Bazele biologice ale pomiculturii

● Ciclul de viaţă al speciilor pomicole

- Perioadele de vârstă
- Ciclul anual al speciilor pomicole
- Perioada de vegetaţie
- Perioada de repaus
● Alternanţa de rodire
- Cauzele alternanţei de rodire
- Măsuri pentru înlăturarea alternanţei de rodire
 Perioadele de vârstă ale speciilor pomicole
Totalitatea schimbărilor morfologice şi fiziologice parcurse de fiecare pom sau
arbust fructifer de la formarea zigotului şi embrionului până la moarte C
alcătuiesc ciclul individual de viaţă.
Longevitatea pomilor şi arbuştii fructiferi variază de la 10 - 15 ani la arbuşti, până la
peste 100 ani la nuc şi castan. La pomii şi arbuştii fructiferi înmulţiţi prin seminţe se R E
adaugă şi perioada embrionară, care durează de la formarea zigotului, până la
germinarea seminţei şi formarea primelor frunze adevărate.
Perioada de tinereţe
- predomină procesul de creştere, care se manifestă, atât funcţional, cât şi morfologic, mai intens
decât celelelte procese.
Fructificarea lipseşte în primii ani, dar treptat îşi face apariţia şi creşte progresiv cu înaintarea în
vârstă.
C - durata acestei perioade este influenţată de specie, portaltoi, soi, sistemul de cultură etc, de la 3 -
4 ani la plantaţiile superintensive, la 5 - 6 ani la cele intensive şi 10 - 12 ani la cele clasice.
Etapa juvenilă: în care pomii vegetează fără să fructifice, lipseşte inducţia florală.
R E Această perioadă începe odată cu germinaţia seminţei sau pornirea în vegetaţie a altoiului şi
sfârşeşte odată cu prima înflorire.
Etapa de început a rodirii (de tranziţie) începe odată cu prima rodire şi ţine până
când apar producţiile mari şi constante. Între creştere şi rodire se stabileşte un raport de
compensaţie, în sensul că, pe măsură ce fructificarea se intensifică, creşterile vegetative se reduc
C ajungând către finalul acestei perioade la o stare de echilibru.
Ca lucrări de importanţă majoră în perioada de tinereţe menţionăm: tăierile de formare şi apoi de
întreţinere a coroanelor.
R E Tăierile de fructificare sunt reduse.
Tendinţa de încărcare cu fructe sau de alternanţă nu se manifestă încă.
- producţia este mică dar de calitate superioară.
 Perioada de maturitate
Începe odată cu apariţia recoltelor mari şi constante şi se termină odată cu scăderea
ireversibilă a producţiei.
C
Etapa de mare producţie, durează atât timp cât recoltele sunt maxime şi se
menţin la un nivel relativ constant. Fructele au caracteristilile soiului şi cca 70-80% sunt de
R E calitatea extra şi I.

Etapa de diminuare a producţiei, începe odată cu scăderea uniformă a

producţiei şi durează până când palntaţia devine nerentabilă din punct de vedere economic.
Calitatea fructelor începe să scadă; creşterile vegetative sunt tot mai reduse, apare fenomenul
de alternanţă de rodire, iar entropia este tot mai accentuată.

C Perioada de declin
- apariţia fenomenului de uscare către periferia coroanelor.
R E - fructificare slabă cantitativ şi calitativ, neregulată.
 Etapa de maturitate
Etapa juvenilă (maximă producție)

Etapa de entropie (declin)

 Ciclul anual al speciilor pomicole

Pomii şi arbuştii fructiferi trec de-a lungul unui an prin două stări fiziologice distincte:
cea de activitate fiziologică intensă (perioada de vegetaţie);
şi una de viaţă latentă (perioada de repaus).

Perioada de vegetaţie

A. Fenofazele organelor vegetative

1. Formarea mugurilor vegetativi

Este unica fenofază iniţială a organelor vegetative care se desfăşoară în perioada
premergătoare repausului biologic.
Mugurii vegetativi sau de creştere se formează în axila frunzelor
de pe lăstarii în creştere.

