Introducere

I. MEMORIUL DESCRIPTIV- Condițiile ecoclimatice din podgoria Dealu

mare, centrul viticol Boldești
1.1 Așezare geografică
1.2 Factorii climatici
1.2.1 Temperatura
- Mediile lunare și media anuală
- Media minimelor și maximelor lunare și anuale
- Minime și maxime absolute lunare și anuale
- Date medii și extreme ale primului și ultimului îngheț
- Lungimea perioadei de vegetație
- Bilanțul termic global
- Bilanțul termic activ
- Bilanțul termic util
1.2.2 Precipitațiile
- Cantitatea de precipitații lunară, anuală și din perioada de vegetație
- Intocmirea histogramei regimului de precipitații
- Umiditatea relativă a aerului lunară, anuală și din perioada de vegetatie
1.2.3 Insolația
- Radiația globală din perioada de vegetație
- Durata de strălucire a soarelui lunară, anuală și din perioada de vegetație
1.2.4 Regimul eolian
- Frecvența și viteza medie a vânturilor
- Întocmirea rozei vânturilor
1.2.5 Accidente climatice
- Frecvența grindineiș
- Frecvența înghețurilor târzii de primăvară și a celor timpurii de toamnă
- Numărul de zile cu brumă, chiciură
1.3 Factorii geopedologici
1.3.1 Relieful
- Formele de relief
- Altitudine
- Panta terenurilor
- Expoziție
1.3.2 Factorii hidrologici
- Reteaua hidrografică a podgoriei
- Apele freatice
1.3.3 Factorii edafici
- Tipuri de sol întâlnite în podgorie
- Caracterizarea tipului de sol favorabil direcției de producție (morfologic, hidrofizic,
chimic, mecanic, agrobiologic)
1.3.4 Vegetația spontană și cultivată
1.4 Factorii social economici
- Asigurarea cu forță de muncă
- Existența căilor de transport, energie electrică, surse de apă
- Asigurarea piețelor de desfacere
 - Tradiția locală în cultivarea viței de vie

CAPITOLUL 2
MEMORIUL TEHNIC
2.1 Stabilirea sistemului de cultură și a tipului de plantație
2.2 Alegerea soiurilor de viță roditoare și portaltoi
2.3 Organizarea terenului
2.3.1 Calculul suprafețelor
- Stabilirea ponderii în cultură a soiurilor
- Stabilirea producțiilor la hectar
- Sabilirea numarului de hectare pe soiuri si total suprafata

2.3.2 Împărțirea terenului în unități de exploatare

2.3.3 Stabilirea rețelei de drumuri a zonei de întoarcere
2.4 Lucrările de înființare a plantației
2.4.1 Pregătirea terenului
2.4.2 Stabilirea distanțelor de plantare, a formei de conducere și a tipului de tăiere
2.4.3 Pichetarea terenului
2.4.4 Plantarea viței de vie
2.5 Lucrările de întreținere a plantației în anul I de la înființare
2.6 Lucrările de întreținere a plantației în anul al II-lea de la înființarea plantației
2.6.1 Stabilirea și instalarea sistemelor de susținere
2.6.2 Calculul necesarului de materialepentru instalarea sistemului de susținere
2.7 Lucrările de întreținere a plantației în anul al III-lea și al IV-lea de la înființare
CAPITOLUL III
FIȘE TEHNOLOGICE
3.1 Fișa tehnologică pentru pregătirea terenului și înființarea plantației + necesar de
materiale
3.2 Fișa tehnologică pentru întreținerea plantației în anul I + necesar de materiale
3.3 Fișa tehnologică pentru instalarea sistemelor de întreținere + necesar de materiale
3.4 Fișa tehnologică pentru întreținerea plantației în anul al II-lea + necesar de materiale
3.5 Fișa tehnologică pentru întreținerea plantației în anul al III-lea și al IV-lea de la
înființare + necesar de materiale
CAPITOLUL IV
PIESE DESENATE
4.1 Schița de organizare a terenului
4.2 Formarea
CAPITOLUL V
BIBLIOGRAFIE
 INTRODUCERE

PODGORIA DEALU MARE

Podgoria Dealu Mare își are rădăcini adânci în istoria locului. Se pare că însuși soiul
Gordin, specific podgoriei, și-ar trage numele de la generalul Gordinus, comandant al unei
legiuni romane stabilită pe aceste plaiuri în secolul al II-lea. Ceva mai târziu, prin secolul IV, în
această podgorie regele vizigot Atanaric și-a ascuns comoara, cunoscută sub numele de “
Tezaurul de la Pietroasa” (veche denumirea a satului și a comunei Pietroasele).
Unelte de lucrat via, vase și alte ustensile mecesare procesului de vinificare, găsite pe
teritoriul actualei podgorii, constituie mărturii că locuitorii acestei zone aveai, din vechime,
printre ocupațiile obișnuite și viticultura.
Existența unor localități cu vii este atestată documentar începând din secolul al XV-lea.
Astfel o parte din satul Călugăreni aparținea mănăstirii Snagov încă din 1464. Această
localitatea, numită apoi Valea Călugărilor, poartă în prezent denumirea de Valea Călugărească.
În 1571, domnitorul Alexandru Mircea întărește lui Dumitru vistier ocină și vie în
Cepturile, în prezent localitatea numindu-se Ceptura. Cele mai multe documente care atestă
existența unor vii în această zonă aparțin voievodului Radu Șerban (1602-1611). Acest voievod
întărește pe parcursul anilor ocine și vii mai multor oameni cum ar fi Calcea, Fătu, Bran, și alții
în Tohani, Esteu, Dealul Tohanilor.
Un alt sat vechi atestat în anul 1498 este Negovanii, în prezent numit Nicovani, ce
aparține de comuna Valea Călugărească care în anul 1571 aparținea de mănăstirea Mărgineni.
Viile de la Vispești, sunt prezente în documente din anul 1627. Tot în acest an sunt atestate 16
pogoane de vie ale Mănăstirii Malamacul pe Dealul Cherbii.
Din cele prezentate rezultă că în secolul al XVI-lea în zonă erau mari suprafețe de vii,
încât cele din jurul localității Bucov constituiau deja o podgorie.
În Istoria Dacieie Transalpine tipărită la Viena în 1781, „... Francisc Iosif Sulzer ne lasă
veste, că, la vremea lui, în Țara Românească se obțineau anual 50 de milioane de ocă de vin, ba
chiar 75 de milioane în anii buni”; între alte podgorii, amintind de Cernăesști, Poieni.
Cantitățile de vin produse înainte de atacul filoxerei erau deosebit de mari. Astfel, numai
în comuna Călugăreni se produceau anual 20000 decalitri de vin. După invazia filoxerei multe
din plantații au fost distruse. Cu toate acestea, suprafața de vii era încă foarte mare, ocupația
principală a locuitorilor rămânând viticultura. În ultimii ani ai secolului XIX-lea sunt consemnate
782 ha la Breaza, 1000 ha la Ceptura, 709 ha la Fințești, 418 ha la Pietroasa ș.a.
În 1893 a luat ființă prima unitate de profil, Pepiniera Viticolă Pietroasa. Pe lănga aceasta
a intrat în funcțiune, în 1894, o școală de altoitori și s-a înființat prima colecție ampelografică de
proporții. Tot pentru sprijinul viticulturii și vinificației au luat ființă mai multe școli și licee cum
ar fi “Școala de vieri și dogari”, “Liceul tehnic de maiștri viticultori”, “Liceul agricol”, “Liceul
agroindustrial”.
Un moment important, cu influențe benefice asupra podgoriei, a fost cel din anul 1924,
când pe teritoriul pepinierei viticole de stat s-a înființat Stațiunea Viticolă și Oenologică
Pietroasa, prima unitate de cercetare de profil din țară. După 8 ani, în cadrul acestei stațiuni s-a
deschis o școală de pivniceri pentru pregătirea cadrelor în domeniul oenologiei.
În cadrul podgoriei Dealu Mare, în 1950 ia ființă o adoua stațiune experimentală, la Valea
Călugărească. În anul 1967 aceasta devine Centru de cercetări viti-vinicole al României,
cunoscut în prezent sub numele de Institutul de Cercetări pentru Viticultură și Vinificație
(I.C.V.V.)Valea Călugărească.
MEMORIU DESCRIPTIV
CAPITOLUL I : MEMORIU DESCRIPTIV

1.1. AȘEZARE GEOGRAFICĂ

Dealu mare este cea mai întinsă podgorie din această regiune viticolă. Aria ei se
desfășoară bandiform pe o lungime de 70 km între râurile Buzău (E) și Teleajean (V),
aproximativ de o parte și de alta a paralelei de 45 o latitudine nordică, pe aliniamentul localităților
Zorești-Merei-Pietroasa-Breaza-Gura Vadului-Ceptura-Urlați-Valea Călugărească-Bucov-
o o
Boldești, cuprinse între meridianele de 26 și 26 45’ longitudine estică.

1.2. ANALIZA FACTORILOR CLIMATICI

Climatul este temperat continental, cu ierni reci și veri calde, dar cu o mai atenunantă
excesivitate est-europeană și mai atenunate efecte foehnice, în schimb cu mai frecvente
pătrunderi ale maselor de aer cald mediteraneean din sud și sud-vest.
1.2.1. TEMPERATURA
Temperatura aerului determină aria de răspândire a culturii de viță de vie, sistemul de
cultură, declanșarea și parcurgerea fazelor de vegetație, cantitatea și calitatea producției.
Vița de vie este o plantă relativ pretențioasă față de căldură, ea cultivându-se în zone cu
temperatură medie anuală mai mare de 9oC iar când depășește 10oC, se pot obține produse viti-
vinicole de calitate.

Temperatura aerului medie lunară și anuală (oC). Stația Ploiești (1896-1955)

 LUNILE ANULUI Media
STAȚIA anuală
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Ploieșt -2,1 -0,5 4,7 10,9 16,4 19,9 22,0 21,6 17,3 11,5 5,3 0,2 10,6
i

Media anuală în Centrul viticol Boldești este de 10,2 oC, ceea ce încadrează zona în aria
de favorabilitate pentru cultura viței de vie.

Media temperaturilor maxime lunare și anuale (toC), Stația Ploiești

LUNILE ANULUI Medi

STAȚIA a
anual
ă
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Ploiești 8,9 11,9 19,6 25,5 30,1 32,6 34,6 34,1 31,3 26,5 18,6 13,1 35,6

Media temperaturilor minime lunare și anuale (toC), Stația Ploiești

LUNILE ANULUI Media

STAȚIA anuală
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Ploiești -16,5 -13,2 -7,6 -1,1 4,2 8,7 11,2 9,6 5,1 -0,2 -5,5 -11,9 -19,1

Temperaturi maxime absolute medii lunare și anuale (toC), Stația Ploiești

LUNILE ANULUI Media

STAȚIA anuală
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Ploiești 20,5 23,2 27,0 31,7 35,5 37,6 39,0 39,4 38,6 34,2 28,0 19,6 39,4

Temperaturi minime absolute medii lunare și anuale (toC), Stația Ploiești

LUNILE ANULUI Media

STAȚIA Anuală
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Ploiești -30 -27 -19 -8 -1 3,7 6,0 5,8 -2,3 -3,6 -13,2 -22 -30

Date medii și extreme ale primului și ultimului îngheț, Stația Ploiești

 DATE MEDII DURATA DATE EXTREME
MEDIE A PRIMUL ÎNGHEȚ ULTIMUL ÎNGHEȚ
STAȚIA PRIMUL ZILELOR
ULTIMUL FARA CEL MAI CEL MAI CEL MAI CEL MAI
ÎNGEȚ ÎNGHEȚ TIMPURIU TĂRZIU TIMPURIU TĂRZIU
ÎNGHEȚ
Ploiești 26.10 9.4 200 27.9 23.11 16.3 22.5

În centrul viticol Boldești perioada de vegetație este de 187 de zile, socotită de la +10oC,
până la primulîngheț mai mare de -2oC. Temperaturile favorabile pentru pornirea în vegetație
survin după 12 aprilie.
BILANȚUL TERMIC GLOBAL – reprezintă suma gradelor medii zilnice din perioada
de vegetație ( rezultă din însumarea to medii diurne pozitive din această perioadă). În țara noastră
se înregistrează un bilanț termic global cuprins între 2700 și 3600oC. În podgoria Dealu Mare
este de 3996oC.
BILANȚUL TERMIC ACTIV – reprezintă suma temperaturilor medii zilnice mai mari
de 10oC din perioadade vegetație. În podgoriile din țara noastră se înregistrează un bilanț termic
activ între 2600-3500oC. În podgoria Dealu Mare se înregistrează un bilanț termic activ de
3246oC.
BILANȚUL TERMIC UTIL – reprezintă suma diferențelor dintre temperatura medie
zilnică mai mare de 10oC. În țara noastră valoarea acestui indice este cuprinsă între 1000-1700 oC.
În podgoria Dealu Mare bilanțul termic util are o valoare de 1376oC.
I.2.2 PRECIPITAȚIILE

Cantitatea de precipitații lunară, anuală, și din perioada de vegetație

Cantitatea medie lunară și anuală (mm)

LUNILE ANULUI Media

STAȚIA anuală
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Focșani 28,4 29,2 27,9 47,0 59,3 69,5 50,7 45,2 31,9 41,2 37,1 35,7 503,8

Cantitatea de precipitații în perioada de vegetație (mm)

CENTRU LUNILE
L IV V VI VII VII IX X
VITICOL

Boldești 49 69 80 69 62 41 26

Întocmirea histogramei regimului de precipitații

Focșani (mm)
80

70

60

50
Focșani (mm)
40

30

20

10

0
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

Histograma regimului de precipitații lunare stația Focșani

Umiditatea relativă a aerului lunară, anuală și din perioada de vegetație

U.R. medie lunară și anuală (%) (1896-1915; 1926-1955)

LUNILE ANULUI Media

STAȚIA anuală
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Ploieșt 83 81 73 63 62 64 61 61 64 72 80 84 71
i
 U.R. a aerului(%) din perioada de vegetație(valorii medii pentru anii 1961-1970)

CENTRU LUNILE
L IV V VI VII VII IX X
VITICOL

Boldești 68 70 69 65 66 70 75

I.2.3 INSOLAȚIA

Radiația globală din perioada de vegetație

Radiația solară globală (Q) reprezintă suma radiației solare directe (S) și a celei difuze.
Ea este considerată cel mai important parametru radiativ deoarece este prezentă în tot parcursul
zilei și al anului prin cel puțin una din componetele sale. În cazul cerului senin : Q=S+D, iar în
cazul cerului complet acoperit Q=D.

