Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
2
2
3
3
4
4
5
5
6
6
7
şi scopul cercetării, specificul diferitelor ramuri ale psihologiei şi, poate, rafinarea
metodelor de sondare a psihicului.
7
8
8
9
cu emoţii puternice), iar cel mai de jos starii de comă, în care excitaţiile senzoriale nu
provoacă decât foarte slabe reacţii motrice.Intre aceste extreme se situează vigilenţa atentă,
vigilenţa difuză, reveria sau “semi-adormirea”, somnul uşor şi somnul profund. Ceea ce
numim de obicei “conştiinţă” se situează deasupra nivelului ce precede somnul.
Structura- concept ce desemnează modul relaiv stabil de organizare a elementelor
unui sistem; în psihologie,termenul se referă la configuraţiile perceptive (modelul
schematic al imaginii), schemele intelectuale, organizarea emoţională, dispoziţia
trăsăturilor de caracter etc.Practic, orice obiect sau fenomen este un sistem ce include o
structură, adică un mod de dispunere a elementelor care îl compun.
Programul psihicului- un ansamblu de structuri invariante (constante) şi stocul de
informaţii aferent de care acesta dispune; ca sistem cibernetic, psihicul funcţionează în
multe din aspectele sale algoritmic, după un program înscris în memoria speciei (instinct,
reflex neconditionat etc.), sau “învăţat”, dobândit (reflex condiţionat, deprindere etc.)
Stare psihică- caracteristicile de ansamblu ale vieţii psihice într-un moment al
existenţei, cu sensul de regim energetic şi funcţional în care se află sistemul psihic
( concentrare- dispersie,încordare-relaxare,activism-oboseală, echilibru-dezechilibru etc.)
Cibernetica- ştiinţă care se ocupă de comanda şi controlul în sistemele
informaţionale vii sau artificiale; din perspectiva c. putem explica cum informaţia se poate
transforma în informaţie de comandă care se adresează unei instanţe de execuţie, cum este
posibil autoreglajul sistemelor informaţionale, autooraganizarea şi autoprogramarea
psihicului.
Proces psihic (p.p)-concept care denumeşte o succesiune de faze în funcţionarea
psihicului; orice p.p. constituie un subsistem de activitate informaţională care este dotat cu
autoreglaj.
P.p. se diferenţiază după:
- conţinutul lor informaţional;
- structurile funcţionale şi operatorii;
- modul în care se organizeazăşi funcţionează.
Psihologia studiază procese psihice. Luând în considerare cele trei aspecte, se
constată existenţa următoarelor procese: senzatii, percepţii, reprezentări, gândire,
memorie, imaginaţie, emoţie, voinţă. La acestea se adaugă atenţia şi limbajul, care nu
sunt p.p.pentru că nu furnizează informaţii specifice, ci facilitează desfăşurarea anumitor
procese.
P.p. nu se desfăşoară niciodată izolat, ci în interacţiune, simultan, sistemic; în
consecinţă, un p.p. include un ansamblu (sistem) de elemente de natură informaţional-
energetică aflate în interacţiune ordonată (non-aleatorie), din care rezultă proprietăţi şi
caracteristici ale ansamblului, diferite de proprietăţile elementelor componente. Numai din
raţiuni didactice, p.p.pot fi divizate şi studiate “unul câte unul”,ca procese psihice
cognitive şi procese psihice reglatorii.
P.p. cognitive sunt :
- senzoriale (senzaţii, percepţii, reprezentări);
- intelectuale (gândire,memorie, imaginaţie).
P.p. reglatorii includ emoţiile şi voinţa.
Un p.p. este definit prin trei parametri:
- conţinutul informaţional;
- funcţii şi structuri operaţionale specifice de realizare;
9
1
1
1
1
1
1
1
nervoase
fundamentale
(excitaţia şi inhibiţia)
care îl mijlocesc.
Reflectarea şi
modelarea
informaţională-
afirmă şi explică ce
reprezintă psihicul din
punct de vedere ontic,
ca realitate specifică
şi ireductibilă. In
conformitate cu acest
principiu, psihicul
este o modalitate de
reflectare şi modelare
informaţională a
obiectelor şi
felomenelor externe
sieşi. Modelul intern,
informaţional al lumii
este deopotrivă
izomorf şi homomorf,
respectiv există o
corespondenţă
biunivocă intre
elementele mulţimii
externe şi cele ale
lumii interne, dar şi
selecţie, o
comprimare a
acestora.
Principiul acţiunii şi
al unităţii conştiinţă-
activitate- postulează
două teze principale
ce scot pshicul uman
din sfera speculaţiilor
abstracte şi sterile:
prima- forma
primordială, iniţială
de existenţă şi
manifestre a
psihicului este
acţiunea în plan
extern, dezvoltrea
1
1
structurilor psihice se
desfăşoară dinspre
exterior spre interior;
a doua- între
conştiinţă (ca
organizare subiectivă
internă) şi activitate
(ca manifestare
obiectivă externă)
există o relaţie de
dependenţă şi
condiţionare
reciprocă permanent
La debutul experienţei
cunoaşterii, formarea
unor structuri psihice
noi este precedată de
acţiunea externă cu
obiecte, scheme sau
imagini; actiunea
precede conştiinţa şi,
numai pe măsură ce
schemele de bază ale
conştiinţei se
constituie, ele încep
să preceadă, să
pregătească şi să
planifice acţiunea,
care devine mediată,
intenţionată,
deliberată, anticipată
ca rezultat şi
efecte.Conştiinţa va
subordona
activitatea,
impunându-i
schemale sale logice
de
organizare/desfăşura
re numai de atunci
când va fi suficient
de stabilă şi operantă
în plan abstract;
interacţiunea dintre
interior (conştiinţă)-
exterior(activitate)
1
1
este circulară,
complementară şi
reciproc convertibilă
în succesiunea
secvenţelor
temporare, a
subiectivului şi a
obiectivului.
Principiul genetic şi
al istorismului-
consacră ideea că
pshicul nu este un
„dat” pre-format,
imuabil, ci un produs
al evoluţiei
filogenetice şi
ontogenetice, el
reprezintă rezultanta
maximă a lumii viului
de a se informa şi de a
se adapta la mediul de
existenţă (aspectul
filogenetic); evoluţia
stadială, de
maturizare a
sistemului nervos şi
„istoria” personală a
individului uman,
prin experienţa
cunoaşterii şi
adaptării la mediul
socio-cultural în care
vieţuieşte marchează
forma de evoluţie a
vieţii psihice (aspectul
ontogenetic).
Sistemicitatea- în
conformitate cu care
psihicul, în ansamblul
său, precum şi
diferitele sale
elemante componente
trebuie considerate
sisteme; abordarea sa
pe baza metodologiei
sistemice, impune şi
1
1
respectarea
exigenţelor ce derivă
din specificul său
calitativ, natura sa
informaţional-
energetică.