Mugurii formaţi nu pornesc în creştere datorită inhibiţiei

corelative exercitată de mugurele terminal şi de frunze, cunoscută sub denumirea de dominanţă apicală.
De acest fenomen, trebuie ţinut cont la efectuarea "tăierilor în verde" (momentul tăierii). Dacă aceste
operaţii se execută timpuriu, mugurii vegetativi axilari pot porni în vegetaţie, dând lăstari anticipaţi, cu
consecinţe de cele mai multe ori negative. Tăierile mai tardive nu mai sunt urmate de pornirea în
vegetaţie a mugurilor laterali, deoarece, aceştia trec din situaţia de inhibiţie corelativă, în stare de repaus
(dormance).
2. Dezmuguritul şi începutul creşterii lăstarilor
Începe cu umflarea mugurilor şi se încheie odată cu apariţia primei
frunze normale, care în mod obişnuit este cea de a 5-6 frunză de la baza lăstarului
(martie - aprilie), care coincide cu momentul intrării meristemului apical într-o nouă
etapă de diviziune.
Desfăşurarea acestei fenofaze este rezultatul etapelor de alungire şi
diferenţiere a lăstarului rudimentar, existent în mugure încă din anul anterior.
Celulele se întind, ajungând la dimensiuni de 10 ori mai mari decât celulele
meristematice. Internodiile şi frunzele preformate se alungesc şi apoi se diferenţiază
ţesuturile lăstarului.
În plantă, predomină procesele de hidroliză a substanţelor de rezervă în
hidraţi de carbon, necesari procesului de creştere.
Fenofaza se desfăşoară simultan cu înfloritul şi legarea fructelor, dar la
unele specii, poate avea loc înaintea înfloritului (gutui, nuc, zmeur), iar la altele
după înflorit (cais, piersic, migdal), apărând o concurenţă pentru apă şi hrană.
Pomii consumă în această fenofază 10 % din necesarul anual de
substanţe nutritive, având cerinţe mari faţă de N şi K.
Aplicarea unei tehnologii adecvate şi normarea încărcăturii de rod prin
tăieri, conduce la existenţa unui raport optim lăstari/rozete de frunze, favorabil
calităţii şi constanţei recoltelor.
3. Creşterea intensă a lăstarilor
Momentul începerii fenofazei, coincide cu intrarea meristemului apical într-o
activitate intensă de diviziune, continuă cu alungirea rapidă a lăstarilor şi se
termină când sporul de creştere se reduce evident de la o zi la alta.
- creşte suprafeţa foliară,
- se intensifică procesele de sinteză (îndeosebi a proteinelor şi
acizilor nucleici),
- creşterea lăstarilor este intensă, internodiile se alungesc,
nodurile devin mai proeminente, iar mugurii formaţi ating dimensiuni normale.
- pomii au o activitate fotosintetică intensă, iar asimilatele sunt
consumate integral în procesele de creştere şi fructificare.

Durata fenofazei de creştere intensă a lăstarilor, este în funcţie de specie, soi,

vârsta pomilor, încărcătura de rod şi factorii externi. La pomii maturi aceasta
este de 3-4 săptămâni, iar la pomii tineri de 5-7 săptămâni.
În această fenofază pomii au cerinţe mari faţă de azot, fosfor,
potasiu şi apă. Ca urmare, se impune fertilizarea suplimentară, irigarea,
întreţinerea solului, combaterea bolilor şi dăunătorilor.
4. Încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor
Începe din momentul încetinirii creşterii lăstarilor şi durează până la formarea
mugurelui terminal.
- creşterile lăstarilor sunt din ce în ce mai mici, frunzele sunt mai dese,
mai groase şi au capacitatea fotosintetică maximă.
- mugurii care se formează sunt de dimensiuni normale şi mai bine
evoluaţi, decât în fenofaza creşterii intense a lăstarilor.
- spre sfârşitul fenofazei, intensitatea fotosintezei scade, datorită
îmbătrânirii frunzelor şi a micşorării intensităţii luminoase.

- în această fenofază, pomii au cerinţe mari faţă de P şi K, în schimb

excesul de N are efecte negative, prelungind vegetaţia şi pregătirea pentru
iernare a pomilor.

