutate. Sistemul
radicular îşi reduce volumul şi, ca urmare, scade absorbţia apei şi a
substanţelor nutritive, apar numeroase plăgi atât pe partea aeriană, cât şi pe cea
subterană, iar numărul de goluri este tot mai mare. Raportul C/N este în favoarea
hidraţilor de carbon, ceea ce determină creşteri vegetative slabe, cu formarea
limitată a mugurilor de rod şi a producţiei de struguri. Frunzele sunt mici,
galbene-verzui, lăstarii au internoduri scurte, lemnul format este puţin, dar se
maturează bine.
Butucul reacţionează la îmbătrânire prin formarea de lăstari lacomi, care
pot fi folosiţi la înlocuirea braţelor sau a cordoanelor degarnisite. Această tendinţă

127
M. MUSTEA

naturală de refacere a butucilor trebuie susţinută prin tăieri de regenerare (totale

sau parţiale), completate prin lucrări, cum ar fi subsolajul (în vederea afânării
solului în profunzime şi a regenerării sistemului radicular), fertilizare, irigare etc.,
care prelungesc durata de viaţă economică a plantaţiei.
Perioada de declin se poate instala mai devreme la plantaţiile aflate în plină
maturitate, chiar tinere, dacă nu se aplică o tehnologie corespunzătoare de
întreţinere. În ultimii 1-2 ani de viaţă a plantaţiei se folosesc încărcături de ochi
numite „de sleire“, amplificate de 1,5-2,0 ori faţă de normal, care permit obţinerea
unor producţii cu 50-60% mai mari, în raport cu cele anterioare.
Viţele pe rădăcini proprii se comportă diferit faţă de cele altoite, pe
parcursul ciclului ontogenetic: au ciclul de viaţă mai lung; perioada de maturitate
progresivă este mai mare, de 8-10 ani, iar cea de productivitate maximă durează
mai puţin, 15-20 ani, după care se instalează o perioadă îndelungată (10-15 ani)
de diminuare treptată a fructificării; nivelurile de producţie din perioada de rodire
maximă sunt mai mici.
Viţele altoite parcurg mai rapid perioadele de tinereţe şi de maturitate
progresivă (intră mai devreme pe rod), perioada de maturitate deplină durează
mai mult (20-25 ani), iar producţiile şi calitatea acestora sunt mai ridicate. Între
altoi şi portaltoi se manifestă permanent tendinţa de separare, fiecare încercând
să-şi refacă organele lipsă. Această tendinţă de separare este mai puternică în
primii ani, după care scade pe măsura înaintării în vârstă a viţelor, tendinţă care
este frânată prin lucrarea de copcit, care se execută obligatoriu la viţele altoite
(C. Ţârdea şi L. Dejeu, 1995).

6.2. CICLUL BIOLOGIC ANUAL

Periodicitatea anuală a condiţiilor climatice din zona temperată determină
manifestarea cu intensităţi diferite a fenomenelor biologice, grupate în etape,
numite faze fenologice (fenofaze). Totalitatea fenofazelor pe care le parcurge viţa
de vie, pe timpul unui an calendaristic, alcătuiesc ciclul biologic anual. După
gradul de manifestare a proceselor biologice, acesta se împarte în două perioade
distincte: perioada de vegetaţie sau de viaţă activă şi perioada de repaus fiziologic
relativ sau de viaţă latentă (fig. 6.2).

