Curs Fundamentele Psihologiei PT Examen 2017-2018 Sem I Ok

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL 1
CURSUL 1
APARIȚIA PSIHOLOGIEI CA ȘTIINȚĂ
1. Definirea psihologiei
2. Începuturile reflecţiei teoretice asupra fenomenelor sufleteşti (psihice)
3. Originea psihologiei practice
4. Apariția psihologiei ca știintă
1. Definirea psihologiei:
A. Cosmovici definește psihologia ca fiind“ştiinţa care se ocupă cu

descrierea şi explicarea fenomenelor şi însuşirilor psihice verificabile”. Nu
întâmplător, în literatura de specialitate întâlnim mai multe tipuri de definiţii.
Unii autori preferă definiţia tip butadă. Max Meyer, de exemplu, arată că
"psihologia este ştiinţa studiată de psihologi”.
Alţi autori recurg la definiţii tip metaforă. Cum investigarea funcţiilor
psihice inferioare (senzaţii, percepţii, timp de reacţie etc.), care sunt relativ uşor
observabile şi măsurabile, i-au condus pe unii spre constatarea existenţei unor
regularităţi şi generalităţi ale manifestărilor lor, în timp ce studierea funcţiilor şi
proceselor psihice superioare (afectivitatea, motivatia, voinţa etc.) i-au condus
pe alţii spre sesizarea caracterului lor unic, singular, imediat a apărut dilema:
psihologia este ştiinţă sau artă? În afara partizanatului, într-un sens sau altul,
unii susţinând şi argumentând legitimitatea psihologiei ca ştiinţă, alţii,
dimpotrivă, faptul că psihologia ar trebui încadrată în rândul artelor, s-a conturat
şi un al treilea tip de răspuns: "psihologia este o ştiinţă care trebuie făcută
artă”.
Cei mai mulţi autori au definit psihologia pornind de la etimologia
termenului. Cum cuvântul "psihologie" este compus din două particule,
"psyche" (psihic) şi "logos" (ştiinţă), s-a afirmat că "psihologia este ştiinţa
psihicului”. Deşi definiţia este oarecum tautologică, are mai ales o valoare
operaţională, orientând cercetătorii spre descifrarea şi detalierea termenului de
psihic.
Definiţiile comprehensive sunt cele mai ample, deoarece încearcă să
surprindă elementele centrale, definitorii ale psihologiei ca ştiinţă. Wundt
(1852) definea psihologia ca fiind ştiinţa experienţei imediate, spre deosebire
de fizică, ce este ştiinţa experienţei mediate.
J.B. Watson definea psihologia ca fiind „ştiinţa comportamentului, a
faptelor exterioare, observabile şi măsurabile”.
1
2. Începuturile reflecţiei teoretice asupra fenomenelor sufleteşti

(psihice)
Sunt câteva fenomene care au atras atenţia oamenilor din cele mai
îndepărtate timpuri şi au dat naştere reflecţiei asupra psihicului şi naturii sale.
Cel mai frapant, zguduitor prin consecinţele sale, a fost, desigur, moartea
omului. Ceea ce a părut să caracterizeze net acest eveniment este încetarea
respiraţiei. De unde o identificare între suflet şi respiraţie: în greceşte psyche
înseamnă suflet, dar şi suflu; în latină „spiritus" vine de la „spirare" care
înseamnă a respira; chiar şi în româneşte cuvântul suflet este înrudit cu
„suflare". încât a existat concepţia că sufletul ar fi ceva foarte subtil care în
momentul morţii părăseşte corpul pe gură ori pe nări. Democrit susţinea că
sufletul este format din atomi foarte subtili, un „fel de foc foarte viu".
Un alt fenomen impresionant îl constituie visele din timpul somnului. Unii
oameni primitivi, nu cu mult timp în urmă, considerau visele ca având o
realitate : dacă şeful de trib visa o vânătoare norocoasă, supuşii îl felicitau
bucuroşi! în fine, bolile psihice, delirul, halucinaţiile, chinurile imaginare au
impresionat şi ele.
Toate aceste fenomene au ridicat problemele naturii psihicului, ale rolului
său - obiect a ceea ce mai târziu filosofii au numit ontologie. Înainte însă de a fi
preocupare filosofică, aceste fenomene au dus la crearea de mituri, la diferite
credinţe religioase referitoare la multiple făpturi supranaturale ş.a.m.d.
Progresul gândirii psihologice s-a realizat o dată cu apariţia marilor gânditori ai
antichităţii.
Dacă la toţi filosofii vom găsi reflecţii privind natura sufletului, primul care
a abordat fenomenele psihicului de pe poziţia unui „naturalist", a unui
observator este marele Aristotel (384-322 î.e.n.). Observaţiile sale au fost
consemnate în nişte „tratate": Despre memorie şi reamintire, Despre simţire şi
cele sensibile, Despre vise ş.a. în zilele noastre le găsim grupate într-o lucrare
numită Parva naturalia. Aflăm unele observaţii penetrante, cum este şi
consemnarea existenţei asociaţiilor de idei, fenomen mult supraapreciat în
scrierile filosofilor empirişti din timpurile moderne. Mai sunt, desigur, şi alţii
care au făcut supoziţii interesante. De exemplu, Epicur (341-270 î.e.n.) explica
astfel senzaţiile: de pe suprafaţa obiectelor se desprind unfel de membrane
extrem de fine (numite de el efluvii ori spectre) care pătrund în organele de simţ
şi impresionează atomii sufletului.
Aşadar, suntem mereu pătrunşi de floarea pe care o privim. În timpul evului
mediu, când a predominat spiritualismul mistic, nu găsim aporturi notabile
privind fenomenele sufleteşti. Cel care a făcut multe observaţii pătrunzătoare
este filosoful englez John Locke (1632-1704) în cartea sa Eseu asupra
intelectuluiuman. Aici el susţine că „toate ideile noastre provin din
experienţă".
2
Ideile complexe rezultă din combinarea celor simple. El nu se preocupă de

natura sufletului, ci cautăsă afle cum gândirea ajunge la ideile despre lume şi
descrie foarte exact principalele operaţii ale gândirii. De aceea, John Locke
poate fi socotit întemeietorul psihologieimoderne. însă el practică o psihologie
reflexivă care se bazează pe introspecţie şi raţionament, recurgând puţin la
observaţia externă sistematică şi neutilizând experimentul.
În secolul XVIII, sub influenţa lui David Hume, apare o direcţie care susţine
importanţa asociaţiei de idei; prin acest mecanism se vrea a se explica formarea
şi funcţionarea psihicului în întregime (D. Hartley, James Mill ş.a.). Se poate
aprecia pozitiv efortul de a găsi o explicaţie coerentă a vieţii psihice, dar ea se
va dovedi simplistă. în acelaşi timp, în Franţa predomină gândirea
materialiştilor francezi, care ajung până acolo încât să privească omul ca pe o
maşină: după La Mettrie (1709-1751) omul este o maşină care îşi întoarce
singură resorturile.Tot în acest secol se va încetăţeni şi denumirea de psihologie.
Prima oară vomgăsi o carte intitulată Psihologia în 1590 - o lucrare de
Goclenius (Marburg) care însă trata chestiunea psihicului din punct de vedere
strict ontologic. Termenul s-a încetăţenit după ce filosoful Ch. Wolff şi-a
intitulat două cărţi Psihologia empirică(1732) şi Psihologia raţională (1734).
Acesta voia tocmai să separe psihologia bazată pe experienţă, pe metoda
ştiinţelor naturii, de cea ontologică, preocupată de esenţa sufletului.
Ca ştiinţă, psihologia se va contura spre sfârşitul secolului XIX.
3. Originea psihologiei practice
În viaţa de toate zilele, oamenii, de la apariţia conştiinţei lor raţionale, au

observat manifestări şi însuşiri psihice ale căror denumiri abundă în toate
limbile. Deşi în societăţile foarte primitive oamenii semănau mai mult între ei
decât cetăţenii societăţilor civilizate, totuşi deosebiri între indivizi au existat
întotdeauna: unii sunt mai curajoşi, alţii fricoşi, unii sunt vioi, vorbăreţi, alţii
calmi şi tăcuţi, unii foarte îndemânatici, alţii stângaci. Astfel de particularităţi au
fost observate, fiind foarte importante în practică: în timpul vânătorii organizate
de un trib, în faţă erau puşi cei mai curajoşi şi cei mai abili ţintaşi; cei fricoşi
îndeplineau rolul de hăitaşi, alungând vânatul cu mult zgomot.
Cunoaşterea particularităţilor psihice a devenit din ce în ce mai importantă pe
măsură ce, o dată cu progresul civilizaţiei, au apărut numeroase îndeletniciri, s-
au diferenţiat pături şi clase sociale, între care există relaţii de colaborare ori
subordonare.
Astfel, cei care aveau numeroase relaţii cu oamenii (medicii, judecătorii,
conducătorii, preoţii) au ajuns să fie buni „psihologi practicieni", buni
cunoscători ai virtuţilor şi năravurilor omeneşti, de care ţineau cont în vederea
reuşitei în activitatea lor. O dată cu apariţia şi dezvoltarea literaturii şi a
filosofiei au apărut şi scrieri conţinând observaţii, cugetări profunde cu privire
la reacţiile psihice. încă în antichitate, Teofrast a scris un mic volum în care a
3
descris Caracterele, tradus înfranceză de La Bruyere (1645-1696), acesta

publicând şi el o carte cu acelaşi titlu, foarte apreciată atât de contemporanii lui,
cât şi în zilele noastre. În observaţii psihologice de mare fineţe au excelat în
special marii romancieri din ultimele două secole.
O asemenea psihologie nu este însă ştiinţifică. Este numita „psihologia
simţului comun" sau „psihologia naivă", învaţându-se odată cu limba maternă
(orice limbă modernă conţine mii de termeni referitori la fenomene şi însuşiri
psihice) şi din practica vieţii cotidiene. Aceste cunoştinţe nu sunt însă precise,
nu sunt sistematizate, nu sunt verificate în mod riguros. Utilizarea lor ţine mai
mult de intuiţie; asemenea practică psihologică reprezintă mai mult o artă decât
o ştiinţă.
Nu e mai puţin adevărat că unii profesionişti (medici, profesori, scriitori)
ajung să poată caracteriza foarte exact felul de a fi, de a reacţiona al unei
persoane pe care au avut prilejul de a o urmări mai multă vreme.
Acest gen de psihologie n-a progresat prea mult de-a lungul secolelor.
Astăzi, dată fiind existenţa psihologiei ştiinţifice, există multe ramuri
aplicate ale psihologiei (medicală, şcolară ş.a.) ce utilizează cunoştinţe şi
metode exacte.
Dar un psiholog profesionist încă nu se poate lipsi de cunoştinţele sale
psihologice, acumulate prin experienţă personală. Psihologia naivă se vădeşte a
fi foarte necesară în orice activitate practică. Iată de ce un viitor psiholog ori
chiar numai un viitor profesor trebuie să citească, pe lângă cărţi ştiinţifice de
psihologie şi romanele marilor scriitori, izvor de profunde reflecţii asupra
conduitei umane.
4. Apariția psihologiei ca știintă
Printre exigenţele aplicabile azi oricărei ştiinţe, se află mai multe criterii
printre care unele absolut necesare: obiect, metode, legi și finalitate.
În secolul XIX, sub influenţa filosofiei pozitiviste a lui Auguste

Comte(1798-1857) şi a progresului tehnic, s-au dezvoltat impetuos ştiinţele
exacte bazate pe observaţie şi experiment. Progresul unor investigaţii efectuate
de fîziologi şi fizicieni a dus la introducerea metodelor exacte şi în studiul
psihicului.
Remarcăm mai întâi o serie de cercetări efectuate asupra creierului. P.
Flourens (1794-1867) a utilizat pe scară largă procedeul ablaţiunilor: extirparea
unor porţiuni din creierul unor animale şi observarea efectului ei (de exemplu,
extirparea unor porţiuni din creierul mic duce la imposibilitatea menţinerii
echilibrului). Apoi I. Secenov (1829-1905) a putut demonstra experimental
existenţa unei funcţii inhibitorii a creierului. P. Broca, observând un bolnav de
afazie (pierderea capacităţii de vorbire) şi creierul acestuia după deces, a găsit o
4
mare leziune în circumvoluţiunea a Hl-a frontală, stabilind existenţa acolo a

unui centru al vorbirii (1861). În anii următori, Fritsch şi Hitzig, excitând
electric creierul unui animal, au putut determina centriicare comandă anumite
mişcări (1870).
Influenţat de toate aceste cercetări, filosoful german W. Wundt a publicat în
anii1873-1874 cartea Principii de psihologie fiziologică, iar în 1879 a
inaugurat, la Leipzig (Germania), primul laborator de psihologie
experimentală care a avut un enorm succes.
Aici şi-au făcut ucenicia numeroşi tineri din toate ţările civilizate care, întorşi
la ei acasă, au înfiinţat laboratoare de psihologie. Din acest motiv, anul 1879
este considerata fi anul naşterii psihologiei ştiinţifice, Wundt devenind
părintele psihologiei științifice.
Atunci s-au înmulţit cercetările pur psihologice tipărite la început în revistele
de filosofic în 1889 a avut loc deja primul congres de psihologie.
Primul român care a lucrat în laboratorul lui W. Wundt şi şi-a susţinut
doctoratul cu o teză de psihologie a fost Ed. Gruber (în 1893). Acesta,
întorcându-se la Iaşi, a înfiinţat cel dintâi laborator de psihologie experimentală
în cadrul universităţii ieşene. Din păcate, după numai un an, E. Gruber s-a
îmbolnăvit grav şi s-a sfârşit din viaţă, laboratorul rămânând în părăsire.
Aşadar, în acei ani a avut loc proclamarea independenţei psihologiei faţă de
filosofie, iar „decretul" care consfinţeşte separarea ei teoretică îl găsim în
prefaţa cărţii lui Theodule Ribot, Psihologia engleză contemporană.
Laboratorul şi cercetările conduse aici de W. Wundt au avut serioase limite,
fiindcă psihologul german considera că se pot aborda experimental numai
procesele psihice elementare: aici se studiau senzaţiile, timpul de reacţie şi
emotivitatea elementară. El credea că procesele superioare se pot aborda prin
studiul mentalităţii şi comportării popoarelor. W. Wundt a şi publicat o
monumentală Psihologie apopoarelor, dar acolo găsim mai degrabă studii
etnografice decât psihologice.
Dar restricţiile stabilite de W. Wundt s-au dovedit factice: chiar la sfârşitul
secolului trecut apar studii experimentale ingenioase şi perseverente asupra
memoriei, cercetări iniţiate de Herman Ebbinghaus. Ele vizau deci o funcţie
complexă, superioară.
5
CURSUL 2
OBIECTUL PSIHOLOGIEI
1. Viaţa psihică interioară ca obiect al psihologiei. Introspecționismul și psihanaliza.

2. Comportamentul ca obiect al psihologiei; behaviorismul și neo-behaviorismul
3. Activitatea (conduita) ca obiect al psihologiei. Psihologia conduitei
4. Omul concret ca obiect al psihologiei
1. Viaţa psihică interioară ca obiect al psihologiei
Aceasta este, poate, cea mai răspândită modalitate de concepere a obiectului

psihologiei, apărută şi promovată mai ales în perioada de început a psihologiei.
Ea a îmbrăcat forma concepţiei şi metodei introspecţioniste. Termenul
"introspecţie" provine din latinescul "introspectio", adică a privi în interior, deci
a orienta privirea spre interior, spre propriile stări subiective. Din perspectiva
introspecţiei, psihicul este conceput ca un cerc închis de fenomene, ce îşi are
izvorul în el însuşi, fără nici o legătură determinativă cu exteriorul.
Pentru a putea studia această realitate interioară, cercetătorul trebuie să se
dedubleze în obiect şi subiect al cercetării. Dacă vrem să studiem gândirea, spun
introspecţioniştii, nu avem altceva de făcut decât să-l punem pe subiect să
gândească şi să-şi descrie experienţa sa. A fi concomitent şi obiect şi subiect al
cercetării este imposibil. Este ca şi când, ai sta la fereastră şi te-ai vedea
mergând pe stradă.
Cum dedublarea cercetătorului n-ar da decât posibilitatea studierii propriilor
funcţii psihice, nu şi a altor persoane, pentru a se putea realiza şi acest deziderat,
introspecţioniştii recomandă empatia, adică transpunerea cercetătorului în
trăirile şi stările psihice ale altor persoane. Or, se stie că dacă cineva nu a
trăit vreodată o stare psihică, nici nu se poate transpune în ea, iar dacă o face,
aceasta este inautentică.
Introspecţioniştii pun în centrul psihologiei studierea fenomenelor conştiente,
de aceea, introspecţia s-a mai numit şi psihologia conştiinţei.
"Obiectul propriu al psihologiei este viaţa conştientă, oriunde s-ar manifesta
ea." (Van Biervliet, 1927).
Introspecţia îşi are originea în Germania anului 1879, în laboratorul lui
Wundt, el fiind considerat parintele psihologiei stiințifice şi cum la acesta
veneau la specializare psihologi din toată lumea, ea se răspândeşte extrem de
repede, nu doar în Europa, ci şi în America.
6
Cel care o aduce în America este Titchener, care a generat o orientare

