FACULTATEA DE FILOSOFIE SI STIINTE SOCIAL POLITICE

 Semnificația termenului de paradigmă

utilizat în domeniul
științelor sociale
PROF. COORDONATOR ALEXANDRU
APOSTOL

STUDENT: LEBADA
RAMONA GABRIELA
„Paradigma” este un cuvânt vechi, care provine din latinescul “paradigma”. Cuvântul paradigmă a
fost folosit în lingvistică şi sociologie pentru a defini concepte distincte. Etimologic, provine din
grecescul “paradeigma” (patern, exemplu, mostră), din verbul “paradeiknumi” (a expune, a
reprezenta) şi din “para” (pe lângă) + “deiknumi” (a prezenta, a sublinia).
Înainte de dezvoltarea ştiinţei moderne, se referea la orice fel de “model”, care putea fi copiat sau
utilizat ca termen de comparaţie. Paradigmele anilor 40-50 concepeau sursa mesajelor ca fiind
„iniţiatoarea şi reglatorul unei relaţii de dependenţă a receptorului”; noile paradigme vor evidenţia
mai ales legăturile şi interacţiunile dintre verigile lanţului comunicaţional. Cercetările tradiţionale
priveau fiecare element al comunicării ca „un simplu obiect fizic izolabil din contextul în care exista”,
pe când noile cercetări recunosc importanţa determinanta a contextului comunicării şi cer să se ţină
seama de acesta.
Primele cercetări considerau mesajul „ca atare” (mesajul echivalent cu conţinutul explicit vehiculat),
ignorându-se aspectele „metacomunicaţionale” şi constatative ale mesajului, caracterul „negociat”,
interpretativ şi interactiv al mesajului. Impactul comunicării era circumscris la efecte psihologice
directe asupra indivizilor izolaţi, neluându-se în seamă forţa integratoare a contextului socio-cultural
al comunicării şi a interacţiunilor grupale ale destinatarilor. Noile paradigme vor reliefa mai întâi
impactul asupra efectelor comunicării, al multiplelor reţele de apar¬te¬nen¬ţă şi de comunicare ale
destinatarilor şi ulterior importanţa contextelor socio-culturale ale comunicării. Efectele se relevă a fi
mai curând consecinte sociale şi culturale înscrise în arii diversificate de interdependenţă. Audienţa
structurată, multiplele trepte ale comunicării şi interdependenţele situaţionale vor conduce la
redefinirea efectelor şi funcţiilor comunicării şi mai ales ale procesului de receptare.
Până în 1960 cuvântul paradigmă era folosit strict în legătură cu gramatica sau retorica. În lingvistică,
Ferdinand de Saussure a folosit cuvântul paradigmă pentru a se referi la un grup de elemente cu
proprietăţi comune. De la 1960 cuvântul a început să fie folosit în toate ştiinţele. Un cunoscut dicţionar
online defineşte termenul drept “concept filosofic sau teoretic al unei ştiinţe în care teoriile şi legile sunt
deja formulate”. În mod similar, un alt mare dicţionar defineşte paradigma ca fiind “un model, un
exemplu”. În mediul ştiinţific, paradigma oferă un mod mai specific de a vedea realitatea sau limitele
pentru experimente viitoare. Trebuie mai întâi să determinăm definiţia fonemului paradigmă, pentru a
încerca măcar să-l înţelegem. “În ştiinţa comunicării de astăzi, termenul combină ideea unui model
pentru comparaţie cu ideea unui set de supoziţii fundamentale despre natura unui aspect al realităţii
sociale sau psihologice.” Putem continua demersul cu definiţia cu rezonanţe tropice a lui Edgar Morin,
care observa că: „Instanţa paradigmatică leagă într-un nod gordian organizarea primordială a
cognitivului şi organizarea primordială a socialului. Ea structurează organizarea computaţiilor care
organizează diferitele sfere (psihosferă, sociosferă, nooosferă). Ea stabileşte şi menţine interacţiunile tari
ce dau unitate nucleului care controlează dimensiunile diverse ale organizării sociale, ale culturii, ale
ideilor“ . Morin atribuie paradigmei mai multe valori ce au rol de a defini acest concept. Autorul se
depărtează de conceptul propus de Platon, cel al lumii ideilor, prototip al lumii sensibile în care trăim, sau
de definiţia oferită de dicţionar, „principiu care distinge legăturile şi opoziţiile fundamentale între câteva
noţiuni dominante cu funcţie de comandă şi control al gândirii; caz exemplar, model, prototip, situaţie
ideală“.