128
 Fig. 6.2 – Ciclul biologic anual al viţei de vie
(după M. Oşlobeanu şi colab., 1980)

6.2.1. PERIOADA DE VEGETAŢIE

Perioada de vegetaţie sau de viaţă activă reprezintă acea parte din ciclul
biologic anual în care procesele şi fenomenele biologice se desfăşoară intens,
încât multe dintre ele se manifestă vizibil la exterior, putându-se măsura şi
delimita prin indicatori morfologici specifici.
În zona climatului temperat, perioada de vegetaţie poate fi delimitată
morfologic şi calendaristic. Sub aspect morfologic, perioada de vegetaţie este
delimitată de începutul circulaţiei de primăvară a sevei brute, marcată prin plânsul
viţei de vie, şi durează până în toamnă, la căderea ultimelor frunze. Calendaristic,
această perioadă se eşalonează din a doua jumătate a lunii martie, până către
sfârşitul lunii octombrie, convenţional între 1 IV şi 31 X.
În zona climatului temperat, perioada de vegetaţie este cuprinsă între 160-
220 zile, în climatul mediteranean şi subtropical 250-270 zile, în cel tropical 300-
340 zile şi ajunge până la întreg anul în apropiere de ecuator, unde vegetaţia este
aproape continuă.
Durata şi ritmul de desfăşurare a perioadei de vegetaţie depind în primul
rând, de condiţiile ecologice (în special de temperatură), dar şi de natura genetică
a soiurilor: cu perioadă scurtă, mijlocie sau lungă de vegetaţie.
Denumirea fenofazelor pe care le parcurge viţa de vie în această perioadă şi
delimitarea lor se fac în funcţie de fenomenele periodice, caracteristice pentru
fiecare în parte. Astfel, au fost delimitate nouă fenofaze, grupate după specificul
lor în:
- fenofaze de trecere: de la starea de repaus fiziologic la cea de vegetaţie
(plânsul) şi de la starea de vegetaţie la cea de repaus fiziologic (căderea
frunzelor);

129
M. MUSTEA

- fenofaze ale creşterii: dezmuguritul, creşterea lăstarilor şi maturarea

lăstarilor;
- fenofaze ale fructificării: diferenţierea mugurilor de rod şi formarea
organelor florale, înfloritul, creşterea boabelor şi maturarea boabelor.
6.2.1.1. Fenofazele de trecere
Aceste fenofaze delimitează cele două perioade din ciclul biologic anual al
viţei de vie: perioada de vegetaţie şi perioada repausului fiziologic relativ.
PLÂNSUL reprezintă fenomenul de scurgere a sevei, sub formă de
picături, prin rănile produse la tăierea în uscat, şi se manifestă primăvara, înainte
de umflarea mugurilor, fiind o consecinţă a absorbţiei sevei brute prin zona slab
suberificată a rădăcinii şi prin perişorii absorbanţi, asociată cu dilatarea gazelor şi
a lichidelor stocate în organele subterane ale butucului şi a deplasării curentului
ascendent prin vasele de lemn şi liber, eliberate de caloză cu o presiune cuprinsă
între 1,5-2,5 atmosfere (T.I.A. Cikuaseli, 1958).
Plânsul se manifestă numai la viţele cultivate, cărora li s-a aplicat „tăierea
în uscat“; nu se exteriorizează la viţele sălbatice sau la cele cultivate netăiate, la
care nu s-au produs răni şi în primăverile deosebit de secetoase (T. Martin, 1968).
Acest fenomen se poate petrece pe parcursul întregii perioade de vegetaţie, dacă
s-au produs răni în lăstari sau coarde; totuşi, având în vedere că viţa de vie este
supusă anual tăierii în uscat, acesta este o caracteristică a primăverii, precedând
pornirea în vegetaţie.
Plânsul poate fi delimitat fenologic şi calendaristic. Fenologic, este cuprins
între apariţia primilor picături şi dispariţia celor din urmă, iar calendaristic, pentru
condiţiile ţării noastre, plânsul are loc între decada a II-a a lunii martie şi decada
I-a a lunii aprilie, cu o durată cuprinsă între câteva zile, până la circa două
săptămâni, respectând legea perioadei maxime.
Plânsul apare mai întâi la organele situate la o distanţă mai mică faţă de
rădăcini, începând de la scaunul butucului către lemnul vechi şi coarda de un an.
În contact cu aerul, lichidul rezultat se concentrează, pe acesta instalându-se unele
bacterii şi ciuperci; fenomenul încetează odată cu apariţia primelor frunze
capabile să consume această sevă.
Declanşarea, durata şi intensitatea de desfăşurare a plânsului sunt sub
influenţa unui complex de factori, cei mai importanţi fiind prezentaţi în continuare.
Temperatura solului, la adâncimea de răspândire a masei principale de
rădăcini, reprezintă factorul principal în desfăşurarea plânsului. În condiţiile unui
regim hidric normal, plânsul se declanşează la 2-3 zile de la realizarea în sol a
unui nivel termic de 8-100C. În condiţiile unui climat secetos, plânsul întârzie
până la realizarea în sol a unei temperaturi de 12-140C. Intensitatea plânsului
creşte odată cu temperatura solului, înregistrând un maxim la 25 0C.
Umiditatea solului. La I.U.A. = 40% plânsul se manifestă slab, creşte
simţitor la IUA = 80% şi are intensitatea maximă la I.U.A. = 100%.