Intervalul 1.IV-30.IX
Radiația globala 2 (kcal/cm2 )
Regiunea viticolă a Media 86 Minima 84 Maxima 91
Dealurilor Olteniei și
Munteniei

Durata de strălucire a soarelui lunară, anuală și din perioada de vegetație

Media lunară și anuală (1948-1955)

LUNILE ANULUI Media

STAȚIA anuală
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Valea 79,8 94 153,1 195,5 227,9 239,4 300,2 289,7 232,0 164,1 77,3 83,4 2136,4
C.
 Durata medie de strălucire a soarelui în perioada de vegetație (1961-1970)

CENTRUL LUNILE
VITICOL IV V VI VII VII IX X

Boldești 191 239 260 291 288 234 192

I.2.4 REGIMUL EOLIAN

Frecvența și viteza medie a vântului
BRAȘOV (1941-1955) ANUALĂ

Frecvența medie Viteza medie

N NE E SE S SV V NV Cal N NE E SE S SV V NV Calm
m
6,9 10, 7,9 5,0 11, 16, 12, 6,0 24,0 2,0 2,4 2,3 2,4 2,2 2,2 2,2 2,3 18,0
3 1 6 2

Întocmirea rozei vânturilor

 N

20
NV NE

10

Frecvența
V 0 E
Viteza

SV SE

I.2.5 ACCIDENTE CLIMATICE

Frecvența grindinei

Frecvența înghețurilor târzii de primăvară și a celor timpurii de toamnă

 Frecvența Dintre care:
Regiunea viticolă Nr. cod Centru viticol temperaturilor Frecvența
a: Centru viticol scăzute sub temperaturilor
-20,10C (la 100 scăzute sub
ani) -26,10C (la 100
ani)
Dealurilor
Munteniei și 19,2 V.Călugărească 9 -
Olteniei

Numărul de zile cu brumă și chiciură

Numărul mediu de zile cu brumă

LUNILE ANULUI Media

STAȚIA anuală
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Focșan 0.3 0.2 3.0 2.6 0.6 - - - 0.4 3.9 4.0 1.6 16.6
i

Numărul mediu de zile cu chiciură

LUNILE ANULUI Media

STAȚIA anuală
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Focșan 1.3 0.2 0.0 - - - - - - - - 0.2 1.7
i

I.3 FACTORII GEOPEDOLOGICI

1.3.1 RELIEFUL
Relieful este, de asemenea, diferit pe cele două unități componente, dar are o mare
calitate comună pentru dezvoltarea viței de vie – expoziție sudică a majorității formelor sale.
 Subcarpații externi, reprezentați prin culmea anticlinorie a Dealului Mare dintre calea
Buzăului și a Telejeanului, manifestă o tendință de coborâre de la E la V, încât dacă în Dealu
Istrița atinge cota maximă de 754 m, în partea centrală doar în D. Ciortea mai urcă până la 609
m, pentru ca la vest, între Cricov și Telejean, D. Bucovelu să dețină numai 406 m alt. Abs. Din
această amplă culme se desprind , mai ales spre sud, pinteni deluroși prelungi, cu pante relativ
domoale (30-100) și slab moderate procese de versant, acoperiți în mare parte de vii și livezi. Prin
contrast văile trasnversale, îndeosebi Cricovul Sărat și Telejeanul, sunt puternic adâncite și au
versanți accentuat înclinați (100-200), încât măsurile antierozionale devin inerente pentru a
preîntâmpina sau stăvili procesele gravitaționale.
Câmpia piemontană (sau glacisul sucolinar) Buză-Telejean, suprapusă glacisului de
pietrișuri și nisipuri tapisate adesea cu loessoide, înclinată lent de la 300-200 m până la 100-80
m, unde trece treptat spre câmpia joasă de subzinstență Gherghița-Sărata. Văile rare, ce o
fragmentează cu adâncimi reduse (sub 50 m) și energia moderată, separă câmpuri larg ondulate
pe care culturile arabile și viticole găsesc condiții optime de dezvoltare.

I.3.2 FACTORII HIDROLOGICI

Hidrologia de suprafață se constitue într-o rețea mai deasă în zona deluroasă decât în
câmpie, dar, în general, prezența văilor asigură o scurgere eficientă, fără stagnări prelungite
dăunătoare viței de vie. Râurile principale ( Buzăul, Cricovul Sărat, Telejeanul ), cu obârșia în
regiunile umede montane din afara zonei de referință, au debite importante chiar și în sezoanele
de precipitații redus, în timp ce pâraiele de pe clina sudică a Dealului Mare și care tranzitează și
câmpia (Sărata, Pietroasa, Năianca, Tohăneasca, Bălana, Bucovelu), au debite anuale evident
mai reduse și cu un regim torențial al scurgerii, ajungând până la dispariție temporară în unii ani
cu secete prelungite de vară-toamnă.
Apele freatice, discontinui și cu debite variabile în zona subcarpatică, sunt deosebit de
bogate în câmpia glacisului piemontan, unde se află cantonate la baza complexului de pietrișuri
și nisipuri, sau etaje pe intercalațiile lenticulare argiloase din acest complex. Tot bogate sunt și
stratele acvifere de la baza acumulativului grosier al teraselor, încât putem considera că regiunea
dispune de suficiente rezerve de apă și de bună calitate, fără a neglija însă pericolul infiltrării
laterale cu ape mai salinizate din râurile ce tranversează cute diapire, sau a impurificării lor prin
activitățile antropice.
 I.3.3 FACTORII EDAFICI

Substratul litologic este diferit în cele două unități: subcarpatică și de câmpie, care se pun
în contact. Subcarpații de aici sunt formați din sedimente marine neogene cutate, alcătuite din
gresii, conglomerate și calcare predominant sarmațiene (ce apar la zi în axele anticlinale), marne,
argile și nisipuri predominant pliocene ( în sinclinale și în stiva ce plonjează monoclinal spre
Câmpia Română).
Câmpia din vecinătatea imediată a Subcarpaților este formată din depozite proluviale de
glacis piemontan, consituite din pietrișuri, nisipuri și lentile de argile cuternar inferioare ce
repauzează pe sedimentele pliocene din bază și care sunt urmate spre suprafață de o mantie
loeesoidă relativ subțire (2-10m) și cu discontinuități.
Acestor două principale formațiuni litologice li se asociază complexele aluviale nisipo-
pietroase cu loessoide superioare ale teraselor din lungul Cricovului-Sărat și Telejeanului, ca și
din depozitele deluviale sau deluviocoluviale de remaniere și amestec ale rocilor intersectate pe
versanții delurilor subcarpatice.
Putem aprecia că, în afara unor areale argiloase și a unor areale pietroase din sau în
preajma aflorimentelor de roci dure ( calcare, gresii, calcaroase), substratul litologic predominant
în spațiul podgoriei prezintă o textură mijlocie (lutoasă, luto-nisipoasă), devenind un apreciat
material parental pentru solurile utilizate viticol.
Solurile formează aici un înveliș puternic mocaizat, în care, alături de solurile zonale,
participă și variate soluri intrazonale. Solurile zonale sunt reprezentate prin molisoluri în câmpia
piemontană și prin argiluvisoluri în zona deluroasă.
Molisolurile câmpiei silvostepice de aici, reprezentate prin cernoziomuri, cernoziomuri
levigate și solurile cenușii, sunt pretabile tuturor culturilor agricole, inclusiv viticole de înaltă
calitate și productivitate. Ele dispun de proprietăți biochimice notabile, între care o intensă
activitate biologică și un conținut aprecicabil de humus (3-4%), o bună aprovizionare cu cationi
schimbabili (V=80-95%) și cu elemente de nutriție (N,P,K), o reacție slab acidă și slab alcalină
(pH=6,7-7,2).
Argiluvisolurile zonei deluroase din aria în care se includ și plantații viticole (între 250-
300 m și 400-450 m) sunt reprezentate prin soluri brun roșcate, brune sau brune podzolite, mai
mult sau mai puțin erodate pe pantele slab moderat înclinate pe care se formează. Deși cu unele
carențe ale potențialului lor biochimic (humus=2,5 – 3,5%, V=70-80%, pH=6-6,7), de unde
necesitatea unor măsuri moderate de fertilizare și antierozionale, aceste soluri se dovedesc
favorabile viței de vie, ce ajunge chiar să concureze pe celelalte culturi agricole, pentru care
înclinarea și eroziunea devin factori mai restrictivi. Solurile de pe versanții superiori și coamele
subcarpatice mai înalte nu oferă condiții morfo-pedo-climatice pentru culturi agroviticole, ele
fiind majoritar împădurite.
Solurile intrazonale au o participare redusă pe treapta de câmpie, dar ele totalizează
aproape 50% din învelișul pedologic al versanților subcarpatici. Dintre acestea din urmă,
regosolurile sunt cele mai frecvente pe pantele cu eroziune accentuată.
Cele de mai sus de îndreptățesc să apreciem că prezența Podgoriei Dealu Mare și
renumele de care se bucură este efectul valorificării unui potențial natural, îndeosebi pedo-
climatic, care o impune ca fiind cea mai rațională și mai profitabilă utilizare.
Tipurile de sol predominante în centrul viticol Boldești sunt: brun roșcat erodat,
pseudorendzina, brun argilic pseudorendzinic și brun argilic erodat.
Aceste tipuri de soluri fac parte din clasa solurilor brun roșcate, fiind cercetate pentru
prima dată, în țara noastră, de Gh. Munteanu Murgoci (1924), dar caracaterizarea acestora sub
aspectul însușirilor fizice și chimice, s-a făcut ceva mai târziude către N. Cernescu(1934, 1945),
M. Popovăț (1937, 1945) și de C. D. Chiriță (1955, 1962).
Aceste soluri, în urma cercetării și cartografiei, apar și pe legendele hărților de soluri
editate la scările 1:500.000 (1971) și 1:1.000.000 (1978) sub denumirile de ..soluri argiluviale
brun roșcate,, și respectiv ,,soluri brune roșcate,, , denumiri ce au fost păstrate și în sistemul
român de clasificare a solurilor.
În țara noastră solurile acestea sunt răspândite în partea de sud-sud-vest a țării, mai ales în
Câmpia Română centrală și vestică. Sunt răspândite și în Câmpia Vestică a țării, dar și pe
suprafețe reduse, cum sunt cele din partea nord-nord-estică a orașului Timișoara.
Solurile brune roșcate, în țara noastră, se formează în condițiile unui climat caracteristic
de pădure. Astfel, temperatura medie anuală este cuprinsă între 10,60 și 11,70, iar media anuală a
precipitațiilor între 515 și 661 mm, dar valorile cele mai frecvente ale precipitațiilor, fiind
cuprinse între 550 și 580 mm. În ce privește deficitul de umiditate, acesta variază între 76 și 180
mm.
Vegetația caracteristică solurilor brune roșcate este de obicei pădurea de overoinee.
Principalele specii de overoinee sunt Quercus frainetto, Quercus cerris și Quercus pubescens.
 Roca de solificare. Materialele parentale sunt reprezentate printr-o gamă restrânsă de roci
și anume loessuri sau luturi loeesoide, luturi, nisipuri și rar argile.
Solurile brun roșcate pot prezenta o morfologie de tipul: A0 – AB - Bt– C sau Cca, dar sunt
și cazuri particulare când morfologia acestor soluri poate fi Am – AB – Bt – C sau Cca.
Textura solurilor brune roșcate este în general luto-argiloasă. În ceea ce privește
conținutul de argilă, aceasta este variabilă pe profil, întâlnit la solurile brune roșcate formate pe
depozite loessoide și loessuri, este cuprins între 25 și 40% în orizontul A0 și între 40 și 55 % în
orizontul Bt.
Solurile brun roșcate prezintă în orizontul A 0 un conținut în humus de 5-6 g/100 g sol, dar
acest lucru la solurile aflate sub vegetația de pădure, pe când, la solurile luate în cultură,
conținutul în humus variază între 2,5 și 3,5 g/100 g sol.
Cele mai răspândite soluri în Centrul Viticol Boldești sunt SOLURILE BRUNE
ROȘCATE LAMERALE. Aceste soluri sunt răspândite mai mult în Câmpia Olteniei. Solurile
brune roșcate lamelare se formează pe depozite nisipoase de origini diferite.
Caracteristica morfologică a acestor soluri o constituie prezența la nivelul orizontului B t,
a unor lamele argiloiluviale feruginoase a căror grosime este mai mare de 1 cm. Aceste benzi
sunt de natură pedogenetică, constituind o succesiune de ecrane de material fin dispuse la
distanțe de 10-15 cm una față de alta.Diferențele de textură dintre benzi și interbenzi sunt sub
raportul de 2:1.
În ce privește conținutul în humus acesta este în general redus (0,4-1,0 g/100g sol)
Ca urmare a prezenței lamelelor la nivelul orizontului B t, aceste soluri, de obicei, prezintă
o umiditate mai mare în orizonturile A 0 și AB provenită din precipitații. Pentru acest motiv,
însuțirile agroproductive ale acestor soluri sunt ceva mai bune decât la alte subtipuri.

I.3.4 VEGETAȚIA SPONTANĂ ȘI CULTIVATĂ

Vegetația naturală este înlocuită în proporție de 90% prin culturi arabile, vii și livezi.
Reconstituirea ei, pe baza compoziției floristice a fragmentelor conservate , permite aprecierea că
două sunt fitocenozele ce se contactează și se întrepătrund: silvostepa și pădurea de foioase.
Silvostepa se întinde pe întreaga câmpie subcolinară, pătrunzând și în zona deluroasă de
la nord pe culoarele văilor principale și pe versanții periferici mai bine insolați. Este alcătuită din
pajiști secundare cu păiuș (Festuca valesiaca, F. Pseudovina), bărboasă (Bothrichola
ischaemum), firuță (Poa angustifolia, P. Bulboasa), pe fondul cărora mai pot fi întâlniți arbori
izolați sau în mici pâlcuri din constelația stejarului, însoțit de unele esențe xerotermofile.
Pădurea, păstrată fragmentar pe culmile mai înalte și versanții inospitalieri din zona
subcarpatică externă, aparține subetajului gorunului, în care gorunului obișnuit (Quercus
petraea) i se asociază gorunii sudici (Quercus dalechampii, Q. Polycarpa), stejarul pedunculat
(Quercus robur), stejarul brumăriu (Quercus pedunculifora), cerul (Quercus cerris), arțari (Acer
platanoides, Acer campestre, Acer tataricum), tei (Tilia argentea), etc., iar mai sus participă și
fagul (Fagus silvatica).
1.4 FACTORII SOCIAL ECONOMICI
Exploatarea în bune condiții a plantației este asigurată și prin racordarea la rețeaua
națională de drumuri, existența utilităților obligatorii (energie electrică, gaz, apă, etc.),
apropierea de centrele populate, care asigură forța de muncă disponibilă pe plan local, știind că
necesită un volum mare de lucrări ( 100-160 z.o/ha).
Fiind o zonă cu tradiție în cultivarea viței de vie, forța de muncă este asigurată de
populația locală (Boldești) și din satele din împrejurimi.

2.1 Stabilirea sistemului de cultură și a tipului de plantație

Ținând cont de particularitățile climatice din podgoria Dealu Mare, centrul viticol
Boldești, de geografia zonei și de necesitățile economice ale culturii, plantația viticolă care
urmează să fie înființată va fi de tipul comercial-industrial, cu distanțe mijlocii de plantare
(2,2/1,2), în sistem de cultură semi-protejat.
Se va alege un teren cu expoziție sudică sau sud-vestică, pantă moderată (sub 15%) și
fertilitate mijlocie. Distanța de plantare va fi de 2,2 m între rânduri și de 1,0 m între plante pe
rând, 4545 vițe la hectar. Butucii vor fi conduși în forme semiînalte sau înalte, cu atribuirea
încărcăturii moderate la tăierea de rodire. Lucrările vor fi executate mecanizat cu tractoare
viticole V-445 și SV-445. Vițele intră pe rod în anul III-IV de la plantare, producțiile de struguri
sunt mijlocii de calitate bună sau foarte bună.