psihologică ce poartă denumirea de structuralism. Din perspectiva acestei
orientări, sarcina psihologiei constă în a desprinde, dezmembra structurile
psihice complexe în elementele lor componente şi a le studia pe fiecare după o
serie de criterii (natura, calitatea, intensitatea, durata lor etc.). Opus
structuralismului, este funcţionalismul, promovat de J. Deweg, J.R. Angell,
G.H. Mead, cunoscut şi sub denumirea de "şcoala de la Chicago", care se
preocupa de importanţa, semnificaţia şi rolul funcţiilor psihice în vederea
adaptării individului şi a organismului său la condiţiile de mediu.
Psihanaliza. Sigmund Freud este cel care, fără a descoperi inconştientul, îl
propune ca obiect de cercetare al psihologiei. El introduce conceptul de "aparat
psihic", elaborează o viziune dinamică asupra acestuia, pune la punct o tehnică
de sondare a inconştientului.
Dacă până nu demult în centrul psihologiei se afla conştiinţa, de data aceasta
locul îi este luat de inconştient.
Psihanaliza, cu un ecou extraordinar de mare în epocă, dar şi mult după aceea,
cu susţinători dar şi cu contestatari fervenţi, deşi pare a fi total diferită de
introspecţie, cel puţin în ceea ce priveşte obiectul de cercetare, se întâlneşte cu
acesta în psihologismul lor, concretizat în faptul că ambele cercetează viaţa
interioară psihică a individului.
Înainte de 1920, „aparatul psihic” era imaginat de Freud ca dispunând de trei
niveluri supraetajate: inconştientul, preconştientul şi conştientul, rolul
esenţial revenindu-i inconştientului.
Inconştientul conține pulsiuni care se comportă ca niște adevărate ,,ființe
vii”. El este sediul instinctelor sexuale care ,,clocotesc” și care au ca și rațiune
de a exista ,,descărcarea” și “consumarea”, adică reducerea tensiunii și
procurarea plăcerii.
Preconştientul, sub raport topografic, cât şi funcţional este total insingnifiant.
El este un fel de „staţie de tranzit”.
Conștientul, este doar ,,spectator”, el observă și permite sau, dimpotrivă, nu
permite satisfacerea pulsiunilor inconștientului. El nu are nici un rol în
adaptarea individului la solicitările mediului , ci are doar rolul de “a cerne”, de a
suprima, de a refula, de a trimite înapoi in inconștient acele pulsiuni care
incearcă să iasă la suprafață, sau de a le permite să facă acest lucru.
Atunci când instinctele sexuale nu sunt satisfăcute necondiţionat, ele sunt
refulate, sunt trimise din nou în inconştient.
O dată refulate ele nu dispar însă, nu se potolesc, nu rămân inactive, ci
acţionează cu şi mai mare forţă asupra individului, cer cu şi mai mare tărie să fie
satisfăcute. Cu cât conflictul dintre libido (forţa, puterea instinctelor sexuale) şi
conştiinţă este mai mare, cu atât instinctele refulate caută căi proprii de a se
satisface, chiar împotriva „voinţei” conştiinţei. Instinctele sexuale refulate se
satisfac sub formă de: acte ratate (lapsusuri inexplicabile, uitări totale de nume
7
proprii, de cuvinte străine, erori de citit şi scris, stângăcii), vise şi stări

morbide, nevrotice.
Atâta vreme cât între aceste trei instanțe există un echilibru, viața psihică a
individului este normală. Când însă intervin dezechilibre sau distorsiuni tindem
spre patologic.
După anul 1920, conştientizând o serie de limite ale concepţiei de până atunci,
Freud îşi revizuieşte postulatele de la care pornise şi se orientează spre
segmentele superioare ale vieţii psihice.
Sinele (Id) – Sinele este zona arhaică, care cupride tot ceea ce este ereditar, dat
la naștere, și în special instinctele, care își află în acest sine expresia psihică.
Sinele este echivalentul inconștientului din clasificarea corespunzătoare primei
topici, este sediul instinctelor, acestea reprezentând sursa primară a energiei
psihice.
Eul (Ego) – este o „porţiune a sinelui” care sub influenţa lumii exterioare
suferă o dezvoltare specială, în sensul că din simplu organ receptor şi protector
în raport cu stimulii, devine un intermediar între sine şi lumea exterioară;
Supraeul (Superego) – este o structură specială ce se încheagă ca un

„precipitat” în perimetrul Eului prin care se prelungeşte influenţa paternă şi
maternă, iar prin intermediul ei influenţa mediului social mai general (familial,
şcolar, rasial, naţional). Copilul prin părinţi receptează idealurile sociale,
modelele admirate de el din viaţa publică.
Scopul acestei activităţi de analiză – numită în limbaj de specialitate “travaliu

analitic”, este să identifice gînduri sau idei care au devenit inconştiente. Aceasta
deoarece Freud considera că tulburările psihice sunt cauzate de refularea unor
gînduri, idei sau sentimente.
Noţiunea de refulare este esenţială în psihanaliză şi desemnează procesul de
împingere în afara conştiinţei (adică în inconştient) a conţinuturilor psihice care
se află în conflict cu concepţiile morale ale persoanei sau care sunt
traumatizante.
2. Comportamentul ca obiect al psihologiei.
Se preconizează astfel trecerea de la stadiul conştiinţei, la stadiul

comportamentului, nu doar al animalelor, ci şi al oamenilor, de la un tip de
psihologie (introspecţionistă), la un nou tip (psihologia behavioristă). Vechea
psihologie introspecţionistă este considerată ca fiind subiectivă, mentalistă,
închisă, ermetică, accesibilă doar unei minorităţi de iniţiaţi, iar conştiinţa -
obiectul ei de cercetare - este etichetată ca fiind o himeră, ceva trecător şi
amăgitor, o ipoteză necontrolabilă, inaccesibilă, neverificabilă. J.B. Watson
8
(1913) considera că dacă psihologia vrea să devină într-adevăr o ştiinţă practică,

utilă, deschisă, să înlăture conştiinţa şi s-o înlocuiască cu comportamentul,
singurul care poate fi studiat în mod obiectiv, care poate fi observat, măsurat,
cuantificat, ea ar trebui să-şi schimbe metoda de investigaţie, să arunce peste
bord introspecţia şi să pună în locul ei metoda observaţiei obişnuite, capabilă de
a satisface cerinţele unei ştiinţe, pozitive; în sfârşit, psihologia ar trebui să
ţintească nu doar spre descrierea şi explicarea fenomenelor psihice, ci şi spre
formularea unor legi ale comportamentului în stare de a funda acţiunea eficace a
omului asupra naturii .
Pornind de la definirea comportamentului ca ansamblul răspunsurilor ajustate
stimulilor care le declanşează, Watson postulează existenţa relaţiei directe
dintre stimul şi reacţie, scopul psihologului fiind acela de a prevedea răspunsul.
Numai stimulul şi reacţia, între care există o relaţie directă şi unilaterală, sunt
obiectivi, numai ei pot fi studiaţi prin metoda observaţiei directe.
S (stimul) – R (reacţie)
Din perspectiva acestor consideraţii metodologice, Watson stabileşte trei clase

de organizări comportamentale (vizuale, motorii, laringeale), înlătură din
psihologie noţiunile care nu-l mai servesc (conştiinţa pe care o consideră un
concept perimat, imaginile taxate ca un lux mental, fără nici o importanţă
funcţională), converteşte fenomenele psihice care nu puteau fi negate în
comportamente "deschise", "observabile", "obiectivizate" (imaginile vizuale nu
sunt, după el, decât tensiuni musculare ale ochilor; reprezentările sunt
reamintirea senzaţiilor kinestezice care au însoţit altădată perceperea obiectului;
gândirea este o mişcare a laringelui etc.).
Cele trei clase de organizări comportamentale:
viscerale (cuprind comportamente prin care se exteriorizează

emoţii: frica, furia, mânia);
motorii (înglobează comportamentele manipulative, posturale,
locomotorii);
laringeale (conţin comportamentele verbale datorate mişcărilor
laringelui).
Deşi behaviorismul este limitat, chiar cu erori grosolane, a şi fost numit, de
altfel, glandologie sau "psihologia spasmului muscular", nu putem să nu reţinem
că, prin ideea omului real, ce poate fi studiat obiectiv, prin sublinierea
posibilităţii controlării şi dirijării comportamentului uman, a degajat, într-o
oarecare măsură, psihologia de egocentrismul extrem în care se complăcea, de
subiectivismul păgubitor, atât pentru om, cât şi pentru ştiinţă, a reintrodus omul
şi psihicul său pe traiectul deteminismului natural şi social.
9
Watson afirma că „suntem ceea ce facem şi facem ceea ce mediul ne cere să

facem”.
Dar, omul behaviorismului este concret, real, viu, însă mutilat şi sărăcit sub
raport psihic, golit de orice conţinut psihologic: conştiinţă, sentimente,
motivaţie, voinţă. După 1930 s-a procedat la „renovarea” şi „reformarea” lui
interioară, care a condus la apariţia neo-behaviorismului.
3. Activitatea (conduita) ca obiect al psihologiei.
Psihologia conduitei
Dat fiind faptul că cele două orientări anterioare absolutizau fie un aspect, fie
altul, nu se putea să nu se contureze o alta, care să nu le ia în seamă pe ambele.
Un început de răspuns mult mai nuanţat, referitor la obiectul psihologiei, îl
găsim în concepţia lui Pierre Janet, care consideră că psihologia este ştiinţa
acţiunii umane. El introduce în psihologie conceptul de conduită, înţelegând
prin aceasta din urmă atât totalitatea manifestărilor vizibile, orientate către
"afară", cât şi totalitatea proceselor invizibile de organizare şi reglare a ei.
Conceptul de conduită este cvasisinonim cu cel de acţiune sau de activitate.
Nenumăraţi autori au preluat ideea lui Pierre Janet şi au ajuns la concluzia că
obiectul fundamental de cercetare al psihologiei îl constituie activitatea, cu
elementul ei esenţial acţiunea.
În concepţia lui Janet, conduita unifică şi sincronizează într-un tot unitar
comportamentul şi viaţa internă subiectivă. Conduitele nu sunt date, nu sunt
inerente individului (cum credea introspecţionismul), dar nici nu sunt imprimate
din afară (cum susţinea behaviorismul), ci învăţate ca urmare a relaţiilor de
interacţiune dintre organismul uman, specific programat, şi ambianţa naturală şi
socială. Opiniile lui Janet sunt astăzi larg preluate, completate şi
refundamentate, nenumăraţi autori ajungând la concluzia că activitatea
constituie obiectul fundamental de cercetare al psihologiei.
Paul Popescu-Neveanu (1987) arăta că "aşa cum în fizică unitatea de bază este
atomul sau cuanta, în chimie molecula, în biologie celula, în ordinea
psihocomoportamentală unitatea de bază este acţiunea”.
Aşa cum mişcarea reprezintă forma fundamentală de existenţă a materiei, tot
aşa activitatea este modul fundamental de existenţă al psihicului. Psihicul uman
nu există decât în şi prin activitate.
Prin activitate, omul produce modificări în condiţiile externe, în propriile stări,
în relaţiile cu mediul; în activitate, omul îşi realizează ideile, îşi satisface
aspiraţiile, îşi construieşte noi planuri şi idealuri; prin activitate, omul se
adaptează condiţiilor interne şi externe, la nivel din ce în ce mai înalt.
Dat fiind faptul că activitatea este atât cauză, cât şi efect al dezvoltării
biopsihosociale a omului, ea este resimţită de aceasta ca o adevărată nevoie
psihică, ca o cerinţă imperioasă a integrităţii fiinţei lui.
10
4. Omul concret ca obiect al psihologiei
Procesele, funcţiile şi capacităţile psihice ale omului nu există în sine,

separate, desprinse de purtătorul lor concret. De asemenea, activitatea este
iniţiată, desfăşurată, continuată sau stopată, degradată sau ameliorată şi
îmbogăţită de o persoană care dispune de o identitate psihofiziologică.
Reorientarea către om, către uman capătă din ce în ce mai mult teren. Se
constituie chiar la un moment dat o nouă orientare psihologică, numită
"psihologie umanistă".
Spre deosebire de behaviorism, care postula o concepţie mecanicistă despre
om, considerându-l o maşină uşor manipulabilă în funcţie de scopurile propuse,
dar şi de psihanaliză, care reducea omul la o fiinţă iraţională, controlată
irevocabil de trecut şi de produsul acestuia, inconştientul, psihologia umanistă
îşi propune să studieze problemele importante ale poziţiei omului în societatea
de azi, să ajungă, în felul aceasta, la o psihologie cu aplicaţii directe pentru viaţa
omului.
Carl Rogers „Omul tinde să devină el însuşi, nu o păpuşă, nu un sclav, nu o
maşină, ci sinele său individual şi unic”
Tocmai acest "sine individual şi unic" intenţionează psihologii umanişti să fie
transformat în obiect al psihologiei.
Allport afirma ca "Psihologia nu trebuie să se mulţumească cu studierea unui
om artificial, ci trebuie să explice omul real”
Psihologia ar urma să cuprindă în obiectul său probleme insuficient intrate în
aria preocupărilor ştiinţifice ale specialiştilor.
Printre acestea am putea enumera: omul şi problematica sa umană, viaţa
personală şi relaţională a omului presărată cu nimicurile ei cotidiene sau cu
marile ei drame; ipostazele devenirii şi autoconstrucţiei omului şi a existenţei
sale; atitudinea activă a omului faţă de propira sa existenţă şi acestea nu doar cu
scopul de a cunoaşte şi înţelege mai bine omul, ci pentru a-l instrumenta cu
mijloace specifice de acţiune, în vederea depăşirii dificultăţilor cu care se
confruntă; abordarea nivelurilor mai înalte ale naturii umane; creativitatea,
valorizarea şi autovalorizarea, autorealizarea.
11
CURSUL 3
NATURA PSIHICULUI UMAN
1. Natura psihicului uman
2. Complexitatea psihicului uman
1. Natura psihicului uman
Psihicul, atât de diferit, comparativ cu alte fenomene existente în univers, atât

de complex în structurarea şi funcţionalitatea sa concretă, atât de admirat dar şi
contestat ca obiect de sine stătător al vreunei ştiinţe, a suscitat şi suscită, în
continuare, nemăsurate discuţii contradictorii, care depăşesc cu mult cadrul
propriu-zis al psihologiei, de abordarea problematicii psihicului fiind interesate
şi religia, filosofia, mitologia etc.
Probleme cum ar fi natura psihicului, nivelurile de organizare, structurare şi
funcţionare a lui, caracterul lui de sistem au devenit şi mai stringente, mai ales
ca urmare a apariţiei unor noi orientări psihologice (psihologia cibernetică,
psihologia cognitivă, psihologia umanistă etc.) care readuc în discuţie
postulatele vechii psihologii, în aceste condiţii, asistăm nu doar la o simplă
revedere şi corijare a viziunii tradiţionale asupra psihicului, ci la înlocuirea ei cu
o nouă viziune.
În legătură cu problema esenţei vieţii psihice se află chestiunea raportului
dintresuflet(psihic) şi creier.
Aici găsim trei perspective, trei poziţii filosofice:
1. Spiritul (psihicul) reprezintă o substanţă cu proprietăţi net diferite de cele ale

creierului, ale materiei şi care comandă creierului, aflându-se în interacţiune
cu acesta.
Deşi se află în subordine, creierul poate acţiona asupra psihicului. O dovadă o

constituie beţia: alcoolul influenţează activitatea creierului şi poate duce la tot
felul de tulburări ale conştiinţei. Aceasta estepoziţia interacţionistă.
După Rene Descartes, interacţiunea s-ar produce prin intermediul glandei
pineale (epifiza); după K. Popper (filosof contemporan), ea ar avea loc prin
12
mijlocirea unor moduli existenţi în scoarţa cerebrală. De ce simte nevoia K.

