CICLUL BIOLOGIC AL PLANTELOR POMICOLE

Pomii, arbuştii fructiferi şi căpşunul, în timpul vieţii, trec prin diferite

modificări biologice determinate de vârstă, succesiunea anotimpurilor din
climatul temperat etc.
Ciclul biologic al plantelor pomicole se exprimă prin ciclul ontogenetic şi
ciclu anual de viaţă

Ciclul ontogenetic (biologic) al pomilor

Reprezintă totalitatea schimbărilor morfologice şi fiziologice prin care trec

speciile pomicole pe parcursul vieţii lor (de la stadiul de embrion si pana la
moarte).
Cunoasterea acestor faze permite aplicarea celor mai adecvate intervenţii
tehnologice, în funcţie de varsta plantelor.
 În desfăşurarea ciclului biologic plantele pomicole trec prin 5 perioade de
vârstă şi anume:

1. Perioada embrionară (intraseminală)

-începe de la formarea zigotului şi fecundarea ovulului şi durează până la
germinarea seminţei şi respectiv alungirea radicelei.
- la pomii obţinuţi prin altoire (pe cale vegetativă) perioada embrionară este
înlocuită de cea intramugurală.
- această perioadă este foarte importantă pentru practica pepinieristică, în sensul
asigurării condiţiilor optime de umiditate şi temperatură în timpul păstrării
seminţelor, postmaturării acestora (stratificare), cât şi pentru germinare.

2. Perioada de tinereţe (juvenilă)

-începe odată cu germinarea seminţelor sau pornirea în vegetaţie a altoilor şi se
încheie la apariţia primelor fructe.
-durează 2-3 ani la speciile şi soiurile precoce şi 5-6 ani la cele tardive.
-are loc creşterea intensă a elementelor epigee şi hipogee. Acestea sporesc în
dimensiuni prin alungire şi ramificare, fenomen denumit “înoire progresivă”
-predominantă este creşterea, iar lungimea lăstarilor indicatori ajunge la 1,5 – 2
m;
-polaritatea este puternică, coroanele cresc convergente, iar vegetatia se
prelungeşte până toamna târziu.
-la sfârşitul acestei perioade apar primele ramuri de rod.
-Toate intervenţiile tehnologice au ca scop scurtarea acestei perioade
neproductive şi realizarea unor plantaţii incheiate, fară goluri.
3. Perioada de început a rodirii (maturitate progresivă)
-durează de la apariţia primelor fructe până la obţinerea de producţii mari şi
constante, respectiv 3 – 5 ani la plantaţiile intensive, superintensive şi 6 – 10 ani la
plantaţiile clasice.
-în acestă perioadă are loc sporirea continuă a producţiei de fructe concomitent cu
diminuarea treptată a vigorii de creştere a pomilor.
-la începutul perioadei predomină creşterea vegetativă, iar spre sfârşit, rodirea.
-coroanele sunt mai puţin convergente, lăstarii indicatori au între 40 – 80 cm
lungime, fructele sunt peste dimensiunile normale ale soiului, iar ramurile de rod se
formează în ritm accelerat.
- In această perioadă trebuie asigurată formarea coroanei, stimularea apariţiei
unui număr cât mai mare de ramuri de rod şi protejarea producţiei de fructe.
4. Perioada de maximă rodire
- este cea mai importantă din punct de vedere economic.
-durează 8-10 ani în livezile superintensive, 15 – 20 de ani în livezile intensive şi
20 – 30 ani în plantaţiile clasice.
-Lungimea creşterilor anuale se reduce pe măsura înaintării pomilor în vârstă,
fiind in corelaţie directă cu marimea producţiei.
-Coroanele pomilor devin globuloase, ramurile de schelet se arcuiesc sub
greutatea rodului, iar fructele au dimensiuni normale, caracteristice soiului.
-Apare uscarea ramurilor de rod situate la baza coroanei. Uscarea are caracter
centrifug, extinzându-se spre zona mediană a coroanei. Apare si alternanţa de rodire
la mar, păr, prun.
-Spre sfârşitul acestei perioade lungimea creşterilor anuale se reduce
considerabil, se instalează alternanţa de rodire, iar uscarea (entropia) este din ce in
ce mai accentuată. Fructele sunt mici şi de calitate inferioară.
-În acestă perioadă o importanţă deosebită trebuie acordată tăierilor de
întreţinere a formei de coroană precum şi tăierilor de fructificare.
5. Etapa de declin
-Se caracterizează prin apariţia fenomenului de uscare către periferia
coroanelor. Entropia se generalizează atât în coroana pomilor, cât şi la nivelul
sistemului radicular. Uscarea ramurilor are loc atât centripet, cât şi centrifug.
-Potenţialul de vitalitate al pomului fiind aproape consumat, formarea de lăstari
din mugurii axilari este foarte redusă sau chiar lipseşte. Din mugurii axilari apar în
special rozete de frunze. Ca o reacţie naturală a plantei, intră în funcţiune mugurii
adventivi din care vor apărea lăstari lacomi, care însă nu pot reface planta.
-Fructificarea este slabă cantitativ şi calitativ, neregulată şi chiar încetează. În
plantaţiile industriale această etapă nu mai există deoarece pomii se defrişează
atunci când aceştia nu mai prezintă interes economic.
-Dacă într-o plantaţie nu se respectă cu stricteţe toate măsurile agrotehnice,
atunci fenomenele enumerate anterior pot apărea încă din perioada de maturitate.