2.2 Alegerea soiurilor de viță roditoare și portaltoi

Pentru înființarea plantației de viță de vie destinată obținerii de vinuri albe de calitate am
ales următoarele soiuri:
  Fetească albă
 Fetească regală
 Saugvinon

Fetească albă
Sinonime:Leanka (Leanuka), Poama fetei, Păsărească albă, Mädchentraube
Origine: soi autohton cultivat înainte de apariţia filoxerei la noi în ţară. Face parte din
Proles orientalis - subproles caspica
Caractere morfologice: rozeta este uşor scămoasă, de culoare verde-arămie. Vârful
lăstarului este verde arămiu, cu scame rare. Lăstarul este glabru, verde-cafeniu. Inflorescenţa este
cilindrică, uniaxială. Floarea este hermafrodită normală. Prezintă 5-6 stamine lungi, ovar
bilocular, ovoidal şi stil scurt. Polenul este fertil şi abundent. Cârceii au culoare verde-cafenie.
Frunza adultă este mijlocie, uşor lăţită, cu limbul terminal evident, pentalobată, colorată verde
deschis, glabră. Sinusurile laterale superioare sunt foarte profunde, cu lumen mare de formă
elipsoidală, iar sinusul peţiolar este o acoladă. Nervurile sunt verzi, iar dinţii sunt lungi cu
margini drepte şi vârful ascuţit. Peţiolul este verde-roşietic este egal sau mai scurt decât nervura
mediană. Strugurele are formă cilindrică, de mărime mică, cu primele ramificaţii mai dezvoltate,
cu boabe dense şi peduncul scurt, lemnificat. Bobul este sferic, mic, colorat verdegălbui şi cu
miez zemos. Sămânţa este mijlocie, uşor lăţită, cu şalază ovală, mare, ridată şi rostru scurt şi
gros.
Însușiri agrobiologice. Soiul Fetească albă este foarte viguros, cu perioadă scurtă de
vegetaţie care îşi maturează foarte bine lemnul coardelor toamna, motiv pentru care merge foarte
bine cultivat în arealele viticole mai nordice din România. Soiul se caracterizează printr-o
toleranţă mijlocie la temperaturile scăzute din timpul iernii şi prezintă o sensibilitate ridicată la
păianjenul roşu, mană şi putregaiul cenuşiu. Fertilitatea soiului este mijlocie, formează circa 50%
lăstari fertili, iar valorile coeficienţilor de fertilitate se înscriu în limitele 0,6-0,7 pentru cel relativ
şi de 1,37 -1,4 pentru coeficientul de fertilitate absolut.
Cerințe agrotehnice.Pentru că soiul are o vigoare mare de creştere se evită cultivarea
acestuia pe terenuri foarte fertile, prea umede, profunde şi altoirea pe portaltoi viguroşi, care i-ar
amplifica vigoarea de creştere. Astfel, se recomandă altoirea pe portaltoii SO4-4, Riparia gloire,
SC -25, care reuşesc să îi tempereze vigoarea de creştere. Pentru favorizarea diferenţierii
mugurilor şi implicit a fructificării în dauna creşterii vegetative, se lasă la tăiere o cantitate mai
mare de lemn multianual şi se atribuie o încărcătură mai mare de ochi ce poate varia între 20-22
şi chiar 32 ochi/m2 , iar ca tip de tăiere se recomandă Guyot cu braţe înlocuite periodic şi Guyot
pe semitulpină. Dintre lucrările şi operaţiile în verde aplicate pentru încetinirea creşterii
luxuriante se practică plivitul lăstarilor sterili şi se recomandă ca, alegerea momentului cârnitului
să se facă la momentul optim pentru a nu se produce o răbufnire necontrolată a copililor.
Însușiri tehnologice. Este un soi de calitate, oriunde ar fi cultivat. Greutatea medie a
unui strugure este de 90 grame, iar greutatea a 100 de boabe în jur de 200 grame. Este un soi bun
acumulator de zaharuri (200-240 g/l), iar aciditatea în arealele nordice este bună, în jurul valorii
de 5,6 ‰ , observându-se o scădere a acesteia în arealele sudice (datorită combustiei acizilor).
Producţia obţinută este mică, de 5-7 t/ha, rar se obţin recolte mai mari (10-11 t/ha). Unul din
motivele producţiei mici este şi faptul că au apărut în cadrul populaţiei biotipuri cu diferite
anomalii florale. Vinul obţinut din soiul Fetească albă este un vin sec sau demi-sec, colorat
galben-verzui, bogat în reflexe, cu discrete arome florale, amintind de mirosul florilor de viţă-de-
vie. Cel obţinut în zonele mai puţin calde de pe Târnave (Jidvei, Mediaş) şi în jurul Bistriţei
(Lechinţa) are buchet şi personalitate distinctă, oferindu-i o notă aparte de tipicitate şi unicitate.
Datorită acidităţii ridicate, poate servi şi ca materie primă pentru vinuri spumante în centre
viticole situate în Crişana şi Maramureş.
Selecții clonale. Din populaţia soiului Fetească albă la S.C.V.V. Odobeşti a fost extrasă
selecţia clonală 1 Odobeşti, care a fost omologată în anul 2000, la S.C.V.V. Iaşi în 2002 -
Fetească albă 8 Iş. şi la S.C.V.V. Blaj, în anul 2006 - Fetească albă 8 Bl.
Zonarea. Are o largă răspândire fiind cultivat în foarte multe centre viticole 77, după
unii autori 127 după alţii, răspândite în podişul Transilvaniei şi în Regiunea viticolă a Dealurilor
Moldovei şi Munteniei.

Fetească regală

Sinonime:Dănăşană, Galbenă de Ardeal, Kirayleanka, Känigstraube.

Origine.Soi autohton descoperit după anul 1930 în comuna Daneş de lângă Sighişoara.
Se presupune a fi un hibrid natural între Grasă de Cotnari şi Fetească albă. Face parte din Proles
pontica – subproles georgica.
 Caractere morfologice. Rozeta este pufoasă, verde-albicioasă, cu marginea alb liliachie.
Vârful lăstarului este pufos, alb-verzui. Lăstarul este scămos, roşietic-verzui. Inflorescenţa este
cilindro-conică, aripată. Floarea este hermafrodită normală cu 5-6 stamine şi ovar bi- sau tri-
ocular, sferic, cu stil lung.Cârceii sunt glabri, cafenii. Frunza adultă este de mărime mijlocie,
uşor lăţită, întreagă sau trilobată, colorată verde închis, cu limbul ondulat şi cu amprente slabe pe
faţa superioară şi scămos pe faţa inferioară. Sinusurile laterale sunt superficiale în formă de liră
sau V, iar sinusul peţiolar este în formă de U sau liră. Dinţii au baza largă şi laturi uşor convexe.
Nervurile sunt verzi, iar dinţii sunt mijlocii, cu baza largă şi laturile uşor convexe, cu vârfuri
acuminate. Peţiolul este verde – cafeniu, aproape egal cu nervura mediană. Strugurele este
mijlociu, cilindro-conic, uni sau biaripat, compact. Pedunculul este scurt şi ierbos. Bobul este
sferic, mijlociu, galben-verzui cu punct pistilar persistent şi miez zemos. Sămânţa este mare,
ovală, cu şalază bine conturată, ovală, cu marginea uşor ridată şi rostru scurt şi subţire.
Însușiri agrobiologice. Soi cu o vigoare mare de creştere, cu o dezmugurire timpurie,
înregistrată în primele zile ale lunii aprilie şi cu perioadă lungă de vegetaţie. Îşi maturează bine
lemnul astfel încât rezistă până la minus 22°C şi are o capacitate rapidă de refacere în urma
accidentelor climatice. Este sensibil la secetă, din acest punct de vedere se evită cultura acestuia
în zone secetoase şi nisipoase. Este sensibil şi la putregaiul cenuşiu şi prezintă rezistenţă medie la
mană şi la făinare. Fertilitatea este foarte bună, formează 60-70% lăstari fertili şi are coeficienţii
de fertilitate cu valori de 0,9-1,8 cel fertil şi 1,8-2,1 cel absolut.
Cerințe agrotehnice. Preferă terenuri bogate în resurse hidrice, preferând portaltoi care
să dezvolte un sistem radicular profund, ca SO 4, SO 4- 4. În plantaţii se poate conduce atât în
forma joasă, cât şi semiînaltă, dând rezultate foarte bune la multe tipuri de tăiere. Încărcătura de
ochi care se lasă pe butuc variază în funcţie de arealul de cultură, în medie 20-22 ochi/m 2 .
Fetească regală reacţionează foarte bine la fertilizarea organică, administrată periodic, minim 30
t/ha.
Însușiri tehnologice. Ajunge la maturitate deplină la două săptămâni după soiul Fetească
albă şi la 3-4 săptamâni după soiul Chasselas doré. Greutatea medie a unui strugure variază între
70 şi 150 grame, iar a 100 de boabe între 145 şi 190 grame. Acumulează zaharuri între 188-215
g/l, în mod normal şi are o amplitudine mică de supramaturare, deoarece atinge un maxim de
220- 235 g/l, iar aciditatea este în acest caz mai ridicată (5,7-6,2 ‰). Producţia de struguri
obţinută variază de la 11 t/ha la Blaj la 27 t/ha la Odobeşti, cu o medie de 15-20t/ha. Se obţin în
mod frecvent, vinuri de masă (consum curent), dar şi vinuri superioare seci, vinuri materie primă
pentru spumante şi distilate învechite din vin. Vinul este alb-verzui, cu tărie moderată, plin, puţin
extractiv.
Selecţii clonale. Din populaţia soiului Fetească regală la S.C.V.V. Blaj a fost extrasă
selecţia clonală Fetească regală 21 Blaj şi a fost omologată în anul 1979.
Zonare. Având o mare plasticitate ecologică, dar şi datorită producţiilor ridicate obţinute,
soiul se cultivă în foarte multe areale viticole (129), chiar şi în areale caracterizate printr-un
ecoclimat mai puţin favorabil cultivării soiurilor albe de calitate.
Saugvinon
Sinonime: Blanc fumé, Fumé, Surin, Fié, Sauternes, Sauvignon blanc,Sauvignon jaune,
Sauvignon vert, Sauvignon a gros grains- în Franta;Sylvaner musque,Muskat sylvaner,
Feigentraube- în Germania.
Origine. Soiul se cultivă pe suprafeţe mari în Franţa, regiunea viticolă Bordeaux,
podgoria Sauternes, pentru obţinerea vinurilor dulci; de unde se pare ca îşi are şi originea.Face
parte din proles occidentalis.

Caracterele ampelografice.La dezmugurire rozeta este scămoasă de culoarealbicioasă,

cu liziera roz; vârful lăstarului şi frunzele tinere sunt peroase, gălbui, cureflexe bronzate. Frunza
adultă este mijlocie, orbiculară, codul ampelometric 135-2-57,trilobată şi mai rar pentalobată, cu
sinusurile laterale nu prea adânci, închise, eliptice,sinusul peţiolar este în formă de liră cu baza
ascuţită. Limbul frunzei este de culoareverde deschis, uşor gofrat,răsucit către faţa superioară
(c.t.); pe partea inferioară prezintă peri scurţi şi deşi. Floarea este hermafrodită normală, pe tipul
5-6, soiul fiindautofertil. Strugurii sunt mici (Petit Sauvignon) şi mijlocii (Gros Sauvignon),
cilindroconici, uni sau biaripaţi, deşi în boabe. Bobul este mic, sferic, cu pieliţa subţire,
pruinată,de culoare galben verzui, până la galben auriu la maturarea deplina; punctul pistilar
persistent; pulpa zemoasă cu gust şi aromă discretă specifică soiului. Lăstarii de vigoare mijlocie,
cu meritalele colorate în verde clar, iar nodurile de nuanţă roşiatică; cârceii micişi subţiri. Coarda
are scoarţa colorată în cafeniu gălbui, uşor striată, cu nodurile evidente.
Însuşirile agrobiologice. Soi cu perioadă mijlocie de vegetaţie (165-175 zile),având
nevoie de 2600-34000C temperatură activă. Prezintă vigoare mijlocie de creştere şifertilitate bună
60-70% lăstari fertili. Dezmugureşte în a doua decadă a lunii aprilie, pârgastrugurilor are loc
devreme, la începutul lunii august, iar maturarea deplină se realizeazăla 2-3 săptămâni faţă de
soiul Chasselas doré (epoca a IV-a la Petit Sauvignon) şi maitârziu cu circa o săptămână la Gros
Sauvignon (epoca a V-a).Rezistenţe biologice: sub aspectul rezistenţei la ger s-a constatat
diferenţe între celedouă forme, mai rezistent fiind Petit Sauvignon (-20 0C . . . –220C), şi ceva mai
sensibilGros Sauvignon (-180C . . . -200C). Are rezistenţă mijlocie la secetă şi făinare, sensibil
lamană, putregaiul cenuşiu şi moliile strugurilor.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Este un soi cosmopolit, preferă versanţii
cuexpoziţie sudică sau sud-vetică, bine însoriţi, care asigură condiţii pentru
supramturareastrugurilor. Portaltoii recomandaţi sunt SO4,41 B, Selecţiile Crăciunel, care
grăbescmaturarea strugurilor şi favorizează acumulările în zaharuri şi au rezistenţă la
calcarulactiv din sol, deoarece cele mai fine vinuri se obţin pe solurile scheletice, calcaroase.
Seconduce pe tulpini semiînalte şi înalte, cordon bilateral, cu tăiere scurtă sau în verigi derod.
Sarcina de producţie este de 14-18 ochi/m2.
Producţiile de struguri care se obţin suntde 6-8 t/ha la Petit Sauvignon şi de 10-12 t/ha la
Gros Sauvignon. Tehnologic este un soide înaltă calitate. Acumulează cantităţi mari de zaharuri
195-220 g/l, valrile mai ridicatefiind caracteristice la Petit Sauvignon, aciditatea totală a mustului
rămâne echilibrată 4,5-5,5 g/l H2SO4, fapt care permite cultura sa şi în zone mai secetoase
(Murfatlar). Vinurileobţinute au o aromă fină, caracteristică. Pentru obţinerea vinurilor demidulci
şi dulci estenecesară supramaturarea şi botritizarea strugurilor, pierderile de recoltă fiind de 8-
17%,compensate însă prin calitatea vinurilor obţinute.
Variaţii şi clone.Cele două forme existente în cultură diferă ampelografic
şiagroproductiv:-Gros Sauvignon, prezintă struguri mijlocii sau mari (200-280 g),
biaripaţi,cilindroconici, cu boabe mijlocii, iar frunza adultă este peroasă pe faţa inferioară. Este
un biotip care se caracterizează printr-ofertilitate mai mică, 55-60% lăstari fertili, dar mai
productivă datorită mărimii strugurilor, însă inconstantă de la un an la altul.
Manifestăsensibilitate accentuată la ger şi boli.-Petit Sauvignon, are strugurii mai mici (180-220
g), cilindrici uniaripaţi,compacţi, cu boabe mici, iar frunza adultă este intens scămoasă pe faţa
inferioară.Prezintă fertilitate mai ridicată 70-75% lăstari fertili, vigoare mai mare de creştere, dar
producţii mai mici de struguri. Acumulează mai multe zaharuri, are aromă mai pregnantăşi mai
bună rezistenţă la ger şi boli.Din populaţia biotipului Gros Sauvignon la SCDVV Blaj a fost
omologată în anul1975 colna Sauvignon-9 Bl, cu producţii de 13 t/ha. Din cea de a doua formă la
SCDVVDrăgăşani a fost omologată în anul 1984 clona Sauvignon-62 Dg, cu producţie de
11,5t/ha, iar la SCDVV Ştefăneşti-Arges, în anul 2000 clona Sauvignon-111 Şt, cu producţiede
15 t/ha. La mijlocul secolului trecut Odart (1840) a semnalat ş existenţa unor forme deSauvignon
roz şi roşu violet. Sauvignon rose se cultivă în Argentina şi Australia subdenumirea de
Guindolino gris şi Surin gris. Au însă producţii mici, dar cu acumularţ maride zaharuri.
Zonare.Soiul Sauvignon ocupă în România proximativ 6000 ha, intrând însortimentul a
41 de centre viticole. Rezultatele cele mai bune se obţin în sudul Moldovei, podgoriile
subcarpatice ale Olteniei, Podişul Transilvaniei şi Dobrogea.

Selecția Oppenheim 4 clona Crăciunel 4

Sinonime: SO 4-4; SO4-4.
Origine. Este o supraselecție obținută din portaltoiul Berlandieri x Riparia Selecția
Oppenheim 4 la Stațiunea viticolă Crăciunel-Blaj (M. Toader, 1955). A fost omologată ca
partaltoi în anul 1974.
Caractere ampelografice. Sunt asemănătoare cu cele ale Selecției Oppenheim 4; vârful
lăstarului și primele frunzulițe sunt scămoase, de culoare verde arămie.
Frunza adultă mare, cuneiformă, întreagă sau cu un început de trilobite. Limbul frunzei
este asimetric, gofrat, cu sinusul pețiolar deschis în formă de liră sau de V.
Floarea este hermafrodită, funcțional masculă, ginosterilă cu gineceul atrofiat.
Lăstarul este striat, cu noduri violacei, pubescente.
Coarda de culoare maro deschis, fin striată cu peri scurți la noduri.
Însușiri agrobiologice. SO 4-4 asigură o bună maturare a lemnului coardelor și producții
mari de butași (190-200 mii/ha). Are rezistență bună la ger, țesuturile coardelor îșă păstrează
viabilitatea fără a se necroza. În pepinieră asigură randamente mari, în medie 43% vițe altoite
STAS. Preferă solurile ușoare, cu un conținut mijlociu în calcar, maxim 17% calciu active,
respective I.P.C.=30.
Zonare. SO 4-4 este recomandat ca portaltoi în toate podgoriile și centrele viticole, atât
pentru soiurile de masă, cât și cele pentru struguri de vin. Plantațiile mamă vor fi înființate cu
prioritate în regiunile sudice ale țării.
 2.3 Organizarea terenului
2.3.1. Calculul suprafețelor
Soiul Fetească regală va ocupa în cultură 45%.
Soiul Fetească albă va ocupa în cultură 40%.
Soiul Sauvignon va ocupa în cultură 15%.
Producția totală estimată de struguri a plantației ce urmează a fi înființată este de 280 t.
Pentru stabilirea cantității de struguri ce urmează a fi obținută pentru fiecare soi în parte
se va aplica regula de trei simplă:
Fetească regală
280 t...............100%
X......................45%
X=280x45/100=126 t
Soiul Fetească regală va avea o producție totală de 126 t.
Fetească albă
280 t................100%
X.......................40%
X=280x40/100=112 t.
Soiul Fetească albă va avea o producție totală de 112 t.

