UNIVERSITATEA “OVIDIUS” DIN CONSTANŢA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE SI STIINTE ALE EDUCATIEI

AN I

ISTORIA PSIHOLOGIEI

Lect. Univ.Dr.
Mihaela SANDU

2016-2017
STUDIUL ISTORIEI
PSIHOLOGIEI

CURS 1
 Contextul social-istoric al apariţiei Psihologiei

- extrem de sinuos şi cu multe aspecte contradictorii

- că această ştiinţă are „un trecut lung, dar o istorie
scurtă”. (Herman Ebbinghaus (Manual de psihologie,
1908 )
- Afirmaţia lui invită la a privi „caznele” prin care
Psihologia a trecut până la a fi numită ştiinţă şi
recunoscută ca atare;
- argumentele sunt multe în acest sens:
- originea ei neprecizată,
- obiectul ei este nedeterminat,
- contestarea metodelor ei ca fiind nesigure,
- punerea la îndoială a legilor ei specifice etc.
-Definirea Psihologiei ca ştiinţă pare, la prima vedere, o
întreprindere teoretică destul de simplă:

“ştiinţa care se ocupă cu descrierea şi explicarea

fenomenelor şi însuşirilor psihice verificabile”.

- Dar toată această simplitate „moare” în momentul în care

trebuie să precizăm ce este un fenomen psihic sau ce se
înţelege prin acest concept. Este extrem de greu de
precizat ceea ce compune viaţa sufletească; mereu au
existat diferenţe de opinii în ceea ce priveşte obiectul
psihologiei
Cert este că fenomenele sufleteşti au două posibile moduri
de abordare:
• practic
• teoretic( ştiinţific)

În viaţa obişnuită este uşor de constatat că între

indivizi există deosebiri, situaţie specifică de la epoca
primitivă până în zilele noastre:
- unii sunt mai calmi şi tăcuţi, alţii mai vioi, vorbăreţi,
- unii curajoşi, alţii fricoşi etc,
elemente particularizante care au avut importanţă în
practică ( ex. –cazul unui trib: în timpul vânătorii erau
puşi pe post de hăitaşi cei fricoşi; cei curajoşi şi abili erau
aşezaţi în faţă pentru a ţinti vânatul ).
Evoluţia societăţii omeneşti a dovedit importanţa
cunoaşterii particularităţilor psihice pentru succesul unor
activităţi care presupuneau numeroase relaţii cu oamenii
(ex. activitatea judecătorească, cea a preoţilor etc).

Unele fenomene precum: moartea, visele din timpul

somnului, bolile psihice, delirul, halucinaţiile etc au avut
un efect deosebit asupra psihicului şi a naturii sale.
Primul care a abordat fenomenele psihicului din poziţia
unui observator este Aristotel ( 384-322 î. Cr.).
Acesta, face în lucrările sale observaţii interesante,
pertinente, cum este şi consemnarea asociaţiilor de idei,
dar nu numai; ele au fost expuse în lucrări ca:
Despre memorie şi reamintire,
Despre simţire şi cele sensibile,
Despre vise ş.a.,
reunite azi în lucrarea Parva naturalia.

Au existat şi alţii interesaţi în epocă de fenomene psihice;

Epicur (341-270 î. Cr.)era preocupat de explicarea
senzaţiilor.
-În sec al XVII-lea se înregistrează o revigorare prin apariţia
lucrării lui J. Locke (1632- 1704) Eseu asupra intelectului
omenesc;
- englezul poate fi considerat întemeietorul psihologiei
moderne - practică însă o psihologie reflexivă, bazată pe
introspecţie şi raţionament, neutilizând experimentul şi
făcând apel foarte putin la observaţia externă sistematică.
Cercetările asupra creierului (P. Flourens),demonstrarea
experimentală a unor funcţii inhibitorii ale creierului( I.
Scenov), stabilirea unui procedeu de măsurare a timpului de
reacţie ( T. Bessel), fenomenul producerii culorilor şi natura
timbrurilor sunetelor etc. au determinat ca efect ulterior
apariţia la Leipzig, a primului laborator de psihologie
experimentală în 1879, inaugurat de W. Wund, iar 10 ani
mai târziu avea loc primul congres de psihologie .
-Secolul XX aduce o orientare paralelă a psihologiei pe
mai multe direcţii, fiecare cu un anume fel de a privi
obiectul psihologiei.

