Obiectul Psihologiei

1. Devenirea psihologiei ca stiinta. De cunoasterea psihologica, in general, se poate

vorbi din momentul in care omul a devenit constient de sine delimitandu-se ca subiect de mediul
extern, de lumea inconjuratoare si, pe langa intrebarile privind originea si esenta fenomenelor din
Univers, a putut sa formuleze asemenea intrebari si in legatura cu fenomenele sufletesti. De
cunoastere psihologica elaborata si structurata stiintific putem vorbi insa de-abia in a doua
jumatate a secolului al XIX-lea. Actul de nastere al psihologiei ca disciplina stiintifica de sine
statatoare, desprinsa de filosofie, este considerata infiintarea de catre W. Wundt la Leipzig
(Germania), in anul 1879, a primului laborator de psihologie experimentala. Asadar, factorul
principal care a permis separarea  psihologiei  de filosofie si dobandirea de catre ea a statutului
de stiinta l-a constituit introducerea metodei experimentului de laborator in studiul fenomenelor
psihice (initial a celor simple, senzatiilor, perceptiile, iar ulterior si a celor complexe - memoria,
atentia, gandirea, afectivitatea).

2. Delimitarea si definirea obiectului de studiu al psihologiei

Desi denumirea "psihologie" pare sa precizeze obiectul de studiu, respectiv, "psihe" =

psihic, "logos" = vorbire, psihologia este stiinta care studiaza psihicul, in realitate, problema
obiectului a generat serioase divergente care au dus la delimitarea si opozitia mai multor orientari
sau scoli: scoala introspectionista, scoala behaviorista, scoala psihanalitica, scoala actionala sau
conduitara. Scoala introspectionista, identificand psihicul (uman) cu constiinta, sustinea ca
obiectul de studiu al psihologiei il reprezinta constiinta, inteleasa ca un ansamblu de fenomene
si stari subiective pure, date nemijlocit subiectului si inaccesibile cercetarii obiective din afara,
singura metoda fiind introspectia (intros-interior, spectros-privire), adica, privirea cu "ochiul
interior" de catre subiectul insusi a ceea ce se petrece in mintea si simtirea sa.

Scoala behaviorista (J. Watson) respinge solutia introspectionista considerand constiinta

ca o fictiune, ca o simpla inventie a filosofilor, declara ca singura realitate psihologica autentica
ce trebuie sa devina obiectul de studiu al stiintei psihologice este comportamentul, definit ca
ansamblu al reactiilor de raspuns ale organismului ca "tot" la stimulii externi (S        R).

Scoala psihanalitica (S. Freud) revizuieste sfera notiunii de psihic, introducand in ea

doua componente "noi" - "subconstientul" si "inconstientul". Ca obiect principal de studiu al
psihologiei este declarat inconstientul (de unde si calificativul de psihologie abisala).

Psihologia actionala (P. Janet) incercand sa depaseasca limitele scolilor anterioare,

sustine ca obiectul psihologiei trebuie sa-l reprezinte conduita, definita ca ansamblul actiunilor
orientate spre scop si mediate psihic.

In prezent, in definirea obiectului psihologiei se merge pe linia inlaturarii separarii si

opozitiei dintre planul subiectiv-intern si planul obiectiv-extern: "psihologia este stiinta care se
ocupa cu studiul organizarii psihocomportamentale, in unitatea dialectica a planului subiectiv-
intern si planului obiectiv-extern (comportamental), pe scara animala si umana, sub aspectul
mecanismelor si legilor constituirii (genezei) si functionarii ei".
  

3. Alte probleme generatoare de divergente in psihologie

In afara de delimitarea si definirea obiectului de studiu, in psihologie au existat si alte

probleme care au generat dispute si divergente de ordin metodologic, cele mai importante fiind:
caracterul organizarii interne a psihicului (raportul parte-intreg), raportul individual-general,
raportul innascut-dobandit, raportul biologic-cultural. In abordarea si rezolvarea
acestor probleme, pana la sfarsitul primei jumatati a secolului XX,  cercetatorii s-au ghidat dupa
paradigma atomar-descriptivista, subordonata principiului "ori-ori", "sau-sau", ajungand
inevitabil la absolutizari unilaterale. In problema caracterului organizarii vietii psihice interne s-
au confruntat doua scoli renumite: asociationista si gestaltista.