Saugvinon
280 t...................100%
X.........................15%
X=280x15/100=42 t.
Soiul Saugvinonva avea o producție totală de 42 t.
Stabilirea producțiilor pe hectar
Pentru soiul Fetească regală s-a luat în calcul o producție medie de 14t/ha.
Pentru soiul Fetească albă s-a luat în calcul o producție medie de 12,5 t/ha.
Pentru soiul Saugvinon s-a luat în calcul o producție medie de 7 t/ha.
Stabilirea numărului de hectare pe soiuri și total suprafață
Fetească regală: 126t:14 t/ha=9 ha
Fetească albă: 112t:12,5 t/ha=9 ha
 Saugvinon: 42t:7 t/ha=6 ha
Total suprafață: 24 ha.
2.3.2. Împărțirea terenului în unități de exploatare
Stabilirea numărului de parcele
Parcela este cea mai mică unitate teritorială pentru executarea lucrărilor de întreținere a
viței de vie. Parcela pentru o bună exploatare a plantației viticole, trebuie să prezinte o formă
dreptunghiulară sau pătrată, dar poate avea uneori , formă de trapez, romb și mai rar de triunghi,
în funcție de relieful terenului și de limitele întâlnite.
Pe terenurile cu pante de până la 4-5%, parcela se orientează tinând cont de cerințele vitei
de vie față de lumină, cu lățimea pe direcția N-S.
Pe terenurile cu pantă de 6-12%, parcelele se orientează cu lățimea pe direcția generală a
curbelor de nivel, care coincide cu direcția rândurilor de viță de vie, iar cu lungimea pe linia de
cea mai mare pantă (deal-vale).
În cadrul unei parcele trebuie să se cultive un singur soi, să se utilizeze aceaiași formă de
conducere și același tip de tăiere a butucilor, pentru executarea unitară a lucrărilor de întreținere,
recoltare etc.
Parcelele sunt delimitate, pe direcția curbelor de nivel, de drumuri de exploatare, cu
lățimea de 4 m, iar pe lungime (direcția deal-vale) de alei (4 m lățime) și poteci (2 m lățime)
pentru a permite accesul agregatelor pentru preluarea și transportul producției de struguri către
unitățile de vinificare.
Pentru terenurile cu o pantă cuprinsă între 10-20%, lungimea maximă a parcelei este de
300m, lățimea 100 m (±20%), suprafața maximă 3,6 ha.
Pentru plantația are urmează a fi înființată am stabilit o suprafață a parcelei de 3 ha.
Fetească regală: 9 ha : 3 ha/parcela=3 parcele
Fetească albă: 9 ha : 3 ha/parcela= 3 parcele
Saugvinon: 6 ha : 3 ha/parcela = 2 parcele
Numărul total de parcele necesare a fi înființate este de 8.

Delimitarea tarlalelor
 Tarlaua reprezintă unitatea teritorială de bază pentru executarea lucrărilor mecanice și
este formată din 3-8 parcele, în funcție de orografia terenului. Tarlalele sunt delimitate, pe
direcția curbelor de nivel, de drumuri de exploatare (secundare), iar pe direcția deal-vale, de zone
de întoarcere (6 m lățime), drumuri de legătură.
Tarlaua trebuie să prezinte condiții uniforme de exploatare, fertilitate a solului și grad de
eroziune, pentru a asigura un sistem unitar de măsuri antierozionale. În cadrul tarlalelor se
cultivă un singur soi sau soiuri aparținând aceleiași direcții de producție, cu cerințe asemănătoare
față de factorii tehnologici.
Pentru o pantă a terenului cuprinsă între 10-20% tarlaua viticolă are lungimea maximă
800m, lățimea 300m, suprafață 24 ha.
Datorită faptului că pentru plantația ce urmează a fi înființată numărul de parcele este de
8 va fi suficientă o singură tarla viticolă.

2.3.3. Stabilirea rețelei de drumuri, a zonelor de întoarcere și a rețelei de irigații

Amplasarea zonelor de întoarcere

Zonele de întoarcere sunt fâșii de teren late de 6 m, care se rezervă la capetele tarlalelor,
pentru a servi la întoarcerea agregatelor. Aceasta se amplasează pe linia de cea mia mare pantă și
pe cât posibil la marginea ravenelor și a zonelor de protecție, plantațiilor forestiere, de-a lungul
cărora se prevăd zone de 4-6 m (zone de umbrire), pentru a feri plantele de influiența negativă a
umbririi și care pot fi folosite și ca zone de întoarcere sau ca drumuri de exploatare. În cazul în
care tarlalele sunt delimitate prin drumuri de legătură, întoarcerea agregatelor se execută pe
platforma acestora.
Trasarea drumurilor, aleilor și potecilor
Rețeaua de drumuri trebuie să asigure transportul în condiții corespunzătoare a diferitelor
materiale necesare procesului tehnologic și a recoltei de struguri la centrele de prelucrare,
precum și accesul în bune condiții a agregatelor agricole pentru executarea lucrărilor mecanice.
Suprafața lor nu trebuie să depășească 3-4% din suprafața alocată plantației.
Rețeaua de drumuri trebuie corelată cu amenajările antierozionale, cu sistemul de
interceptare și evacuare a apei în exces dar și cu sistemul de irigații. Drumurile trebuie să fie
amenajate corespunzător (înierbate, pietruite, asfaltate) astfel încât să fie practicabile tot timpul
anului, indiferent de condițiile de climă, să fie racordatela rețeaua de drumuri din zonă, iar panta
longitudinală a acestora să nu depățească 10%.
După importanța și rolul îndeplinit, rețeaua de drumuri cuprinde: drumuri principale,
secundare, alei și poteci.
Drumurile principale reprezintă artere cu trafic mare, cu lățimea de 6-8 m, care să permită
circulația în două sensuri. Acestea sunt amplasate pe firul văii sau pe cumpăna apelor,
deservesind un trup sau un masiv viticol. Deasemenea acestea fac legătura cu centrele de
prelucrare a strugurilor, cu sediul societății și cu rețeaua de drumuri comunale. Pentru a fi
practicabile tot timpul anului, drumurile principale se consolidează prin betonare sau asfaltare.
Drumurile secundare (drumuri de exploatare) se proiectează, în cazul terenurilor în pantă,
pe direcția curbelor de nivel; au lățimea de 4-5 m, delimitează tarlalele pe latura lungă a acestora
și asigură transportul de la drumurile principale la parcele. Distanța dintre ele este în funcție de
înclinarea versanților și este cuprinsă între 100-300 m. Trebuie să aibă panta longitudinală de 3-
4% în zonele umede, să fie prevăzute în partea din amonte cu canale de colectare și evacuare a
apelor. Pe drumurile secundare circulația se desfășoară într-un singur sens de aceea trebuie
prevăzute cu platforme pentru depășire.
Aleile și potecile sunt considerate căi de acces la parcelă, delimitează parcelele pe direcția
deal-vale, perpendicular pe direcția rândurilor și fac legătura între parcele și drumurile
secundare. Distanța dintre ele este egală cu lungimea rândurilor (100 m ±20 m) și se mențin în
permanență înierbate. Aleile se amplasează pe terenurile neterasate, au lățimea de 3-4 m și
permit circulația cu vehicule.
Potecile se amplasează pe versanții cu pante mari când lungimea parcelei are circa 100 m
dar și pe terenurile terasate unde lățimea este egală cu distanța dintre rânduri; se permite numai
circulația cu piciorul. Pentru a evita concentrarea scurgerilor, aleile din aval se amplasează
decalat cu 3-5 m față de cele din amonte.
Calculul suprafeței neproductive
Tarlaua viticolă ce urmează să fie înființată cuprinde 8 parcele, delimitate de două
drumuri secundare, două zone de întoarcere, 3 alei și 4 poteci.
4 poteci x 2 m x 300m=2400 m2
3 alei x 4 m x 300 m= 3600m2
2 zone de întoarcere x 6 m x 300 m = 3600 m2
 2 drumuri secundare x 4 m x 832 m=6656 m
Total suprafață neproductivă= 16256 m2=1,6256 ha.

2.4. Lucrările de înființare a plantației

Stabilirea și amplasarea rețelei de evacuare a apelor pluviale

În zonele cu precipitații bogate și soluri cu textură mijlocie-grea, apa provenită din
precipitații nu se infiltrează în totalitate în sol, se scurge pe suprafața acestuia și provoacă
eroziunea solului. Pentru prevenirea acestor neajunsuri se impune construirea unei rețele de
captare și evacuare a excesului de apă formată din: canale de coastă, șanțuri la drumuri, debușee
ți colectoare de apă, situate pe firul văilor. Canalele de coastă se execută pe direcția curbelor de
nivel, la baza fiecărui taluz, pe terenul terasat, sau la distanțe de 12-18 m. Debușeele sunt lucrări
hidrotehnice pentru colectarea și evacuarea apelor din canalele de coastă înclinate și din șanțurile
drumurilor și dirijarea acestora pe colectorul de pe firul văilor. Acestea se execută, de regulă, pe
porțiunile depresionare ale versanților și sunt orientate pe linia de cea mai mare pantă, pentru a
conduce, în timp cât mai scurt apele, spre emisarii naturali.
Amenajarea terenului pentru înființarea plantațiilor viticole se completează în funcție de
particularitățile versantului, cu lucrări hidroameliorative de consolidare a rețelei hidrografice
torențiale (ogașe, ravene active), prin realizarea de cleionaje, praguri, baraje etc., prin captarea
izvoarelor de coastă, drenarea terenului, lucrări anexe: podețe, poduri, camere de liniștire a
apelor etc. Toate aceste lucrări au rolul de a asigura exploatarea în bune condiții a terenului pe
toată durata existenței plantației.

2.4.1. Pregătirea terenului pentru plantare

Reuțita unei plantații viticole depinde, în mare măsură, de modul de pregătire a terenului,
la care se adaugă calitatea materialului săditor folosit la plantarea și nivelul tehnologic aplicat în
plantațiile tinere, până la intrarea pe rod. Pregătirea terenului are scopul de a crea condiții
favorabile de creștere și dezvoltare a vițelor plantate, parcurgerea rapidă a perioadei de tinerețe,
susținerea capacității de producție a butucilor pentru o perioadă mai lungă de timp și cuprinde
următoarele lucrări: defrișarea, modelarea, odihna solului, fertilizarea de bază, desfundarea și
nivelarea terenului.

Defrișarea și modelarea terenului.

 Prin lucrarea de defrișat este eliminată vegetația lemnoasă existentă pe teren: arbori,
arbuțti, butuci etc. se vor extrage cu atenție toate cioatele și rădăcinile groase, deoarece acestea
pot îngreuna lucrările ulterioare de pregătire a terenului. În cazul defrișării unei plantații
viticolebătrâne, butucii vor fi scoți cu cea mai mare parte a sistemului radicular, avându-se în
vedere posibilitatea ca unii butuci să fie afectat de boli virotice sau cancer bacterian, maladii care
ar putea fi transmise la noua plantație prin intermediul nematozilor, Lucrarea de defrișare se
execută mecanizat, cu utilaje adecvate: tractoare pe șenile (S1500, S1800) echipate cu lamă de
buldozer, gheare de scarificare, greblă de adunat cioate, agregate pentru transportul materialului
lemnos etc.
Modelarea terenului modifică microrelieful versantului și realizează uniformizarea
terenului pe tarlale sau în cazul unor denivelări mai pronunțate pe parcele. Modelarea se face
prin desfințarea mameloanelor, a unor taluzuri și a drumurilor necorespunzator amplasate,
astuparea rigolelor și a ogașelor. Modelarea terenului se poate realiza prin două procedee: cu
decopertarea stratului superficial al solului sau fără decopertarea acestuia.
Modelarea cu decopertarea stratului fertil al solului se recomandă pe versanții cu terenuri
nedesțelenite, pe care orizonturile inferioare, sau substratul litologic prezintă un grad redus de
fertilitate. Modelarea fără decopertarea prealabilpă a stratului fertil al solului se aplică pe
versanții cu soluri relativ fertile și profunde, formate pe loess sau luturi loessoide. Pământul
rezultat din săparea formelor pozitive se transportă cu buldozerul sau screperul, atât pe direcția
curbelor de nivel, cât și pe direcția deal-vale.
Odihna solului este necesară în cazul înființării unei plantații viticole pe terenuri ocupate
anterior cu viță de vie. Pe asemenea terenuri, ca urmare a monoculturii îndelungate, s-au
acumulat în sol substanțe toxice, boli virotice și bacteriene. Datorită consumului excesiv al unor
elemente minerale se manifestă unele carențe nutritive, are loc scăderea fertilității și deteriorarea
structurii solului. Toate acestea determină așa numita ″oboseală″ a solului. Replantarea imediată
a acestor terenuri conduce la o prindere slabă a vițelor plantate și ulterior la o creștere și
dezvoltare necorespunzătoare a acestora. Replantare cu viță de vie se face numai după 3-4 anide
odihna a solului, pe durata căreia are loc îmbunătățirea structurii, fertilității, însușirilor fizico-
chimice, eliminarea toxinelor etc. În această perioadă, terenurile respective sunt încadrate în
evidența funciară la categoria ″terenuri de pregătire″ și se cultivă cu plante furajere anuale sau
perene. Perioada de odihnă a solului este necasară și în cazul terenurilor amenajate prin terasare,
prin care se realizează o amestevcare a orizonturilor de sol, cu aducerea în multe situații la
suprafață a materialului parental și înrăutățirea însușirilor fizico-chimice ale solului, în specialîn
partea din amonte a platformei. Rezultate bune, atât pe terenurile plantate anterior cu viță de vie,
cât și pe cele terasate, s-au obținut prin cultivare timp de trei ani cu lucernă, numărul golurilor
apărute după plantare a scăzut cu 44% față de plantarea imediată, după defrișarea viilor bătrâne
sau terasarea, iar producția de struguri, în primii ani de rodire a fost cu 13% mai mare. Masa
vegetativă care rezultă la cosire trebuie să rămână parțial sau total pe sol, pentru îmbunătățirea
conținutului solului în humus și uniformizarea fertilității acestuia, în special pe terenurile
terasate.
Fertilizarea de bază. Plantațiile viticole se înființează cu precădere pe terenuri în pantă,
erodate, pe nisipuri slab solificate, de cele mai multe ori cu un conținut redus în humus și
elemente nutritive accesibile plantelor, iar prin lucrarile de amenajare antierozională se aduc la
suprafață straturi slab aprovizionate. Din aceste considerente, la care se adaugă consumul mare
de elemente nutritive al viței de vie și longevității plantațiilor, este necesară îmbunătățirea stării
de aprovizionare a solului, înainte de lucrare de desfundat, prin fertilizarea de bază cu
administrarea de îngrășăminte organice și chimice. Stabilirea dozelor de îngrășăminte se face pe
baza cartării agrochimice a solului, conținutului optim de elemente nutritive fiind următorul: N
total 0,1-0,2%, fosfor mobil P-AL 30-50 ppm, potasiu mobil K- Al 120-200 ppm.

Dozele de îngrășăminte organice recomandate pentru desfundarea terenului în funcție de

conținutul solului în argilă și de indicele de azot pe adâncimea de 0-40 cm (t/ha)

(după L. Mihalache și colab, 1984)

Conținutul Indicele mediu de azot (IN)

solului în 0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4
argilă, %
10 65 33 26 - - - - -
15 82 49 39 33 30 - - -
20 95 57 45 38 34 31 29 28
25 103 62 48 41 37 34 32 31
30 108 65 51 43 39 36 34 32
35 112 67 53 45 40 37 35 34
40 115 69 54 46 41 38 36 35
50 119 71 56 48 43 39 37 36
 Fertilizarea organică determină îmbunătățirea proprietăților fizice ale solului (stabilirea
structurii, rezistența la eroziune, capacitatea de reținere a apei), cât și a celor chimice (capacitatea
de schimb cationic, eliberarea progresivă a elementelor nutritive). Ca îngrășământ organic, se
administrează gunoi de grajd semifermentat, dozele aplicate variază în funcție de conținutul
solului în argilă și de indicele de azot (IN). În general, la fertilizarea de bază se administrează
doze de 40-60 t/ha gunoi de grajd; acestea pot ajunge la 120 t/ha, dar nu trebuie sa fie mai mici
de 25 t/ha.
Fertilizarea chimică. Pe lângă fertilizarea organică, fertilizarea chimică este obligatorie,
pentru completarea necesarului de elemente nutritive. Dozele de îngrășăminte chimice se
stabilesc în funcție de nivelul de aprovizionare a solului pe adâncimea 0-40 cm. Se administrează
îngrășăminte chimice cu mobilitate redusă, cu fosfor și potasiu. Dozele de fosfor variază între
150 și 200 kg/ha P2O5/ha, iar cele cu potasiu între 200-250 kg K2O la ha.