Popper să accepte existenţa spiritului?
Fiindcă neurofiziologia actuală nu poate explica (încă) sinteza proceselor
nervoase ce face posibile percepţia, voinţa ş.a.
2. A doua concepţie afirmă de asemenea deosebirea dintre spirit şi materie,

realităţi complet diferite, dar care nu interacţionează.
Situaţia este de aşa natură încât oricărei modificări în spirit îi corespunde o

modificare a materiei. De aceea se vorbeşte de paralelism. Problema este cum s-
a asigurat această permanentă potrivire. Unii susţin că intervine voinţa divină,
care a creat totul. Alţii consideră că biologii, studiind misterele evoluţiei
materiei vii, vor clarifica şi această chestiune.
3. A treia poziţie constă în postularea identităţii, teoria identităţii: nu există

decât creierul.
Activitatea sa explică fenomenele psihice. Dar activitatea creierului poate fi

privită din două puncte de vedere. Când observăm activitatea nervoasă din
exterior, vorbim de materie, guvernată de legi. Privită din interiorul fiecăruia
din noi, vedem alte aspecte şi ne referim la psihic, la spirit. Este ca şi în cazul
unui submarin: unul este aspectul său văzut din afară, din avion, altul este
aspectul pe care îl observă mateloţii dinăuntrul acestui vehicul.
Caracterul informaţional al psihicului, constructivismul -ca funcţie esenţială a

acestuia, redimensionarea relaţiilor dintre conştient-subconştient-inconştient,
sesizarea caracterului de sistem al psihicului şi pătrunderea viziunii sistemice în
psihologie - sunt coordonate noi de abordare şi interpretare a psihicului.
Diverşi autori (K. Lewin, în 1939, R. Cattell, în 1946, însuşi P. Fraisse, în
1957), corijând formula SR, şi-au propus paradigma SPR, în care S = stimul, P
= personalitate, R = reacţie. Numai că termenul de personalitate nu este
suficient, deoarece în uzajul lui curent arată ceea ce este foarte individual în om.
Aceste considerente îl determină pe Fraisse să substituie cuvântul personalitate
din formula SPR cu cel de psihic.
Se pare, spune el, că şi americanii (G. Mandler, 1954, G.A. Miller, 1962, H.J.
Jenson, 1987) utilizează frecvent termenul de mind cu sens de psihic. Psihicul
este locul de organizare a tuturor proceselor psihice care intervin între S şi R. El
există la animal, dar la om asistăm la emergenţa unui nou spaţiu, care se
diferenţiază de cel animal prin: 1) greutatea relativă a creierului; 2) apariţia
funcţiei simbolice; 3) apariţia de conştiinţă".
„Psihicul este ansamblul proceselor care determină conduita noastră"(Fraisse,
1987)
13
Cuvintele lui Fraisse redimensionează noţiunea de psihic ca obiect al

psihologiei, dar atrag atenţia asupra necesităţii abordării lui adecvate, în acord
cu progresele importante înregistrate în alte ştiinţe (biologie, neurologie,
sociologie). Totodată, ele repun în discuţie controversata problemă a naturii
psihicului. Ce este psihicul? Care sunt caracteristicile sale? Prin ce se
diferenţiază el de alte forme reacţionate ale organismului la mediu?
2. Complexitatea psihicului uman
Trebuie să specificăm că încă de foarte timpuriu s-a conştientizat marea

complexitate a psihicului, poziţia excepţională, statutul de excepţie al
fenomenelor psihice şi al corelatelor lor comportamentale în rândul celorlalte
fenomene existente în univers. Mărturie în acest sens, stau concepţiile
contradictorii care au fost elaborate asupra lui, disputele aprige ce au avut loc
între religie, mitologie, filosofie şi ştiinţă, referitoare la specificul fenomenelor
psihice.
Psihicul a devenit materialul extrapolărilor religioase, al absolutizărilor sacre,
al construcţiilor fastidioase de esenţă spiritualistă sau, în explicarea lui, au fost
utilizate scheme extrem de simple, împrumutate din lumea fizică. De la
concepţia naivă şi rudimentară a psihicului ca un homunculus, cu sediul în
piept, cu rol esenţial în viaţa omului, el fiind un fel de principiu vital, s-a trecut
fie la concepţiile de maximalizare şi absolutizare spiritualistă, fie la cele
materialist vulgare. Psihicul era când suflu, spirit divin, ceva nevăzut, intangibil,
dematerializat fizic, fluid, localizat temporar în om, în esenţă, liber şi atemporal,
când materie propriu-zisă. Chiar şi atunci când se recurge la unul şi acelaşi tip
de explicaţie (să spunem materialist), părerile sunt foarte nuanţate.
Pentru unii, psihicul este materie propriu-zisă ("gândirea este o secreţie a
creierului, aşa cumbila este o secreţie a ficatului - declarau materialiştii
vulgari), pentru alţii, el este tot materie, dar rarefiată.
Complexitatea psihicului provine din natura sa contradictorie din ipostazele
diferite sub care apare şi, mai ales, din dinamica funcţionalităţii sale. El este
interiorizat (ascuns, latent, virtual), dar si exteriorizat (manifest, real), dispune
de desfăşurări normale, specifice, fireşti, dar şi de desfăşurări surprinzătoare,
patologice (vise, halucinaţii, evocări spontane, stări emoţionale şi ideative
bizare, stranii); este determinat, dat, produs al împrejurărilor, dar şi determinant,
liberi producător de împrejurări, prin el oamenii propagându-şi forţa de
inteligenţă şi acţiune, experienţă şi voinţă.
După cum arată Paul Popescu-Neveanu, la nivelul psihicului determinările
polimorfe trec în autodeterminări, de unde efectele de libertate şi creaţie,
activitatea transformatoare. La om, psihicul conduce şi instrumentează viaţa,
14
mijloceşte depăşirea naturii prin cultură. În aceste condiţii, era mai mult decât
firesc să apară concepţii, teorii şi orientări contradictorii, cu privire la natura
psihicului uman. Cercetările îndelungi şi minuţioase au reuşit, însă, să
descifreze complexitatea psihicului, stabilind o serie de caracteristici ale
acestuia, pe care le vom schiţa în continuare.
Creierul este un organ material,între multiplele sale procese nervoase se
stabilesc numeroase şi variate raporturi ce constituie imagini, deci procese
psihice. Psihicul este imagine, formă şi ca atare intră în lanţul cauzal al
reacţiilor umane.
In concluzie psihicul este informaţie. Ceea ce este programul (soft) pentru
un calculator este psihicul pentru creier, pentru organism. Spre deosebire de
calculatoarele create de om, creierul este un calculator care se
autoprogramează mereu în funcţie de experienţă.
15
CURSUL 4
CARACTERISTICILE PSIHICULUI UMAN
1. Psihicul ca formă a vieţii de relaţie;

2. Psihicul ca funcţie a creierului;
3. Psihicul ca re-producere a realităţii naturale;
4. Psihicul ca fenomen condiţionat şi determinat socio-istorico-cultural.
1. Psihicul ca formă a vieţii de relaţie
Mediul a existat înaintea fiinţelor vii.

Sub presiunea mediului, pentru a obţine foloase în condiţiile date (cu alte
cuvinte pentru a se adapta la mediu), organismele vii au dezvoltat diverse
funcţii de mediere ale reacţiilor şi comportamentelor vitale proprii.1 Aceste
funcţii de mediere ale comportamentelor iau în calcul tocmai informaţiile despre
mediu.
Obţinerea de informaţii s-a făcut (in funcţie de specie) la diferite niveluri
precum cele de iritabilitate, excitabilitate, sensibilitate, inteligenţă senzorio-
motorie, reflexivitate. După cum probabil aţi dedus, nivelurile superioare de
reacţie le includ pe cele inferioare.
Relaţiile de semnalizare fac parte din sfera vieţii de relaţie şi psihicul
reprezintă una dintre formele vieţii de relaţie, atunci când organismul
reacţionează prin sensibilitate, inteligenţă, reflexivitate. Acest fapt a fost intuit
din cele mai vechi timpuri. Aristotel, de exemplu, a înţeles cel mai bine
caracteristica psihicului de a fi o formă a vieţii de relaţie, pentru el psihicul
reprezentând un mod specific de interacţiune a organismelor vii cu mediul
ambiant.
Trebuie conştientizat faptul că numai în relaţie cu „ceva” anume omul

aude, vede, compune gânduri, face mişcări, elaborându-şi şi construindu-şi în
felul acesta propria interioritate psihică.
Demonstrarea experimentală a faptului că psihicul este o formă a vieţii

de relaţie a fost posibilă prin suspendarea relaţiei cu ambianţa, care a dus la
perturbarea vieţii psihice, făcând imposibilă viaţa în general.
În anul 1954, în laboratorul lui Hebb au fost efectuate experimente de
izolare şi privare senzorială. Subiecţii au fost introduşi într-o cameră în care a
1
Funcţiile de mediere a reacţiilor şi comportamentelor vitale prin informaţii dobândite la diferite niveluri, sunt
funcţii de semnalizare, adică arată modul şi măsura în care mediul impune constrângeri fiinţei vii.
16
fost întrerupt orice contact senzorial cu realitatea înconjurătoare. Li s-a cerut să

nu facă nimic, ci doar să stea culcaţi confortabil pe un pat. Nu puteau să vadă,
să audă, să se mişte şi să pipăie. După 20 de ore de deprivare senzorială,
subiecţii erau tulburaţi, psihicul nu mai funcţiona normal, constatându-se
apariţia unor tulburări emoţionale, scăderea performanţelor intelectuale (au
fost testaţi înainte şi după deprivarea senzorială) şi apariţia halucinaţiilor.
În urma acestui experiment s-a concluzionat că psihicul nu există şi nu
funcţionează normal decât în relaţie cu exteriorul, cu lumea obiectelor, fiind
expresia directă a vieţii de relaţie a indivizilor.
Un alt experiment extrem de sugestiv s-a efectuat în 1959 de cătreH.F.
Harlow, pe maimuţe, încercând să surprindă consecinţele în plan
comportamental ale privării puilor de macaci de grija maternă sau de prezenţa
altor maimuţe.
S-au format două grupuri de maimuţe:
-unul era hrănit în lipsa totală a mamei,
-iar celălalt grup era hrănit în prezenţa unui „surogat de mamă” (unul
confecţionat din sârmă, iar celălalt din stofă).
Maimuţele private complet de prezenţa mamei, manifestau
comportamente de izolare, de frică în prezenţa altor obiecte străine.
Cele care au beneficiat de prezenţa surogatului de mamă aveau un
comportament explorator mai pronunţat.
Tot în cadrul aceluiaşi experiment, punându-se în contact două grupuri de
maimuţe private de grija maternă, s-a constatat un comportament extrem de
agresiv al acestora, ajungându-se chiar la răniri mortale. De asemenea,
reproducerea maimuţelor private de mamă s-a efectuat cu mare dificultate,
deoarece ele nu dispuneau de comportamentele necesare satisfacerii trebuinţelor
sexuale, iar în rarele cazuri de reproducere, femelele manifestau comportamente
de ostilitate şi indiferenţă faţă de puii lor, iar aceştia erau agresivi şi precoce în
viaţa sexuală.
● În cazul „copiilor-lup” suspendarea relaţiilor dintre psihic şi social duce
la conservarea structurilor biologice ale omului, în timp ce atributele
sociale nici nu apar.
● În 1781, un ţăran român a găsit în pădurile din apropierea Braşovului un
tânăr de aproximativ 23-25 ani, total sălbăticit. Încercând să-l
„umanizeze”, nu a putut obţine, după mai mulţi ani, decât anumite
performanţe, cum ar fi: să umble încălţat, îmbrăcat, să folosească lingura,
să aducă apă de la fântână. Nu s-a reuşit în cazul acestui tânăr achiziţia
limbajului.
● În 1799, a fost găsit în sudul Franţei un copil de 11-12 ani, în stare de
completă animalitate. Timp de 3 ani, un medic a încercat să-l transforme
în om, iar munca acestuia a fost zadarnică.
17
● Foarte cunoscut este cazul copilului de aproximativ 9 ani, descoperit în

1954 în India, căruia i s-a dat numele de Ramu („pui de lup”). Acesta era
complet animalizat. Timp de 14 ani, doi psihologi au încercat să-l înveţe
să vorbească, dar nu au reuşit să-l facă să scoată nici măcar un sunet
verbal.
Datorită faptului că lipsa relaţiilor cu semenii se repercutează negativ
asupra dezvoltării psihicului, se poate concluziona că psihicul este produsul
relaţiilor cu socialul, dar la rândul lui poate influenţa relaţiile sociale,
schimbându-le în favoarea sa.
2. Psihicul ca funcţie a creierului
Psihicul este considerat un produs, un rezultat al funcţionării creierului,

un fenomen inseparabil de structurile materiale, cuantice2 şi energetice.
Psihicul provine din materie, dar nu se identifică cu ea, reprezentand o
functie a materiei superior organizate(creierul).
Caracteristicile care au venit în sprijinul relaţiei dintre psihic şi creier, au
demonstrat că distrugerea sau înlăturarea diferitelor zone ale creierului (prin
metoda ablaţiilor3 şi extirpărilor = acţiunea de înlăturare prin metode
chirurgicale a unei părţi a unui organ), secţionarea unor segmente ale sistemului
nervos central (prin metoda rezecţiilor4), stimularea directă a creierului cu
curent electric au demonstrat că odată cu modificarea anatomo-fiziologicului
se modifică şi psihocomportamentalul.
Astfel de metode nu au putut fi folosite pe om, cercetările fiind efectuate pe
animale, dar pentru a demonstra relaţia dintre psihic şi creier s-a recurs la
aşa-numitele „experimente invocate”.
La om, nu se pot distruge sau extirpa anumite zone ale creierului, dar
asemenea fenomene, pot apărea în mod natural în urma unor accidente sau
traume cerebrale.
Argumente solide în sprijinul relaţiei dintre psihic şi creier au fost
aduse şi de chimia cerebrală şi modificarea metabolismului creierului.
Creşterea secreţiei de noradrenalină afectează echilibrul emoţional şi slăbeşte
controlul voluntar al comportamentului. Dar şi introducerea în corp a unor
substanţe psihoactivatoare (alcoolul, drogurile etc.) poate modifica
chimismul cerebral, prin intoxicaţii grave, care pot duce chiar la abolirea 5
psihicului.
2
CUANTĂ = Cea mai mică cantitate de energie radiantă, a cărei valoare depinde numai de frecvenţa radiaţiei.
3
ABLAŢIA = reprezintă o operaţie constând din îndepărtarea unui organ, unui ansamblu de ţesuturi sau a unui
corp străin pe cale chirurgicală.
4
REZECŢIE = Operaţie chirurgicală prin care se taie şi se înlătură, în parte sau în întregime, un organ sau un
ţesut.
5
ABOLI = a desființa, a suprima
18
Referitor la modificarea metabolismului creierului, este bine cunoscut

faptul că reducerea aportului de oxigen (anoxia) sau a celui de glucoză
(hipoglicemia) se soldează cu diferite tipuri de tulburări ale dinamismului psihic
(oboseală, slăbirea concentrării atenţiei, stare de disconfort, agitaţie
psihomotorie, incoerenţă în gândire, crize de pierdere a conştiinţei etc.).
3. Psihicul ca re-producere a realităţii naturale
Datorită faptului că organismul, uman şi animal, reacţionează nu doar sub

forma psihicului, ci şi prin intermediul multor altor tipuri de reacţii, se pot
diferenţia reacţiile psihice de reacţiile nonpsihice. Cele două tipuri de reacţii
pot fi diferenţiate prin funcţiile pe care le îndeplinesc.
Reacţiile nonpsihice au doar funcţia de a reflecta realitatea
înconjurătoare şi stimulările care vin de la ea, pe când reacţiile psihice
îndeplinesc funcţia de a re-produce realitatea naturală, de a o reproduce
din nou în plan subiectiv. Dacă reflectarea nonpsihică este materială, pasivă,
obiectivă, repetitivă, re-producerea psihică este ideală, activă, subiectivă,
constructivă.
Caracterul activ
Activismul psihicului presupune schimbarea concomitentă:
- a obiectului re-produs,
- a subiectului care re-produce
- a relaţiei dintre subiect şi obiect.
Caracterul subiectiv
Prin caracterul subiectiv psihicul se impregnează cu tot ceea ce este propriu
subiectului, specific pentru el.
Caracterul subiectiv este cea mai importantă notă distinctivă a re-
producerii psihice.
Caracterul constructiv
Psihicul poate re-produce în interiorul său, realitatea înconjurătoare aşa
cum este ea, dar şi într-o formă modificată, aşa încât realitatea din mintea
omului să nu mai semene cu realitatea din afara minţii lui. De asemenea,
realitatea creată în mintea omului este expulzată sub forma produselor minţii.
Este foarte probabil ca, la ieşire, psihicul să ofere mai multe informaţii decât s-a
constatat la intrare. Prin capacităţile sale psihice, omul poate converti idealul în
concret, ideile în obiecte fizice, îmbogăţind astfel lumea naturală.
4. Psihicul ca fenomen condiţionat şi determinat socio-istoric şi socio-

cultural
Omul este prin excelenţă o fiinţă socială, relaţională (zoon politikon,

spunea Aristotel), de aceea, trăind şi acţionând alături de alţi oameni, el îşi
19
modelează simţirea, gândirea, voinţa şi comportamentul după particularităţile şi

caracteristicile împrejurărilor şi contextelor situaţionale în care vieţuieşte.
La om nu există un biologic pur, ci filtrat prin social. Evoluţia omului
nu se realizează de la sine, ci prin intermediul mijloacelor existente într-o
societate (uneltele fizice, obiectele cu care acţionează etc.), dar şi al mijloacelor
spirituale (semne, simboluri, cuvinte).
Comportamentul individual este impregnat de obiceiuri, tradiţii,
mentalităţi, prejudecăţi, ca şi de ceea ce s-ar putea numi “spiritul vremii”.
Influenţa factorilor socio-culturali asupra psihicului a fost pusă în evidenţă
mult mai bine cu ajutorul studiilor transculturale. S-a constatat cu acest prilej că
ceea ce este valabil pentru o cultură nu mai corespunde alteia, ceea ce reprezintă
normă comportamentală obligatorie pentru o cultură reprezintă o aberaţie pentru
alta. Există, de exemplu, culturi în care este instituţionalizată afirmarea
asemănării fizice a copilului cu tatăl, chiar dacă aceasta nu este evidentă. În
aceste culturi este o imprudenţă să se susţină asemănarea copilului cu mama sau
cu unul dintre fraţi.
Prin capacităţile sale psihice, individul nu doar că se adaptează situaţiei, ci
o şi creează, o schimbă, o restructurează, o amplifică sau o elimină. Numai
interdependenţa psihic-social conduce la construcţia psihicului.
Cursul îşi propune să inventarieze principalele note definitorii ale
psihicului, prin raportare la un criteriu exterior lui însuşi, în vederea surprinderii
propriei identităţi, apoi să le sintetizeze într-o formă concisă:
În raport cu conexiunea universală a lucrurilor, psihicul apare ca fiind o

formă sau o expresie a vieţii de relaţie;
Dacă raportăm psihicul la materie, el va apărea ca funcţie a materiei

superior organizate (creierul);
Dacă-l raportăm la realitatea înconjurătoare naturală, el va apărea ca re-

producere în subiectiv a realităţii obiective;
Dacă raportăm psihicul la realitatea socială, el va apărea ca fiind

condiţionat şi determinat socio-istoric şi socio-cultural.
Putem da o definiţie a psihicului: „Psihicul este o expresie a vieţii de

relaţie, un fenomen inseparabil legat de structurile materiale, o re-
producere în subiectiv a realităţii naturale obiective, un produs al
condiţionărilor şi determinărilor socio-istorice şi socio-culturale”.
20
CURSUL 5
STRUCTURA ȘI DINAMICA PSIHICULUI
1. Instanțele psihicului
2. Conștientul;
3. Subconștientul;
4. Insconștientul;
5. Relațiile dintre conștient și inconștient
1. Instanțele psihicului (teoria psihanalitică)
Înainte de a relata despre Subconştient şi Inconştient, este momentul să

amintim de aparatul psihic al lui S. Freud, cel care a adus Inconştientul în
discursul psihologiei.
Nemulţumit de descrierile psihicului făcute de psihologia momentului,
medicul neurolog austriac, Sigmund Freud a propus în cadrul Teoriei
psihanalitice a psihismului, conceptul de „aparat psihic”. Din perspectivă
psihanalitică, aparatul psihic este o structură de trei „instanţe”, structurate
topografic pe verticală între care circulau energii.
Modelul formulat de Freud a suferit cu timpul redefiniri şi rearanjări.
Astfel până în anul 1920, aparatul psihic era constituit din (de jos în sus)
Inconştient, Preconştient şi Conştient. După data menţionată, preconştientul este
abandonat fiind propusă o structură superioară Sinelui (Inconştient) şi Eului
(Conştientul): Supraeul. Denumirile lor originale, date de Freud în latină, sunt
Id, Ego şi Superego.
Freud, ”compară psihicul cu un călăreţ şi calul său. Eul este călăreţul care
conduce calul, dar calul, care îl poartă, constituie forţa principală, factorul
principal - putând să zvârle călăreţul, când îşi iese din fire. E domnia
inconştientului”6.
a) Sinele (sau „id-ul") este principalul sediu al inconştientului și este
imaginat ca un rezervor unde clocotesc dorinţele noastre, instinctele. Freud
a caracterizat două instincte esenţiale, instinctul vieţii, tendinţa spre plăcere
(„Libido") pe care mereu a identificat-o cu tendinţele sexuale, şi instinctul
morţii („Thanatos"), tendinţa spre distrugere. Ambele instincte încearcă mereu
să treacă la acţiune, dar sunt ţinute în frâu de a doua instanţă;
6
În Andrei Cosmovici (2005), p. 66
21
b)Eul („ego") constituie cea de a doua instanţă, principalul sediu al conştiinţei.