Alte trăsături vădesc caracterul unic şi capătă valorile unei monade: «este invizibilă (fiind
întotdeauna virtuală, ea există doar prin manifestările sale); este co-generatoare a sentimentului de
realitate; este intraductibilă şi incomunicabilă pentru alte paradigme; este recursivă (este legată
recursiv de discursurile şi sistemele pe care le generează); este globală (generează o viziune
asupra lumii, iar schimbarea ei antrenează o schimbare de univers, trecerea într-o altă „lume“)»
Rezultă că paradigmele sunt formule teoretice cu caracter general. Ele propun seturi de postulate-
supoziţii pe care le putem considera descrieri ale realităţii în scopul obţinerii unor ipoteze derivate.
Supoziţiile care alcătuiesc o paradigmă sunt de fapt postulate. Postulatele sunt afirmaţii care
specifică relaţii şi condiţii pe care le putem considera ca fiind adevărate “de dragul disputei”.
Pentru studierea sistematică a diversităţii de opinii teoretice, cercetarea ştiinţifică apelează la
scheme simplificatoare, dar cuprinzătoare, care pot furniza o mare eterogenitate operaţonală, dar şi
cadre de referinţă, sugestii privind metodele de cercetare. Acestea sunt aşa-numitele paradigme.
Conceptul de paradigmă, aşa cum îl înţelegem noi astăzi, a fost introdus de istoricul şi sociologul
Thoms Kuhn, care în “Structura revoluţiilor ştiinţifice” (1962) preciza: “Paradigmele sunt acele
realizări ştiinţifice universal recunoscute, care pentru o perioada, oferă probleme şi soluţii model
unei comunităţi de practicieni.” Este vorba, deci, despre convingerile pe bază cărora cercetatorii îşi
elaborează ipotezele, teoriile, îşi definesc obiectivele şi metodele.
Thomas Kuhn este cel care a dat termenului paradigmă actualul sens, când l-a folosit pentru a se referi la un set de activităţi
ce definesc o disciplină în orice moment. Totuşi Kuhn prefera să folosească termenii exemplu şi ştiinţă normală, care au un
înţeles mai precis. În cartea sa “The Structure of Scientific Revolution”, el definea paradigma luând în considerare
următoarele variabile:
- Subiectul ce va fi observant;
- Tipul întrebărilor care vor fi puse în discuţie şi răspunsurile în relaţie cu subiectul;
- Cum ar trebui structurate aceste întrebări;
- Cum ar trebui interpretat rezultatul investigaţiei.
O ilustrare foarte bună a fenomenului de naştere a unei paradigme consider că este ceea ce s-a întâmplat într-un laborator,
când instinctul de turmă şi influenţa anturajului au funcţionat şi în cazul primatelor. Un grup de oameni de ştiinţă au pus într-o
cuşca cinci maimuţe şi în
mijlocul cuştii o scara iar deasupra scării o legătură de banane. Când o maimuţă se urca pe scară să ia banane, oamenii de
ştiinţă aruncau o
găleată cu apă rece pe celelalte, care rămâneau jos. După ceva timp, când o maimuţă încerca să urce scările, celelalte nu o
lăsau. După mai mult timp nici o maimuţă nu se mai suia pe scară, în ciuda tentaţiei. Atunci oamenii de ştiinţă au înlocuit una
din maimuţe. Primul lucru pe care l-a făcut aceasta a fost să se urce pe scară, dar a fost trasă înapoi de celelalte şi bătută.
După câteva bătăi nici un membru al noului grup nu
se mai urca pe scară. A fost înlocuită o a doua maimuţă şi s-a întâmplat acelaşi lucru. Prima maimuţă înlocuită a participat cu
entuziasm la baterea novicei. O a treia a fost schimbată şi lucrurile s-au repetat. A patra şi în fine a cincea au fost schimbate.
