1.

Modele explicativ-interpretative ale psihologiei ca ştiinţă

De-a lungul existentei sale psihologia a venit în contact sau si-a intersectat destinul cu alte
stiinte. în aceste conditii, pe bună dreptate ne putem întreba: „Care este locul psihologiei în
sistemul stiinŢelor ? ". La această întrebare răspunsurile n-au întârziat să fie formulate. Cu
timpul, conceptiile multiple si diversificate cu privire la locul psihologiei în sistemul stiinŢelor
s-au organizat si integrat, conducând la elaborarea unor adevărate „modele" explicativ-
interpretative.
1.Modele triunghiulare
In 1929, Karl Biihler propunea modelul triunghiular al psihologiei stiinŢifice, aceasta din
urmă fiind amplasată la intersecŢia stiinŢelor umaniste, stiinŢelor sociale si stiinŢelor naturale.
Peste 50 de ani, P.E. Meehl (1978) lansează distincŢia dintre psihologia „hard" si psihologia
„soft", potrivit căreia influenŢa stiinŢelor naturii a orientat psihologia spre un studiu mai riguros
al comportamentului, stiinŢele sociale au accentuat, au încurajat mediul social si valorile,
stiinŢele umaniste au direcŢionat atenŢia spre necesitatea sublinierii importanŢei influenŢei
subiective (vezi fig. 1.3). Clasificarea triunghiulară a stiinŢelor a fost făcută si de B.M. Kedrov
(1961), care subdivide stiinŢele umaniste în stiinŢe sociale si stiinŢe filosofice, făcând loc în
„triunghiul" său, alături de psihologie, si altor stiinŢe (tehnice, matematice, logice). Tributar
formaŢiei sale filosofice, Kedrov clasifica stiinŢele după principiul subordonării (al dezvoltării)
si după cel al obiectivitătii (al reflectării).
Modelul circular
O contribuŢie deosebită la clasificarea stiinŢelor o aduce Jean Piaget, care, la cel de-al
XVIII-lea Congres InternaŢional de Psihologie (Moscova, 1966), propunea un model circular al
stiinŢelor. Punctul de pornire al clasificării lui Piaget îl constituie relaŢia dintre subiect si obiect
în procesul cunoasterii. în matematică si fizică se reflectă obiectul real, latura lui cantitativă; în
biologie deja apare si latura subiectivă, fapt care îl pregăteste pe subiect să devină obiect al
cercetării, proces ce se va desăvârsi în psihologie si sociologie. Linia circulară se încheie în
epistemologie si genetică prin relaŢia psihosociologici cu logica si matematica, relaŢia dintre
acestea din urmă realizându-se prin intermediul structurilor operatorii ale subiectului. Concluzia
lui Piaget era următoarea: „Psihologia ocupă o poziŢie centrală si nu numai ca produs al tuturor
celorlalte stiinŢe, dar ca sursă posibilă de explicaŢie a formării si dezvoltării lor" (Piaget, 1966,
p. 41). în lucrarea Dimensiuni inter disciplinare ale psihologiei, apărută în 1970, iar în limba
română în 1972, Piaget îsi explicitează si mai bine concepŢia. El plasează psihologia în rândul
stiinŢelor antropologice, „nomotetice", adică al acelor discipline „care urmăresc să descopere
legi atât în sensul de relaŢii cantitative si relativ constante, cât si în sensul de fapte generale sau
de relaŢii ordinale, de analize structurale" (Piaget, 1972, p. 13). Este reluată ideea relaŢiei dintre
subiect si obiect: „Subiectul nu cunoaste obiectele decât prin intermediul propriilor activităŢi,
dar el nu învaŢă să se cunoască pe sine însusi decât acŢionând asupra obiectelor. Fizica este deci
stiinŢa obiectului, însă ea nu ajunge la acesta decât prin intermediul structurilor logico-
matematice derivând din activităŢile subiectului. Biologia este tot o stiinŢă a obiectului, însă
fiinŢa vie pe care ea o studiază cu ajutorul instrumentelor împrumutate în parte de la stiinŢele
fizico-chimice este în acelasi timp punctul de plecare al unui subiect de comportare care va
ajunge la subiectul uman. Psihologi^ si stiinŢele antropologice îl studiază pe acesta din urmă
utilizând parŢial tehnicile stiinŢelor precedente, dar subiectul uman construieste, pe de altă
parte, structurile logico-matematice care constituie punctul de plecare al formalizărilor logicii si
matematicii. łinând seama de cele de mai sus, sistemul stiinŢelor este angajat într-o spirală
nesfârsită, a cărei circularitate nu prezintă nimic vicios, exprimând în forma sa cea mai generală
dialectica subiectului si obiectului" (ibidem, p. 92). Am reprodus acest citat atât de lung pentru a
înŢelege mai bine „poziŢia privilegiată" pe care o ocupă psihologia în cercul stiinŢelor. în figura
1.5 încercăm să reprezentăm grafic concepŢia lui Piaget cu privire la locul psihologiei în
sistemul stiinŢelor. în fizică, obiectul si subiectul sunt distincte; în biologie se creează premisele
apropierii lor, pentru ca în psihologie să se ajungă la coincidenŢa lor. Dacă privim spirala de sus
sau dacă o „turtim", psihologia se va afla în centrul ei. Si alŢi autori au preluat viziunea lui
Piaget. De pildă, V. Sarris (1984), în locul unei viziuni lineare, continue dezvoltării unei ramuri a
psihologiei (psihologia experimentală), propune viziunea ascensiunii spiralate.