Eul ţine cont de dorinţele prezente în „sine", de interdicţiile supraeului, căutând
un compromis între ele, în funcţie de realitate. Acest compromis obligă eul să
alunge în inconştient (în Sine) toate tendinţele, aspiraţiile care nu se pot realiza
(fenomen numit de Freud „refulare").
c) Supraeul („superego") conține normele, imperativele morale, idealul eului. El
se formează datorită intervenţiei părinţilor, care înfrânează tendinţele copilului
neconforme cu moralitatea;
Concepţia părintelui psihanalizei are o bază reală: există mereu conflicte
între dorinţele noastre şi obligaţiile morale. Eul, în funcţie de conştiinţa morală
şi de realitate, caută mereu o soluţie optimă. Cel care are supremaţia este Sinele
cu forţele sale inconştiente.
Inconştientul cuprinde tot ceea ce este opac, tot ce nu poate fi spus sau nu
trebuie spus, fiind interzis de sensul existenţei. Cum însă dezvăluirea lui prin
metoda asociaţiilor verbale este singura cale de eliberare şi însănătoşire
înseamnă că interacţiunea dintre imagini şi cuvânt, „verbalizarea” imaginilor, a
fantasmelor profunde sau refulate, reprezintă esenţa inconştientului.
Acest raport între eu şi inconştient poate fi real în cazul unor boli mintale, dar
nu şi la omul normal, unde predomină glasul conştiinţei.
În prima sa concepţie, S. Freud amintea şi de un preconştient: zona în care
s-ar afla amintirile şi automatismele ce pot fi evocate cu uşurinţă (spre deosebire
de impulsurile refulate aflate în inconştient şi care răzbat foarte greu, fiind
cenzurate de supraeu).
2. Conștientul
Conştientul este unul dintre cele mai importante niveluri de organizare a vieţii
psihice a individului, care a fost când afirmat, când negat cu vehemenţă.
Pentru introspecţionişti, toată viaţa psihică este conştientă, în timp ce, pentru
behaviorişti, conştiinţa nu are nici o însemnătate şi este eliminată din
psihologie.
Astfel conştiinţa poate fi definită ca fiind totul (psihologia fără inconştient)
sau nimic (psihologia fără conştiinţă).
Unii autori interpretează conştiinţa static sau topic, comparabilă cu un
câmpul vizual, ce dispune de zone centrale şi zone periferice. Pentru Wundt, ea
este o "sinteză creatoare", iar pentru Buhler un "efect de iluminare", ce are loc
în centrul său, în zona conştiinţei clare.
Alţi autori aduc o viziune dinamică în definirea conştiinţei. Ea este un
"torent" al stărilor psihice haotice, heterogene, în care Eul operează transformări
asemeni unui sculptor în piatră (James). Din îmbinarea acestor stări, din
curgerea lor neîntreruptă se încheagă continuitatea vieţii psihice. "O stare de
conştiinţă nu are o existenţă absolută, definitivă, imuabilă; ea rezultă dintr-un
concurs ocazional de imprejurări, unele fiind mai mult sau mai puţin
22
trecătoare, altele mai durabile, datorită anumitor condiţii, chiar dacă a încetat
să mai fie actuală, ea continuă să fie posibilă" (Wallon, 1934, p. 487).
Există şi puncte de vedere constructiviste în definirea conştiinţei, care
apare ca o construcţie sistematică, în continuă mişcare.
Psihologia funcţională, consecventă postulatelor sale de a desface viaţa
psihică în elemente componente, procedează la fel şi cu conştiinţa, pe care o
descompune în mecanismele parţiale ale memoriei, percepţiei, schemelor
intelectuale sau verbale.
3. Subconştientul
Am relatat din perspectiva psihologiei generale despre Conştiinţă; este

momentul să vorbim despre Subconştient şi apoi, din aceeaşi perspectivă de
Inconştient.
Astăzi nu se vorbeşte de preconştient (aşa cum a făcut Freud), dar se acceptă
existenţa unei zone subconştiente, o zonă limită între inconştient şi conştient.
Astfel, dacă ne aflăm într-o încăpere în care se aude vuietul permanenet al
automobilelor de pe bulevard, zgomotul continuu, prinși activitățile noastre
cotidiene, nu mai este auzit.
Dar dacă acest zgomot, la un moment dat se opreşte, ne dăm imediat seama că
s-a întâmplat ceva. Deci percepţia zgomotului era subconştientă. Trebuie
remarcat că Freud nu a vorbit de Subconştient, nu credea în existenţa acestui la
nivel psihic, după cum psihologia academică a prezentului nu acceptă ideea de
Supraeu sau Superego.
Termenul “subconştient” a apărut la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul
sec. XX, fiind considerat când o preconştiinţă, când o postconştiinţă.
Grand dictionnaire de la psychologie, (Larousse, 2002) defineşte
subconştientul ca fiind “ansamblul stărilor psihice de care subiectul nu este
conştient, dar care influenţează comportamentul său”. Diferenţa faţă de
Inconştient este aceea că stările psihice ale Subconştientului pot deveni oricând
conştiente.
Subconștientul este rezervorul unde se conservă amintirile,
automatismele, deprinderile, ticurile, montajele intelectuale sau perceptive
stereotipizate, deci toate actele ce au trecut cândva prin filtrul conştiinţei, s-au
realizat cu efort, dar care se află într-o stare latentă, de virtualitate psihică,
putând însă să redevină oricând active, să păşească pragul conştiinţei.
Amintirile accesibile conştiinţei includ amintiri specifice ale unor
evenimente personale, precum şi informaţiile acumulate de-a lungul vieţii, cum
ar fi: cunoştinţe despre semnificaţia cuvintelor, aşezarea străzilor unui oraş sau
localizarea unei ţări anume.
Subconştientul îşi are propriile lui mecanisme. El poate prelucra,
restructura, crea. Sub influenţa unor factori (timpul, emoţiile puternice,
23
distragerea de la activitatea respectivă), amintirile, automatismele, deprinderile

vor fi modificate de subconştient datorită noilor relaţii în care acestea intră.
4. Inconştientul
Aşa cum a reieşit din cele relatate mai sus, există un număr destul de mare
de fenomene şi reacţii psihice care intervin în activitatea noastră, fără a ne da
seama de prezenţa lor.
Inconştientul este un ansamblu de dispoziţii, stări, procese psihofiziologice
şi psihice care nu sunt conştiente; psihismul bazal sau „de profunzime"; acea
parte, instanţă a sistemului psihic uman ce nu intră în sfera conştientului, fără a
înceta să fie psihogenă sau pregnant psihică.
Termenul de Inconştient a fost propus în secolul XVII de filosoful german
Friedrich Schelling. Cu alte cuvinte, ideea de Inconştient nu-i aparţine lui
Sigmund Freud. Ceea ce a propus Freud (și a cărui paternitate îi aparține) este
conceptul de „aparat psihic”.
Teoria inconştientului a fost multă vreme dominată de concepţia lui
Sigmund Freud, şi acesta, ca şi alţi autori, a definit inconştientul într-o manieră
restrictivă şi exclusivistă, considerându-l un rezervor al tendinţelor înfrânate,
înăbuşite, refulate, frustrate. Inconştientul este cel care explică lapsusurile,
pseudoamneziile, actele ratate, visele etc.
Inconştientul era descris într-o manieră negativă, apărând ca haos, ca
iraţional, învolburare de pulsiuni oarbe ce nu cunosc nici o organizare, cu efecte
dezorganizatoare şi inhibitive asupra vieţii psihice, ca ţinând chiar de patologia
mintală.
Astăzi includem în inconştient cunoştinţe, imagini, idei achiziţionate şi care
nu ne mai sunt utile în prezent. Tot aici găsim toată rezerva de acte automate,
priceperi şi deprinderi care nu ne mai sunt necesare. Tot inconştiente sunt unele
percepţii obscure (sub pragul la care devin conştiente), dar influenţând
comportamentul (mulţi excitanţi condiţionaţi pot rămâne în afara conştiinţei). În
fine, afectivitatea este în mare măsură inconştientă: ţeluri, dorinţe,
sentimente care n-au legătură cu momentul prezent.
Ele rămân într-o stare de latenţă; unele se vor manifesta frecvent, altele
poate niciodată.
Sentimentele, chiar când sunt actualizate, când intervin în conduită, ele nu
sunt conştiente în întregimea lor.
Jung, credea că inconştientul este chiar superior conştientului, deoarece el
ar conţine toată înţelepciunea ce i-a fost conferită prin experienţa a mii de ani.
Inconştientul creează combinaţii subliminale, care sunt cu mult superioare
combinaţiilor conştiente prin „fineţea şi importanţa lor”.
În ultimul timp, implicarea inconştientului în procesarea informaţiilor, în
soluţionarea problemelor, chiar în actele de creaţie a devenit un fapt comun în
psihologia contemporană.
24
Din descrierile de mai sus se pot extrage anumite caracteristici ale

inconştientului:
● Inconştientul, având o funcţionalitate mai puţin previzibilă, nu trebuie să
deducem că el ar fi lipsit de ordine. El dispune de o organizare foarte
personală. Neagă ordinea impusă de conştiinţă, dar aduce o altă ordine,
ordinea propriei sale subiectivităţi;
● Datorită faptului că inconştientul se manifestă impulsiv nu trebuie să se
tragă concluzia că structurile sale nu sunt suficient conturate. H. Ey
considera că principalele structuri (inconștiente) ale cunoaşterii sunt:
- sistemul neurovegetativ sau autonom cu funcţiile sale (respiraţie,
circulaţie, digestie etc.);
- automatismele psihologice sau “inconştientul subliminal”;
- baza inconştientă a persoanei, care conţine stadii arhaice.
● Din faptul că inconştientul este considerat o infrastructură confuză a vieţii
psihice, nu trebuie dedus faptul că el ar avea un rol negativ. Inconştientul
îndeplineşte următoarele roluri:
- rol de energizare şi dinamizare a întregii vieţi psihice;
- rol de facilitare a procesului creator, contribuind la realizarea unor
combinări şi recombinări spontane;
- rol de asigurare a unităţii Eului, inconştientul fiind principalul depozitar
al programelor informaţionale şi al tensiunilor motivaţionale.
Analizele comparative făcute între conştiinţă şi inconştient, prima apărând

ca reflexivă, critică, raţională, iar cel de-al doilea ca afectiv, spontan, învăluit în
mit, legendă, vis, au condus la concluzia că inconştientul ar fi de natură
preponderent afectivă.
H. Ey arată că, în legătură cu întrebarea dacă inconştientul este constituit
din imagini sau din cuvinte, au fost formulate două teze divergente:
- prima teză reflectă gândirea lui Freud din etapa când inconştientul era
considerat autonom, scăpând oricăror formulări care au loc în conştiinţă
sau în inconştient. Ca urmare, inconştientul apare format exclusiv din
imagini, percepţii interne sau fantasme şi din evenimentele cristalizate ale
preistoriei individului;
- a doua teză susţine că inconştientul este structurat ca un limbaj şi deci, se
poate comunica cu el, însă cu condiţia de a-l auzi.
J. M. Lacan afirmă că inconştientul vorbeşte în om, că el poate fi structurat
prin intermediul limbajului, metaforelor, având capacitatea de „a vorbi” pentru a
dezvălui sau a ascunde inconştientul.
Tipuri de inconştient
Freud deosebea trei tipuri de inconştient:
25
- unul latent sau preconştient, care cuprinde stările psihice susceptibile de a

deveni conştiente;
- altul format din faptele psihice refulate;
- al treilea constituind partea cea mai importantă a eului ideal.
Noile orientări psihologice au scos în evidenţă trei tipuri de inconştient:
- inconştientul cerebral;
- inconştientul colectiv;
- inconştientul cognitiv.
5. Relaţiile dintre conştient şi inconştient
Integralitatea şi unitatea vieţii psihice a individului este asigurată de

interacţiunea şi interdependenţa funcţională a celor trei instanţe, care presupun
atât dependenţă şi complementaritate, cât şi relative contradicţii.
Între ele există următoarele tipuri de relaţii:
Relaţii circulare: oricare dintre conţinuturile conştientului trec în subconştient
sau chiar în inconştient, pentru ca în urma germinaţiei să treacă din nou, nu
neapărat toate, în conştient; multe dintre structurile inconştientului sunt generate
de activitatea conştientă, în timp ce unele conţinuturi ale conştientului provin
din inconştient; schimburile şi transformările sunt continui şi reciproce:
inconştientul preia sarcinile fixate conştient şi le prelucrează în maniera sa
specifică, conştientul captează rezultatele unor asemenea prelucrări;
Relaţii de integrare şi de subordonare ale inconştientului de către
conştient conştientul, prin acţiunile şi operaţiile sale proprii, schiţează, înţelege,
stăpâneşte, contracarează, domină impulsurile inconştientului, mai ales unele
dintre pornirile lui, care vin în contra dicţie cu valorile sociale unanim
acceptate.
Relaţii de dominare a conştientului de către inconştient acesta din urmă
îşi impune, direct sau indirect, tendinţele; aceste relaţii apar cu precădere în
stările de afect, de transă creatoare, inspiraţie, stările patologice care presupun o
răsturnare a raporturilor fireşti, inconştientul devenind principalul reglator al
conduitei; aşa se prezintă lucrurile în psihoze;
Relaţii de echilibrare: presupun realizarea unui fei de balans între stările
conştiente şi cele inconştiente, fără predominanţa vădită a unora sau altora
dintre ele; sunt prezente în stările de reverie, spontaneitate, contemplaţie.
în această dinamică, principalul sistem de referinţă rămâne conştiinţa, deoarece,
prin intermediul ei, omul reflectă şi interpretează adecvat realitatea, aşa cum
este ea, şi numai în virtutea acestui fapt el îşi poate conduce şi regla
corespunzător conduita. "Este necesar să consemnăm, considera Ey,
subordonarea organică a inconştientului faţă de conştient, deoarece numai în
26
felul acesta vom ajunge în posesia conştiinţei morale şi vom evita pierderea
libertăţii adusă de dezorganizarea fiinţei conştiente, odată cu maladiile mentale.
CURSUL 6
PERSONALITATEA.
1. Ipostazele personalității.
2. Delimitări conceptuale.
1. Ipostazele personalității.
În limbajul cotidian există sute și chiar mii de cuvinte care să descrie

personalitatea. În anii 30, Gordon Allport găsise în jurul a 18.000 de cuvinte
utilizabile în limba engleză pentru caracterizarea personalităţii.
Acelaşi autor sublinia existenţa, încă din antichitate, a preocupărilor asupra
personalităţii şi îl menţiona la acest capitol pe Boethius (sec.VI) care nota:
„persona est substantia individua rationalis naturae".
Începând din 1937, urmare a reuşitelor lui Gordon Allport, psihologia
personalităţii se constituie într-un domeniu particular al psihologiei. În
prezent există câteva paradigme care abordează personalitatea din diverse
perspective (complementare). Astfel psihologia personalităţii devine cadru de
referinţă pentru explicarea tuturor celorlalte noţiuni din psihologie.
Antropologul american Ralph Linton atrăgea atenţia în carteaFundamentul
cultural al personalităţii, apărută în 1945, asupra faptului că personalitatea, ca
realitate psihologică, reprezintă o preocupare veche, la fel de veche ca specia
umană.Omul-maimuţă a sesizat de foarte timpuriu existenţa unor diferenţe
individuale între mermbrii hoardei. Astfel, el şi-a dat seama că unii erau mai
calmi, în timp ce alțiierau mai irascibili, unii mai proşti, alţii mai inteligenţi,
unii mai apatici alții mai iuţi în răspunsurile lor emoţionale. Deşi conştientizate,
aceste diferenţe individuale erau considerate ca fiind normale, de aceea nu s-a
încercat explicarea lor. „Conceptul modern de personalitate şi studierea
procesului de formare a personalității sunt fenomene foarte recente, mai noi
chiar decât studiile despre cultură şi societate”(Linton,1968).
27
Din cuvintele lui Linton derivă cel puţin două consecinţe strâns legate între
ele:
1. necesitatea de a diferenţia personalitatea ca realitatepsihologică de
personalitatea în calitate de concept.
2.necesitatea realizării unor delimitări conceptuale deoarece, după cum afirma
tot el, “principala problemă pe care o ridică definirea personalităţii este una de
delimitare”(Linton).
Ca realitate, personalitatea este totalitatea psihologică ce caracterizează şi
individualizează un om particular. Ea este omul viu, concret, empiric, pasional,
raţional, deci omul aşa cum este el resimțit în afara noastră sau în propria
noastră fiinţa. Aşadar, nu omul abstract, nu omul aflat în închipuirea noastră, ci
omul de alături de noi pe care îl întâlnim pe stradă, acasă, la birou, în metrou, la
un spectacol sau la un miting. Nu omul interpretat ca “fiinţă generică", ci doar
aşa cum există și cum se manifestă în viaţa curentă, cotidiană.
În calitate de concept, personalitatea este, după cum se exprima Richard Meili,
"obiectul ultim şi prin urmare cel mai complex al psihologie”.El înglobează
aproape toată psihologia. Nu există nici o experienţă psihologică, denumită prin
diferite concepte, care să nu fie integrata în conceptul de personalitate. Nu
există nici o teorie, nici o concepţie care să nu se raporteze, într-o formă sau
alta, la teoria şi concepţia personalităţii. Această ultimă afirmaţie nu vrea să
însemne, după cum arată Meili, că psihologia personalităţii are un scop
anxionist, că vrea să-şi subordoneze toate celelalte ramuri ale psihologiei,
erijându-se într-o disciplină directoare. Dimpotrivă, ea atrage atenţia celui care
studiază psihologia personalităţii că nu trebuie să ignore sau să neglijeze
celelalte domenii ale psihologiei. Putem conchide că indiferent de cum anume
este interpretată, ca realitate psihologică sau în calitate de concept,
personalitatea ocupă un loc central în psihologie.
2. Delimitări conceptuale
Frecvent, întâlnim în literatura de specialitate utilizarea nediferențiată a unor

termeni, cum ar fi: individ, individualitate, persoană personalitate, personaj.
Cel mai des aceşti termeni sunt folosiți unul în locul celuilalt. De asemenea, li
se acordă sensuri pe care nu le deţin în realitate. Diferenţierile, dar şi relaţiile
existente între ei devin absolut necesare.
Conceptul de individ. Individul se defineşte ca fiind totalitatea însuşirilor

biologice (ereditare sau dobândite) care asigură adaptarea la mediul
natural. El desemnează entitatea vie care nu poate fi dezmembrată fără a-şi
pierde identitatea, altfel spus, caracterul indivizibil al organismului. Individul
este definit, deci, printr-o accepţiune foarte largă, biologică, diferenţiindu-se,
astfel, de accepţiunile pe care i le dau filosofia (subiect), morala (fiinţă
independentă, autonomă, întâlnită în ideologia modernă a omului şi societăţii),
28
sociologia (eşantion indivizibil al spaţiului uman, întâlnit în toate societăţile)