Încetarea creşterii lăstarilor are loc în lunile iulie-august, în funcţie de zona

climatică.
5. Maturarea ţesuturilor şi pregătirea pomilor pentru iernare
Această fenofază începe cu formarea mugurelui terminal şi se încheie odată cu căderea frunzelor.
Principalele procese care au loc în această fenofază, constau în:
- desăvârşirea membranelor celulare,
- apariţia stratului de suber pe lăstari,
- depunerea continuă a substanţelor de rezervă, care ating cantitatea maximă în momentul
căderii frunzelor,
- sporirea cantităţii de acid abcisic, care grăbeşte îmbătrânirea ţesuturilor, provoacă
degradarea clorofilei, formarea carotinei, pierderea turgescenţei, iar prin acumularea lui în stratul
izolator de suber de la baza peţiolului, stimulează căderea frunzelor.

În timpul maturării ţesuturilor, nevoia plantelor faţă de N scade foarte mult, faţă de P şi K
cerinţele fiind mai mari. Potasiul contribuie la încetinirea creşterilor, la maturarea deplină a lemnului şi
sporeşte rezistenţa la ger. Fosforul ajută la formarea mugurilor de rod. În timpul acestei fenofaze, pomii
absorb 20 % din totalul anual de N, P, K şi Ca şi aproximativ 40 % din totalul anual de Mg.

Căderea frunzelor la pomi, în condiţiile climatului temperat este precedată de migrarea

substanţelor organice şi a unor substanţe minerale (N, P, K) existente în frunze către celelalte organe
ale plantei (tulpină, rădăcină). Aceste substanţe contribuie la sporirea concentraţiei sucului celular,
implicit a rezistenţei la ger. Căderea prematură a frunzelor are efecte negative.
 B. Fenofazele organelor de rod

organele de rod iunie - iulie → aprilie - octombrie

1. diferenţierea 2. înfloritul şi legarea

1,5 ani mugurilor de rod
fructelor,
3. creşterea fructelor,
0 maturarea fructelor

1. Diferenţierea mugurilor de rod

Procesul formării mugurilor de rod este complex şi cuprinde două etape obligatorii:
-inducţia florală şi
-diferenţierea morfologică.

Inducţia florală (antogenă) este o etapă relativ scurtă (8-9 săptămâni), în care se creează condiţiile
necesare, schimbării direcţiei de evoluţie a mugurilor vegetativi, aflaţi în stadiul de formare, în muguri de
rod.
Inducţia florală cuprinde două faze:
- reversibilă, prin dispariţia factorilor declanşatori, precum şi datorită efectului antiflorigen al giberelinei.
- ireversibilă, când evoluţia mugurilor urmează programarea antogenă, indiferent de unele perturbaţii
fiziologice. Această fază se manifestă cu 4-5 săptămâni înaintea diferenţierii morfologice.
Inducţia florală începe în luna iunie, mai devreme la măr şi păr decât la prun şi piersic şi la soiurile timpurii
faţă de cele târzii. La cireş şi vişin are loc după recoltarea fructelor.
Aspectele fiziologice şi biochimice ale inducţiei florale nu sunt complet elucidate, asupra acestora s-au emis
diferite ipoteze şi teorii:

-Teoria nutriţionistă se bazează pe acumularea substanţelor organice: raportul hidraţi de carbon-azot,

C/N  1 (Klebs G., 1903); acidul fosforic (Kobel, 1964); raportul azot proteic/azot total (Ursulenko P. K.,
1957).

- Teoria substanţelor florigene, emisă încă din 1856 de către J. Sachs şi preluată de alţi cercetători (Harley
C.P., Moon H. H. şi Regeimbal L.O. 1949). Inducţia florală este determinată de formarea în frunze a unor
substanţe hormonale (auxine, citochinine), care migrează la nivelul mugurilor. Substanţele florigene nu au
putut fi izolate până în prezent.
Westwood M.N. (1978), consideră că inducţia florală este dependentă de: vârsta sezonieră (numărul de zile
de la înflorirea deplină); reacţia la intensitatea şi calitatea luminii; de nutriţie; de suprafaţa foliară; de
intensitatea tăierilor; de nivelul recoltei.

- Teoria genetică potrivit căreia inducţia florală este determinată de gene specifice înfloririi (florigen), care
controlează sinteza substanţelor hormonale de către frunze şi afluxul acestora la nivelul meristemului apical
al mugurilor, sub acţiunea unor stimuli termici, fotoperiodici şi hormonali (citochinine).