Relaţii între
creştere-rodire-
entropie în ciclul
biologic al unui
pom
 ALTERNANŢA DE RODIRE
Alternanţa (periodicitatea) de rodire este un fenomen biologic, entropic, care
dereglează întregul sistem de creştere şi fructificare a biosistemului pomicol şi este
definit prin succesiunea unor ani fără producţie sau cu o producţie scăzută după ani
cu producţii mari.
Cauzele alternanţei de rodire:
- dezechilibrul dintre consumul mare al substanţelor organice de către creşterile
vegetative şi fructe, în detrimentul diferenţierii mugurilor de rod;
- producţiile excesive de fructe dintr-un an inhibă diferenţierea mugurilor de rod
pentru anul următor;
- factorii genetici (capacitatea redusă de autoreglare a încărcăturii de fructe a
unor soiuri de pomi).
Accidentele climatice (gerurile de revenire, îngheţurile şi brumele târzii de
primăvară) şi condiţiile nefavorabile din timpul înfloritului pot compromite recolta din
unii ani şi creează premise favorabile pentru instalarea alternanţei de rodire.
Alternanţa de rodire este determinată de un complex de factori: genetici,
nutriţionali, ecologici, precum şi de nivelul producţiei de fructe din anul anterior.
Frecvenţa şi intensitatea alternanţei de rodire.
Alternanţa de rodire se semnalează, mai ales, la soiurile târzii de măr, păr şi prun.
Soiurile cu maturare timpurie, precum şi speciile sâmburoase, în general, nu prezintă
alternanţă de rodire, întrucât în momentul diferenţierii mugurilor floriferi, fructele
sunt recoltate.
Alternanţa de rodire se manifestă în toate sistemele de producţie (clasic, intensiv
şi superintensiv). Instalarea acestui fenomen entropic în plantaţiile intensive şi
superintensive, adesea este mai greu de combătut, decât în plantaţiile clasice,
datorită uzurii fiziologice mai intense a formaţiunilor fructifere şi a stressului de
densitate.
 Măsuri pentru înlăturarea alternanţei de rodire

-Folosirea soiurilor noi, la care nu se manifestă fenomenul de alternaţă de rodire;