(Veyne,1987).
Conceptul de individualitate. În decursul existenţei individului are loc un
proces de diferenţiere şi diversificare a organizării structural-funcţionale.
Însuşirile biologice se specializează, se ierarhizează,seintegrează, căpătând,
astfel, unele note distinctive, originale. Individualitatea este, deci, individul
cu organizarea sa specifică, diferenţială, irepetabilă si ireductibilă.
Noţiunea se foloseşte pentru a desemna organizările complexe.
Conceptul de persoană.Persoana este corespondentul în plan social, a
individului în plan biologic. Prin conceptul de persoană desemnăm
ansamblul însuşirilor psihice care asigură adaptarea la mediul social-
istoric. Persoana este individul luat în accepţiunea sa psihologică, deci cu viaţa
sa psihică constituită, superioară, conştientă. Rubinstein arăta că omul este
persoană în virtutea faptului ca îşi defineşte conştient atitudinea faţă de
realitate. Persoana este un produs determinat social-istoric, ea este omul luat în
contextul relaţiilor sociale, omul ca membru al societăţii. Noţiunea de persoană
este aplicabilă doar omului, dar nu în general, ci doar celui dezvoltat din punct
de vedere psihic. Copiilor la naştere şi bolnavilor psihici nu li se poate acorda
atributul de persoană.
Conceptul de personalitate. Aşa cum organizarea structural-funcţionalâ a
individului se diferenţiază şi se specializează în timp, tot aşa şi ansamblul
însuşirilor psihice ale persoanei suportă de-a lungul timpului un proces de
structurare în urma căruia nu numai că se diferenţiară între ele, dar se şi
valorizează devenind unice. Pe scurt, personalitatea este persoana plus o
notă de valoare, ea este organizarea superioară a persoanei. Ph. Lersch
(1954) făcea următoarea distincţie între cele două noţiuni:
- persoana se referă la “forma fundamentala a fiinţei umane”, de aceea ea
trebuie studiată de psihologia generală care urmează a contura o concepţie de
ansamblu a omului şi locul său în lume;
- personalitatea se referă la "particularităţile psihice individuale", la ceea ce îl
distinge şi îl detaşează pe un om de altul.
Conceptul de personaj.Există două accepţiuni ale conceptului de personaj
strâns legate între ele: personajul ca manifestare în afară, în comportament a
persoanei şi personalităţii, ca exteriorizare a lor, ca desfăşurare a potenţialului
de activitate, a excesului de energie, a excitabilităţii şi emotivităţii (Boll, Baud,
1958).
Există personaje sociale (cele care joacă rolurile aşteptate sau impuse de
societate), personaje volitive (joacă rolurile pe care și le impun singure conform
propriilor aspiraţii), personaje mască (joaca roluri străine personalităţii lor
tocmai pentru a-şi ascunde propria personalitate, ele fiind un fel de refugiu al
Eului). Dat fiind faptul că sub fiecare personaj se află o personalitate înseamnă
că personajul este veşmântul social al personalităţii, uneori chiar învelișul
protector, mecanismul ei de apărare. Personajul se prezintă ca o “faţetă", ca o
29
imagine fragmentară a persoanei, ca o mască, ca o aparenţă în spatele căreia se

ascunde persoana. Nimeni nu se apropia însă de persoană, decât prin
intermediul personajului care "arată puţin persoana, o ascunde puţin, o relevă
sau o tradează(Tournier, 1965). După cum se poate observa, cele două
"realităţi” există una prin alta: "personajul viază prin existenţa persoanei.
Persoan, la randu-i se exprimă prin personaj şi suferă chiar unele modificării
prin intermediul acestuia" (Alexandrescu, 1988). Şi totuşi, persoana şi
personajul nu se identifică. “Persoana e o creaţie originală, personajul rutină,
automatism" - scria acelaşi Ion Alexandrescu (idem, p. 231). Uneori, între
persoană şi personaj pot exista relaţii de armonie, alteori de disonanţă. Când
acestea din urmă devin predominante şi se adâncesc, se ajunge la destructurarea
şi perturbarea funcţionalității personalității (dedublări, depersonalizări etc.
30
CURSUL 7
CONŞTIINŢA.
1. Definirea conştiinţei;
2. Apariţia conştiinţei;
3. Conştiinţa implicită;
4. Conştiinţa reflexivă.
5. Stările de conştiinţă – obiect al investigaţiei psihologice (Somnul, Visul,
Hipnoza); Căi de acces la stările de conştiinţă modificată (Meditaţia, bio-feed-
back-ul, substanţele psihoactive).
1. Definirea conştiinţei
Etimologia cuvântului (con-scientia) arată că organizarea conştientă este o
re-producere cu ştiinţă. Sub raport psihologic omul îşi dă seama de „ceva”
anume şi îl reproduce în subiectivitatea sa sub formă de imagini, noţiuni,
impresii. Nu există deocamdată un acord comun asupra definirii termenului.
Pentru Gleitman, H., Gross, J., Reisberg, D., (2011),”conştiinţa este cunoştinţa
clipă de clipă, privitoare la noi înşine, gândurile noastre şi mediul în care ne
aflăm”7. Numeroase texte de specialitate definesc conştiinţa într-un mod
asemănător.8
2. Apariţia conştiinţei
Omul are desigur, încă de la naştere, senzaţii interne: foame, sete, durere.
Privirea corpului propriu, senzaţiile date de mişcarea membrelor (senzaţii
proprioceptive şi kinestezice) nu rămâne fără consecinţe la nivelul dezvoltării
psihicului.Perceperea spaţiului, poziţia percepută a corpului în spaţiu, generează
o imagine a corpului, o „schemă posturală". Schema posturală, se referă atât la
topografia corpului, la poziţiile pe care le ia acesta şi sugerează şi posibilităţile
pe care le are omul de a acţiona asupra lumii exterioare.
7
Gleitman, H., Gross, J., Reisberg, D., (2011), p. 220.
8
Conştiinţa este „cunoştinţa individului despre stimulii interni şi externi, despre evenimentele din mediul
înconjurător, senzaţiile corporale, amintirile şi gândurile sale”.
31
Prin îmbogăţirea continuă a informaţiilor despre propria persoană şi din

evaluarea rezultatelor acţiunilor asupra mediului (atât natural cât şi social),
apare conştiinţa de sine a unei persoane cu un nume, cu o anumită înfăţişare, pe
care o recunoaşte mereu şi mereu.
Dar recunoaşterea de sine este condiţionată de cunoaşterea prealabilă a
persoanelor din jur. Anumite nivele ale conştiinţei de sine apar si la animalele
cu inteligenţă superioară precum cimpanzeii, elefanţii, delfinii. S-a
doveditexperimental că aceştia se pot recunoaşte în oglindă 9. Însă dacă puiul de
cimpanzeu e crescut izolat de orice seamăn al său, el nu va putea să se
recunoască în oglindă. Conştiinţa de sine, deci, este indiscutabil legată de
cunoaşterea propriilor semeni.
Apariţia conştiinţei este însă un proces complicat, implicând o construcţie a
unor relaţii în raport cu obiectele şi fiinţele din jur. Copiii şi chiar adulţii,
efectuează acţiuni complicate fără să „ştie” exact cum fără să-şi de seama
complet de acţiunile sale punctuale.
J. Piaget a efectual mai multe experimente care dovedesc acest lucru:
explicarea mersului în patru labe, aruncarea cu o praştie a unei bile într-o cutie,
coborârea unei bile pe un plan înclinat în anumite direcţii, construirea unui
drum în pantă, ciocnirea unor bile etc. Deşi copiii (şi chiar adulţii) efectuează
aceste acţiunii ele nu sunt conştientizate ci sunt cel mult la nivelul unei
conştiinţe confuze, implicite şi care nu consideră cu adevărat detaliile
operaţiilor.
Astfel s-a descoperit că se pot rezolva probleme concrete relativ complexe,
fără a fi cu adevărat conştienţi privitor la detaliile execuţiei.
3. Conştiinţa implicită
Psihologi cunoscuţi precum H. Ey şi J. Piaget au considerat că se poate socoti că

sunt mai multe nivele ale conştiinţei. Un prim nivel ar fi cel al conştiinţei
implicite. Conştiinţa implicită este doar o conştiinţă de ceva, o separaţie confuză
a fiinţei proprii de alte obiecte sau fiinţe. Mai mult, aceast nivel poate presupune
o apreciere implicită a posibilităţilor ei şi a riscurilor.
La H. Ey, conştiinţa (implicită) este un fel de scenă în care se petrec
evenimentele, un mediu prin care noi închegăm realitatea.
Conştiinţa e forma în care e trăit orice fenomen.
Este o structurare a trăirilor prin care noi ne simţim participanţi la tot ce se
întâmplă (ceea ce presupune o separare între noi şi celelalte obiecte sau fiinţe).
Conştiinţa implicită este o conştiinţă de ceva: ne simţim prezenţi într-o
realitate distinctă de noi10.
9
Li se face o pată cu vopsea pe frunte şi se pun în faţa oglinzii. În loc să atingă pata din oglindă, aceste animale
duc (la început prin tatonare, cu stângăcie) laba sau trompa pe frunte, încercând să şteargă astfel pata.
10
Un caz particular este visul. În vis pare a avea loc o iluzie de conştiinţă, fiindcă visul constă
într-o rupere de realitate.
32
În concluzie, conştiinţa implicită este o conştiinţă în acţiune, un câmp al

prezentului şi al prezenţei noastre în lume. Ea implică separarea individului de
lume şi de ceilalţi.
4. Conştiinţa reflexivă
Jean Piaget, în încercarea de a descrie conştiinţa, diferenţiază o „conştiinţă în
act” , implicită (cunoaştere anterioară prizei de conştiinţă) şi „conştiinţa
reflexivă” (echivalentă cu ceea ce el numea „priză de conştiinţă”).
Cum am văzut, când un individ este rugat să-şi descrie acţiunile, o mare
parte din cunoştinţele lui nu sunt verbalizate imediat, deoarece ele nu au fost
conştientizate.
Cu alte cuvinte, prin realizarea prizei de conştiinţă, conştiinţa implicită,
devine conştiinţă reflexivă.
Conştiinţa reflexivă este caracteristică omului şi constă în conştiinţa clară a
unui eu care acţionează în mod responsabil.
Priza de conştiinţă presupune o nouă elaborare a cunoştinţelor prin
trecerea de la un plan psihologic la altul (din planul acţiunii în cel al
reprezentării, de la cel al reprezentării concrete la cel al reprezentărilor
formale).
Conştiinţa reflexivă nu există la copilul mic, căci ea presupune deplina
conştiinţă de sine şi o dezvoltare a gândirii abstracte. Ea solicită existenţa unei
capacităţi de discuţie interioară.
P. Janet vorbeşte de importanţa reacţiilor noastre faţă de propriile noastre
reacţii. În cazul conştiinţei reflexive este vorba de o povestire ori o comentare a
propriilor acţiuni.
Conştiinţa reflexivă este o conduită suprapusă, un comentariu propriu
asupra reacţiilor mele exterioare ori interioare. H. Ey spune : „A fi conştient de
ceea ce eu simt sau ceea ce eu vreau înseamnă a-mi verbaliza ideile, proiectele
sau sentimentele şi a dispune de ele".
Conştiinţa presupune activitatea întregii scoarţe cerebrale,stimulată de formaţia
reticulată care comandă trezirea, atenţia noastră.
Cum are loc trecerea de „conştiinţă în act” , implicită la „conştiinţa
reflexivă”?
Se pune următoarea problemă : ce determină realizarea prizei de
conştiinţă ? Ed. Claparede susţine că dificultăţile în activitate, dezadaptarea
impun realizarea prizei de conştiinţă.
În experienţele luiJ. Piaget, complicaţiile sunt provocate prin intervenţia
experimentatorului. Însă conştiinţa poate apărea chiar când o acţiune reuşeşte,
precizează Piaget: când reproducerea mişcărilor e constrânsă să se adapteze
unor modificări (ceea ce de fapt constituie o dificultate) şi când subiectul îşi
propune noi scopuri.
Lumea este percepută conştient în sensul sesizării ei ca nefiind în eul interior.
33
Formarea conştiinţei de sine, se termină abia pe la 14-15 ani. 11

Ey arăta că „a fi conştient înseamnă a dispune de un model personal al
lumii”. Individul îşi încorporează un model al lumii în care sunt incluse
propriile sale experienţe şi de care el dispune, în mod liber, ca persoană.
Suntem conştienţi când monitorizăm mediul (intern sau extern), când

căutăm să ne controlăm pe noi înşine sau mediul nostru.
5. Stările de conştiinţă – obiect al investigaţiei psihologice
Cei care s-au ocupat de studiul stărilor de conştiinţă au considerat

conştiinţa formată din structuri şi subsisteme aflate în interacţiune.
Varietatea stărilor de conştiinţă
Clasificare a stărilor de conştiinţă:
- obişnuite, ordinare, numite şi normale;
- neobişnuite, neordinare, numite şi alterate.
Pentru a evita ambiguitatea, se consideră sintagma “stare de conştiinţă
modificată” (SCM) pentru a denumi stările neordinare ale conştiinţei (somn,
vis, hipnoză), respectiv “stare de conştiinţă alterată” (SCA) pentru a desemna
stările de tulburare calitativă a conştiinţei, care ies din sfera normalului şi intră
în cea a patologicului (optuzia).
Dacă starea de veghe, de vigilenţă, de luciditate sunt considerate stări
obişnuite ale conştiinţei, alte stări cum ar fi somnul (cu sau fără vise), starea
hipnotică, cea de transă sau de posesiune fac parte din categoria stărilor mai
puţin obişnuite sau neordinare ale conştiinţei.
Somnul
Somnul pare să fie opusul vigilenţei, cu toate că cele două stări au multe în
comun. În timpul somnului gândim, dar acest tip de gândire în vise se abate pe
diferite căi de la gândirea pe care o avem când suntem trezi. În timpul somnului
ne formăm amintiri, iar somnul nu este liniştit, unii oameni umblând în timpul
somnului. De asemenea, somnul poate fi planificat: unii oameni pot decide să se
trezească la un moment dat şi reuşesc să facă acest lucru.
În ceea ce priveşte orarele de somn, cei mai mulţi adulţi dorm în medie 8
ore pe noapte, cu toate că sunt şi persoane care se descurcă cu 4-5 ore de somn
pe noapte.
Prin analiza undelor cerebrale s-a constatat că somnul implică cinci stadii:
patru stadii de somn profund şi al cincilea stadiu, cunoscut sub numele de somn
cu mişcări oculare rapide (REM – rapid eye movements).Cea mai semnificativă
probă asupra activităţii creierului în timpul somnului o reprezintă activitatea
bioelectrică a creierului care poate fi înregistrată cu ajutorul
electroencefalografiei. Cele patru ritmuri ale scoarţei cerebrale: alfa –
11
La început copilul îşi spune „eu pot să...", dar mult mai târziu va remarca „eu gândesc".
34
specific stării de veghe, de relaxare senzorială şi mintală; beta – caracteristic