Dozele medii de P2O5 ;i K2O recomandate la fertilizarea de bază

(după Z. Borlan și colab., 1982)

Pe bază de fosfor Pe bază de potasiu

Conținutul solului Doza de P2O5 Conținutul solului în Doza de K2O
în P2O5 recomandată K2O recomandată
(ppm) (kg/ha s.a) (ppm) (kg/ha s.a)
10 220 60 247
20 183 100 220
30 167 140 209
40 160 180 202
50 și peste 156 200 și peste 200

Pe terase, pentru uniformizarea fertilității, dozele de îngrășăminte organice și chimice

sunt mai mari cu 100-200% în amintele platformei, unde solul este mai slab fertil, față de avalul
platformei, prin aducerea la suprafață a unor orizonturi sărace.
Îngrășămintele organice și chimice se împrăștie în strat uniform pe suprafața solului,
utilizând utilaje specifice (MIG-5, MA-3,2), după care se încorporează în sol prin desfundat.
 Pe solurile la care pH-ul înregistrează valori mai mici de 6 este necesară corectarea
acidității prin administrarea amendamentelor calcaroase: piatră de var măcinată, praf de var,
spumă de defecație, etc. Dozele de amendamente se stabilesc în funcție de suma bazelor
schimbabile și gradul de saturație în baze fiind cuprinse de obicei între 2-15 t/ha CaCO3.

Dozele medii de la CaCO3 (t/ha) recomandate la pregătirea terenului

SB-miliechivalenți la 100 g sol

V%
2 4 6 8 10 12 14 16
45 3,4 6,7 10,1 13,4 16,8 20,2 23,5 26,9
50 2,4 4,8 7,2 9,6 12,0 14,4 16,8 19,2
55 1,7 3,4 5,3 7,0 8,7 10,3 12,0 14,0
60 1,2 2,4 3,6 4,8 6,0 7,2 8,4 9,6
65 0,7 1,5 2,2 2,9 3,7 4,4 5,2 5,9

Aplicarea amendamentelor favorizează refacerea structurii solului, crește eficacitatea

îngrășămintelor și îmbunățește rezisteța butucilor față de bolile criptogamice, față de ger și
secetă. Administrarea amendamentelor se face prin împrăștiere pe suprafața solului cu mijloace
mecanice, urmată de încorporarea acestora prin desfundat.
Dezisecția solului.Pe solurile infestate cu larve dăunătoare (Melolontha sp., Agriotes
sp.), înainte de desfundat se aplică prin împrăștiere pe suprafața solului un insecticid specific:
Counter 5G (40 kg/ha), Furadan 5G (40 kg/ha), Vydate 5G (30 kg/ha). Pe terenurile plantate
anterior cu viță de vie, pe care s-a semnalat prezența bolilor virotice, a cancerului bacterian sau
atunci când replantarea terenului se face fără respectarea timpului de pauză, se recomandă
combaterea nematozilor (Xiphinema sp.) și principalii vectori ai acestor boli.
Combaterea buruienilor. Se recomandă pe terenurile infestate cu diverse buruieni perene
din genurile Agropyron, Cynodon, Agrostis, Sorghum, Cirsium, Convolvulus etc., combaterea
acestora, utilizând erbicide totale pe bază de glyphosate. După recoltarea plantei premergătoare
se execută o arătură adâncă la 25-30 cm, urmată de două lucrări de discuit, prin care rizomii și
drajonii buruienilor perene sunt fragmentați în bucăți mici. După creșterea buruienilor perene,
care ating lungimea de 50-60 cm, se face un tratament cu unul din erbicide (Roundup, Glyforom,
Glyfodin, Glyfos, Dominator, Glyphogan, etc). Desfundatul se realizează după 30-40 zile, timp
necesar ca substanța activă să se transloce în organele subterane ale buruienilor perene.
 Desfundarea terenului constă în mobilizarea adâncă a solului, cu inversarea orizonturilor
și ăncorporarea ăngrășămintelor, prin care crește capacitatea de înmagazinare a apei și de
solubilizare a elementelor nutritive, se intensifică activitatea microflorei utile, se îmbunătățește
regimul termic și de aerație al solului în zona de formare și răspândire a rădăcinilor, care pătrund
la adâncime mare în sol.
Adâncimea de desfundare este de obicei 50-60 cm, măsurată la mal și se reduce până la
40-45 cm în situația în care orizonturile inferioare ale solului sunt bogate în calcar care adus la
suprafață ar depăși rezistența portaltoiului folosit. În această situație desfundarea trebuie
completată prin una sau două lucrări de subsolaj la adâncimea de 60-70 cm, prin care are loc
spargerea orizonturilor impermeabile, creșterea capacității de înmagazinare și infiltrare a apei în
sol, afânarea solului în profunzime, răspândirea în adâncime a substanțelor nutritive, formându-
se în acest mod condiții favorabile dezvoltării rădăcinilor în orizonturile impermeabile, situate
mai ales în zonele secetoase și chiar până la 100 cm pe nisipuri.
Momentul de executare a desfundatului se corelează cu perioada plantatului. În cazul
plantării de toamnă, desfundatul se execută la sfârșitul primăverii, până în lunile iulie-august,
înainte de a se instala seceta, după care se nivelează imediat, pentru a se evita pierderile de apă.
În cazul plantării de primăvară desfundatul se execută toamna, până la începutul iernii și se lasă
în brazdă crudă peste iarnă, perioadă în care solul se mărunțește și acumulează umiditate din ploi
și zăpezi. Se recomandă ca desfundatul să fie făcut cât mai devreme posibil, acest lucru
contribuind la reușita plantației.
Desfundatul se execută mecanizat, cu plugurile balansiere pentru desfundat PBD-60 sau
PBD-80, prevăzute cu antetrupiță, acționate de tractoarele grele pe șenile (S1500, S1800), cu o
productivitate de 1-1,5 ha/zi. Adâncimea de desfundat se atinge progresiv după 3-4 brazde,
pentru a evita deteriorarea agregatului. Prima brazdă se trage la adâncimea de 20 cm, a doua la
40 cm, iar a treia se reglează la adâncimea normală de lucru (60 cm). Lățimea brazdelor, care nu
trebuie să depășească 50-55 cm, precum și adâncimea de lucru vor fi constante, pentru realizarea
unei lucrări corespunzătoare. În cazul terenurilor cultivate anterior cu viță de vie, după desfundat
se trâng toate resturile de rădăcini și se distrug prin ardere, întrucât pe acestea supraviețuiesc
nematozii. Tot cu această ocazie se adună eventualii bolovani scoși la suprafață.
Calitatea desfundării se apreciază prin observarea de ansamblu a terenului care trebuie să
prezinte brazde uniforme, paralele, relativ egale între ele și prin verificarea adâncimii de
desfundat, avându-se în vedere că volumul solului desfundat crește cu 20-25% față de solul
nedesfundat. Adâncimea se verifică din loc în loc cu ajutorul unei sonde gradate, ascuțită la
capătul inferior.
Nivelatul desfundării. În urma lucrării de desfundat, terenul rămâne denivelat, vălurat, cu
mici depresiuni; de aceea pentru ușurarea lucrării de pichetat, plantarea și menținerea vițelor la
aceeași adâncime se execută această lucrare utilizând nivelatorul tractat NT-3,2 și grapa cu
discuri GD- 3,2 în agregat cu grapa cu mărăcini.

2.4.2. Stabilirea distanțelor de plantare, a formei de conducere și a tipului de tăiere

Distanțele de plantare dintre rânduri și dintre plante pe rând determină densitatea

plantației, respectiv numărul de butuci la unitatea de suprafață (ha) și se stabilesc în funcție de
vigoarea soiurilor roditoare și a portaltoilor, fertilitatea solului, condițiile climatice, sistemul de
cultură etc.
Dacă se depășeste densitatea optimă de plantare crește foarte mult competiția pentru
substanțe trofice, butucii înregistrează creșteri reduse, scade producția de struguri și calitatea, se
creează condiții favorabile atacului de boli și dăunători, cresc cheltuielile de întreținere etc. La
densități mici de plantare scade competiția pentru substanțe trofice și cheltuielile de investiție,
butucii se dezvoltă mai viguros, crește producția și calitatea, datorită condițiilor mai bune de
aerare și lumină.
Densitatea optimă depinde foarte mult și de condițiile pedoclimatice, de direcția de
producție, soiurile cultivate, tehnologia aplicată, tipul de tăiere, sarcina de rod etc. Astfel, în
regiunile cu soluri sărace și climat secetos și în condițiile cultivării unor soiuri cu vigoare mică-
mijlocie, destinate producerii de vinuri superioare, se practică densități mari de plantare, butucii
au o dezvoltare slabă, cu atribuirea unor sarcini reduse de rod la tăiere, care să limiteze producția
de struguri și să permită realizarea unei calități superioare.
Distanțele de plantare practicate pe plan mondial și în țara noastră au fost modificate în
timp, în funcție de conjunctura social-economică, posibilitățile materiale și tehnologice,
sortimentul de soiuri, evoluția cunoștințelor în viticultură etc.
După trecerea la formele înalte de conducere și aplicarea tehnologiilor moderne, bazate
pe mecanizare, fertilizare, irigare, etc., s-au măruit distanțele de plantare, în special între
rândurile de viță de vie, ajungându-se la densități de 2200-2400 but/ha în Franta, 1650-2600
but/ha în Italia, 2100-5500 but/ha în Germania, 2000-4000 but/ha în Spania. În România până în
1989, densitățile de plantare obligatorii pentru întreaga țară erau de 2-2,2/1-1,2 m, care realizau
densități de 3780-5000 but/ha și posibilități de mecanizare cu folosirea tractoarelor tip V445 și
SV445. Aceste distanțe de plantare erau necorespunzătoare pentru plantațiile situate pe terenuri
fertile, relatix plane.
Pe baza experienței acumulate în timp și a studiilor efectuale în unitățile de cercetare,
ținând cont de condițiile naturale, tipurile de plantație, sistemele de cultură, s-a constat că numai
plantațiile cu mai puțin de 5000 but/ha asigură o exploatare eficientă, consumuri energetice
reduse și o calitate corespunzătoare a producției. În prezent se recomandă distanțele de plantare
de 2-2,2/1-1,4 (3247-5000 but/ha) pe terase și terenuri cu pante de până la 15%, pe soluri cu
fertilitate slabă-mijlocie, în condițiile cultivării unor soiuri cu vigoare moderată; 3/1-1,2 m
(2778-3333 but/ha) pe terenurile relativ plane, cultivate cu soiuri viguroase; 2,5/1-1,4 (2857-
4000 but/ha) în cazul culturii pe nisipuri.
Pentru înființarea plantației din acest proiect s-a ales distanța de plantare de 2,2/1,2 m cu
o densitate de 3762 vite/ha.
Orientarea rândurilor. Pe terenurile plane sau cu pante de până la 5-6%, rândurile se
orientează pe direcția N-S, pentru folosirea uniformă și eficientă a luminii; pe terenurile cu pante
de 8-12%, rândurile se orientează paralel pe curbele de nivel, pentru reducerea procesului de
eroziune și a consumurilor energetice, prin promovarea pe scară largă a mecanizării. Pe
terenurile amenajate pe terase, rândurile se orientează în lungul plantformelor, pe direcția E-V pe
pantele cu expoziție sudică și N-S pe cele cu expoziție estică și vestică. În zonele bântuite de
vânturi puternice, cu direcția relativ constantă, rândurile se orientează pe direcția vântului
dominant. Forma de conducere a butucului este dată de elementele lemnoase de schelet,
permanente ale butucului (tulpină, brațe, cordoane), înălțimea față de sol, lungime, orientare în
spațiu și aspectul lor. Ea este determinată de sistemul de cultură, de vigoarea soiului și a
portaltoiului cultivat, de condițiile pedoclimatice, tradiție. Forma de conducere a evoluat de la
forma joasă, la formele semiînalte și înalte, cordoanele etajate simple sau duble, brațe semiînalte
înlocuite periodic, fus, liră deschisă, cortină dublă geneveză, pergolă etc.
Pentru plantația din acest proiect s-a ales forma de conducere cordon bilateral.
 Tipul de tăiere este dat de forma de conducere, sistemul de tăiere și orientarea
elementelor de rod după tăiere. Tipul de tăiere poartă numele locului unde s-a format, cazul
tăierilor vechi, elaborate prin contribuția mai multor generații de viticultori (tăierea de Chablis,
de Cotnari, de Odobești, de Drăgășani, de Teremia) sau numele autorului care a promovat-o, în
cazul tăierilor relativ noi (tăierea dr. Guyot, cordonul Cazenave, cordonul Lenz Mozer, cordonul
Sylvoz).
Tipul de tăiere determinat de particularitățile biologice ale soiului, respectiv vigoarea
proprie și indusă de portaltoi, distribuirea ochilor fertili de-a lungul coardei de rod, sarcina de rod
necesară la tăiere. În general, la soiurile pentru vin tăierea se face în elemente scurte sau mijlocii
de rod distribuite pe cordoane, care sunt mai ușor de aplicat și reclamă cheltuieli mai reduse.

2.4.3. Pichetarea terenului

Prin lucrarea de pichetat se marchează pe teren, locul pe care-l va ocupa fiecare viță în
viitoare plantație. Pentru executarea în bune condiții a lucrărilor mecanice, exploatarea rațională
a plantației și atribuirea unor suprafețe de nutriție egală fiecărui butuc, se vor trasa rînduri drepte,
paralele, în continuare de la o parcelă la alta.
Marcarea locului destinat fiecărei vițe se face cu picheți de 50-60 cm lungime sau cu
tutori de 1,2-1,5 m, care servesc și la susținerea vițelor în primii ani de la plantare.
Pichetarea se execută înaintea plantarii viței de vie, la sfârșitul iernii, pentru plantarea de
primăvară sau la începutul toamnei pentru plantarea de toamnă.
Sistemul de pichetat folosit în decursul timpului a fost pătrat, freptunghi, paralelogram
etc. în prezent este generalizat pichetatul în dreptunghi, cu latura mare dată de distanța dintre
rânduri și latura mică de distanța dintre butuci pe rând.
Pentru executarea lucrării sunt necesare aparate de măsurare a unghiurilor și trasarea
aliniamentelor, jaloane pentru marcarea aliniamentelor, panglici pentru măsurat distanțe, sârme
marcate, unele cu distanța dintre rânduri și altele cu distanța dintre vițe pe rând și picheți sau
tutori pentru marcarea locului vițelor. Sârmele folosite la pichetat au grosimea de 2,8-3 mm și
lungimea de 105-110 m, pentru a nu produce erori, se întind, se împletesc câte două, după care se
întind din nou până la refuz și se marchează cu distanțele dintre rânduri. Încadrarea și împărțirea
terenului în suprafețe mici, de formă pătrată sau dreptunghiulară, cu latura de maxim 100m, ca să
se permită executarea cu ușurință a pichetatului. Linia de bază, un multiplu al distanței dintre
rânduri, se alege după un aliniament de referință: o plantație veche limitrofă,o arteră de
circulație, perdea de protecție, lizieră, canal de aducțiune etc. Din punctele A și B se ridică două
perpendiculare AC și BD, paralelă și egală cu lungimea cu linia de bază AB. În funcție de
orientarea rândurilor, liniile perpendiculare perechi trebuie să reprezinte un multiplu al
distanțelor dintre rânduri sau dintre butuci pe rând.
Pe laturile lungi se întind cele două sârme marcate cu distanța dintre rânduri, iar
perpendicular pe acestea, în dreptul marcajelor, se întinde sârma marcată cu distanțele dintre vițe
pe rând, după care, în dreptul fiecărui semn de pe aceasta se fixează câte un pichet, cât mai
aproape de sârmă și de aceiași parte. Primul și ultimul rând din parcelă se amplasează față de
drum sau un alt element învecinat la distanța de 1,7-1,8 m, pentru ca spațiul respectiv să poată fi
lucrat mecanizat.