-Aplicarea corectă a tăierilor de intreţinere si fructificare a pomilor. Tăierile de
fructificare au rol in normarea producţiei de fructe, astfel in anii cu fructificare
abundentă trebuie redusă incărcătura de rod a pomilor, intrevenind chiar asupra
elementelor permanente a coroanei, stimulandu-se cresterea vegetativă. In anii fără
rod sau cu slabă fructificare se intervine puţin in coroană, realizându-se doar o
dirijare a creşterii si nu se intervine asupra ramurilor de rod.
-Un rol determinant este atribuit şi agrotehnicii aplicate in livadă. Fertilizarea cu doze
moderate de ingraşăminte chimice, utilizarea îngrăşămintelor complexe (cu
microelemente), diferenţiat pe faze de vegetaţie, corespunzător cerintelor pomilor.
-Lucrările solului au o importanţă deosebită asupra combaterii alternanţei de rodire.
-Combaterea bolilor şi dăunatorilor contribuie semnificativ la inlăturarea alternanţei
de rodire.
 ECOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

Din punct de vedere ecologic o plantaţie pomicolă poate fi considerată un

ecosistem. Fiind creat de om acest ecosistem este artificial si este foarte sensibil la
acţiunea factorilor de stess. El poate fi menţinut în echilibru doar prin intervenţia
omului.

Cireaşă V., 1995 - “Entitatea funcţională a pomoecologiei

(interacţiunea dintre pomi şi mediul lor de viaţă) este pomoecosistemul
(Pec). Acesta este un sistem tehnologic pomicol format dintr-un genofond
(G), care evoluează într-un spaţiu ecologic (E), reglat de factorii agrotehnici
(A) şi influenţat de săgeata entropică a timpului (t)..”
Pec = f (G,E,A) t

Biotopul este componenta anorganică al pomoecosistemului şi cuprinde: solul,

lumina, căldura, apa, altitudinea etc.
Toţi aceşti factori pot fi favorabili sau limitativi pentru cultura pomilor şi arbuştilor
fructiferi.
 LUMINA ca factor de vegetaţie
Lumina este principala sursă de energie pentru sintetizarea substanţelor
organice şi a celorlalte procese vitale, ce determină fotosinteza şi nutriţia pomilor,
fiind condiţia de bază pentru realizarea unor producţii mari de fructe şi de calitate.
Lumina solară poate fi directă sau difuză, iar intensitatea ei este infuenţată de:
latitudinea şi longitudinea geografică, altitudine, relieful şi expoziţia terenului,
nebulozitate, direcţia vântului, proprietăţile suprafeţei solului, direcţia rândurilor
faţă de punctele cardinale.
România este situată între latitudinile de 43o37'şi 48o15', durata anuală de
strălucire a soarelui este cuprinsă între 1874 şi 2327 ore, dintre care 1400-1700
ore, respectiv 75 %, în perioada aprilie-septembrie.
Speciile pomicole cultivate în climatul temperat continental sunt heliofile, fiind
pretenţioase faţă de lumină, existând totuşi deosebiri între ele, putând fi clasificate
în 3 grupe:
- cu cerinţe mari: nucul, piersicul, caisul, migdalul, cireşul.
- cu cerinţe medii: părul, mărul, gutuiul, prunul, vişinul.
- cu cerinţe reduse: zmeurul, coacăzul, agrişul, căpşunul.
Insuficienţa luminii sau umbrirea are o influenţă negativă asupra procesului
de diferenţiere a mugurilor de rod, provoacă micşorarea conţinutului de amidon,
întârzie maturarea fructelor şi a lemnului, iar fructele obţinute sunt de calitate
inferioară.
Excesul de lumină provoacă "arsuri" pe trunchi şi zona bazală a ramurilor de
schelet, frunzele rămân mai mici, membranele celulelor palisadice se îngroaşă,
culoarea verde a frunzelor este mai puţin intensă. Prevenirea arsurilor se face prin
văruirea bioelementelor sensibile, culoarea albă reflectă lumina şi implicit căldura,
nepermiţând ridicarea temperaturii ţesuturilor, peste limita de rezistenţă (35-40oC).
Gradul de receptare a luminii în funcţie de sistemul tehnologic de cultură
a pomilor.
a) În plantaţiile clasice, formate din pomi cu dimensiuni mari, plantaţi la
distanţe mari, se receptează până la 70% din lumina incidentă.
Coroanele fiind mari, globuloase, sunt luminate neuniform. Zona periferică,
groasă de cca 1-1,2 m captează peste 25% din lumina normală, iar cea interioară
este supusă fenomenului de autoumbrire, primind de 5-20 ori mai puţină lumină,
provocând degarnisirea ramurilor.
b) În plantaţiile intensive, cu pomi conduşi sub formă aplatizată, lumina este
mai bine interceptată, dacă orientarea rândurilor şi distanţele de plantare sunt
corect stabilite, pentru a preveni umbrirea reciprocă a pomilor de pe rândul vecin
(umbra purtată).
c) În plantaţiile superintensive, pomii au înălţimea mai redusă si nu apare
pericolul umbrei purtate, dacă înălţimea pomilor nu depăşeşte 2 m, iar distanţa
între rânduri nu este sub 4 m. Distanţele prea mici de plantare pe rând determină
umbrirea reciprocă a pomilor.