130
 Seceta pedologică poate să împiedice manifestarea plânsului, să diminueze
cantitatea de lichid eliminată sau să reducă durata de desfăşurare a acestuia.
Excesul de umiditate din sol determină intensificarea plânsului, creşterea
cantităţii de lichid eliminat, iar în prezenţa unor temperaturi mai scăzute poate
prelungi durata acestuia până la 3-4 săptămâni.
Factorii biologici. În condiţii relativ uniforme, desfăşurarea plânsului
depinde de speciile şi soiurile cultivate. Astfel, Vitis amurensis, format într-un
climat mai rece, începe plânsul la 4-50C, speciile americane la temperaturi mai
ridicate: 6-70C Vitis riparia, 80C Vitis Berlandieri etc. Soiurile aparţinând speciei
Vitis vinifera, când se cultivă pe rădăcini proprii, declanşează plânsul la
temperaturi cuprinse între 7,5-100C, iar când sunt altoite, plâng la temperatura
specifică portaltoiului.
Rădăcinile situate în straturile superficiale ale solului, încălzindu-se mai
repede, determină declanşarea mai rapidă a plânsului, comparativ cu cele situate
mai în profunzime, unde solul se încălzeşte mai greu.
Factorii tehnologici. Tăierea în uscat favorizează manifestarea plânsului
prin rănile produse în urma secţionării coardelor. Cantitatea de lichid care se
scurge este mai mică la tăierea de iarnă, comparativ cu cea de primăvară şi la
tăierea pe nod, faţă de cea pe internod. Prin repetarea secţionării coardelor
cantitatea de sevă scursă creşte.
Irigarea plantaţiilor viticole în primăverile secetoase (aplicate mai ales în
prima parte a lunii martie) stimulează declanşarea plânsului şi face să crească
cantitatea de lichid eliminată.
Cantitatea şi compoziţia lichidului pierdut prin plâns. În condiţii
normale, cantitatea de lichid pierdut oscilează de la 0,2-0,3 litri la 2-3 litri/butuc,
uneori şi mai mult, putând ajunge până la 20 litri/butuc, când se recurge la
împrospătarea secţiunilor (J. Branas, 1974), astfel încât plânsul la viţa de vie poate
determina pierderea unor cantităţi mari de apă din sol, care pot să ajungă de la
câteva sute, până la câteva zeci de mii de litri/ha, pierderi care nu sunt de neglijat,
deoarece pe lângă apă se pierde şi o cantitate destul de însemnată de substanţe
nutritive.
Densitatea lichidului scurs este cu puţin mai mare decât cea a apei distilate,
cuprinsă între 1,0001 şi 1,0007. Un litru de lichid conţine 1,5-3g substanţă uscată,
din care 2/3 este reprezentată de substanţe organice (zaharuri peste 50%, urmate
de proteine, aminoacizi, acizi organici etc.) şi 1/3 substanţe minerale: Ca, K, P,
Mg, Fe, Ba, Ti, Al, Na, Cr, Ni, Mo, Cu, Mn, Pb etc. (D.K. Stoev, 1979).
CĂDEREA FRUNZELOR este fenofaza care face trecerea de la perioada
de vegetaţie, la perioada repausului fiziologic. În condiţiile climatului temperat-
continental, în care se află şi ţara noastră, căderea frunzelor începe în jurul datei de
10-15X (căderea primelor frunze) şi durează până la 15.XI (căderea ultimelor frunze).