2.4.4. Plantarea viței de vie

Plantarea viței de vie reprezintă ultima verigă tehnologică din complexul de lucrări care
se execută la înființarea unei plantații viticole, dar prezintă o importanță capitală pentru reușita
plantației, respectiv prinderea vițelor după plantare, productivitatea și longevitatea butucilor.
Perioada de plantare. Vița de vie se paote planta toamna, primăvara și în cazuti speciale
vara.
Plantarea de toamnă se execută în lunile octombrie, noiembrie, până la înregistrarea
temperaturilor negative reprezentând cea mai bună perioadă de plantare deoarece până în
primăvară se cicatrizează rănile produsela fasonare, se realizează un contact intim al rădăcinilor
cu solul, o pornire timpurie și uniformă a vițelor în vegetație și se eliminp pericolul deprecierii
materialului săditor pe timpul păstrării peste iarnă. Cu toate aceste avantaje, plantarea de toamnă
este puțin practicată deoarece vițele se scot cu întârziere din școală, se întârzie pregătirea
terenului pentru plantare, forța de muncă este deficitară fiind angrenată în alte activități de sezon,
condiții climatice nefavorabile etc. Plantarea de primăvară este cea mai practicată, se execută cât
mai devreme posibil când temperatura solului la adâncimea de plantare depășește 6-8 0C, iar
umiditatea solului permite intrarea pe teren. Pe solurile grele, reci, cu exces de umiditate,
plantarea se execută mai târziu, după încălzirea solului și îndepărtarea excesului de umiditate,
folosindu-se vițe mai scurte sau plantare sau plantarea oblică în groapă a vițelor.
 Plantarea de vară se execută începând din luna iunie, folosind un material săditor produs
în același an în tuburi de carton parafinat sau ghivece nutritive, fie un material produs în anul
anterior, fortificat în pungi de polietilenă. Plantarea de vară prezintă unele avantaje: prin
folosirea de material săditor dinrect de la forțare se elimină școala de vițe, realizându-se astfel o
reducere a cheltuielilor și disponibilizarea unor suprafețe de teren, promovarea rapidă în practică
a genotipurilor valoroase etc. Totuși, plantarea de vară se practică rar, datorită procentului mare
de goluri și creșteri slabe a vițelor plantate în primii ani. Plantarea de vară, cu folosirea de vițe
fortificate la ghivece, se recomandă pentru completarea golurilor în plantațiile tinere de vii
roditoare, în vederea reducerii decalajelor dintre creșterea vițelor.
Materialul săditor și pregătirea acestuia pentru plantare. Pentru înființarea plantațiilor
viticole, conform legislației în vigoare, se folosesc numai vițe altoite, din categoria biologică
certificat sau standard, aparținând soiurilor recomandate sau autorizate pentru zona respectivă. În
cazul plantării pe nisipuri, se admit și vițe ″nobile″ pe rădăcini proprii. Vițele nealtoite trebuie să
îndeplinească aceleași cerințe tehnice, cu excepția celor privind punctul de altoire.

Condițiile tehnice de calitate pe care trebuie să le îndeplinească vițele altoite de plantat

Caracteristici Condiții de admisibilitate

Puritate biologică 100% (se admite o toleranță de 1% numai în
cazul materialului standard)
Puritate tehnică 96% (vițele tehnic impure sunt cele
deshidratate parțial sau total avariate,
torsionate,rănite în urma grindinei, gerului etc)
Sudura la punctul de altoire Uniformă, slab reliefată
Rădăcinile Minimum trei, situate la bază, bine dezvoltate,
cu un diametru de cel puțin 2 mm, măsurat la
distanța de 2 cm sub punctul de inserție și
repartizate uniform
Prezența organismelor dăunătoare Sub 1%, cu excepția celor de carantină, care
trebuie să lipsească
Dimensiuni
Diametrul minim al meritalului portaltoiului de 8 mm
sub punctul de altoire
Lungimea minimă a viței altoite, măsurată între 30 cm
punctul de inserție al rădăcinilor bazale și cel al
cordiței principale
Lungimea părții maturate a cordiței principale Minimum 15 cm
Grosimea cordiței principale la cel de al doilea Minimum 4 mm
internod
 Lungimea optimă a vițelor folosite la plantare depinde de tipul de sol și de condițiile
climatice ale regiunii și se stabilește astfel încât să plaseze sistemul radicular la adâncimea la
care găsește cele mai favorabile condiții privind regimul aero-hidric, termic, hrană etc. Privind
legislația la nivelul sistemului de organizare a pieței viti-vinicole comune, lungimea vițelor a fost
stabilită la minimum 30 cm.
În cazul plantării pe nisipuri și soluri nisipoase, în condițiile unui climat cu excese
termice se recomandă o lungime mai mare a vițelor de 50-60 cm.
Pregătirea vițelor în vederea plantării constă în controlul tehnic de calitate și al stării
fiziologice de după păstrare sau transport, refacerea umidității, fasonarea, parafinarea și
mocirlirea.
Controlul tehnic constă în aprecierea îndeplinirii condițiilor de calitate impuse de normele
în vigoare, iar verificarea stării fiziologice se face prin efectuarea de secțiuni la un număr de vițe
extrase din mai multe pachete, determinarea viabilității și a stării de hidratare a mugurilor de pe
cordiță. Se vor examina cu atenție rădăcinile care trebuie să fie de consistență cărnoasă, de
culoare albă-sidefie în secțiune, fără zone brunificate. Liberul și lemnul trebuie să prezinte o
culoare verde, fără puncte sau pete închise la culoare, care indică afectarea materialului de către
factorii climatici, boli sau dăunători.
Refacerecea umidității fiziologice se realizează în cazul vițelor parțial deshidratate fără ca
umiditatea fiziologică a acestora să coboare sub 46%. Lucrarea se efectuează înainte sau după
fasonare, prin introducerea vițelor cu rădăcina în apă până la jumătatea tulpinii subterane timp de
1-2 zile.
Fasonarea vițelor constă în înlăturarea unei singure cordițe, formată din altoi, viguroasă,
cu poziție cât mai aproape de verticală, îndepărtarea în totalitate a rădăcinilor formate la nodurile
mijlocii și superioare ale portaltoiului și a ciotului format deasupra punctului de inserție al
cordiței și în final scurtarea cordiței si a rădăcinilor bazale. După lungimea la care se scurtează
cordița și rădăcinile, fasonarea poate fi scurtă, mijlocie sau lungă.
Fasonarea scurtă constă în înlăturarea cordiței la 1-2 ochi și a rădăcinilor la 0,5-2 cm.
Acest mod de fasonare se aplică în cazul în care materialul săditor a fost afectat de temperaturi
scăzute, deshidratare sau se preconizează plantarea cu plantatorul sau hidroburul.
 Fasonarea mijlocie constă în scurtarea cordiței la 3-4 ochi și a rădăcinilor la 8-10 cm.
Acest mod de fasonare este generalizat în practica viticolă și corespunde atât cerințelor biologice
ale vițelor cât și tehnologiilor de cultură.
Fasonarea lungă constă în scurtarea cordiței la 6-8 ochi și a rădăcinilor la 10-15 cm. Acest
mod de fasonare determină îndepărtarea rapidă a elementelor lemnoase de nivelul solului și
creșteri reduse ale lăstarilor în primii ani de la plantare, în cazul în care condițiile pedoclimatice
sunt mai puțin favorabile. Această metodă se folosește în special la plantarea pe nisipuri.
Parafinarea vițelor constă în izolarea cu un strat subțire de mastic a porțiunii superioare a
vițelor, începând de la 8-10 cm sub punctul de altoire până la vârful cordiței, prevenindu-se
deshidratarea acestora și se realizează în cazul plantării fără mușuroi. Lucrarea constă în
introducerea, după fasonare, a porțiunii superioare a vițelor, timp de fracțiuni de secundă, într-un
amestec alcătuit din 94% parafină, 3% colofoniu și 3% bitum, la temperatura de 70-800C.
Mocirlirea constă în introducerea vițelor după fasonare cu rădăcinile și treimea inferioară
a tulpinii subterane într-un amestecalcătuit din dejecții proaspete de bovine, pământ argilos și apă
până la consistența smântânii. Prin mocirlire se asigură un contact intim al rădăcinilor cu solul,
se stimulează cicatrizarea rănilor produse la fasonare și formarea de rădăcini noisub influiența
hormonilor din dejecțiile de bovine. Pregătirea materialului săditor se face în ziua plantării.
Controlul tehnic de calitate, fasonarea și parafinarea se pot efectua cu 1-2 zile mai devreme. Până
la mocirlire și plantare vițele se stratifică provizoriu sau se acoperă cu prelate umede pentru
prevenirea deshidratării.
Plantarea obișnuită a vițelor se face în gropi făcute concomitent cu lucrarea de plantare
sau cu cel mult 1-2 ore înainte pentru a evita pierderea apei din sol prin evaporare. Gropile se
deschid pe direcția vântului de aceeași parte a pichetului, la distanța de 3-5 cm de aceasta,
manual cu ajutorul cazmalei sau mecanizat cu MSG-60. Pământul scos din groapă se așază în
lungul rândului, după care, la baza peretelui dinspre pichet, se execută o scobitură, iar cu
pământul rezultat se formează un mic mușuroi de pământ. Vița se așează în groapă în poziție
verticală, rezemată de peretele dinspre pichet, cu rădăcinile așezate pe mușuroiul de pământ de la
fundul gropii, distribuite uniform, de jur împrejur, cu punctul de altoire cu 1-2 cm mai sus de
nivelul solului, pentru a evita formarea rădăcinilor din altoi iar cordița se orientează spre pichet.
Pe terenurile în pantă, neamenajate antierozional, adâncimea de plantare este diferită în funcție
de poziția pe pantă astfel, punctul de altoire se fixează cu 3-5 cm mai jos de nivelul solului, în
treimea superioară a pantei, la nivelul solului, în treimea mijlocie și cu 3-5 cm mai sus , pe
treimea inferioară a versantului. După fixarea viței în groapă se trag peste rădăcini 15-20 cm
pământ afânat și reavăn și se tasează bine, asigurând contact intim al rădăcinilor cu solul.
Tasarea se face treptat, începând de la partea opusă viței, având grijă ca aceasta să rămână în
poziția inițială, după care se administrează 2-6 kg mraniță, în funcție de fertilitatea solului și se
udă cu 5-10 l apă la fiecare groapă. Se poate renunța la udare, atunci când solul are umiditate
suficientă, de regulă în cazul plantărilor de toamnă sau când plantarea de primăvară se execută
într-o perioadă ploioasă. Udatul este însă obligatoriu la plantatul de vară. După infiltrarea apei în
sol, groapa se unple cu pământ până la nivlul solului, tasând ușor. Protejarea vițelor după
plantare se face prin mușuroire cu pământ reavăn și afânat, care să depășească vârful cordiței cu
5-8 cm. Mușuroirea este obligatorie la plantarea de toamnă. În cazul protejării vițelor prin
mușuroire, pentru a prevenii atacul larvelor dăunătoare de sol, înainte de executarea mușuroitului
se presară în jurul viței 5-6 g insecticid specific (Furadan 5G, Counter 5G), fără a atinge cordița.
Plantarea în gropi deschise se practică pe solurile grele și reci, cu exces de umiditate
primăvara. Vițele parafinate se plantează primăvara târziu după ce apa din gropi se infiltrează în
adâncime. Gropile se umplu cu pământ netasat și numai până la jumătate, favorizându-se
încălzirea pământului de la nivelul rădăcinilor. După începerea creșterii lăstarilor și rădăcinilor,
gropile se umplu, în mod treptat cu pământ. Pe terenurile grele cu exces de umiditate C.Budan a
obținut rezultate bune prin plantarea de vară cu vițe altoite, în vârstă de un an, fortificate la
ghivece și plantate la locul definitv în anul următor, în luna iulie. Metoda are însă dezavantajul
că necesită costuri mari de realizare a investiției.
Plantarea cu plantatorul se poate practica numai pe terenurile fertile și foarte bine
pregătite, cu fasonarea scurtă a vițelor, cordița la 1-2 ochi și rădăcinile la 1 cum.
Plantarea semimecanizată se realizează cu ajutorul unei instalații de tip hidrobur, formată
din 5-6 sonde hidraulice, confecționate din țeavă metalică de 25-30 mm diametru, racordate prin
furtunuri de presiune la un rezervor de apă, asemănător celui de la MPSP-300, sau la instalația de
irigare prin aspersiune. O instalație de acest tip a fost concepută și realizată la ICDVV Valea
Călugărească și este deservită, în medie de 15 muncitori. Folosirea acestei metode de plantare
necesită soluri fertile, bine pregătite, un material săditor de foarte bună calitate, fasonat scurt. Cu
ajutorul sondelor se execută uțor groapa de plantare, realizându-se și udarea cu 0,8-1 l
apă/groapă. După așezarea viței în groapă, cu punctul de altoire la nivel corespunzător, se
presează pământul de lângă viță. Plantarea semimecanizată asigură un procent de prindere
apropiat celui obținut la plantarea obișnuită în gropi, față de care permite creșterea productivității
muncii de aproximativ 5 ori și reducerea cheltuielilor directe cu aproape 70%.
Plantarea mecanizată se realizează cu ajutorul unor mașini care plantează simultan 2-3
rânduri cu un randament de 3-4 mii de vițe pe oă și costuri de producție mult mai mici ,
comparativ cu plantatul manual. Rezultatele obținute la plantarea mecanizată sunt în general
inferioare celor de la plantarea manuală.

2.5 LUCRĂRILE DE ÎNTREȚINERE A PLANTAȚIEI ÎN ANUL I DE LA ÎNFIINȚARE

LUCRĂRILE SOLULUI. Imediat după încheierea plantării, solul tasat cu prilejul
lucrărilor de pregătire și plantare a viței de vie se afânează printr-o arătură la 14-16 cm
adâncime.În zonele secetoase, arătura se execută fără întoarcerea brazdei, în agregat cugrapa,
pentru prevenirea pierderii apei din sol. Pe parcursul perioadei de vegetație, pentru combaterea
buruienilor, realizarea unui regim de apă, aer și hrană corespunzător, se aplică 4-5 prașile
mecanice pe intervalul dintre rânduri și trei prașile manuale pe direcția rândului. Toamna, după
căderea frunzelor, se excută o arătură adâncă (16-18 cm) cu răsturnarea brazdelor către rândul de
vițe, pentru facilitarea protejării acestora peste iarnă.
N. Șarpe (2003) recomandă folosirea erbicidelor și în plantațiile tinere de vii roditoare.
Dacă plantația este amplasată pe un teren tratat în prealabil cu erbicide totale, după cum a fost
menționat la pregătirea terenului pentru plantare, infestarea va fi numai cu specii anuale de
buruieni, care vor fi combatute cu unul dintre erbicide aplicate preemergent. Dacă terenul nu a
fost tratat în prealabil cu un erbicid pe bază de glyphosate, iar infestarea este atât cu buruieni
anuale, cât și perene, pentru combaterea acestora va fi aplicat preemergent un erbicid prezentat în
tabelul de mai jos, la care se adaugă postemergent un erbicid pentru combaterea
monocotiledonatelor perene, pezentat în tabelul următor.
Dozele de erbicide sunt calculate pentru un hectar efectiv tratat și având în vedere că
acestea se aplică numai pe rândul de viță de vie, pe o lățime de 60-100 cm, cantitatea de erbicide
utilizată la un ha de viță de vie va fi mai mică, în funcție de distanța dintre rânduri și lățimea
benzii efectiv tratată.
 Erbicidele nepoluante recomandate pentru plantațiile de viță de vie în vârstă de 1-3 ani,
infestate cu specii anuale de buruieni (după N. Șarpe 2003)

Dozele în produs comercial la hectarul efectiv tratat (I)

Erbicidele Epoca de Soluri Soluri podzolite, brune, cernoziomuri care

aplicare nisipoase conțin:

0,5-1% 1,5-2 % 2-3 % peste 3 %

humus humus humus humus

STOMP (330 EC
(330g/l Preem 4-5 4-5 5-6 6-7
pendimenthalin)

CAPTAIN (330
EC (330g/l) Preem 4-5 4-5 5-6 6-7
PANIDA (330
EC (330g/l Preem 4-5 4-5 5-6 6-7
pendimenthalin)

DEVRINOL 50
WP (50% Preem 4-4.2 4-5 5-6 6-7
napropamide)

DEVRINOL 45
F (45% Preem 4-4.2 4-5 5-6 6-7
napropamide)

NAPROGUARD
450 SC (450g/l Preem 4-4.2 4-5 5-6 6-7
napropamide)