După H. Chirilei (1976), formarea florilor este determinată de florigen, care activează genele florale din
muguri vegetativi, dar care nu au fost descoperite până în prezent.
Diferenţierea morfologică sau intramugurală are loc după inducţia florală şi se desfăşoară pe o perioadă
lungă de timp (8-9 luni), rezultatul fiind diferenţierea în muguri, a elementelor morfologice ale florii
(primordiile florale).
Diferenţierea morfologică cuprinde câteva faze desfăşurate după încetarea creşterii lăstarilor:
- aplatizarea apexului, datorită activităţii mai intense a procesului de diviziune de la periferia conului
meristematic;
- apariţia primordiilor sepalelor;
- diferenţierea sepalelor, staminelor şi pistilului.

Aceste faze se desfăşoară în timpul verii, când temperatura este de 18-20oC şi se continuă în cursul
toamnei, iernii şi a primăverii, când se desăvârşeşte formarea organelor sexuale (stamine şi pistil) şi
formarea gameţilor (polen şi ovule).
Bioritmul desfăşurării diferenţierii nu este acelaşi la toate speciile, începe mai întâi, la speciile şi soiurile care
înfloresc primăvara timpuriu şi îşi maturează fructele devreme.

În afară de specie şi de soi, diferenţierea morfologică mai este influenţată de condiţiile climatice şi
tehnologice:
- temperatura şi seceta din a doua parte a verii, accelerează procesul de diferenţiere.
- umbrirea frunzelor, micşorează intensitatea procesului de diferenţiere, fiind una din cauzele înfloririi
eşalonate în cadrul coroanei pomilor.
- tăierile, excesul de azot şi umiditatea prelungesc creşterea lăstarilor, întârziind formarea mugurilor de rod.
- supraîncărcarea cu fructe a pomilor, înhibă procesul de diferenţiere a mugurilor de rod.
2. Înfloritul şi legarea fructelor
Fenofaza se desfăşoară în martie-aprilie şi se încheie atunci când ovarul îşi
dublează volumul.

Fenofaza cuprinde mai multe subfaze, dintre care cele mai importante sunt:
- dezmugurirea,
- apariţia butonilor florali,
- apariţia petalelor,
- înflorirea,
- polenizarea şi fecundarea,
- căderea petalelor şi a florilor nefecundate,
- legarea fructelor.
Desfăşurarea acestor subfaze depinde de specie, soi, temperatură şi precipitaţii.

Particularităţile desfăşurării fenofazei - în funcţie de specie:

-înfloritul înaintea apariţiei frunzelor (cais, piersic, migdal);
-înfloritul se desfăşoară simultan cu înfrunzitul (măr, păr, cireş, vişin, prun);
-apariţia frunzelor precede înfloritul (gutui, moşmon).

Pragul biologic pentru majoritatea speciilor pomicole este de 6-8°C iar pentru
arbuştii fructiferi de 4-5º C. Deschiderea florilor se înregistrează după ce pomii au
acumulat o anumită cantitate de căldură - suma gradelor de temperatură active
(însumarea temperaturilor peste 7°C).
 Durata înfloritului - este de 7-14 zile, putând ajunge la 18 zile (primăverile mai reci) - 7-9 zile
(când temperatura este prea ridicată).

La măr, înfloreşte prima, floarea din centrul inflorescenţei apoi apar celelalte, la păr înfloreşte prima,
penultima floare, urmând apoi celelalte.
Ordinea la înflorire a speciilor pomicole:
alunul, cornul, cătina albă, zarzărul, caisul, migdalul, piersicul, cireşul, vişinul, prunul, părul,
coacăzul, agrişul, mărul, nucul,

ultimele fiind: castanul, gutuiul, moşmonul, socul, măceşul, lonicera, zizifus.

Înflorirea se desfăşoară concomitent cu dezmuguritul şi începutul creşterii lăstarilor. În cadrul acestei

fenofaze se desfăşoară microsporogeneza, macrosporogeneza, polenizarea şi fecundarea.