1
1
1
1
1
1
1
2
2
2
despre metode
derivată din teoria
ştiinţifică a metodelor
de cercetare şi
concepţia generală
(„filosofia”) despre
obiectul investigat.
Sub acest aspect,
fiecare din curentele
sau şcolile psihologiei
prezintă şi o m. ce
apare ca origine a
doctrinei lor;
Procedeu sau tehnică
de cercetare- un
mijloc, un mod de
operare în cadrul unei
metode (modus
operandi).
Complexitatea, natura ideală, subiectivă a obiectului de cercetare al psihologiei se
repercutează şi asupra metodelor pe care aceasta le utilizează. Spre desebire de ştiinţele
naturii, dedumite „exacte”, al caror obiect este material, concret, bine delimitat, iar
cecetătorul este „în afara lui”, în domeniul ştiinţelor socioumane, în care se înscrie şi
psihologia, gradul de obiectivitate este mai redus, faptul psihosocial studiat îl include pe
cecetător, de la starea sa de moment şi experienţa personală, până la nevoile, aşteptările şi
idealurile sale. Ab initio,primul este pe tărâmul concret al materialităţii şi obictivităţii,
în timp ce al doilea (cecetătorul faptelor psihologice) trebuie să demonstreze că este în
zona obiectivităţii etc. Astfel, cunoaştere psihologică are ca specific următoarele
caracteristici:
- nu se realizează
direct, ci indirect,
mediat prin
manifestările
exterioare ale
subiectului, care sunt
considerate indicatori
ai stărilor de moment,
interne, subiective;
- depinde atât de
capacitatea şi
posibilitatea de
exteriorizare a
subiectului cercetat,
cât şi de capacitatea
de evaluare şi de
2
2
interpretare a
cercetătorului
- există situaţii, cum
ar fi imaginea despre
sine, cunoaşterea de
sine, conştiinţa de
sine, în care obiectul
de cercetat se
identifică cu subiectul
care cercetează.
Există mai multe criterii după care se pot clasifica metodele psihologiei.
După scopul vizat, metodele pot fi împărţite în mai multe categorii:
♦ metode de recoltare a informaţiilor şi metode de prelucrare şi
interpretare;
♦ metode de investigare intensivă şi extensivă;
♦ metode de diagnoză şi metode de prognoză;
♦ metode de cecetare şi metode aplicative.
Metodologiile sunt, de asemenea, clasificate după mai multe criterii (ex. metodologii
obiective, despre comportament şi metodologii interpretative;metodologii mixte,obiectiv-
subiective etc.
2
2
1. METODA OBSERVAŢIEI
Observaţia (lat. ob- înainte, servare- a se păstra, situa, ţine) constă în urmărirea
atentă, intenţionată şi înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor manifestări ale
individului, ca şi a contextului situaţional în care acestea se produc, în scopul identificării
unor aspecte esentiale ale vieţii psihice; implică percepţia şi înţelegerea, iar ca demers
practic, poate fi auxiliată (armată) de mijloace tehnice ( microscop, lunetă, calculator,
film, magnetofon etc.) care amplifică posibilităţile de percepţie şi asigură fixarea
informaţiilor.
Conţinutul observaţiei:
- simptomatica stabilă -trăsăturile bio-constituţionale ale
individului şi trăsăturile fiziognomice;
- simptomatologia labilă- comportamentele şi conduitele flexibile,
mobile ale individului (conduita verbală, motorie, mnezică,
varietatea expresiilor:gesturile, mimica, mersul, particularităţile
limbajului etc.
- atitudinile şi comportamentul social- modalităţile în care
interacţionează cu ceilaţi in diferite contexte sociale; aspecte care
relevă unele din caracteristicile personalităţii celui observat.
Obsevaţia este o metodă comună mai multor ştiinţe şi rămâne un instrument ştiinţific
valid al psihologiei; nu reclamă o aparatură sfisticată şi este prima în ordine cronologică
pe care cunoaşterea psihologică le-a utilizat. După ce psihologia s-a constituit ca ştiinţă,
s-a impus necesitatea distingerii între observaţia spontană sau cotidiană şi cea
ştiinţifică;prima aparţine cunoaşterii comune, nu se planifică, se declanşează situaţional
şi nu vizează obiective precise, anticipate.
Observaţia ştiinţifică se desfăşoară pe bază de plan de carcetare, în care se
menţionează obiectivul sau scopul, condiţiile de loc şi de timp, durata generală a acţiunii,
modul de înregistrare-fixarea a manifestărilor (imediat sau post hoc, cu ce aparatură etc.),
cât şi modalităţile de prelucrare-interpretare.De regulă, cercetătorul se instuieşte anterior
de cel ce eventual conduce un program de cercetare, ocazie cu care se stabileşte şi o
modaltatea unitară de acţiune. Pentru eficienţa şi autenticitatea informaţiilor colectate,
observaţia mai trebuie să îndeplinească şi alte condiţii, cum ar fi: discreaţia, desfăşurarea
2
2
2
2
Condiţiile unei
observaţii ştiinţifice:
- claritatea şi precizia scopului;
- selecţia corectă a formelor utilizate, a condiţiilor şi mijloacelor
necesare;
- rigoarea planului (stabilirea ipotezelor, durata şi locul
desfăşurării);
- evitarea omisiunilor sau distorsiunilor, prin notarea imediată;
- numărul optim de observaţii în condiţii cât mai diverse;
- discreţia cercetătorului ( subiectul să nu conştientizeze că este
observat).
2. METODA AUTOOBSERVAŢIEI
Absolutizată la debutul psihologiei ca ştiinţă şi declarată ca singura autentică de
către psihologia subiectivist-spiritualistă, introspecţia a fost respinsă ca metodă de
cunoaştere ştiinţifică (A.Comte), cu argumentul că subiectul cunoscător nu poate fi
simultan obiect şi observator. Spre deosebire de introspecţia clasică, autoobservaţia
devine o modalitate de cunoaştere mijlocită, prin care se vizează descrierea şi relevarea
manifestărilor comportamentale şi a trăirilor afective proprii diferitalor situaţii.
In cercetarea curentă se foloseşte ca metodă auxiliară, asociată cu o alta
considerată de bază sau principală. Definită ca privire în interior, efectuată cu „ochii
minţii” asupra trăirilor şi stărilor interne ale conştiinţei, această metodă tinde să fie
reconsiderată de psihologia actuală ( vezi „psihologia practic㔺i autoterapiile propuse
pentru „eficientizarea”personalităţii!)
3.METODA EXPERIMENTULUI
Experimentul constă în provocarea unui fapt psihic, în condiţii bine determinate
cu scopul de a verifica o ipoteză. Alături de observaţie, este o metodă centală in
psihologie. Deosebirile dinte observaţie şi experiment sunt date, în principal, de
posibilitatea cercetătorului de:
- a provoca fenomenul prin intervenţie activă;
- izolarea variabilelor independente de variabile dependente;
- modificarea condiţiilor de manifestare a fenomenelor pentru a
sesiza mai bine relaţiil dintre variabile;
- repetarea experimentului pentru stabilirea legităţilor de
manifestare;
- compararea rezultatelor obţinute de grupul experimental cu cele
ale grupului martor sau de control.