GALIGAN 240
EC (240g/l Preem 3-3.5 3.5-4 4-5 4.5-5
oxyfluorfen)

GRASSANE
(240g/l
 thiazopyr) Preem 1.5-2 2-3 3-3.5 3.5-4
VEGEPRON
(165g/l diuron + Preem 5-5.5 5.5-6 6-6.5 6.5-7
80g/l simazine)

EMIR (274g/l
oryfluorfen + Preem 3-3.5 3-3.5 3.5-4 4-4.5
214g/l
propizamide)

BASALTE
(270g/l Preem 6-6.5 6.5-7 7-8 8-9
pendimenthalin
+ 205g/l diuron)

MAGNIFIC 500
SE (250g/l Preem 4 5 6 7
acetochlor +
250g/l simazin)

Erbicidele nepoluante recomandate pentru plantaţia de viţă de vie în vârstă de 1-3 ani,
infestate cu specii de buruieni anuale monocotiledonate și dicotiledonate și specii perene
monocotiledonate (după N. Șarpe 2003)
 Dozele în produs comercial la hectarul
efectiv tratat în funcție de speciile perene
Erbicidele Epoca de aplicare din genul:

Srghum (costrei), Cynodum (pir gros),

Agropyron, (Elymus) Agrostis,
(pir târâtor) Calamagrostis

ARAMO (50g/l
tepraloxydim) postem 1.5-2.5 3-3.5
AGIL 100 EC (100g/l
propaquizafop) postem 1.5-2.5 3-3.5
FUSILADE FORTE
(150 g/l fluazifop-p- postem 2.5-3 3.5-4
butyl)

FURORE SUPER 75
EW (75 g/l postem 3.5-4.5 Nu se recomandă
fenoxaprop-pbutyl)

FOCUS ULTRA (100

g/l czvloxydim) postem 4-5 Nu se recomandă
GALLANT SUPER
(100 g/l haloxyfop-R- postem 2-2.5 3-4
methyl)

GALLANT SUPER
(108 g/l haloxyfop-R- postem 2-2.5 3-4
methyl)

TARGA SUPER (50

g/l quizalofop-p- postem 2.5-3 3.5-4
ethyl)

LEOPARD 5 EC (50
g/l quizalofop-p-ethyl
 postem 2.5-3 3.5-4
PANTERA 40 EC (40
g/l quizalofop-p- postem 2.5-3 3.5-4
tefuryl)

SELECT SUPER RV
(120 g/l clethodim) postem 3-3.5 Nu se recomandă
NABU SUPER (125
g/l setoxydim) postem 6-10 Nu se recomandă

CONTROLUL VIȚELOR. Vițele protejate prin mușuroire se controlează periodic, de 2-3

ori, în luna mai, începutul lunii iunie, cu spargerea crustei formate la suprafața mușuroiului după
precipitații, observându-se ieșirea lăstarilor. În cazul lăstarilor care întârzie să-și facă apariția, se
desface mușuroiul cu atenție, până sub punctul de altoire, începând de la bază spre vârf, și se
constată cauza întârzierii ieșirii lăstarilor, care pot fi: existența unui strat prea gros sau prea
subțire de pământ sau prezența bulgărilor de pământ ce nu pot fi străbătuți de lăstari, atacul
larvelor dăunătoare de sol (viermi sârmă, viermi albi, etc.) care consumă lăstarii. După caz, se
sparg bulgării, se combat larvele dăunătoare prin prăfuirea cu 4-5 kg/viță insecticid specific, fără
a atinge vița, după care se reface mușuroiul cu pământ afânat și reavăn, acoperind vârful cordiței
cu un strat de 3-5 cm, în funcție de condițiile climatice ale regiunii. Lucrarea se excută rapid, pe
cât posibil în zilele noroase, pentru a se evita necrozarea lăstarilor etiolați, foarte sensibili la
insolația puternică. Vițele protejate prin parafinare nu necesită aplicarea acestei lucrări.
COPCITUL VIȚELOR. La vițele altoite se manifestă tendința de separare a altoiului de
portaltoi, cu formarea de rădăcini din altoi și lăstari din portaltoi. Prin copcit se înlătură
rădăcinile formatre din altoi și nodul superior al portaltoiului, precum și lăstarii crescuți din
portaltoi, facilitându-se buna conviețuire a celor doi parteneri și dezvoltarea puternică, în
profunzime, a rădăcinilor formate din portaltoi, cu formarea unor plante viguroase, capabile se
parcurgă corespunzător perioadele cu condiții climatice nefavorabile (secetă, temperaturi
scăzute, etc.). Vițele necopcite formează rădăcini din altoi, care se dezvoltă superficial, sunt
afectate de ger, secetă și filoxeră, legătura dintre altoi și portaltoi slăbește până la desprindere,
plantele înregistrează o creștere slabă, ajungându-se într-un final la moartea plantelor și apariția
golurilor. Copcitul se execută și la vițetele nealtoite, prin îndepărtarea rădăcinilor superficiale,
favorizându-se dezvoltarea în profunzime a sistemului radicular.
În anul I, copcitul se excută de două ori: la mijlocul lunii iunie și la mijlocul lunii august.
La primul copcit se desface cu atenție mușuroiul, se face o copcă în jurul viței până sub primul
nod al portaltoiului, după care, cu un briceag bine ascuțit, se înlătură de la inserție rădăcinile
crescute din altoi și nodul superior al portaltoiului, precum și eventualii lăstari din portaltoi
(fig...), după care mușuroiul se reface, acoperindu-se zona etiolată a lăstarilor. La cel de-al doilea
copcit, mușuroiul nu se mai reface, pământul se împrăștie uniform, lăstarii rămân descoperiți
pănâ la bază, pentru favorizarea maturării lemnului. Copcitul se execută și la vițele plantate fără
mușuroaie, prin îndepărtarea rădăcinilor superficiale și favorizarea dezvoltării celor bazale.

Fig. ... – Copcitul viței de vie (după M. Oșlobeanu și colab., 1980): a-înainte de copcit; b-
tehnica copcitului; c- duoă primul copcit (iunie); d- după al doilea copcit (august)
LEGATUL LĂSTARILOR. Lăstarii își mențin poziția verticală până la o lungime de 40-
50cm, după care, datorită țesuturilor mecanice slab dezvoltate se orientează către suprafață.
Legatul lăstarilor se execută de 1-2 ori, primul când lăstarii ating 40-50 cm, iar al doilea, când
aceștia înregistrează 70-80 cm. Lăstarii se orientează vertical și se leagă lejer de pichet sau
tutore, folosind diferite materiale: rafie sintetică, deșeuri textile, etc. Cu ocazia primului legat, se
efectuează și un plivit, rezervându-se pe ficare viță doi maximum trei lăstari viguroși.
IRIGAREA. Vițele plantate sunt sensibile la secetă, mai ales în prima parte a perioadei de
vegetație, când nu au format încă sistemul radicular, capabil să absoarbă apa în cantitate
suficientă, de aceea, în perioadele cu secetă, când umiditatea din sol scade sub 50% din I.U.A.,
deficitul de umiditate se completează prin udare localizată sau prin irigare. Udarea localizată se
face cu circa 10 l de apă administrată într-o copcă deschisă în imediatat apropiere a vițelor,
urmată de acoperirea copcii și refacerea mușuroiului, după infiltrarea apei. În plantațiile viticole
integrate într-un sistem de irigație și, în special, pe nisipuri, deficitul de umiditate se completează
prin aplicarea unor udări cu norme de 400-500 m3/ha.
FERTILIZAREA. Aceasta nu se recomandă în primul an, având în vedere că au fost
aplicate îngrășăminte la pregătirea terenului, iar sistemul radicular al vițelor este încă slab
dezvoltat. Pe terenurile cu soluri sărace se recomandă însămânțarea intervalelor dintre rânduri cu
plante folosite ca îngrășământ verde, care produc o masă vegetativă mare, îmbogățesc solul în
materie organică, ameliorează structura solului și reduc eroziunea.
COMBATEREA BOLILOR ȘI DĂUNĂTORILOR. Vițele tinere sunt sensibile la atacul
bolilor și dăunătorilor, care pot produce pagube importante, întârziind formarea butucilor. Dintre
boli prezintă pericol mana și făinarea, iar dintre dăunători, acarienii, omizile defoliatoare,
dăunătorii de sol. Prevenirea atacului bolilor, tratamentele fitosanitare se fac la ,,acoperire”. La
primele tratamente aplicate pentru mană se recomandă folosirea de produse acuprice, care nu
provoacă arsuri și chiar stimulează creșterea: Dithane M-45-0,2%, Captadin 50 PU-0,2%, etc. În
partea a doua de vegetație se pot folosi și produse cuprice, zeamă bordeleză 0,5-0,75%, Ridomil
48 plus WP – 0,25%, etc., care frânează creșterea lăstarilor și favorizează maturarea lemnului.
Prevenirea atacului de făinare se face cu produse pe bază de sulf sau cu: Derosal 50 WP – 0,08-
0.1%, Topas 100EC – 0,25%, Topsin 70 PU – 0,1-0,2%, etc.
În ultimul timp s-a semnalat intensificarea atacului acarienilor și omizilor defoliatoare;
prezența acestora se diminunează prin măsuri de igienă culturală, completate de tratamente
aplicate la avertizare cu produse specifice.
COMPLETAREA GOLULILOR. Unul din factorii care contribuie la intrarea rapidă în
perioada de rodide, realizarea producțiilor proiectate, susținute an de an, îl constituie obținerea
încă din primii ani de la plantare a unor plantații fără goluri, cu butuci uniformi ca vigoare. În
acest scop, completarea golurilor apărute se face încă din primul an de după plantare, cu vițe
aparținând aceluiași soi (portaltoi) și categorie biologică.
Pentru a nu exista un decalaj de vârstă între vițele din plantație, la înființare se păstrează o
rezervă de vițe de 3-5% din vițele plantate, care se plantează la ghivece și se fortifică în sere și
solarii până la sfârșitul lunii august, începutul lunii septembrie, după ce au trecut perioadele
secetoase și pericolul atacului bolilor, când se plantează în goluri fără deranjarea bolului de
amestec nutritiv. Lucrarea este obligatorie în plantațile înființate cu material săditor din categorii
biologice superioare, cu soiuri noi sau clone omologate. Dacă completarea golurilor nu s-a
efectuat în perioada de vegetație, lucrarea se poate realiza în toamnă sau în primăvara anului doi,
utilizând vițe în vârste de unu sau doi ani, cu plantarea obișnuită în gropi.
PROTEJAREA VIȚELOR PE TIMPUL IERNII. Datorită rezistenței slabe la
temperaturile scăzute din perioada de repaus a vițelor tinere, acestea se protejează, indiferent de
zona de cultură, prin mușuroire cu pământ afânat și reavăn a bazei cordițelor, pe o lungime de 4-
6 ochi (25-30 cm). Lucrarea se execută toamna, după căderea frunzelor, prin întoarcearea brazdei
la arătura de toamnă către rânduri și se completează manual.
ÎNTREȚINEREA LUCRĂRILOR ANTIEROZIONALE. Aceasta este necesară pe
terenurile cu pantă. Aceastea constau în reînsămânțarea taluzurilor cu covorul vegetal rărit,
cosirea acestora, înlăturarea vegetației lemnoase. Degradările prin șiroire ale platformelor
teraselor și taluzurilor, colmatarea canalelor de preluare și evacuare a apelor se remediază ori de
câte ori este nevoie.

2.6 LUCRĂRILE DE ÎNTREȚINERE A PLANTAȚIEI ÎN ANUL II DE LA ÎNFIINȚARE

Lucrările agrofitotehnice aplicate în anul II sunt asemănătoare cu cele din anul I, la care
se adaugă: dezmușuroitul, tăierea în uscat și instalarea mijloacelor de susținere.
Dezmușuroitul, tăierea în uscat și copcitul vițelor se execută primăvara devreme, după ce
temperatura aerului nu mai scade sub minu 8-90C. Vițele se descoperă de pământ manual, până
sub punctul de altoire, începând de la baza mușuroiului; cu atenție pentru a nu răni vițele.
Începând cu anul II de la plantare se aplică tăieri de formarea butucilor diferențiat funcție de
forma de conducere și tipul de tăiere proiectat. Concomitent cu tăierea în uscat se realizează și
copcitul vițelor, lucrare care se repetă în luna august.
În regiunile (primăverile) secetoase, cu vânturi uscate, după tăiat și copcit, punctul de
altoire se acoperă cu un strat de 5-8 cm de pământ afânat și reavăn, pentru a se preveni
deshidratarea acestuia.
Lucrările și operațiunile în verde au rolul de a grăbi formarea bucuilor și intrarea acestora
pe rod. În anul II se execută plivitul și legatul lăstarilor.
 Plivitul lăstarlor se face în momentul în care lăstarii ating 8-10 cm, prin îndepărtarea
lăstarilor de prisos, cu rezervarea pe butuc a 3-4 lăstari la vițele viguroase și doi lăstari la vițele
mai slab viguroase. Plivitul lăstarilor este o operație obligatorie la vițele tinere și permite
formarea unor coarde corespunzătoare (diametrul de 8-12mm) pentru proiectarea elementelor de
schelet.
Legatul lăstarilor se execută când aceștia ajung la lungimea de 40-40 cm și se repetă la
fiecare spor de creștere de 50 cm. Legatul se face de tutore și se continuă pe sistemul de
susținere. Pentru stimularea creșterii în lugime a lăstarilor, odată cu legatul se face și copilitul
acestora.
Fertilizarea. În anul II se administrează îngrășămintele chimice, concomitent cu lucrările
solului. Îngrășămintele cu potasiu se aplică primăvara, odată cu prima lucrare de afânare a
solului, cele cu azot se administrează fazial, la următoarele 1-2 prașile mecanice, iar cele cu
fosfor, odată cu arătura de toamnă.
Completarea necesarului de substanțe nutritive se poate face prin fertilizare foliară, cu
produsele indicate în anul I.

Dozele de îngrășăminte chimice recomandate pentru plantațiile tinere de vii (anii II, III)
(după L. Mihalache și colab., 1984)

Substanț Indicele de azot (N)

a activă,
 kg/ha 0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0

-N- 120 80 67 60 56 53 51 50

Conținutul solului în PAL- (ppm)

10 15 20 25 30 35 40 50
-P2O5- 120 93 80 72 67 63 60 56

Conținutul solului în KAL- (ppm)

40 60 80 100 120 140 160 200

-K2O- 140 107 90 80 73 69 65 60

Pe solurile sărace în humus se recomandă folosirea îngrășămintelor verzi, însămânțate

toamna și încorporate în sol primăvara următoare.
Completarea golurilor. Golurile existente se completează primăvara cu vițe STAS de 1-
2 ani. Golurile apărute pe parcursul perioadei de vegetație se completează în vară cu vițe
fortofocate la ghivece, sau în toamnă cu vițe STAS. Vițele plantate în goluri se îngrijesc atent
pentru a se realiza o plantație uniformă.

Fig. ... Plantarea în goluri a vițelor crescute în ghivece (după Gh. Bernaz) a. Vița fasonată
și plantată în ghiveci, b.Vița în timpul vegetației, c. Vița din ghiveci transplantată la loc definitiv
Irigarea este recomandată în perioadele de secetă excesivă, se face localizat, aplicându-
se circa 10 l de apă/viță sau folosind sistemul de irigație, cu administrarea unei norme de udare
de 400-500 m3/ha.
 Protejarea vițelor pe timpul iernii se realizează după executarea arăturii de toamnă,
prin mușuroire în zonele de cultură neprotejată și semiprotejată sau prin acoperire totală cu un
strat de 12-20 cm de pământ afânat și reavăn, în zonele de cultură protejată.
Întreținerea soluli, combaterea bolilor și dăunătorilor și întreținerea lucrărilor
antierozionale se execută în mod asemănător anului I.