-Astfel, vorbim de behaviorism, psihanaliză, gestaltism,

psihologie fenomenologică, psihologia comprehensivă etc.

- Fiecare din ele, cu argumente proprii au încercat să emită

judecăţi de valoare, cât mai corecte şi interesante.
 in ceea ce priveşte obiectul psihologiei n-a existat
unitate de vederi :
• pavlovismul–găseşte soluţii în studiul reflexelor
condiţionate
• behaviorismul – are încredere doar în comportamentul
observabil din exterior
• psihanaliza–esenţialul constă în impulsurile
inconştiente
• fenomenologia–are preferinţă spre analiza vieţii
mintale interioare
 Locul Psihologiei în sistemul ştiinţelor

Privită exhaustiv putem spune că psihologia studiază

conduita umană (atât cea exterioară, cât şi cea interioară),
cauzele şi acţiunile care se produc, imediat sau tardiv,
direct sau indirect în comportamentul persoanei.

De la apariţia ei ca ştiinţă, într-un secol şi jumătate,

psihologia a urmat un drum interesant: de la negarea ei ca
ştiinţă până la obţinerea statutului de ştiinţă centrală în
rândul tuturor celorlalte ştiinţe
 Psihologia are un caracter interdisciplinar în sensul
că, nu poate fi concepută decât cu ajutorul celorlalte ştiinţe
care îi oferă suport, fundamente, chiar unele împrumuturi
etc.
Psihologia oferă importante repere de abordare unor
ştiinţe precum sociologia sau pedagogia…nu putem vorbi
de acţiunile actorilor sociali sau de demersuri educative
fără o fundamentare psihologică a acestora.

Pe de altă parte, fără prezenţa psihologiei în biochimie,

în fizică, în fiziologie sau neurologie nu se poate înţelege
psihicul sau explica şi cu atât mai puţin poate fi influenţat.
 Obiectul Istoriei Psihologiei

Este extrem de greu de delimitat cu precizie acest obiect,

atâta timp cât prezenţa numeroaselor şcoli şi orientări în
domeniu fac aproape imposibilă acest lucru.

După opinia unor psihologi( ex. M. Zlate) s-au

creionat cam patru perspective de a aborda obiectul
psihologiei:
• viaţa psihică interioară a individului
(introspecţionismul, psihanaliza);
• comportamentul (behaviorismul);
• activitatea (psihologia conduitei );
• omul concret (psihologia umanistă );
- Deoarece introspecţia şi-a propus studierea fenomenelor
conştiente, ea s-a mai numit şi psihologia conştiinţei.
Începuturile sunt legate de Leipzig, de laboratorul lui
Wundt, fundat în 1879, unde au venit la specializare mulţi
psihologi.
- În Europa important este S. Freud şi psihanaliza sa
- Obiectul de studiu l-a reprezentat stările mintale
conştiente, apoi inconştientul şi sexualitatea, iar metodele
folosite au fost unele de natură subiectivă, anume cea a
introspecţiei şi cea psihanalitică.
-Behaviorismul (şc comportamentală) îşi are începutul în
America

-În 1913, J. B.Watson propunea înlăturarea conştiinţei şi

înlocuirea ei cu comportamentul ca obiect de studiu,
singurul în măsură de afi observat, cuantificat etc.

-Pentru a întări ideea, Watson precizeză că există o relaţie

directă între stimul şi reacţie, psihologul având menirea
de a prevedea răspunsul.

-Ulterior, vom cunoaşte neo-behaviorismul (Tolman).

-Unii autori considera că nu funcţiile psihice trebuie
considerate obiect de studiu al psihologiei, ci funcţiile
psihice ale omului concret şi activitatea personală a
acestuia, a condus la apariţia altui curent psihologic:
psihologia umanistă.