stărilor de excitaţie, el fiind expresia materială a fenomenelor de conştiinţă; teta
şi delta – expresii ale stării de somn sau ale unor stări patologice cerebrale,
reprezintă indicatorii indubitabili ai acestei activităţi.
La o oră sau mai mult de când adultul a adormit se pot detecta cu ochiul
liber mişcări oculare rapide, stadiu numit somn REM, celelalte stadii sunt
denumite stadii de somn non-REM (NREM).
Aceste stadii de somn alternează în timpul nopţii: somnul începe cu stadiile
NREM şi constă din câteva cicluri de somn, fiecare conţinând perioade de somn
REM şi NREM. Stadiile mai profunde tind să dispară în a doua jumătate a
nopţii pe măsură ce somnul REM devine mai proeminent. În general sunt 4-5
perioade de REM distincte într-o noapte.
Termenul de insomnie este folosit la descrierea simptomului de
insatisfacţie legată de durata sau de calitatea somnului.
Insomniile pot fi trecătoare (tranzitorii) sau permanente (cronice).
Indiferent de cauza generatoare, insomniile produc tulburări de comportament:
oboseală extremă, lipsa atenţiei, iritabilitate, dureri de cap, nivel crescut de
deprimare şi nivel scăzut de energie, prezenţa halucinaţiilor, a iluziilor,
scăderea randamentului în activităţile dificile.
Visul
Visarea este o stare modificată de conştiinţă, în care fanteziile şi imaginile
memorate sunt temporar confundate cu realitatea externă. Unii indivizi au vise
„lucide” în care evenimentele par atât de fireşti încât au impresia că sunt treji şi
conştienţi de acestea.
Fără a face vreo referire la supranatural, teoria lui Freud susţine că visele
sunt producţii mentale care pot fi înţelese şi interpretate. El afirma că visul este
„calea regală ce duce la cunoaşterea activităţilor inconştiente ale
psihicului”.
Freud este cel care a surprins magistral funcţiile visului:
- Visul, este protector al somnului, apărându-l de ceea ce este susceptibil
să-l tulbure;
- funcţia hedonică – permite realizarea dorinţelor;
- funcţia protectoare a Eului conştient de presiunea pulsiunilor refulate;
- funcţia comunicativă – visul asigură comunicarea între conştient şi
inconştient;
- funcţia sintetizatoare – reuneşte memoria infantilă cu experienţa de viaţă
şi moştenirea arhaică.
Freud a susţinut că visul este încercarea deghizată de satisfacere a unei
dorinţe. Prin aceasta înţelegea că visul are legătură cu dorinţele, trebuinţele sau
ideile pe care indivizii le consideră inacceptabile şi care sunt refulate în
inconştient (ex: ataşamentul erotic al copilului faţă de părintele de sex opus).
35
Aceste idei şi dorinţe reprezintă conţinutul latent al visului. Freud a folosit

metafora „cenzorului” pentru a explica transformarea conţinutului latent în
conţinut manifest (personajele şi evenimentele care alcătuiesc relatarea
efectivă a visului). El afirma că „cenzorul” îl protejează pe cel care doarme,
permiţându-i să-şi exprime simbolic impulsurile refulate, pentru ca acestea să
nu apară conştiente într-o formă nedeghizată – evitând astfel apariţia angoasei
sau a sentimentului de vinovăţie.
Hipnoza
Este una dintre cele mai complexe şi contradictorii stări psihice.
În hipnoză, un subiect cooperant renunţă la un anumit control al
comportamentului său în favoarea hipnotizatorului, acceptând o anumită
deformare a realităţii.
Caracteristicile stării de transă hipnotică sunt:
- reducerea funcţiei de planificare – subiectul hipnotizat pierde iniţiativa
şi va prefera să aştepte ca hipnotizatorul să-i sugereze ce să facă;
- atenţia devine mai selectivă decât de obicei – subiectul va asculta doar
vocea hipnotizatorului şi va ignora orice altă voce;
- producţia imaginativă este uşor de evocat – subiectul poate descoperi
că trăieşte experienţe la distanţă în timp şi spaţiu;
- reducerea controlului realităţii şi toleranţa crescută pentru
deformări ale acestuia – subiectul poate accepta necondiţionat
experienţele de tip halucinator;
- creşterea gradului de sugestibilitate – pentru a putea fi hipnotizat
subiectul trebuie să accepte sugestiile;
- amnezia post-hipnoticăeste adesea prezentă – dacă va primi
instrucţiuni pentru aceasta, subiectul puternic impresionabil, va uita totul
sau aproape totul din ce s-a întâmplat în timpul şedinţei hipnotice. O dată
cu declanşarea unui semnal prestabilit, amintirile subiectului revin.
Zlate consideră că hipnoza este o stare modificată a conştiinţei amplasată
între starea de veghe şi cea de somn, dar mai aproape de starea de veghe.
Căi de acces la stările de conştiinţă modificată.
Meditaţia
Abia din anii ’60 meditaţia a intrat în perimetrul cercetării ştiinţifice.

Prin meditaţie, o persoană achiziţionează cu ajutorul unor exerciţii şi
ritualuri specifice, o stare modificată de conştiinţă. Aceste exerciţii includ
controlul şi reglarea respiraţiei, concentrarea atenţiei, eliminarea stimulilor
36
externi, adoptarea poziţiilor yoga şi formarea unor imagini mentale legate de un

eveniment sau simbol.
Rezultatul acestor practici este plăcut, apărând o stare uşor modificată în
care individul este relaxat fizic şi mental.
Ea poate fi descrisă ca o autoimpunere, chiar ca o formă de deprivare
senzorială, de aceea se şi recomandă practicarea ei în condiţii de izolare.
Persoana care o practică va fi complet absorbită de obiectul meditaţiei, dar
şi complet detaşată de toate celelalte obiecte externe sau interne.
Meditaţia vizează creşterea gradului de atenţie. Aceasta poate fi
concentrată pe evenimente sau pe anumite obiecte specifice (respiraţie, sunete,
imagini vizuale, anumite senzaţii etc.). Pe măsură ce gradul de concentrare al
atenţiei creşte, conflictele psihologice nerezolvate tind să iasă la suprafaţă.
Spiritul individului neantrenat până acum se eliberează şi intră într-o stare de
alertă. Stările vagi de excitaţie şi emoţie încep să alterneze rapid cu cele de
bucurie şi calmare.
Aşadar, scopul meditaţiei îl reprezintă nu numai inducerea stărilor
modificate ale conştiinţei, deci a acelor stări în care el îşi conştientizează
propriile limite, ci şi ameliorarea dezvoltării sale psihologice.
Efectele meditaţiei demonstrează că aceasta reprezintă unul din
principalele mijloace de modificare a stărilor de conştiinţă, cele mai frecvente
efecte sunt: creşterea stării de bine, de satisfacţie psihologică; corectarea
percepţiilor deformate; reducerea anxietăţii; amplificarea încrederii în sine, a
respectului de sine; suscitarea trebuinţelor de autorealizare; diminuarea efectelor
negative ale unor fenomene psihologice (stres, frustrare); vindecarea unor boli;
mărirea capacităţii de autocontrol şi a celei de autoreceptare; sensibilizarea la
schimbare şi autoeducare; sporirea gradului de independenţă.
Aceste efecte sunt cu atât mai puternice cu cât meditaţia este practicată un
timp mai îndelungat şi în mod sistematic.
Bio-feed-back-ul
Este o tehnică ce presupune controlul conştient al funcţiilor vegetative. Este

cunoscut faptul că funcţiile vegetative sunt îndeplinite de sistemul nervos
autonom.
Bio-feed-back-ul constă în folosirea unor instrumente de monitorizare al
căror rol este de a oferi subiectului un flux continuu de informaţii despre propria
37
sa stare internă. Aşadar, prin tatonare, prin încercare şi eroare persoana învaţă
să-şi controleze prin voinţă propriile sale răspunsuri şi reacţii fiziologice.
Tipuri de bio-feed-back
Au fost studiate mai frecvent trei tipuri de bio-feed-back:
- bio-feed-back-ul electromiografic;
- bio-feed-back-ul cardiovascular;
- bio-feed-back-ul electroencefalografic.
Bio-feed-back-ul electromiografic a fost utilizat cu succes în combaterea
durerilor de cap de tip tensional, a anxietăţii, a insomniilor etc. Prin exerciţii
repetate se poate ajunge la relaxarea tensiunii musculare a frunţii, asociată cu
tensiunea durerilor de cap.
Bio-feed-back-ul cardiovascular presupune conectarea subiectului la un
aparat al cărui rol este de a monitoriza ritmul cardiac. Când se aprinde o lumină
verde înseamnă că bătăile inimii sunt prea lente, aprinderea unei lumini roşii
arată că bătăile sunt prea accelerate, iar când se aprinde o lumină galbenă
înseamnă că inima bate normal. Prin concentrarea pe o anumită idee,
imaginarea unei stări sufleteşti pacientul poate învăţa să menţină semnalizarea
pe lumina galbenă.
Bio-feed-back-ul electroencefalografic – un aparat înregistrează activitatea
electrică a creierului cu ajutorul a doi electrozi; printr-un sistem de filtrare
aparatul respectiv elimină toate frecvenţele superioare sau inferioare ritmului
alfa; de fiecare dată când undele filtrate ating amplitudinea dorită, aparatul
declanşează un semnal sonor.
Aceste condiţii pe care subiectul trebuie să le găsească nu sunt altceva
decât o stare particulară a conştiinţei, numită starea alfa, ce constă într-o
detaşare lucidă. Se apreciază că această stare cultivată permite ameliorarea
funcţiilor mintale (percepţia, memoria), creşterea creativităţii, sporirea
eficienţei. Mai mult, ea vindecă: anxietatea, fobia, depresia, ticurile nervoase,
cefaleea, insomnia, astmul, migrenele.
Bio-feed-back-ul se caracterizează printr-o mare autonomie a individului,
ce devine capabil de a-şi influenţa prin sine însuşi procesele fiziologice interne.
Substanţele psihoactive
Substanţele care afectează comportamentul, conştiinţa şi dispoziţia

psihică sunt denumite psihoactive.
38
Acestea includ nu numai drogurile cum sunt heroina şi marijuana, ci şi

tranchilizantele, stimulantele şi alte substanţe bine cunoscute precum alcoolul,
tutunul şi cafeaua.
Atkinson şi colaboratorii săi clasifică substanţele psihoactive care sunt
folosite în mod curent şi abuziv în cinci categorii:
- sedative: alcoolul, barbiturice şi tranchilizante minore;
- narcotice (opiacee): opiul şi derivaţii săi (codeina, heroina, morfina) şi
metadona;
- stimulante: amfetamine, cocaina, nicotina, cofeina;
- halucinogene: LSD, mescalina;
- cannabis: marijuana şi haşiş.
La consum repetat un individ poate deveni dependent fizic sau psihologic
de oricare dintre aceste droguri.
Dependenţa fizică, denumită şi adicţie, se caracterizează prin toleranţă şi
prin simptomul de întrerupere – sevraj (dacă folosirea drogurilor este
întreruptă, persoana prezintă reacţii fizice şi psihologice neplăcute).
Dependenţa psihologică se referă la nevoia care se dezvoltă prin
învăţare. Persoanele care folosesc în mod obişnuit un drog pentru a reduce
simptomele anxioase, pot deveni dependente de acesta, chiar dacă nu dezvoltă o
nevoie fizică.
Abuzul duce la dependenţă fizică şi psihică faţă de drog, iar în cazuri mai
grave, la toxicomanie.
39
CURSUL 8
SENZAȚIA.
SPECIFICUL ŞI MECANISMELE SENZAŢIILOR.
1. Excitabilitate, sensibilitate și motricitate;

2. Specificul şi mecanismele senzaţiilor;
3. Proprietăţile senzaţiilor;
4. Clasificarea senzaţiilor
Senzaţia este primul nivel psihic de prelucrare, interpretare şi utilizare a

informaţiei despre însuşirile obiectelor şi fenomenelor lumii externe şi despre
stările mediului intern. Ea este sursa primară a cunoştinţelor.
Senzaţiile sunt modalităţi de REFLECTARE în creierul omului a

însuşirilor obiectelor şi fenomenelor lumii reale, care acţionează
nemijlocit asupra receptorilor.
1. Excitabilitate, sensibilitate și motricitate
Proprietatea biologică generală care permite fiinţelor vii de a recepţiona

influenţele externe şi de a răspunde selectiv la ele printr-o stare de modificare
internă poarta numele de excitabilitate.
Stimulii care satisfac anumite trebuinţe ale organismului se găsesc într-un
număr redus, ei apărând împreună sau amestecaţi cu alţi stimuli indiferenţi
pentru organism, dar care au proprietatea de a semnaliza prezenţa celorlalţi.
La un anumit moment al evoluţiei a fost necesară apariţia unei noi capacităţi
care să permită organismului căutarea şi depistarea stimulilor biologici necesari
în mulţimea celor indiferenţi. Recepţionarea şi reacţia la aceşti stimuli
indiferenţi, care au o mare valoare de semnalizare în raport cu ceilalţi determină
apariția unei noi capacități care este sensibilitatea.
40
Proprietatea organismului de a recepţiona factori indiferenţi, de a stabili un

raport cu sens biologic între ei şi cei necondiţionaţi poartă denumirea de
sensibilitate.
Intre sensibilitate şi motricitate există o puternică legătură funcţională;
sensibilitatea se dezvoltă în perspectivă şi în legătură cu demersurile motorii; la
rândul ei, motricitatea devine un servomecanism al orientării senzoriale,
confirmând-o sau dimpotrivă, infirmând-o.
La rândul său, mişcarea facilitează recepţia. Relaţia dintre sensibilitate şi
motricitate arată că sensibilitatea se încadrează în activitate încă de la nivelul
celor mai simple componente ale activităţii și anume mişcările.
2. Specificul şi mecanismele senzaţiilor
O interesantă dispută a fost iscată de fiziologul Johannes Müller12 care a

elaborat, în 1840, „Teoria energiei specifice a organelor de simţ”. El a
efectuat următorul experiment:
- aplicând doi stimuli de naturi diferite (un curent electric şi un excitant
mecanic) unui singur organ de simţ (vizual sau auditiv) el a obţinut o
singură senzaţie (senzaţia de iluminare în cazul văzului şi senzaţia de ţiuit
în cazul auzului);
- aplicând un singur stimul (curentul electric) mai multor organe de simţ
(vizual, auditiv, gustativ) a obţinut trei senzaţii diferite (luminoasă,
acustică, gustativă).
În urma acestui experiment, Müller a tras următoarea concluzie: „Senzaţia
informează conştiinţa despre calităţile energiei specifice proprii fiecărui organ
de simţ, stimulul având doar rolul de activare-declanşare”. Cu alte cuvinte,
senzaţia organului de simţ nu se manifestă ca o transmitere spre conştiinţă a
calităţii şi stării obiectelor externe, ci ca o aducere la cunoştinţă a calităţii şi
stării nervului senzitiv, provocate de cauze externe.
O altă teorie care s-a impus a fost „Teoria hieroglifelor”, formulată de
H. von Helmholtz13, care leagă senzaţia de activitatea formaţiunilor nervoase
superioare şi o consideră ca fiind un simbol convenţional pentru desemnarea
acţiunii unui stimul. Hieroglifa este un semn care desemnează un anumit obiect,
12
Johannes Peter Müller (1801 - 1858) afostfiziolog, ihtiolog german și specialist în anatomie comparată. Cea
mai importantă personalitate a fiziologiei germane a secolului al XIX-lea.Este cunoscut nu numai pentru
descoperirile sale, dar și pentru abilitatea de a sistematiza cunoștințele.
13
Hermann von Helmholtz (1821 -1894), medic și fizician german. Enciclopedia Britannica: “el trebuie
considerat unul din cei mai de seamă intelectuali ai secolului al XIX lea.În fiziologie și psihologie fiziologică,
este cunoscut pentru matematica ochiului, cercetările și teoria despre vederea cromatică, ideile privind
percepția spațiului și senzația tonalității, percepția sunetului și empirism.
41
dar între hieroglifă şi obiect nu există nici o asemănare. La fel, între senzaţie şi
stimul nu se poate stabili o relaţie de similitudine.
Psihologia modernă, sub influenţa teoriilor comunicării şi a informaţiei,
consideră că funcţionarea normală a senzaţiiilor presupune parcurgerea
următoarelor procese:
- procesul de codare primară care are loc în receptorul analizatorului şi
presupune transformarea semnalului extern (luminos, sonor, mecanic,
chimic) în influx nervos;
- procesul de recodare care se realizează în veriga intermediară de
transmisie a analizatorului având drept scop reorganizarea elementelor
esenţiale;
- procesul de decodare realizat la nivel cortical specific fiecărui organ
de simţ şi finalizat într-un cod-imagine ce se află în relaţie izomorfă
cu însuşirile obiectului recepţionat.
3. Proprietăţile senzaţiilor
Analiza senzaţiei trebuie să ia în consideraţie interacţiunea factorilor

externi şi a celor ce ţin de organizarea şi „funcţionarea” subiectului.
Proprietăţile ce derivă din factorii externi sunt:
- modalitatea stimulilor – se diferenţiază tipurile de senzaţii: vizuale,
auditive, gustative, tactile, olfactive, proprioceptiv-kinestezice;
- intensitatea stimulilor – indiferent de modalitate, pentru a produce
excitaţia aparatului receptor, orice stimul trebuie să posede un minimum
necesar de intensitate (cantitate de energie);
- durata – timpul de acţiune efectivă a stimulului modal asupra
receptorului corespunzător;
- rata stimulării – numărul sau frecvenţa apariţiei stimulului modal
specific în interiorul unui interval dat de timp;
- proprietăţile particulare intramodale – de exemplu: lungimea de undă,
pentru stimuli luminoşi; frecvenţa şi forma pentru stimuli acustici;
structura moleculară pentru stimuli chimici (gustativi şi olfactivi).
Stimulii pot fi influenţaţi de o serie de variabile externe, cum ar fi
iluminatul, nivelul zgomotului, temperatura, umiditatea etc. care acţionează ca
elemente favorizante sau perturbatoare asupra desfăşurării procesului de
recepţie senzorială.
Factorii subiectivi care-şi pun amprenta pe modul de realizare a senzaţiei
sunt:
- nivelul sensibilităţii analizatorului şi starea lui funcţională actuală;
- stările afectiv-motivaţionale actuale;
42
- experienţa receptivă anterioară;