3. Modelul interpenetrării stiinŢelor
Multă vreme în interpretarea relatiilor dintre stiinte a predominat ideea
interdisciplinaritătii. In 1990 apărea însă în limba engleză lucrarea Creative Marginality.
Jnnovation at the Intersection of Social Sciences, scrisă de Mattei Dogan si Robert Pahre.
Sensibil remaniată, lucrarea a apărut apoi în 1991 în limba franceză, iar în 1993 în limba română.
Cei doi autori, primul specialist în sociologie politică, al doilea în economie politică, avansează
ideea că nu cercetarea interdisciplinară atotcuprinzătoare este în măsură să asigure inovarea
stiinŢelor, ci, dimpotrivă, interpenetrarea lor. Două argumente stau la baza acestei idei. Primul
vizează rolul de emulaŢie al stiinŢelor, acestea din urmă trecând prin cicluri de specializare,
fragmentare si hibridare, inovaŢia fiind posibilă ca urmare a interpenetrării stiinŢelor
specializate. Iată ce spun autorii: „InovaŢia în stiinŢele sociale apare cel mai adesea si produce
rezultatele cele mai importante la intersecŢia dintre discipline. Acest fenomen constituie cauza si
totodată efectul unei fragmentări neîntrerupte a stiinŢelor în specializări înguste si ale
recombinării acestor specialităŢi într-o manieră transversală, în interiorul a ceea ce noi numim
câmpuri hibride" (Dogan si Pahre, 1993, p. 9). Al doilea argument se referă la demersurile
întreprinse de cercetător. Fiecare stiinŢă are un centru, un nucleu dur am spune, relativ îngust si
stabil, si o margine sau o periferie mult mai labilă si fluctuantă. în timp ce centrul stiinŢei este
mai puŢin susceptibil la inovare, aici intervenind „paradoxul densităŢii" (tendinŢa
subdomeniilor cu mare densitate demografică de a produce mai puŢină inovaŢie), marginea
stiinŢei este mai susceptibilă la schimbare si inovare. Inovarea se produce tocmai în procesul
trecerii de la centru spre margine. „Deplasându-se dinspre centrul spre periferia unei discipline,
transgresându-i frontierele si penetrând în domeniul altei specialităŢi, un om de stiinŢă are cele
mai mari sanse de a fi creativ [...]. Densitatea în inima domeniului deschide calea inovaŢiei la
frontiere" (ibidem, p. 41). Autorii elaborează chiar si o tipologie a personalităŢilor creatoare :
pionierii (cei care lărgesc tradiŢiile unei discipline, depăsind frontierele); constructorii (cei ce
merg pe căile trasate de defrisatori, fructificându-le la maximum); hibrizii (cei ce combină
diferite subdiscipline). Adevăratele căi de inovare în stiinŢă sunt combinarea si recombinarea
specialităŢilor învecinate, transferul de concepte, metode, tehnologii si teorii si nu
interdisciplinaritatea, care în plan teoretic este „rău definită si implică orice", ea fiind o noŢiune
înselătoare, iar în plan practic aproape că nu este posibilă, deoarece presupune o cunoastere
exhaustivă a două sau mai multe discipline (astăzi nu mai este loc pentru un Leonardo da Vinci -
scriau cei doi autori). Nici munca în echipă, dacă aceasta depăseste două persoane, nu este o
soluŢie deoarece antrenează confruntarea unei multitudini de perspective, concepte, teorii, un
asemenea demers riscând să devină un „Turn Babei". Referindu-se direct la psihologie, căreia
autorii mărturisesc că i-au acordat mai puŢină atenŢie în raport cu dreptul pe care l-ar fi avut,
sunt prezentate nenumărate exemple de hibridare între aceasta si alte stiinŢe (sociologie,
lingvistică, patologie, zoologie), fapt care a dus la apariŢia unor noi stiinŢe (psihologia socială,
psiholingvistica, psihopatologia, zoopsihologia). Exemple tipice de hibridare le reprezintă
psihologia cognitivă (apărută la intersecŢia psihologiei cu stiinŢele cogniŢiei), psihoimunologia
(rezultată din intersecŢia psihologiei cu sănătatea psihică), psihologia organizaŢională (care are
ca surse teoria managementului si organizării, fluxuri importante din psihologia socială,
psihometrie, sociologie). După opinia noastră, marea majoritate a ramurilor aplicative ale
psihologiei au apărut ca urmare a procesului de fragmentare si hibridare, în figura 1.6 prezentăm
un exemplu de „hibridare" a stiinŢelor.