-Începuturile ei sunt făcute prin strădaniile lui Rogers

(1951) şi A. Maslow(1954) - obiectul vizat de curent a
fost sinele individual şi unic al omului, alegerea,
creativitatea, valorizarea etc.
-Ţintele majore ale curentului au fost dezvoltarea şi
maturizarea personală, cultura relaţiilor interpersonale şi
schimbarea societăţii.

-mai târziu, pornind de la cele exprimate în psihologia

umanistă, s-a ajuns la psihologia transpersonală (Vaughan,
Walsh ).
 Evoluţia psihologiei în Grecia clasică

Gândirea psihologică la Socrate şi Platon; ştiinţa ca

reamintire

- Filosoful român Constantin Noica spunea într-un mod

metaforic că:
• Socrate a fost sămânţa,
• Platon a fost planta care a răsărit
• Aristotel a fost fructul de la care s-au risipit în lumea
întreagă seminţele înţelepciunii.
Socrate îndeamnă la introspecţie, la întoarcerea către sine,
la aprofundarea fiinţei umane şi apoi la explorarea
celorlalţi, iar celebru îndemn socratic stă mărturie a
acestei afirmaţii: „Cunoaşte-te pe tine însuţi !”

Socrate este foarte interesat de om şi o spune fără sfială,

pornind de la argumentul următor: omul este o fiinţă ce
dispune de nişte calităţi, proprietăţi interne deosebite;
rezultă că nu-l vede pe om doar ca pe o formă
corporală aparţinând naturii.
Vechea filozofie, cea a naturii, nu explica omul din
punct de vedere al capacităţii lui de gândire, iar
sufletul este înţeles ca raportare la sine „Lumea
interioară a persoanei este alcătuită din gândire,
decizie, intenţionalitate.”.

Socrate a fost interesat şi de probleme de conştiinţă

umană, căutând înţelegerea fericirii, de exemplu, de ce
depinde ea etc.
 PLATON (427-347 î. Cr.)
-Filosoful nu a fost interesat în mod special de problemele
sufletului, dar a tratat o mulţime de chestiuni importante
legate de viaţa sufletească.

- Lumea noastră este o simplă copie a Lumii Ideilor, lume

ce se găseşte dincolo de vederea ochiului omenesc, iar
sufletul este cel care e singurul ce se perindă între aceste
două lumi, nemuritor în esenţa lui.

În viziunea platonică, ştiinţa este curăţirea sufletească a Ideii.

Pentru ca sufletul curat să poată fi detaşat de celelalte
elemente senzoriale, este nevoie de anamnesis ( reamintire).
 Aristotel ( 384-322î. Cr.)
-Ocupa un loc important in Istoria Psihologiei se datorează
faptului că pentru prima oară el separă cunoştinţele despre
suflet ca distincte şi aparţinând unui domeniu de cunoaştere
aparte.
- Lucrarea pe care a destinat-o cunoaşterii sufletului se
numeşte De Anima( Despre suflet), dar ea nu este unica în
care abordează această problemă. Regăsim multe idei
interesante despre subiectul acest în lucrări precum : Etica,
Retorica, Metafizica, Istoria Animalelor etc.
Pentru Aristotel, sufletul este un principiu al vieţii. Prin
suflet, organismele îşi găsesc o mare diversitate de forme
pentru a se manifesta
„ Un corp fizic devine topor, doar dacă cu acesta se fac
operaţii de acest fel; un ochi încetează a fi ochi dacă-şi
pierde vederea. Căci dacă ochiul ar fi o fiinţă, atunci
vederea i-ar fi sufletul. Sufletul îşi găseşte împlinirea şi
desăvârşirea în organism asemenea marinarului de pe
vapor.( Aristotel „Despre suflet”, pag. 40.).

Pentru a fi parte a organismului şi a naturii, sufletului îi

trebuie descoperite temeliile, ce însemnătate instrumentală
are acesta pentru existenţa organismului
MULŢUMESC!