Polenizarea constă în transportul polenului din anterele staminelor pe stigmat şi germinarea polenului.
- Polenizarea entomofilă - este caracteristică la majoritatea speciilor pomicole,
care produc o cantitatea mică de polen, iar transportul polenului este asigurat
de albine (Apis melifera) precum şi de bondari (Bombus).
Condiţiile climatice din această perioadă, trebuie să fie favorabile:
temperatura de 10-12°C, zile calde, fără ploi.

- Polenizarea anemofilă - caracteristică la puţine specii pomicole

(nuc, castan, alun), care produc o cantitate mare de polen, transportul
polenului fiind asigurat de vânt (până la câţiva km), iar structura florilor ♀
favorizează receptarea polenului (lipsa învelişurilor florale şi mărimea
stigmatului). ♀ ♂
Fecundarea
Fecundarea numită frecvent şi "legare" este precedată de germinarea polenului
depus pe stigmat şi de pătrunderea tubului polenic prin ţesuturile stilului până la
ovar şi ovul.
După felul cum se comportă în procesul de polenizare-fecundare, soiurile existente în cultură pot fi:
-autofertile - la care fecundarea se face cu polen propriu (cais, piersic, gutui, ), zmeur, afin, căpşun
(unele soiuri de cireş şi vişin). Unele soiuri de prun, măr, păr sunt parţial autofertile şi au nevoie de
polenizatori.
-autosterile - care necesită fecundarea alogamă, încrucişată, cu polen de la alte soiuri bune
polenizatoare şi interfertile (majoritatea soiurilor de măr, păr, prun, cireş).

Autosterilitatea se mai poate datora androsterilităţii, staminele fiind atrofiate şi lipsite de polen, ca
în cazul unor soiuri de prun (Tuleu gras, Centenar, Albatros, Alina), sau dichogamiei - la unele soiuri
de nuc, la care momentul înfloririi amenţilor nu corespunde cu cel al florilor femele, soiurile putând fi:
protandre şi protogine, unisexualităţii dioice la cătina albă.
Pentru asigurarea fecundării şi obţinerii de recolte mari, se recomandă plantarea într-o parcelă a 2-3
soiuri intercompatibile, bune polenizatoare (chiar şi în cazul celor autofertile), iar la cătina albă
păstrarea unui raport de 1/7 - 1/8 între plantele mascule şi femele.
Soiurile intersterile sunt perechi de soiuri care nu se polenizează reciproc (ex. soiuri de cireş B.
Burlat x B. Moreau, soiuri de vişin Crişana x Mocăneşti).
Procentul de flori legate este de 5-10% la pomaceae şi de 30-40% la drupacee şi variază în funcţie de
soi, polenizatori, factorii interni, climatici şi de nutriţie din timpul înfloritului.

Factori interni
-de natură morfologică - absenţa polenului (=androsterilitate);
-de natură fiziologică - pomi foarte bătrâni, epuizaţi, ramuri slab dezvoltate;
-de natură citologică - unele soiuri triploide de măr cu deficienţe cromozomale.

Factori climatici
-temperatura, umiditatea atmosferică, vântul, precipitaţii.
Seceta usucă stigmatul, iar ploile diluează secreţia acestuia.

Factori de nutriţie
-lipsa substanţelor nutritive influenţează negativ germinarea polenului,
determină avortarea ovarului sau căderea precoce a florilor abia legate.

Facoti agrotehnici
-efectuarea tratamentelor fitosanitare în timpul înfloritului influenţează negativ
fecundarea.

Unele soiuri pot lega fructe parternocarpice (=fără fecundare):

măr - Belle de Boskoop, păr - Curé.
3. Creşterea fructelor
Creşterea fructelor începe după legarea florilor, când ovarul îşi dublează volumul şi se încheie la intrarea în
pârgă.

În decursul fenofazei creşterii fructelor, fenomenele mai importante care au loc sunt:
- creşterea propriu-zisă,
- căderea fiziologică şi
- căderea prematură.

Creşterea propriu-zisă a fructelor se bazează pe multiplicarea celulelor (citochineză) şi apoi pe “intinderea”

celulelor până la dimensiunile normale (până la 0,5 mm Φ), însoţită de mărirea spaţiilor intercelulare.