Variabila este orice fapt obiectiv sau subiectiv care poate fi modificat fie
cantitativ, fie calitativ. Există următoarele tipuri de variabile:
- indpendente, la care variaţia este influenţată direct de
experimentator pentu a înregistra consecinţe;
- dependente, la care variaţia este în funcţie de variabila
independentă.
2
2
La grupul experimental variabila independentă este prezentă, iar la cel de control este
absentă.
Tipuri de experiment posibile:
a) e. de laborator, se realizeaz în condiţii artificiale, subiectul este scos din ambianţa
cotidiană şi introdus într-un loc special amenajat (laborator pentru experimentare,
iar sarcinile cu care se confruntă sunt de asemenea artificiale). Avantajul pentru
cercetare constă în precizia şi controlul riguros a situaţiei experimentale de către
cercetător.
b) e. natural se realizează în condiţii naturale, fireşti; sarcina este naturală, deoarece
subiectul se manifestă „in vivo”; este mai imprecis decât primul, dar mai autentic,
mai realist.
Pentru limitarea distorsiunii rezultatelor şi evitarea greşelilor să se aibă în vedere:
- motivaţia subiecţilor incluşi în grupele experimentale;
- asigurarea reprezantativităţii eşantionului de subiecţi;
- stabilirea unor grupe experimentale echivalente.
4. METODA CONVORBIRII
Convorbirea (sau interviul ) este o discuţie premeditată dintre un specialist (psiholog) şi
subiectul investigat şi presupune:
- Relaţia directă dintre cercetător şi subiect;
- Schimbarea locului şi rolului partenerilor;
- Sinceritatea subiectului, evitarea răspunsurilor incomplete şi a
tendinţei de disimulare;
- Se bazează pe capacitatea de introspecţie a subiectului şi pe
capacitatea de empatie a psihologului;
- Necesită o motivaţie corespunzătoare a subiecţilor;
- Crearea unei atmosfere de compatibilitate dintre partener şi
psiholog.
Deosebiri dintre convorbire şi observaţie sau experiment: convorbirea vizează aspectele
interioare ce derermină comportamentul (intenţii, opinii, atitudini, interese, convingeri,
spiraţii etc.), iar observaţia şi experimenul reacţiile exterioare.
Formele convorbirii:
a) C. standardizată, dirijată, structurată se bazează pe formularea aceloraşi
întrebări, în aceeaşi formă şi aceaşi ordine pentru toţi subiecţii;
b) C. semistandardizată sau semistructurată, în care se poate schimba forma
intrebărilor, succesiunea sau se pot pune intrebări suplimentare;
c) C. liberă sau spontană nu presupune folosirea unor întrebării anterior
standardizare, ci se adaptează situaţiei hic et nunc;
d) C. psihanalitică (S.Freud) se bazează pe metoda specifică psihanalizei denumită
asociacia liberă de idei şi este folosită pentru analiza şi interpretarea viselor sau a
diferitelor probleme ale pacientului;
2
2
4.METODA ANCHETEI
Ancheta psihologică constă în inventarierea sistematică a unor informaţii despre viaţa
psihică a unui individ sau grup social şi interpretarea acestora în vederea desprinderii
unor semnificaţii relevante ştiinţific.
Tipuri de anchetă psihologică:
d) Ancheta bazată pe chestionar implică mai multe etape:
- stabilirea obiectului (scopului);
- documentarea;
- formularea ipotezei;
- determinarea populaţiei;
- eşantionarea;
- alegerea tehnicilor de redactare a chestionarului;
- pretestarea;
- definitivarea chestiomarului;
- alegerea metodelor de administrare a chestionarului;
- analiza rezultatelor;
- redactarea raportului de anchetă.
După conţinutul întrebărilor incluse în chestionar pot fi:
- factuale sau de identificare (vârstă, sex, studii etc.);
- de opinie, atitudini, cunoştinţe etc.
După tipul de întrebări utilizate:
- cu răspunsuri închise ( da, nu);
- cu răspunsuri deschise ( la iniţiativa subiectului/ respondenului);
- cu răspunsuri în evantai ( mai multe răspunsuri din care subiectul
alege);
Greşeli posibile la formularea întrebărilor: limbaj greoi, artificializat, prea generale,
tendenţioase, care sugerează răspunsul etc.
e) Ancheta pe bază de interviu implică derularea unui dialog pe o temă dată, fiecare
participant păstrâdu-şi locul de emiţător sau receptor.
Tipuri de interviu:
- individuale;
- de grup;
- clinice (centrate pe persoană);
2
2
5.METODA BIOGRAFICĂ
Vizează coletarea informaţiilor esenţiale despre evenimentele principale din viaţa
unui subiect, relaţiile dintre aceste evenimente trăite de individ şi stabilirea semnifica-
ţiilor lor, în vederea cunoaşterii „istoriei personale” a subiectului.
Este prin excelenţă evenimenţială, nu se confundă cu „autobiografia”, se
centrează pe evemimente scop, pe evenimente mijloc, pe evenimente „macaz” ( care în
opinia subiectului „i-au schimbat viaţa”). Poate fi şi o formă de (auto)terapie, subiectul
conştientizând „leimotivul vieţii personale” ( vezi „mitul personal”- I. R-Tomşa).
Contestată de unii autori, metoda are avantajul naturaleţii şi autenticitătii, reconstituiind
trecutul, poate explica atitudini şi comportamente din prezent şi din viitor.
Nu este exclus ca uneori metoda să fie inadecvată pentru subiecţi nemotivaţi sau
bolnavi ( clinica psihiatrică oferă suficiente exemple de biografii „inventate” de pacienţi
paranoici).
7. METODELE PSIHOMETRCE
Aici sunt incluse toate demersurile metodice destinate măsurării capacităţilor
psihice individuale în vederea evalării prezenţei/absenţei lor şi mai ales a gradului de
dezvoltare a acestora la un subiect. Cea mai cunoscută şi răspândită metodă este cea a
testelor psihologice.
Testul psihologic este o probă relativ scurtă ce permite cercetătorului strângerea unor
informaţii obiective despre subiect, pe baza cărora să poată diagnostica nivelul
capacităţilor măsurate şi formula un prognostic asupra evoluţiei sale ulterioare.
Termenul de test a fost introdus în psihologie de J.Mc Keen Cattell (1860-1944);
testele au fost mai înâi utilizate în determinarea dezvoltării intelectuale a copiilor de către
Binet (1857-1911), apoi s-au extins la cele mai diverse funcţii şi domenii de activitate.