131
M. MUSTEA

Acest fenomen poate apărea cu 1-2 săptămâni mai devreme de maturarea

boabelor, fără însă a avea un caracter de masă şi durează, în medie, 30 de zile, rar
mai mult sau mai puţin; în toamnele lungi fenofaza se prelungeşte cu circa două
săptămâni.
Odată cu apariţia temperaturilor scăzute din toamnă, intensitatea
fotosintezei scade tot mai mult, creşte conţinutul frunzelor în acid abscisic, care
determină îmbătrânirea celulelor frunzei, în acestea apar vacuole mari, ce se
unesc, are loc o dezorganizare a cloroplastelor şi punerea în evidenţă a
pigmenţilor flavonici şi antocianici, care duc la schimbarea culorii frunzelor din
verde în galben-ruginiu la soiurile cu struguri „albi“, ruginiu-roşietică la soiurile
cu pieliţa boabelor colorată în roşu-violaceu şi până la vineţiu în cazul soiurilor
tinctoriale; are astfel loc o îmbătrânire a frunzelor de la baza spre vârful lăstarilor.
Substanţele de rezervă din frunze, în special hidraţii de carbon şi sărurile
minerale cu azot, fosfor şi potasiu, migrează către elementele lemnoase ale
butucului.
Pe măsura instalării acestor modificări, la baza peţiolului se formează un
strat izolator de suber, alcătuit din celule slab legate între ele, care, datorită
vântului, modificării turgescenţei sau gravitaţiei (în cazul frunzelor mari)
provoacă căderea frunzelor, după care vasele conducătoare sunt blocate prin
depunerea de caloză.
Căderea frunzelor poate fi prematură, cauzată de temperaturi scăzute
(brume timpurii de toamnă), de seceta prelungită sau de atacul puternic al bolilor
şi dăunătorilor, când determină o maturare mai slabă a lemnului şi o rezistenţă
redusă la temperaturile scăzute din timpul iernii. Nici întârzierea căderii frunzelor,
întâlnită în toamnele reci şi ploioase, soiurile tardive etc., nu este favorabilă,
deoarece se întârzie migrarea substanţelor de rezervă din frunze, care consumă
prin respiraţie cantităţi importante de hidraţi de carbon, iar maturarea lemnului
este insuficientă. În acest caz se recomandă tratamente cu substanţe defoliatoare,
mai ales în şcolile de viţă, pentru a fi întreruptă vegetaţia şi a se asigura o mai
bună maturare a lemnului.
6.2.1.2. Fenofazele de creştere. Aceste fenofaze privesc creşterile
vegetative ale viţei de vie, care se succed din primăvară (dezmugurit) până în
toamnă (maturarea lăstarilor).
DEZMUGURITUL reprezintă prima manifestare vizibilă a fenomenului
de creştere şi cuprinde două subfaze: înmuguritul şi dezmuguritul propriu-zis.
Înmuguritul (umflarea mugurilor) începe în momentul în care mugurii îşi
măresc volumul, datorită creşterii turgescenţei şi începerii diviziunii celulelor din
apexul mugurilor; ca urmare, marginile catafilelor se îndepărtează şi apare
vizibilă pâsla de protecţie a primordiilor mugurale. Diametrul mare al mugurelui
urcă de la baza spre mijlocul acestuia, mugurii desprinzându-se foarte uşor de pe
coarde; de aceea, în această perioadă, trebuie evitate lucrările din plantaţii care pot
afecta ochii (revizuirea sistemului de susţinere, tăierea viţei, legatul etc.).