În final, oamenii de ştiinţă au rămas cu cinci maimuţe, care deşi nu primiseră niciodată o baie cu apă rece, continuau să
lovească maimuţele care încercau să ajungă la banane. Daca ar fi fost posibil ca maimuţele să fie întrebate de ce le băteau
pe cele care încercau să se caţere pe scară, răspunsul ar fi fost probabil: “Nu ştim. Lucrurile întotdeauna au fost aşa aici…”
În acest sens la Thomas Kuhn baza practicii cercetării și a consensului într-o știință care a atins stadiul
maturității nu este teoria științifică, ci ceva mai complex, paradigma. Kuhn argumentează că cercetarea științifică
în disciplinele care au ajuns în acest stadiu nu este condusă în primul rând de teorii și reguli metodologice
generale, ci de experiențe împărtășite în comun, ce sunt încastrate în paradigme.
Paradigmele înțelese ca realizări științifice exemplare, ca exemple concrete de formulări și soluții ale
problemelor științifice, sunt baza acelui acord al oamenilor de știință asupra fundamentelor, lucru ce distinge
orice cercetare științifică matură. Paradigmele sunt realizări științifice universal recunoscute, care pentru o
perioadă oferă probleme și soluții model unei comunități de practicieni. Ca realizări științifice care oferă modele
de formulare și rezolvare de probleme unui grup de cercetători, constituie entități complexe ce cuprind elemente
de natură teoretică, instrumentală și metodologică. Cunoașterea cuprinsă într-o paradigmă este în mare măsură
una tacită. Formularea și rezolvarea de probleme pe baza cunoașterii tacite cuprinse în paradigme constituie
ceea ce Kuhn numește „știință normală” sau „cercetare normală”.
Preocupat să explice cum evoluează cunoaşterea ştiinţifică, Thomas Kuhn observa în primă instanţă că nu se
poate vorbi în mod strict de caracterul cumulativ al procesului de dezvoltare în ştiinţă. Cunoaşterea pare să se
bazeze pe modalităţi de a vedea lumea foarte diferite şi care se află în competiţie. Deşi observaţia şi experienţa
restrâng diferenţele dintre aceste crezuri ştiinţifice, câte un element arbitrar, pare să se impună ca ingredient în
toate modurile de gândire ştiinţifică.
În accepţiunea lui Kuhn, ştiinţa normală este cercetarea bazată pe unele realizări ale ştiinţei, pe care o
comunitate ştiinţifică le consideră fundamentale pentru practică în continuare. Acest lucru se realizează în
condiţiile în care aceste realizări sunt suficient de importante ca să atragă destui aderenţi de la interese de
studiu care ar fi competitive. Pe de alta parte, aceste rezultate lasă în continuare destul loc cercetării în aceeaşi
direcţie. Aşa apar paradigmele realizări ştiinţifice, care pentru o perioada de timp se constituie în modele de
soluţii pentru o comunitate ştiinţifică. Ele conferă posibilitatea desfăşurării activităţilor ştiinţifice într-un cadru de
reguli şi standarde bine stabilite. Existenţa paradigmelor într-o sferă a cercetării este un semn de maturitate
pentru dezvoltarea ştiinţei în acel domeniu. Modelul de evoluţie al ştiinţelor este trecerea de la o paradigmă la
alta prin procesul revoluţionar.
În lipsa unei paradigme, toate faptele de observaţie care pot contribui la dezvoltarea unei ştiinţe par să fie la fel de relevante.
Această culegere de date a fost o caracteristică pentru începutul activităţilor ştiinţifice în orice domeniu. Ceea ce era dificil în
continuare, ţinea de interpretare lor. Paradigma oferă tocmai aceste condiţii de selecţie a faptelor, evaluare şi judecare a lor.
Pentru a putea fi acceptată ca paradigmă, o teorie trebuie să se dovedească mai bună decât celelalte posibilităţi de interpretare,
chiar dacă niciodată ea singură nu va putea explica sau interpreta toate faptele dintr-un anumit domeniu de studiu. Orice nouă
paradigmă aduce cu sine o mai bună definire a domeniului de studiu. Toţi cercetătorii care lucrează într-un domeniu în care
există deja o paradigmă, pot să-şi desfăşoare munca având avantajul unor concepte deja definite.