Obictivitatea testelor impune să se îndeplinească următoarele condiţii:
- validitatea (adică să măsoare exact ce îşi propune);
2
2
2
3
„producţiile”sale. Acest gen de teste sunt mai dificil de interpretat, cer suficientă
experienţă, dar rămân cele mai semnificative şi eficiente în sondarea personalităţii, chiar
dacă, uneori, s-a făcut abuz de ele (în psihopatologie).
Multe din limitele testelor de personalitate derivă şi din posibilitatea diverselor
distorsiuni apărute la aplicarea lor pentru alte populaţii decât cele pentru care au fost
create, ignorarea difernţelor socioculturale, confuziile şi ambiguitătile pe care unele le
conţin.
Pentru ca eficienţa lor să crească este necesară respectarea următoarelor condiţii:
- utilizarea testelor în baterie ( nu singular);
- corelarea rezultatelor cu informaţiile obţinute prin alte metode;
coroborarea rezultatelor cu produsele activităţii practice;
- crearea unor teste noi în concordanţă cu specificul sociocultural
al populaţiei ce urmează a fi investigată.
3
3
surprinderea şi
evideţierea
deosebirilor calitative
existente între diferte
etape evolutive ale
psihicului, prin
comparare psihicului
uman cu cel animal,
compararea psihicului
copilului cu cel al
adultului, a
manifestarilor
psihoculturale şi
psihocomportamentel
e ale diferitelor culturi
etc
-cercetarea
psihopatologică –
constă în studiul
tulburărilor sau
devierilor funcţiilor
psihice şi
comportamentale, cu
scopul identificării
sau completării
legilor, aspectelor,
particularităţilor de
organizare şi
funcţionare normală
sau patologică a
psihicului (cele mai
cunoscute sunt cele ce
s-au făcut iniţial în
Franţa- celebrul
psihiatru Charcot la
Salpetriere şi
Bernheim la Nancy);
-cercetarea
longitudinală-
presupune studiul
aceluiaşi individ de-a
lungul mai multor
etape sau stadii ale
vieţii; sau se revine la
el după mai muţi ani (
Mc. Graw şi John
3
3
Derwey, de exemplu
au studiat sistematic
comportamentul a 60
de gemeni timp de doi
ani);
-cercetarea
transversală- inplică
studiul mai multor
indivizi aflaţi la
nivele diferite de
dezvoltare psihică;
aceste sunt sincronice,
în aceeaşi categorie
intrând şi acele studii
ce se fac asupra
aceloiaşi obiectiv, cu
aceleaşi metode, dar
pe o populaţie diferită
(Louis Zurker, de
exemplu, a repetat
tehnica celor 20 de
propoziţii după un
interval de 13 ani, dar
pe o altă populaţie şi a
obţinut schimbarea
spectaculloasă a
„dominantelor”
personalităţii etc.).
Maurice Reuchlin (1986) şi alţi cercetători consideră primele trei strategii de cerrcetate ca
fiind metode, la care se adaugă metoda statistico-matematică.
Aceste strategii şi metode de cercetare prin studiul fenomenelor pe timp indelungat,
îmbinând aspectele cantitative cu cele calitative, corelând diagnoza psihică cu observarea
evoluţiilor se apropie de validarea cunoaşterii psihologice.
1.CARACTERIZARE GENERALĂ
Psihicul uman este o realitate subiectivă de natură informaţional-energetică, ce
poate fi conceput ca un sistem de maximă complexitate, dotat cu posibilităti perfecţionate
de autoorganizare, autoreglaj şi autoprogramare prin însăşi funcţionarea sa. Raţiunea
sa de fiinţare (finalitatea) este informarea, comanda şi control interacţiunii dintre om şi
3
3
mediul său de existenţă. Altfel spus, psihicul este instrument al adaptării specific umane;
cu determinări filogenetice (prin informaţia ereditară ce determină aspecte majore ale
anatomiei şi fiziologiei sistemului neuro-umoral) şi ontogenetice (prin procesarea
informaţiei în cursul experienţei vieţii şi permanenta înregistrare, prin învăţare, a noi
programe de funcţionare).
Ca sistem de natură informaţională- este un sistem deschis (aparţinător lumii
vii), hipercomlex (aspect evidenţiat cel puţin de compexitatea suportul său material-
creierul uman, ce include câteva miliarde de unităţi anatomo-funcţionale/neuroni aflate într-
o şi mai complexă reţea de conexiuni/sinapse) şi subiectiv-ideal (“un model subiectiv al
lumii obiective”). Fiind sistem viu, este şi energetic, pentru că implică modificări şi
transformări bioenergetice (impulsuri nervoase), tensiuni şi modalităţi neuropsihice
permanente.
Totodată, este caracterizat de ambilateralitatea informaţională -relaţiile
informaţionale specifice sunt întreţinute simultan cu exteriorul/lumea obiectivă şi cu
propriul organism sau persoană; se cunoaşte pe sine concomitent cu cunoaşterea realităţii
obiective. Dispune de dispozitive de antiredundaţă- capacitate operatorie de a se
autoproteja prin selecţia informaţiei şi eliminarea “informaţiei de prisos”- şi de prezenţa
dispozitivelor antialeatorii, prin care elimină “haosul informaţional”şi “pune ordine”in
câmpul informaţinal care îl asaltează. Principalul dispozitiv antialeatoriu este raţiunea-
construcţie subiectivă, mentală, riguroasă (relativ) prin care se asigură adoptarea deciziei şi
face ca omul să aibe acces la libertate şi autodeterminare. Psihologia comparativă afirmă că
raţiunea este principala caracteristica a omului ( homo sapiens) . Având capacitate de
autoreglaj şi coordonare, realizate prin comenzi si control, prin retroaferentaţie
(conexiune inversă dintre un subsistem executiv şi un altul dirigent prin care se asigură
relativa identitate între cerinţa conţinută în comandă şi starea reală în care se află
subsistemul executiv), putem spune ca S.P.U.( sistemul psihic uman) are toate
caracteristicile unui sistem cibernetic.
O caracteristică evidenţiată de ultimele cercetări este “polaritatea”sa. Cele mai
semnificative polarităţi sunt:
• caracterul concomitent obiectiv şi subiectiv; este obiectiv din punct de
vedere ontologic, ca fiinţare existentă independent de voinţa şi reprezentare
noastră şi subiectiv ca existenţă efectivă;
• psihicul este deopotrivă material şi ideal; este material prin suportul său,
sistemul nervos central- şi ideal prin natura lui, fiind saturat de un conţinut
imagistic şi ideatic, idei dobândite în procesul cunoaşterii şi experimentării
vieţii;
• este deopotrivă proces, cât şi produs; există şi funcţionează ca succesiune de
stări ( proces), dar în fiecare moment este şi produs, rezultantă a
funcţionării; cele două aspecte trec unele în altele, ceea ce la un moment dat
este un produs se instituie ca premisă sau verigă într-o succesiune viitoare;
• psihicul are atât o stare lentă (ascunsă, interiorizată), cât şi una manifestă
(exteriorizată); cele două nu sunt totdeauna convergente, starea latentă,
virtuală nu coincide cu starea manifestă, ceea ce crează mari dificultăţi în
interpretarea comportamentului, a relaţiilor dintre trăirile psihice şi
corelatele lor comportamentale etc.