132
 Dezmuguritul propriu-zis se remarcă la exterior prin deschiderea ochiului
de iarnă în partea superioară şi apariţia vârfurilor primelor frunzuliţe ale
lăstarului, format din unul din mugurii ochiului de iarnă. Dezmuguritul, în
climatul temperat, se declanşează simultan la butucii aparţinând aceluiaşi soi
(dar eşalonat în cadrul unui butuc). În climatul subtropical, lipsa temperaturilor
scăzute din perioada de repaus determină o dezmugurire eşalonată şi neuniformă
(M. Oşlobeanu şi colab., 1980).
Momentul, ritmul şi durata dezmuguritului sunt condiţionate de factori
ecologici, biologici, tehnologici etc.
Temperatura acţionează prin nivel şi sumă. Dezmuguritul se declanşează la
temperaturi de peste 100C (zero biologic) şi se intensifică pe măsura apropierii de
20-250C (considerat nivel optim). La temperaturi mai scăzute, declanşarea şi
durata fenofazei se prelungesc. După suma temperaturilor utile (Σt 0u) necesare
dezmuguritului, soiurile se grupează în: soiuri cu dezmugurire timpurie (130-
1400C), cu dezmugurire mijlocie (141-1500C), cu dezmugurire târzie (>1500C).
În condiţii de umiditate normală în sol (I.U.A. = 80%) şi în aer (70-80%)
dezmuguritul este stimulat, în timp ce atât excesul, cât şi deficitul îl întârzie.
Specia şi soiul cultivat determină, în aceleaşi condiţii de mediu, diferenţieri
în declanşarea dezmuguritului, care pot să ajungă până la 10-12 zile.
Dezmuguresc mai timpuriu speciile asiatice, cu cerinţe mai mici faţă de
temperatură, urmate de cele americane şi cele aparţinând speciei Vitis vinifera. La
soiurile vinifera diferenţele pot să ajungă până la 12-15 zile.
Polaritatea favorizează dezmugurirea mai întâi a ochilor de la polul
morfologic superior al elementelor de rod; primii muguri care dezmuguresc inhibă
intrarea în vegetaţie a mugurilor subiacenţi. Polaritatea poate fi inhibată prin
palisatul coardelor într-o poziţie cât mai apropiată de orizontală.
Tăierea în uscat, executată la sfârşitul toamnei sau în timpul iernii, grăbeşte
dezmuguritul, comparativ cu cea de primăvară. Încărcătura mai mică de ochi şi
repartizarea acesteia pe elemente scurte, conducerea joasă a butucilor şi
conducerea orizontală a coardelor de rod, grăbeşte fenofaza şi uniformizează
pornirea în vegetaţie.
CREŞTEREA LĂSTARILOR se realizează prin activitatea meristemelor
apicale şi intercalare, precum şi prin creşterea în volum a celulelor. Creşterea în
grosime a lăstarilor se face prin activitatea meristemelor secundare (cambiul şi
felogenul).
Creşterea lăstarului începe după dezmugurire şi, în funcţie de soi şi de
condiţiile de mediu, continuă, de regulă, până la începutul maturării lăstarilor (a
doua parte a lunii august prima parte a lunii septembrie), iar în unele cazuri până
la maturarea fiziologică a boabelor.
La începutul vegetaţiei, creşterea decurge lent, apoi, pe măsura creşterii
temperaturii, creşterea lăstarilor devine tot mai intensă, atingând un maxim înainte
de înflorit, după unii autori în timpul sau după înflorit. După declanşarea