Modelul bazat pe clasificarea stiinŢelor
InfluenŢaŢi de ideile emise de Dogan si Pahre si preluând o sugestie a lui Rosenzweig
(1992), am grupat stiinŢele în patru categorii: în prima categorie am inclus stiinŢele
fundamentale ale omului (biologia, sociologia, filosofia) interpretat ca fiinŢă bio-socio-spirituală
; a doua si a treia grupă includ diverse stiinŢe referitoare la principalele tipuri de activităŢi
îndeplinite de om (educaŢionale, economice, manageriale, cultural-artistice, sportive, militare
etc.); a patra grupă strânge la un loc stiinŢele maximal preocupate de asigurarea integrităŢii
fizice si psihice a omului (medicina, neurologia, psihiatria). La confluenŢa cu fiecare dintre
aceste stiinŢe psihologia generală si-a delimitat propriile ei ramuri aplicative. Se poate remarca
din figura 1.7 aceeasi poziŢie privilegiată a psihologiei în raport cu toate celelalte stiinŢe.
„***Cele câteva modele explicativ-interpretative referitoare la locul psihologiei în sistemul
stiinŢelor ne conduc spre următoarele concluzii:
• într-un secol si jumătate psihologia a parcurs drumul de la negarea ei ca stiinŢă până la
obŢinerea statutului de stiinŢă centrală în rândul tuturor celorlalte stiinŢe. Este firesc să fie asa
deoarece psihicul, ca obiect de studiu al psihologiei, este forma cea mai inedită si mai
perfecŢionată de reactivitate a organismului uman si infrauman. „Centralitatea" psihologiei în
sistemul stiinŢelor este deci consecinŢa firească a complexităŢii ontologice si epistemologice a
obiectului ei de studiu;
• psihologia are, prin esenŢa ei, un caracter interdisciplinar. Ea nu poate fi concepută,
fără suportul, fundamentele si împrumutul spre si dinspre celelalte stiinŢe. Psihicul fiind expresia
ultimativă a organizărilor fizice, chimice, biologice, sociale nu poate fi nici înŢeles, nici explicat,
cu atât mai puŢin influenŢat fără incursiunea psihologiei în fizică, în biochimie, în fiziologie sau
neurologie. La rândul ei, psihologia oferă informaŢii preŢioase si perspective interesante de
abordare si explicare celorlalte stiinŢe. Este greu de conceput o sociologie sau o pedagogie, de
exemplu, fără fundamentarea psihologică a acŢiunilor actorilor sociali sau a demersurilor
educative;
• necesitatea specificării si delimitării obiectului de cercetare ca si cea a evitării
„încălcărilor" reciproce ale teritoriilor de către diversele stiinŢe. PoziŢia deosebită a
psihologiei în sistemul stiinŢelor, la „intersecŢia" celorlalte, în „centrul" sau în „vârful" lor
favorizează, după opinia lui Pavelcu, „pendulaŢia spectaculoasă a interpretărilor între
psihologizare a numeroase discipline, la o extremă, si de psihologizare a psihologiei, la cealaltă
extremă" (Pavelcu, 1972, p. 40). Gabriel Tarde (1843-1904) a psihologizat sociologia prin
considerarea imitaŢiei, fenomen psihic prin excelenŢă, ca factor socio-genetic, deci generator al
societăŢii, pe când Emile Durkheim (1858-1917) a sociologizat psihologia, postulând
exterioritatea si rolul constrângător al faptelor sociale. InteracŢiunea si interdependenŢa
stiinŢelor presupun respectarea unor rigori metodologice, în caz contrar ajungându-se la efecte
nedorite, chiar la erori stiinŢifice.