3
3
3
3
3
3
3
3
3
3
O scurtă incursiune istorică în această problematică poate include (cel puţin) următoarele
repere.
Asociaţionismul curent de gândire filosofico- psihologică concepe viaţa psihică a
individului ca o asociere sau concomitenţă „ plană”a unor capacităţi, procese sau funcţii
cum sunt memoria, atenţia, afectivitatea, inteligenţa, voinţa, gândirea s.a.m.d. Astfel,
Thomas Hobbes (1588-1679) , John Locke (1632- 1704), David Hume (1711-1776) sau
David Hartley (1705-1757) au permis elaborarea şi impunerea concepţiei asociaţioniste
asupra psihicului.
Ulterior, James Mill (1773-1836) a extins principiile asociaţiilor la domeniul acţiunii.
Principiile afirmate de asociaţionism sunt contiguitatea, asemănarea şi contrastul -
valabile pentru fenomenele psihice simple (memorie, deprinderi), nu şi pentru cele
3
3
complexe care rămâneau neexplicate. Considerate sub raport cantitativ, nu şi calitativ, viaţa
psihică propusă spre studiu era una plană sau orizontală.
Ideea organizării verticale a psihicului o întâlnim la Leibniz (1646- 1716), prin
conceptul de „percepţii obscure”, cu care numea senzaţiile, percepţiile sau mişcările ce se
„întunecă” în virtutea obişnuinţei sau a lipsei de atenţie a spiritului. John Stuart Mill (1803-
!873), este cel care, prin „ideea compusă”, descrie proprietăţi diferite de acelea ale ideiilor
simple [ aşa cum sarea de bucătărie (NaCl) dispune de proprietăţi diferite faţă de cele ale
elementelor chimice ce o compun ( sodiu şi clor)]. Metoda, de fapt metafora ilustrativă a lui
Stuart Mill, conduce la elaborarea unei „chimii mentale” şi sugerează importanţa
relaţionării elementelor între ele. După Stuart Mill, ar exista cel puţin două nivele de
organizare a psihicului: unul elementar, conţinând elemente ireductibile unele la altele; altul
structural, cu elemente interrelaţionate, cu noi proprietăţi, distincte faţă de cele ale
elementelor componente.
Organizarea nivelară a psihicului este şi mai evidentă la Pierre Janet, cel care
desprinde existenţa nivelului conştient de nivelul inconştient al psihicului ( 1894). Atunci
când puterea coordonatoare a conştiinţei slăbeşte ( în caz de boală psihică), între
elementele supuse acesteia se produce o de- compoziţie intelectuală sau slăbire a sintezei
psihice ( ca în cazul isteriilor, ideilor de sinucidere, de omucidere, fobiilor etc). După
Janet, deducem că există o sinteză activă a tuturor elementelor psihice realizată la individul
uman de conştiinţă, cu rol integrator, care, dacă slăbeşte (boală psihică), poate fi invadată
de idei fixe (fobii) sau automatisme ce acaparează conduita s.a.m.d. Acele elemente ale
vieţii psihice devin autonome („sisteme emancipate”), exercitând influeţe obscure şi
confuze. Astfel, lumea inconşientului a fost evidenţiată la început de psihiatrie, de patologia
psihică; Janet considera conştientul şi inconştientul două moduri de organizare ale vieţii
psihice, coexistente unul cu altul.
Pasul decisiv în domeniu l-a făcut Siegmund Freud, cel care va considera că
organizarea vieţii psihice implică o infrastructură aflată în conflict cu instanţele superioare
de control. Se fundamenta astfel psihanaliza, o teorie şi o psihiatrie deosebit de fecundă.
Freud porneşte de la ideea că viaţa psihică a individului are la bază dualitatea pulsiunilor
sexuale care tind, pe de o parte, la conservarea spaţiului şi a pulsiunilor Eului iar, pe de altă
parte, la conservarea individului. In consecinţă, autorul contestă absolutizarea datului
conştient şi propune împărţirea „ topografică” a psihicului şi, implicit, o organizare pe
verticală a vieţii psihice ( M. Zlate, 1996, p.215- 218). Conştiinţa nu este decât suprafaţa
„aparatului psihic”; acesta include ca nivele supraetajate: inconştientul, preconştientul şi
conştientul . Primul- inconştientul- este rezervorul trăirilor şi actelor refulate, al
instinctelor sexuale; al doilea- preconştientul- este un fel de filtru cu funcţie de cenzură, ce
permite accesul selectiv în conştiinţă doar a acelor impulsuri „acceptabile” pentru ea; cel de
al treilea- conştientul-este un „ strat superficial”, de fapt, extensia unor adâncuri în care
predominant este inconştientul.
Inconştietul guvernează gândurile, acţiunile, imaginile, reprezentările. Conştiinţa
este suprafaţa, pe când inconştientul este baza, esenţa aparatului psihic. Tendinţele refulate
în cursul dezvoltării sexuale infantile se satisfac în vis sau în simptome nevrotice. După
1920, S. Freud, îşi revizuieşte opiniile cu privire la pulsiunile vieţii ( sexualitate, libidou,
Eros) pe care le opune pulsiunilor morţii (Thanatos). Pulsiunile morţii, chiar mai puternice
decât cele ale vieţii, tind, prin reducerea pulsiunilor, spre restabilirea unei stări anterioare
biologice şi spre repetiţie. Ele sunt prezente în mecanismele de apărare, în diferitele forme
3
4
4
4
4
4
4
4
b. Subconştientul
4
4
Cei mai mulţi autori concep acest nivel al organizării psihice ca pe o virtualitate psihică-
adică un „rezervor” al conştiinţei, locul unde se condesează şi se conservă amintirile,
automatismele, deprinderile, ticurile, montajele intelectuale sau perceptive şi toate acele
acte psihice ce au trecut prin filtrul conştiinţei, au fost şi s-au realizat conştient, apoi au
intrat în latenţă, pentru a fi oricând posibil a fi activate de conştiinţă. Th. Robot l-a numit
„conştiinţa stinsă”, P. Janet şi Pierce il acceptau ca pe „conştiintă inferioară”, situată la
limita conştiinţei cu care coexistă etc.
S. Freud, după ce într-o primă fază a cercetărilor sale l-a acceptat şi utilizat pentru a
desemna şi descrie inconştientul, ulterior l-a respins cu argumentul că subconştientul
sugerează existenţa unei „conştiinte subterane” care, oricât de atenuată, este în continuare
calitativ compatibilă cu fenomenul conştient. Deci, între conştient şi subconştient n-ar
exista o diferenţă calitativă şi, în cosecinţă, poate fi exclus din structura psihicului. Ideea a
fost corijată de Henri Wallon (1879-1962), care a subliniat caracterul dinamic al
subconştientului, datorat multiplelor sale cauze şi diferenţierii individuale, ceea ce
conturează pregnant ideea existenţei lui ca nivel de sine stătător, distinct de conştient cât şi
de inconştient.