- scopul sau obiectivul activităţii.
4. Clasificarea senzaţiilor
Pentru prezentarea şi analiza principalelor tipuri sau modalităţi senzoriale,

vom recurge la două criterii esenţiale:
- natura conţinutului reflectoriu (informaţional);
- identitatea analizatorului în cadrul cărora se realizează.
În funcţie de primul criteriu se delimitează trei clase mari de senzaţii:
➢ exteroceptive – sunt cele ce furnizează informaţii cu privire la obiectele

exterioare (senzaţiile vizuale, auditive, gustative, olfactive, cutano-tactile,
vibratorii);
➢ interoceptive – sunt cele referitoare la modificările apărute în starea
internă a organismului. Mai sunt denumite „organice”, „viscerale” sau
„cenestezice” şi pot fi clasificate în patru categorii:
a) senzaţii traducând trebuinţe de funcţionare a organelor interne: foamea,
setea, sufocarea;
b) senzaţiile legate de funcţionarea organelor: le simţim când respirăm sau
când suntem atenţi la bătăile inimii;
c) senzaţii provocate de excese: impresia de îmbuibare, greaţă, oboseală;
d) senzaţii cauzate de stări patologice, de îmbolnăviri: dureri interne.
➢ proprioceptive – sunt cele referitoare la poziţia şi mişcarea corpului şi
pot fi împărţite în trei categorii: somatoestezia (cunoaşterea poziţiei
membrelor); kinestezia (informaţii despre mişcarea membrelor);
senzaţiile statice (poziţia capului şi a corpului în spaţiu).
43
CURSUL 9
LEGILE SENSIBILITĂȚII
1. Legea intensităţii;
2. Legea adaptării;
3. Legea contrastului;
4. Legea sensibilizării şi depresiei;
5. Legea sinesteziei;
6. Legea oboselii;
7. Legea compensării.
De la bun început, trebuie să observăm distincţia conceptuală dintre „senzaţie”

şi „sensibilitate”.
Sensibilitatea reprezintă premisa biofiziologică a capacităţii de a avea
senzaţii. Ea este capacitatea analizatorului de a răspunde la acţiunea
minimă a unui stimul (intensitate şi frecvenţă minimă) sau la diferenţa
minimă dintre stimuli.
Zlate considera sensibilitatea ca fiind „proprietatea organismului de a
recepţiona factori indiferenţi, de a stabili un raport cu sens biologic între ei şi
cei necondiţionaţi (înnăscuţi)”.
1. Legea intensităţii
Este cunoscut faptul că nu orice stimul din mediul înconjurător poate

provoca o senzaţie. Pentru ca senzaţia să apară este necesar ca stimulul să
dispună de o anumită intensitate.
44
Intensitatea minimă a stimulului necesară pentru a determina o senzaţie

abia conştientizabilă poartă denumirea de prag absolut minimal. Stimulii care
nu ating valorile de intensitate minimală sunt stimulii subminimali, ei
producând efecte fiziologice dar nu sunt integraţi senzorial, decât dacă sunt
însumaţi sau asociaţi cu stimuli semnificativi.
Intensitatea maximă a stimulului care continuă încă să determine o
senzaţie specifică şi care, dincolo de această valoare, declanşează fie durerea,
fie neutralitatea aparatului în raport cu stimulul respectiv poartă denumirea de
prag absolut maximal.
Cele două praguri se află la extremităţile unui continuum în interiorul
căruia fiecare modalitate pune în evidenţă un anumit număr de trepte
discriminabile, separate prin pragurile diferenţiale care sunt câtimi ce trebuie
adăugate la intensitatea iniţială a stimulului pentru a determina o variaţie.
De aici rezultă că în cadrul fiecărei forme modale de sensibilitate se
delimitează două tipuri de sensibilitate: sensibilitatea absolută şi sensibilitatea
diferenţială.
Pe baza pragului absolut a fost formulată prima lege a intensităţii
stimulului, care postulează că valoarea pragului absolut se află în raport invers
proporţional cu nivelul sensibilităţii (cu cât pragul absolut minimal este mai
mic cu atât sensibilitatea este mai mare şi invers).
Luând in calcul pragul diferenţial, fizicianul francez Bouguer, la începutul
sec. XVIII, a intuit legea sensibilităţii diferenţiale. El a observat că pentru a
obţine o diferenţă de iluminare este necesară adăugarea unui lux la 64 de lucși,
10 lucși pentru 640 de lucși. Mai târziu, în 1831, fiziologul Weber a
redescoperit această lege pentru senzaţiile de greutate, ca în 1846 sa o
generalizeze şi pentru alte categorii senzoriale.
Această lege este cunoscută sub numele de legea Bouguer-Weber şi ea
postulează existenţa unei relaţii constante între intensitatea iniţială a stimulului
şi cea nou adăugată sau scăzută.
45
Pornind de la datele lui Weber, Fechner a considerat că diferenţele abia

perceptibile între senzaţii pot fi luate ca egale între ele. Această lege poartă
numele de legea Weber-Fechner, care postulează că intensitatea senzaţiilor
creşte în progresie aritmetică, în timp ce intensitatea stimulilor creşte în
progresie geometrică.
2. Legea adaptării
Sensibilitatea unui organ senzorial nu rămâne constantă. Dimpotrivă, ea

îşi modifică parametrii funcţionali odată cu schimbarea condiţiilor de mediu.
Legea adaptării exprimă caracterul dinamic al sensibilităţii, deplasarea în
sus sau în jos a pragurilor absolute şi diferenţiale sub acţiunea prelungită a
stimulului sau în absenţa acestuia. La stimulii puternici sensibilitatea scade, iar
la cei slabi, creşte.
După rapiditatea şi amplitudinea variaţiilor sensibilităţii, analizatorii au fost
împărţiţi în trei grupe:
- rapid şi puternic adaptabili (tactul şi mirosul);
- mediu adaptabili (văzul);
- greu şi slab adaptabili (propriocepţia, sensibilitatea algică).
Adaptarea are un rol pozitiv, ea asigurând reglarea optimă a stării
funcţionale a analizatorilor în raport cu intensitatea, durata şi semnificaţia
stimulilor.
3. Legea contrastului
Exprimă creşterea sensibilităţii ca efect al interacţiunii spaţio-temporale a

excitanţilor de intensităţi diferite, care acţionează simultan sau succesiv asupra
aceluiaşi analizator.
Aşadar, vom avea două tipuri de contrast:
- simultan – constă fie în accentuarea reciprocă a clarităţii şi pregnanţei
stimulilor prezentaţi în acelaşi moment în câmpul percepţiei, fie în
46
accentuarea stimulului principal sub influenţa stimulilor de fond.

Contrastul simultan se evidenţiază cel mai pregnant în sfera sensibilităţii
vizuale (contrastul simultan al culorilor, al mărimilor);
- succesiv – constă în creşterea acuităţii perceptive în raport cu un stimul
prezentat la scurt timp după acţiunea mai îndelungată a altui stimul de
aceeaşi modalitate, dar de intensitate diferită. Contrastul succesiv este
deosebit de pregnant în cadrul sensibilităţii gustative, olfactive, termice şi
vizuale (stimularea repetată a receptorilor gustativi cu substanţe dulci
duce la creşterea considerabilă a sensibilităţii pentru acru).
4. Legea sensibilizării şi depresiei
Exprimă creşterea sau scăderea sensibilităţii în cadrul unui analizator, fie

ca urmare a interacţiunii diferitelor câmpuri receptoare proprii, fie ca urmare
a interacţiunii lui cu alţi analizatori. Stimularea cu o lumină slabă a unor
segmente retiniene duce la creşterea nivelului sensibilităţii în segmentele
apropiate.
De asemenea, se poate obţine modificarea sensibilităţii pe fondul
interacţiunii analizatorilor. De exemplu, stimularea analizatorului auditiv cu
sunete de o anumită frecvenţă duce la creşterea sensibilităţii bastonaşelor din
retină. Excitarea între anumite limite şi în anumite condiţii a receptorilor tactili
şi kinestezici duce la creşterea sensibilităţii vizuale şi auditive, iar între alte
limite şi în alte condiţii, asemenea excitare duce la apariţia fenomenului de
depresie.
5. Legea sinesteziei
Exprimă acea interacţiune între analizatori, în cadrul căreia calităţile

senzaţiilor de o anumită modalitate (vizuală) sunt transferate senzaţiilor de o
altă modalitate (auditivă).Stimulii acustici, îndeosebi cei muzicali, produc
senzaţii cromatice, rezultând aşa-numitul auz colorat.
47
Sinestezia a fost pusă în evidenţă şi în interacţiunea altor analizatori:

vizual şi gustativ, auditiv şi gustativ sau între analizatorii vizual şi auditiv, pe de
o parte, şi cel tactil, pe de alta (vorbim de „culori moi” şi „sunete dulci”).
6. Legea oboselii
Exprimă faptul că analizatorii, fiind sisteme care funcţionează pe bază de

consum de energie stocată în structura lor, iar această energie fiind cantitativ
limitată, sunt supuşi fenomenului de oboseală. Aceasta se concretizează prin
scăderea considerabilă a nivelului sensibilităţii şi a capacităţii rezolutive a
analizatorului, dar şi prin apariţia unor senzaţii de disconfort şi instabilitate.
Cei mai fatigabili sunt analizatorii vizual, kinestezic şi auditiv; cel mai puţin
fatigabil este analizatorul gustativ.
7. Legea compensării
Insuficienta dezvoltare a unei modalităţi senzoriale sau lipsa ei conduce la

perfecţionarea alteia atât de mult încât aceasta din urmă preia funcţiile primei
modalităţi senzoriale. La orbi şi la surzi se dezvoltă sensibilitatea tactilă,
vibratorie, olfactivă.
48
CURSUL 10
TRECEREA DE LA SENZAȚIE LA PERCEPȚIE.
● Definiţia percepției.
● Accepţiuni ale conceptului de percepţie ca: activitate, deformare a obiectului,

expresie a personalităţii;
● Determinanţii percepţiei (factori externi, factori interni, factori relaţionali);
● Formele complexe ale percepției.
● Definiţia percepției.
Percepţia este definită ca reflectare subiectivă nemijlocită, în formă de
imagine a obiectelor şi fenomenelor externe ce acţionează la un moment
dat asupra noastră prin ansamblul însuşirilor şi componentelor lor.
● Accepţiuni ale conceptului de percepţie
Percepţia ca activitate
Percepţia are o desfăşurare procesuală care se desfăşoară în timp prin

parcurgea mai multor etape, care se întinde pe odurată foarte scurtă, de la 0,5 la
1,5-2 sec.
49
In obținerea imaginii perceptive este implicată o adevarată inginerie

psihofiziologică.
Percepția este o imagine obiectuală – ne deschide calea către lumea
obiectelor ca întreg.
Produsul final al procesualităţii perceptive este perceptul care este
întotdeauna imaginea unui anume obiect. Unele forme ale percepției sunt
indispensabile pentru vorbire, citire, scriere. Comportamentul omului nu este
influențat numai de ”lumea în sine” ci și de felul în care este percepută.
Un rol deosebit în procesul percepției il are: activitatea pe care-o desfăşoară

subiectul și nivelul de dezvolatare al limbajului;
- experiența anterioară a subiectului și schema perceptivă a individului care
percepe.
Cercetările de laborator au dus la evidenţierea următoarelor faze ale desfăşurării
actului perceptiv:
DETECŢIA – surprinderea existenţei stimulului

DISCRIMINAREA – detaşarea obiectului de fond
IDENTIFICAREA– realizarea unei succesiuni de testări ale coincidenţei
stimulului cu modelele;
Numeroşi autori adaugă înaintea acestor etape menţionate şi etapele de

orientare şi explorare:
ORIENTAREA – este direcţionarea şi „acordarea” aparatului de recepţie al

subiectului;
EXPLORAREA –presupune parcurgerea câmpului extern – aflarea

coordonatelor sale principale.
INTERPRETAREA – evaluarea importanţei şi utilităţii obiectului perceput

(stabilirea semnificației și posibilitatea utilizării).
50
Deci, într-o enumerare completă, în acord cu marea majoritate a

psihologilor,fazele desfăşurării actului perceptiv sunt:
1. ORIENTAREA
2. EXPLORAREA
3. DETECŢIA
4. DISCRIMINAREA
5. IDENTIFICAREA
6. INTERPRETAREA
Percepţia ca deformare a obiectului
Această accepţiune a conceptului de percepţie s-a impus ca urmare a

studierii iluziilor perceptive, care nu sunt altceva decât percepţii deformate.
ILUZIA (perceptivă) este percepţia denaturată a unui obiect sau fenomen.
După opinia lui J. Piaget, există două tipuri de iluzii:
● iluzii primare - datorate efectelor de câmp;
● iluzii secundare - provocate indirect de activităţi fără de care ele nu ar
apărea.
Cercetările au demonstrat însa că iluziile perceptive apar, de regulă, atunci când

intervin o serie de factori perturbatori la nivelul obiectului, al subiectului si al
relației dintre subiect si obiect
Pentru J.Piaget - efectul de centrare = fixarea unui singur elemen-etalon pentru
o perioadă mai mare de timp, duce în final la supraestimarea valorii lui.
Percepţia ca expresie a personalităţii
51
La naşterea unei percepţii contribuie elaborarea senzorială şi în plus

factorii de personalitate, inteligenţa, obişnuinţele, mentalităţile, habitudinile,
prejudecăţile, trebuinţele, emoţiile etc.
Comportamentul omului este influenţat nu numai de „lumea în sine”, ci şi
de felul în care este ea percepută.
Se pot descrie astefel, funcţie de personalitate, mai multe stiluri (tipuri) de
percepere ale realităţii:
Percepţie sincretică este globală, imediată, primitivă, confuză,

nediferenţiată. Câmpul perceptiv este perceput în globalitatea lui, fără a fi
suficient analizat. Percepţia sincretică este de regulă naivă, spontană,
impregnată de impresii sau emoţii de moment. Se întâlneşte la copii, la adulţii
frustraţi.
Percepţia analitică. Se întâlneşte la cei care aflaţi în faţa câmpului perceptiv,

sunt incapabili de a-l structura, de a-l percepe global. Aceştia se centrază pe
detalii, pe amănunte, dar adeseori nu pot numi ansamblul. Formă de
percepţie inferioară.
Percepţia sintetică, presupune reunirea elementelor într-o structură. Este

globală şi are un caracter mijlocit, este filtrată de gândire, devenind astfel
organizată. Este cea mai matură formă a percepţiei.
● Determinanţii percepţiei
Percepţia este este influenţată de o serie de factori care se numesc

„determinanţii percepţiei”. Astfel avem ca şi determinanţi:
a. Factori externi,
b. Factori interni,
c. Factori relaţionali.
52
Factori externi
Putem enumera ca factori extrerni: obiectul, mişcarea, organizarea etc.

Sunt importante pentru percepţie:
- caracteristicile stimulului (intensitate, durată, frecvenţă )
- particularităţi ale contextului(volumul câmpului perceptiv, omogenitatea
şi heterogenitatea acestuia, raporturile spaţio-temporale dintre stimuli);
Un stimul mai frecvent se percepe mai repede decât altul care apare la
intervale mari de timp.
Când un stimul se detaşează de fond, este perceput mult mai uşor.
Factori interni
Ca factori interni putem enumera – setul, atenţia, motivaţia (prezenţa sau

absenţa), trăsăturile dispoziţionale de personalitate;
Cei mai importanţi factori se grupează în jurul set-ului.
Setul este starea de aşteptare a obiectelor, a trăsăturilor lor caracteristice,
a evenimentelor sigure, implicând restrângerea numărului de evenimente pentru
care subiectul este pregătit.
Factori relaţionali
Factorii relaţionali rezultă din interacţiunea primelor două categorii.