L = H x tg<ά
D=L+E
Relaţia dintre înălţimea pomilor şi distanţa dintre rânduri
 CĂLDURA ca factor de vegetaţie
Căldura este un factor limitativ, privind arealul de cultură al pomilor şi arbuştilor
fructiferi, rezistenţa speciilor pomicole la temperaturile minime absolute, fiind un
criteriu de zonare. Marea diversitate a condiţiilor fizico-geografice ale teritoriului
României, imprimă o distribuţie neuniformă a valorilor anuale ale temperaturii medii.
Cele mai ridicate valori, de peste 11oC, au fost înregistrate în sudul Câmpiei Române,
de-a lungul Dunării, pe litoralul Mării Negre şi în partea de sud-vest a Banatului. În
restul regiunilor de câmpie, temperatura medie anuală se menţine între 10 şi 11 oC,
iar in regiunile deluroase şi de podiş, temperatura medie scade până la 6 oC.
După cerinţele faţă de temperatură, speciile pomicole cultivate în ţara noastră
sunt împărţite în 4 grupe:
1. Specii pomicole cu cerinţe reduse faţă de căldură: mărul, vişinul, prunul,
arbuştii fructiferi. Aceste specii rezistă bine la gerurile din timpul iernii, sunt mai puţin
afectate de îngheţurile târzii de primăvară şi nu suportă căldurile mari din timpul
verii. Condiţiile favorabile oferă zonele cu izotermele între 7,5-10,5 oC, iar
temperaturile minime absolute nu coboară sub -30 - -32oC.
2. Specii pomicole cu cerinţe medii faţă de căldură: părul, nucul, castanul, cireşul,
gutuiul. Rezistenţa la ger a acestor specii este bună, dar sunt adesea afectate de
îngheţurile şi brumele târzii, cu excepţia gutuiului. Aceste specii reuşesc bine în
zonele unde temperatura medie anuală este cuprinsă între 9-10,5oC, temperatura
medie din timpul verii 20 – 21oC, iar temperaturile minime absolute nu coboară sub –
30oC.
3. Specii pomicole cu cerinţe mari: caisul, piersicul. Aceste specii pot fi afectate
de îngheţurile şi brumele târzii de primăvară. Condiţii optime întâlnesc în zonele cu
temperatura medie anuală 10-11,5oC şi altitudinea de până la 190-200m.
4. Specii pomicole cu cerinţe foarte mari: migdalul, smochinul. Aceste specii pot fi
cultivate în zone cu un climat apropiat de cel mediteranean, unde temperaturile
minime din timpul iernii nu coboară sub –14 - -16oC.
 Temperaturile excesive, de 35 – 40oC sunt nefavorabile pentru desfăşurarea
normală a funcţiilor vitale, deoarece, determină intensificarea transpiraţiei, ofilirea
frunzelor în perioadele secetoase sau chiar căderea prematură; afectează scoarţa
trunchiului şi a bazei ramurilor de schelet prin apariţia „arsurilor de vară” (Mary Ann
Drobotă, 1996). Rezistenţa la ger a speciilor pomicole nu este dată numai de însuşirile
ereditare a speciilor şi soiurilor, dar şi de vârsta pomilor, de fenofaza de vegetaţie,
portaltoi, agrotehnica aplicată ş.a.
Pomii tineri au o rezistenţă mai scăzută la ger în comparaţie cu pomii maturi,
deoarece, având o perioadă de vegetaţie prelungită, nu-şi maturează bine lemnul.
Pomii care îşi încheie perioada de vegetaţie mai devreme, rezistă mai bine la
temperaturile scăzute, decât cei care vegetează până toamna târziu.