Respiraţia în timpul creşterii fructelor are variaţii însemnate este foarte intensă în etapa de diviziune a
celulelor, iar pe măsură ce fructele avansează în timp, respiraţia scade în intensitate până la începutul
maturării fructelor sau la unele specii (cireş, vişin) şi după aceasta.
Căderea fiziologică se manifestă imediat după fecundare şi se accentuează ajungând la o cădere în masă la
începutul lunii iunie. Cad în primul rând fructele rezultate din flori întârziate, rămase în urmă ca dezvoltare,
cu puţine seminţe, lipsite de vitalitate.

Fenomenul este prezent în fiecare an, dar intensitatea căderii fiziologice diferă de la un soi la altul.
= autoreglare a încărcăturii de rod, în funcţie de condiţiile de nutriţie.
Căderea fiziologică nu influenţează negativ producţia.

Căderea prematură a fructelor se manifestă începând din lunile iulie-august (deci, destul de târziu, după
căderea fiziologică) şi până în momentul recoltării fructelor.

Nu este prezentă la toate speciile pomicole, în mod frecvent la măr, păr şi în măsură mai redusă la prun,
cais. În cadrul fiecărei specii, există soiuri la care fenomenul este mai redus şi la altele la care este mai
accentuat (Parmen auriu, D’Agen).

Alte cauze ce pot influenţa intensitatea căderii premature a fructelor:

-seceta,
-atacul de boli şi dăunători,
-udarea după o secetă prelungită,
-lipsă de hrană.
Factorii care influenţează creşterea fructelor

Factori nutriţionali:
Nutriţia - are un rol deosebit atât în privinţa creşterii, cât şi a calităţii fructelor influenţând această fenofază
şi pe cea a maturării fructelor.

Factorii climatici:
Apa
Căldura
Lumina

Factori biologici:
-rolul seminţelor din fructe: -sporesc afluxul de substanţe trofice în citochineză;
-măresc rezistenţa legăturii cu ramură;
-determină asimetria fructelor.
Influenţa seminţelor se menţine numai până la căderea fiziologică.

-competiţia între rodire şi creştere - în primele 4-5 săptămâni în favoarea creşterii lăstarilor, apoi se schimbă
în favoarea creşterii fructelor;
-influenţa lemnului purtător şi poziţia fructelor. La soiul Golden delicious fructe mari se obţin pe lemn de 3
ani, respectiv, fructe mici pe lemn de 1 an.
-înclinarea ramurilor purtătoare: - cele mai mari fructe se obţin pe ramuri înclinate la 30-60°.
-lungimea suportului fructului - egală sau mai mare de 3 cm conferă mugurelui şi apoi fructului o oarecare
autonomie (scapă de concurenţa lăstarilor), duce la obţinerea de fructe mari.

Factori tehnologici:
-rărirea precoce a fructelor;
-ciupirea lăstarilor;
-rărirea chimică a florilor.
4. Maturarea fructelor
Maturarea fructelor începe la intrarea în pârgă şi se încheie atunci când fructele au atins însuşirile
organoleptice maxime, ceea ce coincide cu maturitatea de consum.
Maturarea fructelor constă în totalitatea schimbărilor fizice, biochimice şi fiziologice, prin care trec
fructele în această fenofază.

Schimbările fizice: constau în micşorarea tăriei pulpei, textura devine mai flexibilă, scade conţinutul
în clorofilă din exocarp, creşte conţinutul substanţelor ceroase şi a xantofilelor.
În acelaşi timp are loc schimbarea culorii de fond a fructelor de la verde la galben şi o creştere a
pigmenţilor antocianici.

Procese biochimice Amidonul din fructe se hidrolizează în zaharuri simple, care dau fructelor gustul
dulce, dispare astrigenţa, datorită diminuării conţinutului de acizi organici şi substanţe tanante.
Apar pigmenţii şi substanţele volatile (esteri, alcooli, aldehide, cetone), care alcătuiesc mirosul de fruct
copt şi împreună cu zaharurile şi aciditatea, contribuie la realizarea principalelor însuşiri organoleptice.

Etilenul - măreşte permeabilitatea membranelor celulare, ceea ce favorizează o respiraţie mai intensă
şi activitatea enzimelor care reglează maturarea.