În cadrul ştiinţei normale, toate noile descoperiri înseamnă articularea fenomenelor observate în cadrele deja trasate prin
paradigmă. Paradigma forţează aprofundarea unui domeniu până la detalii altfel inimaginabile. Investigarea ştiinţifică a faptelor în
cadrul ştiinţei normale se concentrează în trei direcţii: în primul rând este cercetată clasa faptelor pe care paradigma le-a ales ca
fiind relevante în mod deosebit pentru natura lucrurilor (mijloace din ce în ce mai complicate sunt puse la lucru pentru
aprofundarea realităţii acestor fapte); în al doilea rând se caută legi cantitative care leagă faptele între ele; în al treilea rând se
caută regularităţi calitative în natura lucrurilor. În acest mod paradigma se va extinde la interpretarea altor realităţi şi va genera
noi arii de interes. Procedând astfel, o mare parte din activitatea teoretică constă în folosirea teoriei existente pentru prezicerea
informaţiilor factuale de valoare reală, acest fapt fiind în realitate o mare dificultate.
Un aspect important al gândirii lui Kuhn asupra paradigmelor este acela ca paradigmele sunt incomensurabile, adică două
paradigme nu pot fi valabile în acelaşi timp. Văzută în cadrul filosofiei ştiinţei, noţiunea de paradigmă pare să fie mai degrabă un
mod de autodefinire a ştiinţei. Astfel, o nouă paradigmă care înlocuieşte una veche nu e întotdeauna mai bună, deoarece
normele sunt controlate de însăşi paradigma care este definită de propriile valori. T. Kuhn a menţionat câteva raţiuni pentru care
oamenii se lansează cu pasiune în cercetarea ştiinţifică: dorinţa de a fi util, pasiunea de a explora zone ale cunoaşterii, speranţa
de a găsi o ordine în lucruri, tendinţa de a testa cunoaşterea de-a gata sau preexistenţa. De îndată ce intră în cercetare, nimic
nu-l mai tentează pe om decât să demonstreze că are talentul de a rezolva problemele, cum nimeni altul n-a mai făcut-o până
atunci. O alta condiţie ca problema să fie considerată ştiinţifică este ca ea nu doar să aibă soluţie dar şi ca soluţia să fie una
acceptabilă în termeni conceptuali şi teoretici. În principiu, cercetătorul trebuie să fie capabil să satisfacă cerinţele conceptuale,
teoretice, instrumentale şi metodologice ale ştiinţei pe care o slujeşte.
Paradigmele împărtăşite de o comunitate ştiinţifica sunt cadre care ghidează cercetarea fără ca ele să conţină reguli stricte pentru
cercetare. Toată lumea învaţă teoria ca atare, dar nu toţi o aplica în acelaşi fel. Ceea ce-i deosebeşte pe specialişti în practica lor
este tipul de experienţă pe care li-l conferă modul în care utilizează paradigma.
Apariţia unor probleme insolubile generează astfel conştiinţa unei anomalii; este ca şi cum natura ar fi „violat" aşteptările
paradigmei care guvernează ştiinţa normală. Puşi faţă în faţă cu această realitate, cercetătorii adună date noi, încercând să înveţe,
să vadă natura într-o altă perspectivă. Acest lucru se întâmplă deoarece faptul anormal nu este considerat ca ceva cu statut
ştiinţific. Descoperirile necesită un proces de conceptualizare care să permită asimilarea lor teoretică. Pentru aceasta însă, trebuie
luptat împotriva rezistenţei pe care o manifestă paradigma ce urmează să fie schimbată sau extinsă, pentru că orice noutate în
cunoaştere întrece sau contrazice aşteptările presupuse de practica paradigmei. Regulile derivă din paradigme, dar paradigmele
pot ghida cercetarea chiar în lipsa regulilor. Pentru aceleaşi realităţi ca şi Kuhn, Michel Foucault a folosit termenii „episteme” şi
„discurs”.
Kuhn nu considera conceptul de paradigmă potrivit ştiinţelor sociale. El a explicat în prefaţa cărţii sale că şi-a apropiat acest
concept tocmai pentru a distinge între ştiinţele sociale şi cele naturale. Explicaţia a venit în contextul în care el scria această carte
la Palo Alto, înconjurat de sociologi, când a observat că aceştia nu se puteau pune de acord cu privire la sensul conceptelor sau
teoriilor, astfel încât el a conchis că „trecerea succeivă de la o pardigmă la alta cu ajutorul revoluţiilor reprezintă drumul normal al
ştiinţelor mature”. Aceste idei erau în sine revoluţionare pentru acea vreme şi au cauzat o schimbare majoră în modul în care
academicienii vorbeau depspre ştiinţă”. Deşi Kuhn nu ar recunoaşte, el a făcut o „schimbare de paradigme” în istoria şi sociologia
ştiinţelor.