133
M. MUSTEA

înfloritului, intensitatea creşterii lăstarilor scade treptat, până la începutul

maturării boabelor.
Sub aspect morfologic, fenofaza creşterii lăstarilor începe odată cu
degajarea primelor frunzuliţe şi durează până la încetarea creşterii în toamnă.
Calendaristic, în condiţiile din România, această fenofază se eşalonează din prima
jumătate a lunii aprilie (a doua jumătate a lunii aprilie în nordul ţării) şi se
continuă până la începutul lunii septembrie, rar mai târziu; are durata cea mai
lungă de timp (4-5 luni, respectiv 120-150 zile), se desfăşoară în paralel cu
diferenţierea intra şi extra- mugurală a inflorescenţelor, înfloritul şi legatul
florilor, începutul maturării lăstarilor şi strugurilor.
Fenofaza creşterea lăstarilor parcurge trei etape: creşterea progresivă,
creşterea intensă şi creşterea regresivă (fig. 6.3).
Creşterea
progresivă debutează
pe măsura terminării
dezmuguritului şi, în
funcţie de condiţiile
climatice, durează 15-20
zile, timp în care lăstarul
atinge lungimea de 20-
25 cm. La început,
creşterea în lungime
(până la cca. 10 cm) se
Fig. 6.3 – Viteza de creştere a lăstarilor la viţei de vie face pe baza
(după M. Oşlobeanu şi colab., 1980)
Vp - viteza de creştere progresivă, substanţelor de rezervă
Vi – viteza de creştere intensă, depozitate în anul
Vr – viteza de creştere regresivă precedent şi apoi pe
baza activităţii
fotosintetice, realizate de frunzele ajunse la maturitate. Ritmul de creştere a
lăstarilor este redus (1,0-1,5 cm/zi), dar progresează treptat, pe măsura formării
frunzelor mature şi creşterii temperaturii aerului. Lăstarii şi organele aferente sunt
sensibili la accidentele climatice, care pot surveni în această perioadă (brume şi
îngheţuri târzii de primăvară).
Creşterea intensă se instalează pe măsura creşterii activităţii meristemului
apical al lăstarilor; acesta produce cu intensitate mare noduri, internoduri, frunze,
cârcei etc., care cresc rapid, până ating dimensiunile specifice soiurilor. Ritmul de
creştere ajunge până la 5-6 cm/zi (chiar până la 15-20 cm/zi la viţele portaltoi),
fotosinteza înregistrează randamente maxime, iar metabolismul este orientat spre
hidroliză.
Etapa începe după 15-20 mai şi durează circa 30-35 zile, până în jur de 20
iunie (după înflorit). Viteza de creştere a lăstarilor se amplifică până la începutul
înfloritului, când atinge un maxim, după care, datorită formării boabelor, mari