Din punct de vedere fiziologic, respiraţia are în această fenofază, o intensitate diferită în funcţie de
specie.
- fructe fără fază climacterică (cirese, prune, căpşuni).
- fructe cu fază climacterică (mere, pere, banane).
 În cadrul procesului de maturare a fructelor există 3 tipuri de
maturitate:

1. Maturitate de recoltare - reprezintă momentul optim de

recoltare al fructelor, stabilit în funcţie de destinaţie şi timpul
necesar transportului de la plantaţie la locul de valorificare.
Există o serie de indici, cu ajutorul cărora se determină maturitatea
de recoltare:
-fermitatea pulpei,
-culoarea exocarpului,
-conţinutul în zahăr şi aciditate,
-testul amidonului,
-etc.

2. Maturitatea de consum - coincide cu momentul în care transformările fizice, biochimice şi fiziologice au

atins nivelul, la care fructele prezintă maximum de însuşiri organoleptice.
-la merele şi perele de vară, acest optim poate fi atins în livadă, datorită necesităţilor transportului şi
valorificării fructelor, acestea se recoltează la maturitatea de recoltare;
-la merele şi perele de toamnă - iarnă, maturitatea de consum se realizează în depozite, în lunile următoare.

3. Maturitatea tehnologică - are loc atunci când fructele mature sau imature corespund momentului cel mai
prielnic pentru prelucrare industrială.

Eşalonarea maturării în cadrul unui soi, se extinde uneori pe o durată mare de timp şi necesită recoltări
repetate.
 Perioada de repaus

Starea de repaus, reprezintă o reacţie de adaptare a plantelor la

condiţiile nefavorabile de mediu, prin încetarea activităţii de vegetaţie.
Trecerea de la viaţa activă la starea de repaus este determinată de: caracterul ereditar al
pomului de a-şi reînoi anual frunzele, scăderea temperaturii şi reducerea luminii solare, care nu permit o
vegetaţie normală.
Starea de repaus este relativă, deoarece, funcţiile vitale ale pomului continuă, dar cu o
intensitate redusă (transpiraţia, respiraţia, creşterea rădăcinilor), precum şi unele schimbări biochimice. În
timpul iernii are loc şi desăvârşirea diferenţierii organelor sexuate şi formarea gameţilor, care necesită
temperaturi scăzute.

Schimbările biochimice:
- se acumulează o cantitate maximă de amidon, care ulterior scade, se hidrolizează şi dă naştere unor
zaharuri simple (glucoza, maltoza, sorboză), acestea ating cantitatea maximă în decembrie-ianuarie;
- creşte conţinutul de azot total şi proteic, concomitent cu scăderea cantităţii de azot neproteic;
- în scoarţă şi în lemn creşte conţinutul substanţelor grase şi tanante (maximum în decembrie-ianuarie).
Prin urmare datorită acestor schimbări creşte rezistenţa la ger.
Modificări fiziologice:
- în procesul de respiraţie, deşi are o intensitate scăzută, se consumă o parte din substanţele de rezervă.
- creşterea rădăcinilor, continuă într-un ritm mai lent, dacă temperatura din sol este mai mare de 2°C.
- transpiraţia, deşi are o intenistate redusă, conduce totuşi, la pierderi mari de apă prin ramurile tinere,
- lipsa de apă din sol, duce la deshidratarea pomilor, fenomen mai accentuat în cazul solurilor neacoperite
cu zăpadă, unde solul îngeaţă. Seceta apărând, datorită faptului că rădăcinile nu pot absorbi apa existentă
în sol.
Pentru înlăturarea acestui fenomen de deshidratare → udarea de aprovizionare (toamna).

!!! Pentru finalizarea deferenţierii mugurilor floriferi (=microsporogeneza) şi formarea gameţilor masculi şi
femeli, pomii cultivaţi în condiţiile climatului temperat au nevoie, ca în timpul repausului să treacă printr-o
perioadă cu temperaturi scăzute, dar pozitive - nevoie de frig.

Necesarul de ore de frig: - la migdal şi cais 700-1000 ore;

- piersic 750-1200 ore;
- prun 800-1200 ore;
- cireş 1100-1300 ore;
- măr 1200-1500 ore.