Care sunt principalele trăsături ale subconştientului? La acestă întrebare a răspuns
inspirat Paul Popescu- Neveanu ( 1976) numindu-l servo-mecanism al conştiinţei
caracterizat de proximitatea faţă de conştiinţă şi compatibilitatea cu ea, ca rezervă de
informaţii şi de operaţii din care se constituie, uneori, faptele de conştiinţă, cu toate că
acestea îşi au izvorul în afara ei, în realitatea materială şi socială. Subconştientul nu este în
centrul atenţiei, dar poate avea efecte asupra conştiinţei. Mai mult, nu este doar un rezervor
al acesteia, are capacitatea proprie de prelucrare a informaţiilor stocate, pe care le poate
restructura. In consecinţă, automatismele, deprinderile, amintirile accesate de conştient de
aici nu vor fi absolut identice cu „ intrările” în subconştient.
c. Inconştientul
Inainte de investigaţiile şi cercetările directe asupra inconştientului, au fost multiple referiri
la acest aspect al vieţii psihice în oprele marilor filosofi germani din epoca post- kantiană
(Fichte, Hegel, Schopenhauer), pentru care „filosofia inconştientului” era o constantă. Era
considerat aici fie de natură iraţională, necaracteristică „ normalului”, fie era conceptualizat
ca o adevărată forţa ce guvernează intreaga viaţă a individului.
Asfel, pentru Schopenhauer (1818, Lumea ca voinţă şi reprezentare) inconştientul
se identifica cu voinţa, cu forţa iraţională şi activă, omul însuşi fiind „ o voinţă fără
conştiinţa”- „ Voinţa este profesorul, iar intelectul servitorul”. Carl Gustav Carus( 1831,
Prelegeri de psihologie) considera că „ viată psihică îşi are cheia în regiunea
inconştientului”, iar pentru E. von Hartman (1869, Filosofia inconştientului) viaţa organică
cât şi cea spirituală (psihică) sunt dominate de inconştient.
In această perioadă au fost intense cercetări clinice experimentale la Şcoala de la
Salpetriere condusă de Charcot şi cea de la Nancy ( Bernheim) asupra isteriei,
hipnotismului, somnanbuluismului şi disocierii personalităţii – care au conturat mai bine
premisele unei psihologii a inconştientului. Acesta era acceptat de clinicieni ca reversul
conştiinţei, ca slăbiciune a Eului, ca o deficienţa psihică sau automatism psihic. Clinic şi
filosofic drumul spre psihanaliză şi psihologia inconştientului era deschis.
Pasul decisiv l-a făcut S. Freud, cel care vorbeşte de trei tipuri de inconştient
( Sinele, Eul, SupraEul), marcate de conflicte şi tensiuni, unele refulate sau pe cale de a fi
4
4
4
4
4
4
a. Teoria informaţiei
Perspectiva modernă asupra psihicului este şi rezultatul aplicării în domeniul
psihologiei a teoriei generale a sistemelor, a ciberneticii, a organizării dinamice şi a teoriei
şi tehnologiei informaţiei. Cea mai importantă mutaţie este aceea că s-a introdus ideea de
determinaţia informaţională a psihicului, considerat ca sistem sinergetic, având ca
finalitate informarea, comanda şi controlul interacţiunii dintre individ ( omul, în cazul
psihicului uman) şi mediul de existenţă natural şi social. Altfel spus, psihicul uman este
instrumentul adaptării individului uman la mediul existenţial, aşa cum el este perceput,
interpretat şi acceptat.
In consecinţă:
- psihicul nu poate fi redus la fenomenele substanţial-energetice ale
creierului, dar nu poate fi/ exista în afara lui;
4
4
b.Cognitivismul
In anii ’70 ai secolului trecut s-a conturat în psihologie o nouă orientare, cognitivismul,
care se dorea a fi o nouă viziune integratoare asupra psihicului, propunea o nouă terapie şi
o nouă teorie asupra personalităţii. Psihologia cognitivă era originată în studiile lui N.
Chomsky asupra gramaticilor generative şi transformaţionale, cele consacrate inteligenţei
artificiale şi, nu în ultimul rând, studiile lui J. Piaget asupra inteligenţei artificiale.
Ulterior, P. Fraisse, considera că neo-behaviristul Tolman ar fi adevăratul inţiator al
psihologiei cognitive prin aceea că el a introdus variabilele intremediare între S(stimul)şi R
( reacţie). Alţi autori consideră că unul dintre precursorii cognitivismului este W. James
(1890) care a introdus distincţia dintre memoria primară ( referitoare la prezentul
psihologic) şi memoria secundară ( trecutul psihologic), distincţie reluată peste ani de
cognitiviştii ce diferenţiau între memoria de scurtă durată şi cea de lungă durată (Eysenck,
Keane), la care se adaugă încercările logicianului M. Turing care, cu maşina de calcul
inventată de el, a putut simula în 1953 jocul de şah , ulterior soluţionarea euristică a
problemelor pe computer.
Reperul central al noii orientări în psihologie este lucrarea lui Ulrich Neisser,
Cognitive Psychologie ( 1967), în care se sintetiza încercările anterioare de aplicare a
teoriei informaţiei în psihologie ( Miller şi Cherry), se propunea ideea de „tratare a
informaţiilor” printr-un bioprocesor ( creierul), având ca finalitate gândirea şi rezolvarea
problemelor.
Ideile fundamentale ale cognitivismului sunt următoarele:
1. organismul uman, în general, şi sistemul cognitiv, în special, sunt sisteme de
prelucrare a informaţiilor;
2. ca orice sistem de prelucrare a informaţiilor este, în esenţă, un sistem de
prelucrare a semnelor şi semnalelor;
3. arhitectura proprie sistemului cognitiv poate fi stabilită prin analogie cu
arhitectonica funcţională a computerului ( „metafora computer”) sau prin
analogie cu funcţionarea creierului ( „metafora creier”);
4. sistemul cognitiv se compune din trei elemente- reprezentări cognitive, structuri
sau scheme cognitive, operaţii sau prelucrări cognitive- interrelaţionate între ele;
5. performanţele intelectuale ale omului şi problemele sale pot fi modelate
artificial şi încredinţate maşinilor pentru a le soluţiona ( prin „sistemul expert”);
6. psihologia cognitivă se intersectează cu inteligenţa artificială în construcţia
sistemelor expert care includ: baza de cunoştinţe, maşina de interfeţe, modul de
învăţare, interfaţa).