134
consumatoare de substanţe plastice, ritmul creşterii lăstarilor devine uniform
încetinit, păstrându-şi totuşi caracterul intens până în jurul datei de 20 iulie.
Viţa de vie depune un efort susţinut în parcurgerea etapei (realizează peste
60% din lungimea lăstarului), înregistrează un consum ridicat de apă şi săruri
minerale, care trebuie asigurate la niveluri optime, completate cu măsuri de
asigurare a iluminării şi menţinerii aparatului foliar într-o stare fitosanitară
corespunzătoare.
Creşterea încetinită sau regresivă este situată între sfârşitul înfloritului şi
ultima parte a lunii august, prima parte a lunii septembrie. Ritmul de creştere al
lăstarilor scade treptat, pe măsură ce creşte efortul depus de plantă pentru
formarea boabelor şi diferenţierea mugurilor, până la oprirea totală. Metabolismul
se orientează tot mai mult spre sinteză, cu începerea depunerii substanţelor de
rezervă sub formă de amidon în lăstar şi de zaharuri simple în bob. În această
etapă, strugurii soiurilor timpurii ajung la maturitate, în timp ce la soiurile cu
maturare mijlocie, procesul este în plină desfăşurare, iar la cele târzii şi foarte
târzii se declanşează pârga.
La încheierea fenofazei, lăstarii ating 1,0-3,0 m lungime la viţele roditoare
şi 3,0-5,0-7,0 la viţele portaltoi, cu diametrul cuprins între 6-14 mm. Biomasa
vegetativă formată ajunge la 6-8 t/ha, în funcţie de soi, condiţii climatice şi
tehnologia aplicată.
Declanşarea, ritmul de desfăşurare şi, în final, dimensiunile lăstarilor sunt
dependente de o serie de factori: ecologici, biologici şi tehnologici.
Factorii ecologici includ temperatura, lumina şi umiditatea.
Creşterea lăstarilor debutează la 100C (zero biologic) şi se intensifică pe
măsura creşterii temperaturii, atingând un maxim la 25-300C.
Umiditatea din sol stimulează creşterea lăstarilor, când este cuprinsă între
65-75% din I.U.A., în contextul unor temperaturi optime.
Lumina cu intensitate de peste 35 mii lucşi şi cu o durată adecvată soiurilor
(peste 12 ore/zi la soiurile de zi lungă), favorizează procesul de fotosinteză şi,
implicit, creşterea lăstarilor.
Factorii biologici, prin particularităţile speciei şi ale soiului, determină
creşterea lăstarului, soiurile de viţă de vie putând fi grupate în: soiuri cu vigoare
slabă de creştere (Pinot, Traminer), soiuri cu vigoare mijlocie de creştere
(Chasselas, Riesling) şi soiuri cu vigoare mare de creştere (Crâmpoşie, Fetească
albă). Portaltoiul poate modifica vigoarea de creştere (stimula sau reduce
creşterea lăstarilor), în cadrul interacţiunii reciproce altoi-portaltoi.
Polaritatea influenţează creşterea lăstarilor prin poziţia acestora pe butuc şi
pe coardă. Cresc mai intens lăstarii situaţi spre vârful coardelor şi cei cu poziţie
erectă.
Factorii tehnologici influenţează creşterea lăstarului prin: forma de
conducere, sistemul de tăiere, sarcina de rod la tăiere, aprovizionarea cu apă şi
substanţe nutritive, starea fitosanitară a aparatului foliar etc.

135
M. MUSTEA

MATURAREA LĂSTARILOR este ultima fenofază vegetativă în care, în

urma unor procese complexe de natură morfologică, anatomică şi biochimică,
lăstarii se transformă în coarde de un an; ea începe la sfârşitul lunii iulie şi
durează până la căderea frunzelor (60-70 zile).
Debutul fenofazei este determinat de apariţia felogenului la nivelul liberului
secundar, cu formarea de suber către exterior (impermeabil la apă şi aer), ce
izolează şi determină moartea scoarţei primare, care îşi schimbă culoarea din
verde, specifică lăstarului, în galben-roşcat, cu diferite nuanţe, specifică coardei
anuale. Paralel cu schimbarea culorii, continuă depunerea substanţelor de rezervă
(hemiceluloză, celuloză, lignină şi amidon), în rândul cărora amidonul deţine
ponderea principală. În urma depunerii de celuloză, hemiceluloză şi lignină,
pereţii celulari se îngroaşă, iar sucul celular se concentrează printr-o deshidratare
progresivă, acumulare de amidon, substanţe proteice etc.
Dinamica maturării lăstarilor. Depunerea amidonului începe de la baza
lăstarului către mijloc şi vârf şi de la măduvă către exterior. Primele 5-6
internoduri se maturează într-un interval de timp mai lung (cca. 2 săptămâni), dar
aici se depun cele mai mari cantităţi de amidon. Internodurile din partea mijlocie
şi superioară a lăstarului se maturează mai repede, dar depunerile de amidon sunt
mai reduse, realizându-se o maturare neuniformă a ţesuturilor pe lungimea
lăstarilor. La sfârşitul perioadei de vegetaţie, 10-20% din internodurile lăstarilor
rămân nematurate şi cad împreună cu apexul, după apariţia primelor temperaturi
negative. La intrarea în repaus, coardele anuale conţin 10-12% hidraţi de carbon.
Gradul de maturare a lemnului coardelor anuale determină rezistenţa peste
iarnă a plantelor şi potenţialul de reluare a unui nou ciclu de vegetaţie,
randamentul de viţe STAS în şcoala de viţe etc.
Maturarea lăstarilor este influenţată de factorii ecologici, biologici şi
tehnologici.
Factorii ecologici. Temperatura optimă pentru maturarea lăstarilor este
de 25-300C, cu niveluri minime de 20 0C în luna august şi 17 0C în luna
septembrie (I. Olteanu, 2000). Umiditatea solului trebuie să fie moderată, 50-60%
din I.U.A., iar cea relativă (din aer) 65-75%. Accidentele climatice, în special
grindina, afectează negativ maturarea lăstarilor prin distrugerea aparatului foliar.
Factorii biologici, între care soiul deţine rolul hotărâtor. Astfel, există
soiuri cu perioadă scurtă de vegetaţie, la care maturarea lemnului începe devreme,
se realizează pe o lungime mai mare a lăstarului şi este de bună calitate şi soiuri
cu perioadă lungă de vegetaţie şi maturare slabă a lăstarilor. Portaltoiul
influenţează maturarea lăstarilor, prin scurtarea sau prelungirea perioadei de
vegetaţie.
Factorii tehnologici influenţează favorabil maturarea lăstarilor atunci,
când au fost aplicaţi corespunzător: sarcină echilibrată de rod la tăiere, orientarea
corectă a coardelor şi a lăstarilor în spaţiu, menţinerea sănătăţii aparatului foliar,