Asociationismul (W. Wundt, Ebbinghans, H. Taine), absolutizand partea (elementul) si

negand specificul calitativ al intregului, sustinea teza ca organizarea psihica interna este de tip
sumativ, un conglomerat de elemente (senzatii), in sine independente, care se formeaza si exista
datorita legilor asociatiei: asociatia prin asemanare, asociatia prin contrast, asociatia prin
contiguitate spatio-temporara. Era astfel stearsa orice deosebire calitativa intre procesele psihice
(senzatie, perceptie, reprezentare, gandire), fiind recunoscute numai deosebirile de ordin
cantitativ. Gestaltismul (W. Köhler, M. Wertheimer, K. Dunker) absolutiza intregul si nega
existenta de sine a partilor, viata psihica interna fiind interpretata ca o "structura emergenta", (o
buna forma), cu proprietati calitative specifice, ireductibile la suma proprietatilor partilor. Intre
structurile particulare - perceptie, reprezentare, gandire, de exemplu - exista diferente de ordin
calitativ, ele neputand fi reduse una la alta.

In problema raportului individual-general, s-au delimitat doua

orientari: idiografica (idios = specific) si nomotetica (nomos = lege). Prima sustinea ca
psihologia trebuie sa se concentreze pe studiul individualului, al specificului, al unicului si sa
lase de o parte studiul generalului; cea de-a doua. dimpotriva, sustinea ca psihologia trebuie sa se
ocupe doar de studiul generalului, a ceea ce este comun tuturor indivizilor.

In problema raportului innascut-dobandit, s-au confruntat de pe pozitii spuse inneismul

sau imanentismul care absolutiza caracterul innascut, predeterminat al functiilor si capacitatilor
psihice (F. Galton cu lucrarea "Hereditary genius") si genetismul care afirma caracterul integral
dobandit al acestor functii si capacitati (principiul tabul-ei rasa) (Spencer, Hull).

In problema raportului biologic-cultural in determinismul psihicului uman, s-au opus

orientarea biologista care absolutiza rolul factorilor biologici (psihanaliza, psihologia hormista)
si orientarea socio-culturologica, a carei esenta consta in absolutizarea rolului factorilor socio-
culturali.

In cea de-a doua jumatate a secolului XX, psihologia va adopta o schema metodologica
(paradigma) noua, cunoscuta sub denumirea de sistemic-integrativa, elaborata de cibernetica
generala, Teoria generala a sistemelor si Teoria generala a organizarii, bazata pe principiul
relativismului, complementaritatii si interactiunii circulare. Aplicarea exigentelor acestei
paradigme a permis inlaturarea opozitiilor dintre orientarile si scolile mentionate mai sus si
apropierea psihologiei de unificare si coerenta interna.

4. Locul psihologiei in sistemul stiintelor. Clasificarea stiintelor, in decursul istoriei

cunoasterii, s-a facut dupa mai multe criterii si in mai multe scheme. Esentiale sunt trei criterii, si
anume: natura obiectului de studiu (stiinte fizice, stiinte biologice, stiinte sociale, stiinte
psihologice), gradul de obiectivitate si precizie al cunostintelor si legilor (stiinte tari - stiinte
slabe) si gradul de implicare a subiectului in "starea" obiectului de studiu (stiinte exacte, stiinte
relativiste). Psihologia, dupa toate criteriile, se situeaza la granita si intersectia stiintelor naturii,
stiintelor sociale si stiintelor informatiei.

5. Importanta psihologiei. Ocupandu-se de studiul celei mai complexe realitati -

realitatea psihocomportamentala, care atinge nivelul ei cel mai inalt la om , psihologia prezinta o
dubla importanta - teoretica si practica. Importanta teoretica rezida in aceea ca ne furnizeaza date
si informatii obiective si relevante despre organizarea noastra psihocomportamentala,
contribuind astfel la o mai buna cunoastere si intelegere de sine.

Importanta practica se evidentiaza in ansamblul procedeelor si programelor de optimizare

a conditiei umane si performantei umane in diversitatea situatiilor de viata si activitate.