4
4
d. Sistemismul sinergetic
Premisele abordării sistemice a psihicului este de dată relativ recentă, dar originile ei sunt
mult în trecut (filosofie, biologie, fiziologie, neurologie, lingvistică, cibernetică ş.a.). Incă
în sec.XVI, matematicianul şi filosoful R. Descates (1596- 1650), în Tratatul despre om
avansa ideea de om ca „ maşină vie”, idee ce a fost preluată peste un secol de materialismul
francez, de medicul şi filosoful La Metrie (1709- 1751), cel care, în lucrarea Omul maşină,
consideră funcţiile proprii fiziologiei organismului uman ca un agregat similar organelor
unei maşini.
Punctul de vedere cel mai apropiat de ideaa de sistem cibernetic a fost exprimat în
fiziologie şi neurologie. Avem în vedere, în principal, pe genialul precursor al ciberneticii
rusul P. K. Anohin, cel care încă în 1935 s-a preocupat de studiul aferentaţiei prin care a
prefigurat unele din principiile ciberneticii.
Anohin clasifică aferentaţia în trei grupe:
a. aferentaţia situaţională sau circumstanţială ( influenţa externă a tuturor agenţilor
care, în condiţiile date, au o relativă constanţă pentru om sau animal);
b. aferentaţia declanşatoare ( impulsul, stimulul care produce o excitaţie în
sistemul nervos central şi conduce la manifestare exterioară a organismului);
c. aferentaţia inversă ( care informeaza asupra rezultatelor acţiunii efectorii, dând
organismului posibilitatea informării asupra gradului de reuşită al acţiunii
efectorii).
Intersul major a fost în rândul fiziologilor, al ciberneticienilor şi psihologilor. Pentru
psihologie, se consacră conceptul de “acceptor psihologic al acţiunii”, se reformulează
teoria activităţii reflex- condiţionate a lui I. P. Pavlov şi se reafirmă principiul nervismului,
4
5
după care neuronul cerebral este “suportul” material al proceselor psihice. Studiind
activitatea reflex- condiţionată a creierului a formulat “teoria sistemului funcţional” în care
verigile de bază care intervin în funcţionarea actelor reflexe sunt centri nervoşi din etajul
cortical şi cel subcortical după algoritmul următor:
1.sinteza aferentă; 2. luarea deciziei; 3. programul aferent al acţiunii;
4. anticiparea parametrilor viitorului rezultat de către acceptorul acţiunii;
5. obţinerea rezultatului; 6. aferentaţia inversă despre parametrii rezultatului;
7. comparaţia parametrilor rezultatului realmente obţiunut cu cei
prognosticaţi de acceptorul acţiunii.
Cel ce sancţionează definitiv informaţia despre acţiunea efectorie este “acceptorul
psihologic”, care, dacă rezultatele nu sunt cele aşteptate, relansează un nou lanţ de acţiuni
( comportamente), într-o nouă sinteză aferentă ce poate include noi elemente de informare,
de memorie, de motivaţie etc.
Apariţia ciberneticii ca “ştiinţa controlului şi comunicării la animal şi la om”, cum a
definit-o Norbert Wiener (1894- 1964), a avut un impact deosebit aspra filosofiei şi
ştiintelor secolului XX. Cibernetica propune noţiunile de reglare şi deviaţie, cele de control
şi de programare, precum şi alte concepte operaţionale prin care se explică şi se înţelege
funcţionarea celor mai diverse maşini şi “ mecanisme”, inclusiv cele biologice şi sociale.
Cea mai revoluţionară este noţiunea de “feed- back” ( conexiune inversă) cu diversele sale
varietăţi - ( feed- back-ul negativ care anulează orice deviaţie de la normă; feed- back-ul
pozitiv care, dinpotrivă, creşte deviaţia) - ce generalizează raporturile implicate în
autoreglarea organismelor vii sau nevii (automate), permite formalizarea pe baza
matematicilor superioare şi modelarea funcţiilor şi activităţilor organismelor. In psihologie
ecoul a fost, deasemenea, deosebit – modifică aparatul său conceptual, metodele de
investigaţie şi mai ales viziunea despre psihic, până la fundamentrea unei cibernetici
psihologice şi a psihociberneticii (M. Maltz).
Aproape simultan a fost şi impactul teoriei generale a sistemelor, care a impus noi
corelaţii şi puncte de vedere, inclusiv metoda sistemică de abordare a psihicului şi
sistemismul ca metodologie de cercetare.
Viziunea sistemică asupra psihicului include şi contribuţii din chiar interiorul
psihologiei. Cele mai importante par a fi cea a psihologiei gestaltiste (configuraţionistă) şi
cea a structuralismului psihologic (J.Piaget ).
Gestaltismul, ca reacţie împotriva asociaţionismului incapabil să explice unitatea şi
dinamismul vieţii psihice, consacră prioritatea “formei”, a totalităţii asupra părţilor, a
integralităţii asupra conţinutului. “Formele totale” nu erau sinteze ale unor elemente mai
simple ci datumuri, adică fapte primare de esenţa inconştientă şi de natură fiziologică sau
psihologică. M. Wertheimer (1880- 1943), W. Kohler (1887- 1967) sau K. Koffka (1886-
1941) impun gestaltismul nu numai în psihologie ci şi în antropologie, sociologie şi chiar
medicină. Legea pregnanţei sau a bunei forme reuneşte într-o explicaţie coerentă două
categorii de factori unii aparţinând subiectului ( atitudini, interese, priorităţi etc.) alţii
mediului, faptul facilitator al instalării unui echilibru fiind “ câmpul de forţe “ creat la
interacţiunea lor.
Structuralismul psihologic impune ideea de structură, de ordine şi de “tot
organizat”. Roger Mucchieli ( 1966, Introducere în psihologia structurală) şi mai ales Jean
Piaget ( 1968, Structuralismul) contribuie la ideea de structură ca totalitate şi set de
transformări, iar Raymond Bourdon la definirea structurii în funcţie de context.
5
5
5
5
Rhine (1895- 1980), cel care, într-una din cărţile sale [ “Parapsihologia: ştiinţa de frontieră
a psihicului”- cu cinci ediţii publicate în sute de mii de exemplare], clasifică fenomenele
parapsihologice în două mari categorii: cele ale percepţiei extrasenzoriale şi cele
psihokinetice.
Percepţia extrasenzorială cuprinde fenomene ca: telepatia, clarviziunea,
precogniţia, retocogniţia.
Psihokinesia – se referă la fenomene legate de “kinesia”, adică mişcarea unor
obiecte cu “puterea minţii”, materializări, dematerializări, apariţii etc.
Telepatia ( tele- departe; pathe- simţire) denumeşte “ simţirea la distanţa”, o formă de
comunicare între doi sau mai mulţi indivizi, un transfer de informaţii între ei, în afara
canalelor senzoriale cunoscute. Studiul ei implică răspunsul la întrebări de genul : ce se
transmite şi recepţionează ( gânduri, idei, noţiuni, simboluri, emoţii); capacităţile personale
ale subiecţilor receptori ( capacitate de sugestie, susceptibilitate emoţională,afectivitate
simpatetică); caracteristicile elementelor recepţionate ( simbolica, distorsiunea,
fragmentaritatea); influenţa mediului şi a distanţei ( mediul de propagare, ecranarea
mesajului, decalajul temporal etc.).