Nesatisfacerea acestei cerinţe, duce la unele perturbaţii în evoluţia ulterioară:

- întârzierea şi eşalonarea înfloritului,
- înflorire şi legare slabă,
- absenţa înfloririi,
- căderea mugurilor în masă.
Pomii parcurg repausul hibernal trecând prin două etape:

Repausul profund - are loc începând cu octombrie-noiembrie până în decembrie-ianuarie. Această etapă
este determinată ereditar, astfel, pomii nu pornesc în vegetaţie, chiar dacă sunt puşi în condiţii favorabile de
temperatură şi umiditate. Mărul şi părul au repausul profund lung, iar caisul şi piersicul un repausul profund
scurt, care se încheie în jur de 1 decembrie.

Repausul facultativ - reprezintă durata de timp de la încheierea repausului profund şi până la pornirea în
vegetaţie a pomilor. El este determinat, numai de absenţa condiţiilor de vegetaţie.
În perioada repausului facultativ, rezistenţa la ger a pomilor scade, ca urmare a procesului de decălire,
întrucât, o parte din zaharuri se transformă în amidon, astfel, că în februarie-martie se înregistrează maximul
de primăvară.

Ca urmare, genurile de revenire de la sfârşitul iernii, mai puţin aspre decât cele din repausul profund,
provoacă daune mari pomilor.

In această perioadă,
-se efectuează tăierile,
-toamna înainte de oprirea creşterii rădăcinilor se efectuează transplantarea pomilor.
-tratamentele fitosanitare pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor, frecvent se efectuează în timpul
repausului, cu insecto-fungicide în concentraţii mai mari, deci cu o eficienţă mărită.
 ALTERNANŢA DE RODIRE

Alternanţa (periodicitatea) de rodire este un fenomen biologic, entropic, care dereglează întregul sistem de
creştere şi fructificare a biosistemului pomicol şi este definit prin succesiunea unor ani fără producţie sau cu
o producţie scăzută după ani cu producţii mari.

Cauzele alternanţei de rodire:

● lipsa procesului de inducţie florală datorată:
- dezechilibrul dintre consumul mare al substanţelor organice de către creşterile vegetative şi fructe, în
detrimentul diferenţierii mugurilor de rod;
- producţiile excesive de fructe dintr-un an inhibă diferenţierea mugurilor de rod pentru anul următor;
- factorii genetici (capacitatea redusă de autoreglare a încărcăturii de fructe a unor soiuri de pomi).

● accidentele climatice (gerurile de revenire, îngheţurile şi brumele târzii de primăvară) şi condiţiile

nefavorabile din timpul în floritului pot compromite recoltele din unii ani şi creează premise favorabile pentru
instalarea alternanţei de rodire.
Frecvenţa şi intensitatea alternanţei de rodire.

Alternanţa de rodire se manifestă în toate sistemele de producţie (clasic, intensiv şi superintensiv).

Clasificarea soiurilor funcţie de coeficientul sau indicele de alternanţă (Biennal Bering Index):
I.A. = (A - B) / (A + B) x 100
în care I.A. = indice de alternanţă;
A şi B = producţiile din doi ani consecutivi.

Funcţie de valorile obţinute, se vor da note, ce reprezintă indicii de alternanţă după cum urmează:
1 = alternanţă totală, cu I.A. = 100%; ..........9 = fără alternanţă, cu I.A. = 0

Măsuri pentru înlăturarea alternanţei de rodire

● normarea încărcăturii de muguri floriferi, prin tăieri anuale;
● măsurile agrotehnice (lucrările solului, fertilizarea, irigarea, rărirea fructelor, combaterea bolilor şi
dăunătorilor etc) se vor aplică raţional → pomii rodesc constant.
● prin aplicarea corectă a măsurilor agrotehnice se va realiza un echilibru fiziologic între procesele
biologice fundamentale: creştere, diferenţiere, rodire şi entropie.
● fertilizarea moderată, constantă, cu păstrarea echilibrului între minerale şi microelemente.
● factorii genetici (soiul), se recomandă a se planta clone ale soiurilor, care nu manifestă acest fenomen.
● combaterea corectă şi la timp a bolilor şi dăunătorilor, plantarea de pomi liberi total de viroze ( LTV ) etc.