În ceea ce priveşte ştiinţele sociale, oamenii pot încă să vorbească despre istoria ştiinţei aducând drept argumente idei mai vechi.
Evident că nu toate schimbările de paradigmă se produc instantaneu. Majoritatea au nevoie fie de suport exterior, fie de o structură
de deosebire, din ceea ce percepem, a esenţialului, pentru că după cum a spus şi David Perkins, profesor la Harvard: „90% din
erorile de gândire aparţin de fapt percepţiei.” Deşi în esenţă paradigmele presupun existenţa unor scheme, ele nu se rezumă la
acestea, deoarece realitatea social-istorică, cu infinita ei bogăţie de aspecte, nu se suprapune peste ele, solicitând modificări şi
mereu alte modele comunicaţionale.
În funcţie de paradigmă, deciziile majorităţii pot influenţa viitorul unei afaceri sau chiar a unor destine naţionale. Pentru a înţelege
mai bine forţa majorităţii, a statusului şi a puterii, voi introduce următoarea relatare, care mi s-a părut interesantă. Se pare că în
Magazinul Institutului naval Proceedings, Frank Kuch a relatat o experienţă de schimbare de paradigmă. Ea poate da o idee
despre realitate şi impactul percepţiei corecte faţă de o situaţie creată, chiar dacă aceasta reprezintă un dezechilibru de forţe şi o
majoritate aparentă:
Un port-avion şi un crucişător, ce făceau parte din escadronul de antrenament, petrecuseră câteva zile de manevra pe o mare furtunoasă. Eram de cart, pe
punte, la căderea nopţii. Vizibilitatea fiind proastă din cauza pâclei, pe alocuri compactă, căpitanul a rămas pe punte pentru a supraveghea activităţile. Puţin
după înserat, omul de la postul de observaţie a raportat: . < E fixă sau se mişcă înspre pupa?>, a întrebat căpitanul. , veni răspunsul. 
Rezolvarea de probleme necesită ingeniozitate. Pentru ca această ingeniozitate să se manifeste este necesar ca problema să aibă soluţii.
Soluţia stă tocmai în aplicarea paradigmei. Iar comunităţile ştiinţifice care deţin o paradigmă au de fapt un criteriu de alegere a problemelor. Toţi
cei care ar încerca să rezolve alte tipuri de probleme care nu au soluţii în paradigma aleasă, vor fi descurajaţi, iar problemele lor respinse.
Apariţia noilor teorii presupune distrugerea unor paradigme preexistente şi schimbări majore în tipul de probleme şi tehnicile ştiinţei normale. De
aceea ele sunt precedate de o pronunţată insecuritate legată de cunoaştere, de un sentiment al eşecului în activitatea de rezolvare a
problemelor în ştiinţa normală. Noua teorie apare ca o rezolvare a crizei. Astfel, o paradigmă existentă va fi declarată depăşită doar în condiţiile
în care o alta este pregătită să-i ia locul. A respinge o teorie în lipsa alteia înseamnă a respinge ştiinţa însăşi. Pentru ca o anomalie să inducă
criza, trebuie îndeplinită şi o altă condiţie. Ea priveşte numărul mare de soluţii parţiale şi divergenţe care apar în legătură cu o problemă.
Trecerea de la o paradigma la una nouă presupune construirea teoriei pe fundamente noi care să integreze aceste soluţii. Inaugurarea
revoluţiilor ştiinţifice se face prin divizarea comunităţii ştiinţifice cu privire la validitatea paradigmei. Alegerea paradigmelor în competiţie conduce
la o separare a membrilor comunităţii ştiinţifice asemănătoare cu separarea între cei care au moduri diferite de a înţelege viaţa. Ceea ce aduce
noua paradigmă este un nou tip de predicţie asupra faptelor care nu puteau fi realizate de vechea paradigmă. Impactul revoluţionar priveşte
schimbarea semnificaţiilor conceptelor centrale ale unei paradigme. Tot acum se schimbă şi problemele care pot fi acceptate de noua
paradigmă. Preluând direcţia unei noi paradigme, cercetătorul îşi însuşeşte teoria, metodele şi standardele cercetării într-o mixtura inextricabilă.