2.6.1 STABILIREA ȘI INSTALAREA SISTEMULUI DE SUSȚINERE

Vița de vie este o liană, cu țesuturi mecanice slab dezvoltate și creșteri vegetative
puternice, incapabilă să se autosusțină. În flora spontană, vița de vie (Vitis silvestris) este un
element al asociației silvice, ea se agață cu ajutorul cârceilor de arbori, asigurându-și, astfel,
condiții favorabile de creștere și fructificare. Prin luarea în cultură, ea solicită susținerea pe
sisteme de susținere. Lăsată liber, fără susținere, vița de vie reușește să-și mențină lăstarii în
poziție verticală, până ating lungimea de 50-60 cm, după care aceștia se orientează spre suprafața
solului. În aceste condiții este frânată creșterea lăstarilor și stimulată formarea copililor, se
înrăutățesc condițiile de microclimat (iluminare, aerisire, etc.), lucrările mecanice se execută cu
dificultate, se creează condiții favorabile atacului bolilor și dăunătorilor, vițele intră târziu pe rod,
producțiile sunt reduse și de calitate necorespunzătoare.
Sisteme de susținere. Sistemul de susținere utilizat trebuie să asigure, în bune condiții,
dirijarea elementelor vegetative și lemnoase ale butucului, cu realizarea formei de conducere și a
tipului de tăiere proiectat, susținerea sistemului aerian al butucului, realizarea unor condiții
optime de microclimat, care să favorizeze producția de struguri și calitatea acesteia. În decursul
timpului, în funcție de condițiile pedoclimatice din diferite areale de cultură a viței de vie,
sistemele de susținere au cunoscut o mare diversitate, evoluând de la cultura fără susținere
(târâtoare), la autosusținere și apoi la cultura pe suporți naturali sau artificiali.
Susținerea pe suporți naturali se practică pe suprafețe restrânse, în regiuni cu bogate
resurse heliotermice: Italia, Georgia, Armenia, etc. Ca suporți se folosesc specii silvice,
ornamentale sau pomi fructiferi, cu habitus redus. Acest sistem este practicat în Italia la marginea
parcelelor cultivate cu cereale, unde se plantează pomi fructiferi (pruni) la distanța de 10-12 m,
iar între aceștia viță de vie, la distanța de 1,5-2,0 m. Pomii se conduc cu trunchi înalt de 1,5-1,6
m, pe care se fixează o sârmă portantă la înălțimea de 1,3-1,4 m de sol. Pe această sârmă se
conduc cordoanele uni sau bilaterale, cu tăierea scurtă în cepi de 2-3 ochi, iar lăstarii sunt lăsați
să crească liber.
Susținerea pe suporți artificiali este generalizată în practica viticolă. Mijloacele de
susținere mai des folosite sunt: aracii, spaplierii de diferite tipuri, bolțile, semibolțile, pergolele,
etc. Aracii au constituit în trecut principalul mijloc de susținere al viței de vie și prezintă
următoarele avantaje: ușor de procurat, costul redus, instalare ușoară pe orice tip de teren. Totuși,
datorită dezavantajelor pe care le prezintă, s-a renunțat la utilizarea acestora: durată scurtă de
folosință (1-4 ani), cu înlocuire anuală a circa 20-30%, consum mare de forță de muncă manuală,
datorită scoaterii și plantării anuale, stabilitate redusă în zonele bântuite de vânturi, etc.
Susținerea pe spalier a căpătat cea mai largă răspândire datorită avantajelor pe care le
prezintă: durabilitate mare (25-40 ani), rezistență mare împotriva vânturilor puternice,
posibilitatea rezervării unor încărcături optime de ochi pe butuc și distribuirea rațională a
coardelor în spațiu, valorifică eficient condițiile naturale(lumină, căldură, etc.), permite aplicarea
tehnologiilor moderne de întreținere șiasigură valorificarea integrală a potențialului productiv și
calitativ al soiului. Spalierul prezintă dezavantajul costului inițial ridicat al investiției. În practica
viticolă se folosesc mai multe tipuri de spalier, care se pot clasifica după orientarea în spațiu,
înălțimea sistemului și forma de conducere a butucilor. După orientarea în spațiu spalierul poate
fi vertical sau orizontal.
Spalierul vertical poate fi monoplan, în două planuri (pergolă trentină simplă) sau în trei
planuri: (pergola trentină dublă) și spalierul cordonului dublu înălțat.
 A B C
Fig. ... – Spalierul vertical monoplan: A – pentru forma joasă; B- pentru formele
semiînalte de conducere; C- pentru formele înalte de conducere

În viticultura romănească este generalizat spalierul vertical monoplan, adaptat în

diferite variante, după sistemul de cultură și forma de conducere a butucilor.
Părțile componente ale spalierului. Spalierul, ca sistem de susținere a viței devie, este
alcătuit din stâlpi(bulumaci), ancore sau contraforțe, sârme și întinzătoare. Stâlpii sunt de două
feluri: fruntași și mijlocași. Stâlpii fruntași au dimensiuni mai mari (2,2-2,4 m) și se fixează la
capetele rândurilor, iar mijlocașii au dimensiuni mai mici (1,8-2,2 m) și se fixează în interiorul
rândului. Stâlpii utilizați, de regulă, la instalarea spalierului sunt confecționați din beton armat
precomprimat, cu secțiune pătratică sau dreptunhiulară (7/7, 8/8 sau 10/8 cm), sau pot fi mai
groși la bază (10,3/7 cm) și mai subțiri la vârf (7/6,3 cm). Sârma utilizată trebuie să fie zincată
sau galvanizată. Cea care se instalează la primul nivel este numită portantă(poartă elementele de
rod ale butucului), este mai groasă (diametrul de 2,8-3,0 mm), iar celel care se instalează la
nivelurile 2 și 3 au diametrul de 2,2-2,5 mm și servesc la dirijarea lăstarilor în timpul vegetației.
Pentru calculul necesarului de sârmă, se folosesc datele din următorul tabel.
 Caracteristicile sârmei folosite la instalarea spalierului în plantațiile viticole

Diametrul, mm Greutatea medie kg/1000 m Lugimea medie m/100 kg

2,2 29,8 3356

2,5 38,5 2600

2,8 48,3 2070

3,0 55,4 1800

4,0 98,6 1010

Ancorele asigură stabilitatea stâlpilor fruntași și a întregului rând al spalierului. Ele se

confecționează din bolovani de piatră sau din bucăți de beton (lungimea de 35-40 cm și grosimea
de 20-30 cm), care se împletesc cu fier beton (5 mm diametru) sau cu sârmă groasă (2,8-3,0
mm), se plantează în sol la 70 cm adâncime, la suprafața solului rămânând un inel de sârmă, de
care se ancorează stâlpul fruntaș ( fig. ... ). Ancorele pot fi confecționate din metal, cu o rozetă la
partea inferioară, pentru fixarea în sol, și un inel la partea superioară (fig. ... ). Ancorarea se
poate face și cu ajutorul contraforțelor, care sunt stâlpii mijlocași așezați la interiorul stâlpilor
fruntași, sub un unghi de 450 (fig. ... ). Contraforțele se recomandă la marginea aleilor înguste
sau a parcelelor care își schimbă direcția rândurilor, prevenindu-se agățarea ancorelor de către
utilajele de lucru.
 Fig. ... – Ancorarea stâlpilor fruntași: a- cu ancoră din beton; b- cu ancoră metalică cu
rozetă; c- cu contraforță.

Menținerea stabilității stâlpilor fruntași de la două parcele învecinate se poate face prin
legarea lor la partea superioară, peste alee, cu sârmă de 2,8-3,0 mm (fig. ... ).

Fig. ... – Fixarea stâlpilor fruntași de la parcelele învecinate

Întinzătoarele sunt dispozitive folosite pentru întinderea sârmelor și sunt de două tipuri:
montate pe spalierul fruntaș sau montate pe sârme (fig. ... ); funcționează după principiul
tamburului, a scripeților, sau a pârghiilor.
 Fig. ... – Tipuri de întinzătoare: a- fixate pe stâlp fruntaș; b- fixate pe sârmă

Instalarea spalierului se face în primăvara anului II (sau toamna anului I) și cuprinde

următoarele operații: pichetarea, săparea gropilor, plantarea stâlpilor, montarea acorelor, fixarea
bridelor pe stâlpi, fixarea și întinderea sârmelor.
Prin pichetat se stabilește locul de instalare a stâlpilor, ancorelor și contraforțelor. Gropile
se excută manual sau mecanic la o adâncime de 70-80 cm pentru stâlpii fruntași și 50-60 cm
pentru cei mijlocași. După fixarea stâlpilor se montează ancorele (contraforțele), se ancorează
stâlpii fruntași, se montează și se întind sârmele. Se recomandâ folosirea sârmelor duble,
prinderea acestora se face lateral, de o parte și de alta a stâlpilor, cu ajutorul unor bride (coliere),
confecționate din sârmă și prevăzute cu ochiuri prin care trece sârma. După montare se întind
sârmele, pentru o bună întindere se folosesc întinzătoarele. Distanțele la care se montează
sârmele depind de modul de conducere al butucilor.
Pentru susținerea și menținerea în poziție verticală a tulpinilor se folosesc tutori care se
fixează de sârma portantă cu ajutorul unor copci metalice, sau prin legare cu diverse materiale.
Necesarul de materiale pentru instalarea sistemului de susținere este prezentat în tabelul
următor.

Materiale necesare pentru 1 ha, la instalarea spalierului într-o vie cu distanțele de plantare
de 2,2/1,2 m

Materialul U/M Cantitatea

Stâlpi din beton (inclusiv rezerva de 3%) Buc

Ancore metalice cu rozetă Buc

Sârmă galvanizată 3 mm diametru, pentru sărmele portante Kg

Sârmă galvanizată 2,8 diametru, pentru primul etaj de sârme perechi Kg

Sârmă de 2,5 mm diametru, pentru sârmele perechi superioare Kg

Sârmă de 3 mm diametru, pentru legat ancore Kg

Sârme pentru bride Kg

 Copci metalice pentru tutori Kg

Tutori din lemn (1,2 m lungime și 5-7 cm diametru) (rezervă 5%) buc

*În cazul în care sârmele portante sunt duble

2.7. LUCRĂRILE DE ÎNTREȚINERE A PLANTAȚIEI ÎN ANUL III ȘI IV DE LA

ÎNFIINȚARE

Lucrările de întreținere sunt, în general, asemănătoare cu cele din anul doi, cu excepția
tăierii de formare și a lucrărilor în verde, urmărindu-se fortificarea butucilor și pregătirea lor
pentru a intra pe rod.
Primăvara, după trecerea pericolului înghețrilor de iarnă (martie), se execută tăierea de
formare, diferențiat, în funcție de forma de conducere și tipul de tăiere proiectat, urmată de
copcitul vițelor (lucrarea se repetă în luna august) și revizuirea sistemului de suținere.
Pe parcursul perioadei de vegetație, se menține solul afânat și curat de buruieni prin
lucrări manuale și mecanice, se asigură o bună stare de sănătate a butucilor, prin tratamente
fitosanitare executate la avertizare, lăstarii se dirijează și se paliseaza pe sistemul de susținere,
golurile se completează cu vițe din același soi și categorie biologică, iar toamna, după căderea
frunzelor și executarea arăturii de toamnă, vițele se protejează peste iarnă, prin mușuroire în
zonele de cultură neprotejată și semiprotejată și prin acoperirea coardelor cu un strat de pământ,
în zona de cultură protejată.
 TĂIERILE DE FORMARE

Tăierile de formare se aplică în plantațiile tinere, în primii 3-5 ani de după plantare și au
ca scop formarea butucilor, în vederea intrării pe rod. Tăierile de formare trebuie să stimuleze
creșterea butucilor, pentru scurtarea acestei perioade și începerea rapidă a perioadei de
fructificare; ele sunt considerate încheiate când s-au format elemetele de schelet și de rod,
specifice formei de conducere și tipului de tăiere proiectate, iar butucii au ocupat întreg spațiul
alocat prin plantare.
Perioada de timp în care se execută aceste tăieri depinde de tipul de tăiere, este mai scurtă
la formele joase de conducere (2-3 ani) și mai lungă (5-6 ani) la formele semiînalte și înalte de
conducere. În cazul tipurilor de tăiere cu durată lungă de realizare, perioada poate fi scurtată cu
1-2 ani prin formarea “ în verde ” a butucilor.
Pentru formarea elementelor lemnoase corepsunzătoare, necesare proiectării butucului, în
această perioadă se execută lucrări în verde: plivitul lăstarilor, cu rezervarea unui număr de
lăstari în funcție de vârstă și vigoarea butucului (2-3 în anul I și 3-5 în anul II), care se palisează
vertical pe sistemul de susținere, pentru favorizarea creșterii în lungime a acestora, lăstarii de
prisos îndepărtându-se cât mai devreme, în fază de buton sau de lăstar tânăr, pentru a nu
consuma inutil substanțele de rezervă ale butucului; ciupitul, pentru frânarea temporară a
creșterii și stimularea apariției copililor, care pot fi folosiți la formarea rapidă, în verde, a
butucului; cârnitul, executat către sfârșitul perioadei de vegetație (luna august), pentru o maturare
mai bună a lăstarilor.
Tăierea de formare se execută numai primăvara, după trecerea pericolului înghețurilor de
iarnă, până la pornirea în vegetație. Vițele se dezmușuroiesc, se copcesc, se aplică tăierea de
formare, după care, în zonele secetoase, se mușuroiesc ușor, acoperind cu pământ punctul de
altoire, pentru a preveni deshidratarea acestuia.
În practică, în funcție de vigoarea butucilor, formarea acestora poate fi grăbită sau
întârziată cu 1, chiar 2 ani. Coardele folosite pentru proiectarea elementelor de schelet și rod
trebuie să fie viguroase (8-12 mm diametru), bine maturate, sănătoase, fără răni, drepte, plasate
corespunzător și de lungime suficientă.
 Elementele de schelet (tulpină, cordoane) vor fi dirijate prin palisat cât mai drepte, fără
curburim pentru a nu stânjeni circulația sevei brute și elaborate și a nu favoriza deteriorarea
butucilor de către agregatele agricole.
În anul I de la plantare, de regulă, nu există, diferențe date de tipul de tăiere. La plantare,
cordița se scurtează la 3-4 ochi, în timopul vegetației se opresc pe butuc doi maximum trei
lăstari, care se palisează vertical de pichet (tutore), tăierea de formare începe practic, din anul II.
CORDONUL BILATERAL

Formarea coardelor bilaterale durează 5-6 ani. Coardele se recomandă să fie bilaterale,
mai scurte decât cele unilaterale, favorizând circulația rapidă a sevei și frânând degarnisirea
acestora.
Tipurile de tăiere cu cordoane se formează asemănător până în anul IV, diferențiat
începând din anul V, când se formează elementele de rod.
Anul II. Din coardele formate pe butuc se alege una singură, care se scurtează la 4-6 ochi.
După pornirea în vegetație, pe butuc se rezervă 3-4 lăstari viguroși care se palisează de tutore.
Anul III. Se proiectează tulpina. Se alege o coardă corespunzătoare, plasată mai jos pe
butuc, care se dirijează vertical pe tutore până la sârmele portante. Dacă grosimea și lungimea
acestei coarde permit, se dirijează în continuare orizontal pe sârma portantă și se scurtează la
jumătatea distanței dintre butuci pe rând, proiectându-se un cordon. Când coarda aleasă nu
permite acest lucru, se scurtează, se scurtează la nivelul sârmelor portante (cu formarea numai a
tulpinii), sau sub nivelul sârmelor portante ( cu formarea a unei părți din tulpină) acolo unde
grosimea acestei coarde scade sub 8 mm. Începând din anul II, în zonele de cultură
semiprotejate, la baza butucului se lasă un cep de siguranță de 1-2 ochi. După pornirea în
vegetație, lăstarii de pe tulpină se îndepărtează, cu excepția a 3-4 din vârf, când s-a proiectat
numai tulpina, sau a celor de pe tulpină și din zona de curbură (dintre tulpină și cordon), atunci
când s-a format un cordon. Lăstarii de pe cepul de siguranță se palisează de tutore.
Anul IV. Se proiectează cordoanele. Când anul anterior s-a format numai tulpina,
cordoanele se proiectează simultan din primele două cordoane formate pe capătul tulpinii, care se
dirijează în sensuri opuse pe sârmele portante și se scurtează la jumătatea distanței dintre butuci
pe rând; restul coardelor se îndepărtează. Când anul anterior s-a format un cordon, coardele
formate pe partea superioară a acestuia se scurtează la cepi de înlocuire de 1-2 ochim iar dintr-o
coardă formată în zona de curbură se proiectează al doilea cordon, prin palisarea pe sârma
portantă ( în sensul opus primului cordon) și scurtarea acestuia la jumătatea distanței dintre
butuci pe rând.
După formarea elementelor de schelet (tulpină și cordoane), începând cu anul V, tăierea
de formare se diferențiază în funcție de tipul de tăiere proiectat.