Comportarea speciilor pomicole la ger este influenţată şi de condiţiile în care s-a
desfăşurat procesul de călire al pomilor.
Daunele provocate de gerul din timpul iernii, depind de modul în care survin
gerurile (brusc sau lent) şi constau în: degerarea cambiului, a scoarţei, a vârfurilor
ramurilor anuale, a lemnului multianual şi a mugurilor de rod.
In primăvară, după pornirea in vegetaţie, rezistenţa la ger a speciilor pomicole se
reduce.
Rezistenţa la ger a rădăcinilor este mult mai mică decât a coroanei. Rădăcinile la
măr degeră la –8....-12oC; păr –11oC; piersic –10oC; vişin –14oC; coacăz –15oC; agriş –
18oC . Limita de rezistenţă la îngheţ pe fenofaze
Specia Boboci în faza
Plină înflorire Fructe tinere
de colorare
Măr -3,9 °C -2,2 °C -1,7 °C
Piersic -3,9 °C -2,8 °C -1,1 °C
Cireş -2,2 °C -2,2 °C -1,1 °C
Păr -3,9 °C -2,2 °C -1,1 °C
Prun -3,5 °C -2,2 °C -1,1 °C
Cais -3,9 °C -2,2 °C -1,9 °C
APA ca factor de vegetaţie
Apa constituie un factor fundamental, determinat şi limitativ al mediului natural,
fără de care viaţa pomilor nu este posibilă.
Rolul apei constă în reglarea regimului termic al pomilor prin transpiraţie, asigură
circulaţia substanţelor nutritive, menţine presiunea osmotică a celulelor, facilitează
desfăşurarea proceselor biochimice şi activitatea enzimelor. Toate bioelementele
pomului conţin cantităţi mari de apă: frunzele şi lăstarii 75-85%; rădăcina 60-85% iar
fructele 85-95%.
În funcţie de cerinţele specifice faţă de apă, pomii şi arbuştii fructiferi se clasifică
în 4 grupe:
1. Specii pomicole cu cerinţe foarte mari: căpşunul şi arbuştii fructiferi. Aceste
specii reuşesc în zonele cu peste 700 mm precipitaţii anual.
2. Specii pomicole cu cerinţe mari: gutuiul, mărul, prunul. Aceste cerinţe sunt
realizate în zonele cu 700 mm precipitaţii anual.
3. Specii pomicole cu cerinţe medii: părul, nucul, cireşul, vişinul. Zonele
favorabile pentru cultura acestor specii sunt cele cu 600 mm precipitaţii anual.
4. Specii pomicole cu cerinţe reduse: piersicul, caisul, migdalul. Zonele în care se
înregistrează minimum 500 mm precipitaţii anual, asigură condiţii satisfăcătoare
pentru creşterea şi fructificarea acestor specii.
Cerinţele cele mai mari faţă de apă se înregistrează la pomi pe parcursul
fenofazelor de creştere activă a lăstarilor şi fructelor.
Seceta, determinată de insuficienţa apei din sol şi aer, se manifestă prin creşteri
slabe ale lăstarilor, îngălbenirea şi căderea frunzelor, mărimea şi calitatea deficitară a
fructelor. În consecinţă, pomii fructifică periodic şi îmbătrânesc prematur.
Excesul de apă din sol este dăunător pomilor, deoarece, prelungeşte perioada de
vegetaţie, întârzie maturarea fructelor şi a lemnului, poate provoca asfixierea parţială
sau totală a sistemului radicular.
 AERUL ca factor de vegetaţie
Aerul exercită o influenţă mare asupra pomilor prin compoziţia lui, temperatură,
higroscopicitate şi mişcare (vânturile). Oxigenul şi dioxidul de carbon din atmosferă
participă în procesele de asimilaţie clorofiliană şi respiraţie.