Calarviziunea ( fr. claire- clar ; voyance- viziune) desemneză viziunea corectă, clară pe
care o are un subiect, capacitatea sa de a achiziţiona informaţie direct de la sursa exterioară,
fară ca acesta să fie un alt subiect. Cele mai des descrise sunt imaginea unor locuri şi
evenimente îndepărtate în spaţiu [dar actuale în timp], apoi cpriptoscopia ( descifrarea
conţinutului unui mesaj închis intr-o cutie).
Precogniţia ( lat.prae- înainte; cognoscere- a cunoaşte) denumeşte capacitatea de a
cunoaşte, de a achiziţiona informaţii anticipate despre evenimentele viitoare; nu se
confundă cu deducţia sau speculaţia logică. Se manifestă spontan, presupune un decalaj
temporal între momentul declanşării evenimentului şi cel al achiziţiei informaţiei despre el;
practic se inversează determinismul cauzal ( se cunoaşte efectul înaintea cauzei) şi se
manifestă atât telepatic, cât şi prin clarviziune. Aici se înscrie şi fenomenul de “ deja vu”,
adică “deja văzut”, în care o personă, aflată prima oară întru- un loc oarecare, are impresia
că a mai fost acolo, toate obiectele şi persoanele fiindu-i cunoscute. Precogniţii pot fi cu
privire la orice eveniment, dar, se pare că evenimentele nefericite sunt mai frecvent obiectul
lor. O mare încărcătură emoţională condiţionează precogniţiile ce pot să apară atât în stare
de veghe, cât şi în somn, sub forma viselor.
Retrocogniţia ( lat. retro- înapoi; cognoscere- a cunoaşte), adică cunoaşterea înapoi în
timp;informaţii direct din trecut asupra unor evenimente din trecutul imediat sau îndepărtat.
Alte manifestări “paranormale” descrise de literatură sunt:
Radiestezia ( detectarea a ”ceva” anume, ca apă, metale, petrol etc,) cu ajutorul unei
baghete, anse sau pendul;
Paradiagnoza ( capacitatea unor subiecţi total lipsiţi de pregătire medicală de a diagnostica
o afecţiune, cauza sa, tratamentul fără a consulta pacientul şi fără a deţine date despre starea
lui);
Psihometria, adică stimularea capacităţilor subiectului şi evocarea unor evenimente care nu
se derulează în prezent [furturi, dispariţii etc.].
Debutul cercetării sistematice a fenomenelor parapsihologice este amplasat în anul
1882, când la Londra a luat fiinţă Societatea de cercetări psihice ( SPR), care deschide o
filială în SUA în anul 1885 (ASPR), urmat de înfiinţarea Institutului Internaţional de
Cercetări Metapsihice ( 1918, Paris) şi Laboratorul de studiu al fenomenelor parapsiholo-
5
5
gice, înfiinţat în 1934 în cadrul Universitătii Duke ( Carolina de Nord) de care îşi leagă
numele şi activitatea lui Rhine.
La momentul actual, numărul cercetătorilor este destul de mare, iar răspândirea lor se
constată în multe ţări.
Consacrarea existenţei lor o aduce cercetarea statistico- matematică, din care rezultă
concluzii interesante pentru ştiintele despre om.
Asfel, s-a relevat faptul că:
- stările de conştiinţă alterată, cu un grad redus de control, induse prin
hipnoză sau prin substanţe psihoactivatoare facilitează fenomenele de
percepţie extrasenzorială;
- subiecţii spontani, extravertiţi, adaptabili social sunt mai compatibili cu
fenomenele parapsihologice;
- deşi, nu există o teorie unificatoare validă ştiinţific în domeniul socio-uman,
provocările vin din partea unor ştiinţe ale naturii, în principal ale fizicii
cuantice, holografiei, teoria câpurilor, cea a naturii luminii şi teoria
rezonanţei morfice.
[ Pentru detalii vezi: “Omul şi natura umană la limita paradigmelor stiinţei
contemporane” şi “ Rezonanţa morfică un concept, o realitate şi un principiu
integrator”- autor: Ion Radu- Tomşa , Ed. AISM, 2003].
5
5
prezintă ele la un moment dat şi pentru o perioadă detrminată de timp ( M. Zlate, 1996,
p.250). Acestea au o dublă determinare: una ereditară, filogenetică şi o alta ontogenetică,
dată prin “experienţa vieţii” într-un mediu socio- cultural.
Roland Fischer (1977) delimitează şase stări de conştiinţă, Anne Chassaing (1977)
reduce numărul lor la patru ( veghe, vise, somn, extaz), iar psihologul român M. Zlate
(1996) le include în două mari categorii: unel obişnuite, ordinare, numite şi normale şi
altele neobişnuite, ne-ordinare, numite şi alterate. Astfel, include în termenul de “stare de
conştiinţă modificată” (SCM) stările ne-ordinare ale conştiinţei ( Somn, Vis, Hipnoză) şi
în termenul de “stare de conştiinţă alterată” (SCA) acele stări de tulburare calitativă a
conştiinţei care ies din sfera normalului şi intră în cea a patologicului ( obtuzia, torpoarea,
obnubilarea, stuporul etc.). Interesantă este şi opinia lui L. E. Unestahl (1987), care
influenţat (probabil) de descoperirea lui R. W. Sperry (1981) privind specializarea
emisferelor cerebrale, afirmă opinia după care conştiinţa dispune de două modalităţi de
funcţionare: modul dominant ( D ) de funcţiune bazat pe logică şi raţiune cu activarea
dominantă a emisferei cerebrale stângă; modul alternativ ( A) de funcţiune bazat pe
insight sau “intuiţie”cu activarea prioritară a emisferei drepte.
5
5
5
5
5
5
b. Visul
Visul reprezintă un fenomen absolut natural, dincolo de orice mister, superstiţie sau
fantezie. Ca stare modificată de conştiinţă el este mai complicat decât somnul, deşi, apare
pe fondul lui. Ce determină? Cum se produce? Ce funcţii are? Poate fi controlat conştient?-
sunt tot atâtea întrebări pentru cercetători. Considerat “a treia stare a conştiinţei”, visul are
drept scop nu tulburarea ci menţinerea somnului.
Astfel, după Freud, visul ,“ departe de a fi un factor de tulburare a somnului”,
îndeplineşte funcţii foarte utile:
1. funcţia hedonică ( este un joc ce permite realizarea dorinţelor);
2. funcţia de protecţie a Eului [protejează Eul conştient de presiunea pulsiunilor
refulate];
3. funcţia comunicativă [ asigură comunicarea dintre conştient şi inconştient];
4. funcţia sintetizatoare [ reuneşte memoria infantilă cu experienţa de viaţă şi
moştenirea ancestrală].
La rându-I, C. G. Jung…
c. Hipnoza
d. Somnambuluismul
5
5