136
fertilizarea cu îngrăşăminte pe bază de fosfor şi potasiu, menţinerea solului afânat
şi curat de buruieni etc.
Aprecierea gradului de maturare a lemnului se face utilizând mai multe
metode: morfologice, histologice, biochimice şi histochimice.
Metodele morfologice (practice) sunt cele mai simple, se sprijină pe
aprecierea subiectivă a unor indicatori morfologici: culoarea scoarţei, elasticitatea
coardelor, rezistenţa la frângere, zgomotul făcut la fragmentare, asimetria coardei,
lungimea porţiunii maturate etc.
Metodele histologice au în vedere grosimea pereţilor celulari în urma
depunerilor de celuloză, hemiceluloză şi lignină, raportul lemn/măduvă, numărul
straturilor de liber dur, straturile de suber etc. Maturarea lemnului se corelează
pozitiv cu grosimea pereţilor celulari, raportul lemn/măduvă în favoarea lemnului,
numărul mare de straturi de liber dur şi de suber.
Metodele biochimice se bazează pe corelaţia pozitivă dintre cantitatea de
substanţe de rezervă şi gradul de maturare a lemnului. Se consideră că lemnul este
insuficient maturat când conţine sub 6% amidon, suficient maturat la un conţinut
de 6-8% amidon, bine maturat la 8-10% amidon şi foarte bine maturat la peste 8%
amidon. Conţinutul total de hidraţi de carbon (amidon şi zaharuri reducătoare), în
momentul intrării în perioada de repaus, trebuie să fie de cel puţin 12% (M.
Oşlobeanu şi colab., 1980).
Metodele histochimice se bazează pe reacţia de culoare a substanţelor de
rezervă aflate în ţesuturi în prezenţa unor substanţe indicatoare.
Dintre metodele histochimice, cea mai folosită este metoda iodometrică,
care pune în evidenţă principala substanţă de rezervă: amidonul. Determinările se
fac până la apariţia primelor temperaturi negative, care determină hidroliza
amidonului în zaharuri simple. Metoda constă în efectuarea de secţiuni
transversale prin coardele anuale, tratarea lor cu o soluţie de 0,2% iod în iodură de
potasiu, care colorează amidonul în violet-închis. Cu ajutorul unei lupe binoculare
se determină numărul (proporţia) celulelor care conţin amidon. Se consideră că
lemnul este bine maturat când peste 90% din celulele razelor medulare şi 80% din
celulele parenchimului lemnos conţin amidon.

137