O importanţă deosebită o are oxigenul şi în sol, de aceea, trebuie să se execute
lucrări ce favorizează accesul şi circulaţia aerului în sol.
O mişcare slabă şi moderată a aerului este favorabilă pomilor, contribuind la
îndepărtarea excesului de umezeală din coroana acestora. Vânturile puternice sunt
defavorabile pomilor, deoarece, împiedică zborul albinelor, provoacă căderea
fructele, înclină pomii etc.
SOLUL ca factor de vegetaţie
Însuşirile solului exercită o influenţă determinantă, privind susţinerea mecanică,
nutriţia minerală, aprovizionarea cu apă şi asigurarea locului de desfăşurare a
proceselor fiziologice, iar pomul la rândul lui, modifică conţinutul în substanţe
organice sau anumite însuşiri ale solului.
Însuşiri fizice
Grosimea stratului de sol. Pomii preferă în general, solurile profunde, dar este
obligatorie şi suficientă adâncimea de cel puţin 1 m; deşi numeroase specii pomicole
(nuc, cireş, prun, cais) formează rădăcini care pot ajunge la 3-4 m adâncime.
Textura solului acţionează în mod direct asupra creşterii şi dezvoltării pomilor,
deoarece, de ea depinde regimul de apă, aer, căldură, fertilitatea solului, precum şi
modul de dezvoltare a sistemului radicular. După textură, solurile pot fi clasificate în
următoarele grupe mari: soluri nisipoase, lutoase şi argiloase; între aceste grupe
există categorii intermediare.
 Adâncimea apei freatice constituie un factor limitativ în alegerea terenurilor
destinate plantaţiilor pomicole. Nivelul maxim al apei freatice stagnante poate fi
diferit în funcţie de specie şi portaltoi.
Pentru aprecierea acestui factor se ia în consideraţie nivelul maxim din
primăvară, pe care-l poate atinge apa freatică.
Adâncimea Adâncimea
Specia Portaltoiul apei Specia Portaltoiul apei
freatice freatice (m)
vegetativ 1-1,5 mahaleb 2-2,5
Măr
franc 2-2,5
Vişin
vişin 1,5-2
Adâncimea apei freatice în
gutui 1,5-2 Piersic migdal, franc 2-2,5 funcţie de specie şi
Păr
franc 2,5-3
Cais
zarzăr 2,5-3 portaltoiul folosit
Gutui gutui 1,5-2 corcoduş 2-2,5
Prun corcoduş 2-2,5 Nuc nuc 3-3,5
mahaleb 2,5-3 Arbuşti 0,8-1
Cireş
vişin 1,5-2 Căpşun 0,7-1

Însuşiri chimice:
Conţinutul în humus al solului de 2 – 3 % se consideră optim pentru creşterea şi
fructificarea pomilor. Solurile slab humificate, cele puternic erodate, solurile
scheletice, degradate, nu asigură condiţii pentru o creştere şi dezvoltare echilibrată a
pomilor.
Reacţia solului (pH) are o influenţă deosebită asupra accesibilităţii elementelor
nutritive şi implicit asupra creşterii şi fructificării pomilor.
Speciile pomicole au o toleranţă destul de largă faţă de valoarea pH-ului.Cele mai
favorabile pentru pomicultură sunt solurile cu pH-ul cuprins între 5,5 - 7,5. Fiecare
specie îşi desfăşoară în condiţii optime procesul de creştere şi fructificare într-un
anumit domeniu de favorabilitate. Astfel, mărul, prunul, vişinul şi arbuştii fructiferi
valorifică bine solurile uşor acide. Alte specii preferă solurile uşor alcaline: părul,
gutuiul, caisul, piersicul, migdalul.