La momentul schimbării paradigmelor şi a revoluţiilor ştiinţifice, percepţia despre lume a oamenilor de ştiinţă se schimbă radical. Paradigmele
determină în mare măsură şi experienţele prioritare ale specialiştilor, de aceea schimbarea paradigmelor trebuie să ducă şi la schimbări în
practica vieţii. Se poate aprecia că în urma revoluţiilor ştiinţifice oamenii de ştiinţă trăiesc într-o nouă realitate.
Poate că marea barieră a schimbării de paradigmă, o constituie în anumite cazuri, refuzul de a vedea dincolo de prejudecăţi, pentru că dupa
cum a zis Albert Enstein: „E mult mai uşoară dezintegrarea unui atom decât a unei prejudecăţi”. Pluralitatea paradigmelor teoretice oferă
cercetătorului din domeniul comunicării posibilitatea diversităţii opţionale. Nici o paradigmă nu trebuie însă absolutizată, există şi paradigme
alternative. „Gama paradigmelor sau modelelor existente este în mod inevitabil foarte largă iar alegerea va fi raportată la o poziţie filosofică sau
ştiinţifică generală.”, afirma Denis McQuail.
Un alt teoretician care se referea la noţiunea de paradigmă este M. L. Harta, care în 1986 introducea noţiunea de
„paradigmă socială” în contextul ştiinţelor sociale şi îi identifica componentele de bază. Ca şi Kuhn, se referea la
schimbarea de paradigmă, dar concentrându-se asupra circumstanţeleor sociale şi efectelor schimbării. Astfel, shimbarea
paradigmei produce schimbări asupra modului în care fiecare percepe realitatea.
Un alt înţeles al cuvântului paradigmă este cel dat de nemţi prin „Weltanschauung” (perspectivă). De exemplu în ştiinţele
sociale termenul este folosit pentru a descrie un set de experienţe, credinţe şi valori care influenţează modul în care cineva
percepe realitatea şi acţionează. Analiştii sociali s-au referit la sintagma „schimbare de paradigmă” pentru a sublinia o
modificare în felul în care societatea organizează şi înţelege realitatea. O paradigmă dominantă se referă la valori în cadrul
unei societăţi aşezate, închegate. Paradigmele culturale sunt modelate atât de trecutul cultural cât şi de contextul istoric la
un moment dat. Următoarele sunt condiţii care facilitează un sistem de valori să devină o paradigmă dominantă:
• Organizaţii profesionale care să adopte acea paradigmă;
• Lideri care să introducă şi răspândească acea paradigmă;
• Media care să dicute acel sistem de valori;
• Instituţii guvernamentale care să acorde încredere acelei paradigme;
• Profesori care s-o predea;
• Conferinţe speciale pentru a dezbate acea paradigmă;
• Să fie prezentă în toate tipurile de media;
• Grupuri care să creadă în acea paradigmă;
• Posibilităţi de aprofundare a cercetărilor bazate pe acea paradigmă.
Aşadar cuvântul paradigmă are mai multe înţelesuri. El este folosit frecvent în gramatică, unde reprezintă un substantiv
feminin ce înseamnă totalitatea formelor flexionare ale unui cuvânt, tablou al formelor unui cuvânt, dat ca model pentru
flexiunea unei părţi de vorbire sau a unei clase din cadrul unei părţi de vorbire. La acest sens, care este doar unul, se
referea Ferdinand de Saussure, în cartea sa din 1916 „Cours de linguistique generale”, când definea paradigma ca fiind un
„model de declinare sau conjugare” pornind de la care putem caracteriza o serie de fenomene. Cele mai cunoscute
formulări sunt în schimb cele care aduc în discuţie lupta pentru democraţie (Alexis de Tocqueville), lupta dintre clasele
sociale (Karl Marx), naşterea capitalismului (Max Weber) şi mai recent instituţia familiei (Talcott Parsos), socializarea
precoce (Robert Merton) sau frustrările relative (Samuel Stouffer). A spune mai multe despre fiecare înseamnă a detalia
separat fiecare curent de gândire.
În concluzie „modul cel mai simplu de a înţelege ce sunt paradigmele este de a le privi ca pe nişte hărţi” (Steven Covey,
Eficienţa în 7 trepte), adică de la un capăt la altul şi pe îndelete.