Percepţia este influenţată de relaţia dintre particularităţilestimulului şi cele ale
stării subiective a celui care percepe.
W. H. Ittelson prezintă în anii ’60, teoria tranzacţională conform căreia în
procesul naşterii percepţiei are loc o „tranzacţie” între subiect şi stimul.
53
● Formele complexe ale percepției
- Percepția însușirilor spațiale

- percepția formei
- percepția mărimii
- percepția tridimensionalității
- percepția poziției
- percepția distanțelor mari
- Percepția timpului
- Percepția mișcării (percepem obiecte în mișcare)
54
CURSUL 11
LEGILE PERCEPŢIEI.
1. Legea integralităţii perceptive;

2. Legea structuralităţii perceptive;
3. Legea selectivităţii perceptive;
4. Legea constanţei perceptive;
5. Legea semnificaţiei;
6. Legea proiectivităţii imaginii perceptive .
Psihologia modernă distinge următoarele legi ale percepției:
1. Legea integralităţii perceptive
Legea integralităţii perceptive exprimă faptul că percepţia creează conştiinţa

unităţii şi integrităţii obiectului, ea operează nu cu însuşiri izolate ale obiectelor,
ci cu obiecte unitare.
În percepţie există o tendinţă intrinsecă spre integralitate, spre receptarea
obiectului ca tot unitar. Această legitate este demonstrată de capacitatea
percepţiei de a întregi o figură lacunară, de a completa o informaţie absentă şi
de a elabora în plan mintal o imagine perceptivă unitară, integrală şi
semnificativă.
2. Legea structuralităţii perceptive
Legea structuralităţii perceptive arată că însuşirile obiectului numai

împreună, organizate şi ierarhizate, creează efecte de percepţie;
Totodată, ea relevă faptul că nu toate însuşirile obiectului sunt la fel de
importante pentru perceperea lui, cu deosebire, cele care dispun de cea mai
mare concentrare informaţională.
Legea structuralităţii perceptive exprimă dispunerea informaţiei relevante,
utile în aşa numitele puncte de concentrare informaţională maximă aflate pe
55
configuraţie.
Aceste puncte de concentrare informaţională sunt amplasate pe margini
muchii, colţuri, unghiuri, zone curbe, în general în zonele de modificare a
direcţiei de explorare perceptivea.
3. Legea selectivităţii perceptive
Percepţia se realizează prin decuparea obiectului din fondul perceptiv,

reliefarea caracteristicilor acestuia dar şi modificarea raporturilor astfel încât în
orice moment, în funcţie de cerinţele procesului perceptiv, se poate modifica
acest raport, de exemplu,în figurile duble cum este cea mai de jos.
Figura dublă: Ce se vede în imagine, o bunică sau o tânăra doamnă (nepoata)?
Legea selectivităţii perceptive este expresia caracterului activ al omului în

timpul perceperii, al faptului că nu toate obiectele sunt percepute, ci doar unele,
nu toate însuşirile obiectului, ci doar o parte a acestora, în acord cu forţa lor
senzorială sau cu semnificaţia lor pentru individ.
56
4. Legea constanţei perceptive
Legea constanţei perceptive constă în menţinerea invarianţei imaginii,

chiar şi atunci când există variaţii ale obiectului perceput.
În literatura de specialitate este cunoscută experienţa referitoare la
manifestarea legii constanţei perceptive trăită de antropologulColin Turnbull în
1961. Acesta a cunoscut în jungla africană pe un pigmeupe nume Kenge. Ieşind
împreună cu acestadin junglă la bordul unui automobil de teren a remarcat cu
surprindere că pigmeul credea că bivolii aflaţi la capătul îndepărtat al unui câmp
deschis sunt un fel de insecte. Turnbullîmpreună cu Kenge au mers cu maşina
înspre turma de bivoli. Pe măsură ce bivolii creşteau îndimensiune, Kenge
bombănea pentru sine şi se apropia de antropolog de teamă. Chiar şi după
ceKenge a văzut că acele animale erau într-adevăr bivoli, familiari pentru el şi
nu un tipnecunoscut de insecte, tot se întreba cum au putut să crească atât de
repede. Explicaţia pentruaceasta confuzie este aceea că el locuia într-o pădure
deasă şi nu avea ocazia să vadă animale dela o distanţă atât de mare. Din acest
motiv, el nu a dezvoltat constanţa mărimii pentru obiecteaflate la distanţă. Cu
toate acestea, Kenge nu avea nici o dificultate în a percepe constanţamărimii şi a
formei atunci când venea vorba de obiecte aşezate la distanţe diferite în
interiorulcasei sale ( eveniment relatat de Rathus S. în 1996).
5. Legea semnificaţiei
Legea semnificaţiei semnalează faptul că se percep mai bine, rapid şi corect

obiectele care au o anumită valoare, semnificaţie pentru subiect decât cele
indiferente.
6. Legea proiectivităţii imaginii perceptive
57
Legea proiectivităţii imaginii perceptive precizează faptul că, deşi

imaginea perceptivă se elaborează cortical, ea este proiectată la nivelul
obiectului.
Într-o prezentare rezumativă legile percepţiei pot fi sintetizate astefel:

• Legea integralităţii perceptive percepţia creează conştiinţa unităţii şi
integrităţii obiectului.
• Legea structuralităţii perceptive toate însuşirile obiectului deodată,
unele fiind mai importante decât altele.
• Legea selectivităţii perceptive = caracterului activ al omului în timpul
perceperii, (nu toate obiectele sunt percepute, nu toate însuşirile
obiectului).
• Legea constanţei perceptive constă în menţinerea invarianţei imaginii.
• Legea semnificaţiei se percep mai bine, rapid şi corect obiectele cu
valoare, semnificaţie.
• Legea proiectivităţii imaginii perceptive deşi imaginea perceptivă se
elaborează cortical, ea este proiectată la nivelul obiectului.
CURSUL 12
REPREZENTAREA
58
● Delimitări conceptuale
● Perspective în abordarea reprezentării
● Definirea reprezentării
● Caracterizarea psihologică a reprezentării
Delimitări conceptuale
Vocabula „reprezentare” are o utilizare foarte largă atât în comunicarea

cotidiană, cât şi în ştiinţă (tehnică, matematică, ştiinţele cognitive etc.).
Reprezentarea desemnează substituirea a ceva prin altceva. Întrucât este un
proces care se produce ulterior altui proces, re-prezentarea sugerează
prezentarea unui fenomen sau obiect, după ce s-a produs respectivul fenomen
sau altceva, substituirea unei mulţimi prin altă mulţime, a unui obiect printr-o
imagine, schemă, simbol etc.
Rezultă că reprezentarea este un proces secundar întrucât se petrece în
urma unui eveniment, în cazul nostru în urma unei experienţe perceptive
anterioare.
Perspective în abordarea reprezentării
În problematica reprezentării, multe orientări importante au încercat să

aducă explicaţii lămuritoare privitoare la mecanismele de apariţie şi la locul şi
rolul ei în relaţia omului cu mediul.
Introspecţioniştii au încercat să demonstreze experimental ideea că poate
exista gândire fără imagini, gândirea folosind numai (susţineau ei) conţinuturi
abstracte. Experimentele realizate au dovedit însă că subiecţii utilizau frecvent
imagini chiar pentru reprezentări abstracte.
59
Psihologii Şcolii gestalt (de la Berlin)14 au descoperit că imaginile

manifestă o anumită consistenţă datorită faptului că realizarea întregului are
prioritate ca şi „schema” relaţiilor spaţio-temporale (a gestalt-ului, a întregului).
Jacobson, reprezentant al teoriei acţiunilor mintale, a demonstrat la
începutul secolului XX, că reprezentare mintală a unei mişcări este însoţită de
schiţarea ei corespunzătoare prin microcontracţii musculare la nivelul
musculaturii efectoare, fenomen numit azi ideomotricitate. A. Rey, a dovedit că
blocarea coardelor vocale prin anestezie locală afectează procesul de construcţie
mentală a structurilor verbale şi imagistice. S-a demonstrat mai apoi, rolul
micromişcărilor oculare în elaborarea reprezentărilor vizuale.
Teoria acţiunilor mintale insistă asupra faptului că reprezentarea este
rezultatul unui proces de interiorizare a schemelor perceptive şi de elaborare a
unor scheme mentale.
Tot din această perspectivă, H. Wallon sublinia că la baza reprezentărilor
se află acţiuni imitative interiorizate.
La vîrsta copilăriei, imitaţia, gesticulaţia, mimica, dansul, desenul,
imitarea vocală pot fi considerate mecanisme ale genezei reprezentărilor.
Şi P. Popescu-Neveanu (1976) arăta că geneza reprezentării face parte din
geneza funcţiei de simbolizare (facilitând comunicarea).
J. Piaget a legat reprezentarea de evoluţia structurilor de inteligenţă. În
acest context, reprezentarea apare ca un substitut al imaginii perceptive (ca un
simbol), înlocuind alte obiecte şi acţiuni. Piaget ajunge la concluzia că
reprezentarea este o reconstituire activă a experienţei perceptive.
Perspectiva cognitivistă sugerează că reprezentarea prezintă o realitate
fizică sub forma unui cod simbolic la nivel cortical. După cum arată M. Golu
(2002) simbolurile au o realitate atât fizică dar şi semantică iar procesarea
simbolică este condiţionată de realitatea semantică. Psihologia cognitivă
propune termenul de imagine mintală. Imaginea mintală se referă la acele
14
Psihologia gestalt este psihologia „bunei forme”.
60
producţii imagistice cu care operează sistemul cognitiv în absenţa acţiunii unor

stimuli externi care să acţioneze asupra organelor de simţ (M. Miclea, 1994).
Până pe la vârsta de 8-9 luni experienţele perceptive ale copilului sunt
repetitive pentru că el nu conservă experienţa perceptivă.
Pe măsură ce se dezvoltă şi se sistematizează experienţa perceptivă cu
obiectul, se constituie şi se conservă treptat un invariant perceptiv al obiectului.
Astfel, se conservă o serie de însuşiri concret-intuitive ce ţin de formă,
volum, greutate, culoare ce pot fi atribuite mai multor obiecte.
Piaget denumeşte acest moment crucial în dezvoltarea intelectuală a
copilului drept conservare a obiectului permanent. Acest lucru permite
copilului să opereze în plan mintal cu imaginea obiectului dincolo de
particularităţile sale concret-intuitive. Treptat, spre sfârşitul stadiului
inteligenţei senzorio-motorii, adică la vârsta de 2 ani, se constituie una dintre
funcţiile fundamentale ale intelectului, cea simbolic-reprezentativă. Imaginile
mintale ca substitut al obiectelor se asociază cu cuvintele. Esenţa inteligenţei o
constituie capacitatea de a opera în plan mintal cu aceste substitute (adică cu
reprezentările), capacitatea de a intui o transformare, de a face şi reface mental
drumul transformărilor din lumea reală şi de a surprinde ceea ce este invariabil
într-o transformare.
Expansiunea reprezentărilor se va produce în stadiul inteligenţei preoperaţionale
Transpunând în plan mental realitatea obiectivă şi reprezentarea operează
asupra ei cu un grad din ce în ce mai ridicat de autonomie.
Definirea reprezentării
În comparaţie cu percepţia, care generează o imagine mai precisă, mai

completă dar mai legată de intuitiv, de concret, reprezentarea este mai vagă, mai
imprecisă dar mai generală şi mai abstractă (de unde avantajele sale pentru
operativitate).
Definirea reprezentării. Reprezentarea este procesul de elaborare a
61
imaginii unui obiect în condiţiile absenţei acestuia din câmpul perceptiv, în

baza unei experienţe perceptive anterioare.
După cum rezultă din această definiţie, reprezentarea este un proces
secundar întrucât se bazează pe exploatarea unor informaţii perceptive
anterioare.
Noţiunea de reprezentare exprimă două realităţi psihice: una care ţine de
produs, cealaltă care ţine de proces.
Ca produs, reprezentarea este imaginea sau modelul informaţional intern,
actualizat al unor obiecte, fenomene, evenimente, situaţii etc., care au fost
percepute anterior, dar care în momentul dat pot lipsi din câmpul nostru
senzorial. Aşadar, spre deosebire de percepţie, care ne furnizează informaţii
numai despre obiectele şi fenomenele reale prezente, care acţionează în
momentul dat asupra analizatorilor noştri, reprezentarea ne oferă astfel de
informaţii şi în absenţa obiectului de referinţă.
Ca proces, reprezentarea constituie primul proces de prelucrare
secundară a informaţiilor care sugerează un anumit nivel de autonomie mintală
pe direcţia elaborării unui spaţiu mintal distinct, autonom şi dinamic.
Este declanşată atât fenomenele concrete, directe ale lumii externe şi, mai
mult, de dinamica lumii subiective.
Constituirea imaginilor-reprezentări se realizează în parte spontan,
mecanismele de engramare fiind activate de diferite semnale din mediul intern
sau extern, iar în parte, în contextul unui proces special de învăţare (de
exemplu, reprezentările subsumate diferitelor ştiinţe: anatomie, zoologie,
botanică, geografie, geometrie etc.).
În ambele cazuri, au loc prelucrări şi transformări ale imaginilor singular-
situaţionale, în urma lor obţinându-se o imagine selectivă generalizată, care va
reţine însuşirile mai semnificative şi mai frecvent întâlnite în cadrul percepţiei.
Reprezentările generate de imaginaţie se pot referi atât la obiecte reale (de
exemplu, reprezentări despre obiecte şi lucruri pe care nu le-am perceput
62
niciodată ca atare, dar despre care am citit sau auzit povestindu-se), cât şi la
obiecte ideale, pe care urmează să le creăm sau care nu pot dobândi realitate
sensibilă (de exemplu, reprezentările personajelor sau întâmplărilor din basme).
Caracterizarea psihologică a reprezentării
Formarea reprezentărilor are un caracter activ şi selectiv. Chiar atunci

când nu ne propunem în mod expres reţinerea, pentru uzul ulterior, a imaginii
obiectului pe care-l percepem în momentul dat, iar reprezentarea se constituie
pe cale neintenţionată (involuntară), conţinutul său va fi activ prelucrat şi filtrat
de structurile experienţei cognitive anterioare şi de stările afectiv-motivaţionale.
După conţinutul informaţional, reprezentările generate de memorie şi
derivate din percepţie se leagă întotdeauna de obiecte reale şi au un caracter
intuitiv; prin aceasta ele se apropie de percepţie. După mecanismele operatorii
(tipul operaţiilor de prelucrare a informaţiilor şi criteriile de selecţie-grupare),
ele se îndepărtează de percepţie, apropiindu-se de gândire. Astfel, în
reprezentare operează criterii de relevanţă şi comunalitate, care-i conferă
valenţe cognitive superioare faţă de percepţie, şi anume centrarea pe însuşirile
semnificative şi comune (repetabile).
Prin natura lor, reprezentările nu sunt simple copii ale percepţiilor din
trecut, reproduceri pasive ale acestora, ci rezultatul unor prelucrări şi sintetizări,
ale unor combinări şi recombinări, ale însuşirilor senzoriale, fapt care permite
reţinerea şi amplificarea anumitor însuşiri, estomparea şi eliminarea altora.
În organizarea şi sistematizarea lor internă, reprezentările se ierarhizează
pe două coordonate:
- calitatea semantică a informaţiei selectate – reprezentări înalt relevante,
care se apropie de noţiuni, reprezentări mediu relevante şi reprezentări
slab relevante, care se intersectează cu percepţiile;
63
- gradul de generalitate – reprezentări individuale, reprezentări

particulare sau de specie (reprezentarea unui trandafir) şi reprezentări
generale sau de clasă (reprezentarea unei flori în general).
Mecanismul esenţial, care asigură declanşarea şi formarea reprezentărilor,
este cuvântul. El asigură structurarea lăuntrică a elementelor reprezentării,
organizează reprezentările în sisteme, le fixează în conştiinţa individului,
contribuie la creşterea caracterului generalizat, ceea ce face ca reprezentarea să
fie purtătoarea unui sens.
La baza reprezentării stau nu numai mecanismele percepţiei ci şi ale
memoriei.
64
CURSUL 13
PROPRIETĂŢILE ȘI
CLASIFICAREA REPREZENTĂRILOR
● Proprietăţile reprezentărilor. Integralitatea, Figurativitatea,

Operativitatea, Panoramizarea;
● Clasificarea reprezentărilor.
● Locul şi rolul reprezentării în activitate şi comportament.
Proprietăţile reprezentărilor
Reprezentarea poate fi declanşată şi susţinută prin intermediul

trebuinţelor, motivelor, stărilor de necesitate, intereselor, preocupărilor
subiectului ca şi cerinţelor activităţii.
Reprezentarea are o serie de proprietăţi precum integralitatea,
figurativitatea, operativitatea şi panoramizarea.
1. Integralitatea imaginii în reprezentare îşi are originea în integralitatea
imaginii perceptive. Şcoala gestaltistă susţinea că există o tendinţă
înnăscută spre integralitate în raporturile perceptive ale omului cu lumea.
Cu alte cuvinte, obiectul se impune dar se şi conservă ca entitate unitară,
integrată. J. Piaget a demonstrat că reprezentările nu au un caracter
înnăscut ci ele se achiziţionează şi se dezvoltă în cadrul evoluţiei
structurilor operatorii ale intelectului. Integralitatea imaginii mentale ne
sugerează faptul că ne reprezentăm obiecte, lucruri într-o manieră unitară
integrată. Imaginea mintală nu se construieşte aditiv ci ea pare că se
impune cu atributele întregului.
2. Figurativitatea – reprezentările redau ceea ce este tipic pentru un obiect,
caracteristicile cu cea mai mare încărcătură şi saturaţie informaţională.
65
Ele se eliberează de anumite elemente particulare ale obiectelor,

devenind un fel de portret rezumativ al acestora sau ale unei clase întregi
de obiecte. Imaginea obiectelor devine reprezentativă pentru ceea ce
acestea au comun în structura lor concretă.
3. Operativitatea – în realizarea reprezentării sunt implicate mecanisme de
asociere prin asemănare şi contiguitate, de contrast, motricitatea şi mai

ales idomotricitatea. Reprezentarea dă posibilitatea simultaneizării
succesivului, dar şi redevelopării într-o cinematică imagistică. Acest
lucru nu se poate realiza decât în prezenţa operaţiilor intelectuale şi ale
limbajului.
4. Panoramizarea – Lornov arată că reprezentarea presupune îmbinarea în
imaginea mentală a unor dimensiuni ce nu pot fi percepute decât

succesiv. Prin panoramizare imaginea obiectului este redată simultan sub
toate faţetele. De exemplu un cub, indiferent din ce parte ar fi privit, nu
poate fi perceput decât ca având trei feţe în reprezentare; însă, datorită
coordonării şi aglutinării (alipirii, reunirii) informaţiilor, acesta va fi
„văzut cu toate feţele sale”. Se pare că aceasta este limita superioară a
performanţelor posibile în reprezentare.
Clasificarea reprezentărilor
Componenta reprezentaţională a activităţii noastre mintale, prin structura

şi dinamica sa, ne apare ca un sistem de o mare complexitate, în cadrul căruia
pot fi operate delimitări şi clasificări după diferite criterii. Principalele criterii
după care se diferenţiază tipurile de reprezentări sunt:
➢ modalitatea senzorială dominantă în structurarea conţinutului
informaţional:
66
- reprezentările vizuale, tactile, kinestezice, auditive, olfactive, gustative. Cel

mai bine structurate şi delimitate sunt reprezentările vizuale, legate de forme şi
spaţialitate. Aceasta se explică şi prin faptul că analizatorul vizual îndeplineşte
rolul de mecanism integrator, unificator al întregii experienţe senzoriale.
➢ domeniile de referinţă cognitivă:
- reprezentări ştiinţifice – în matematică, biologie, istorie, geografie etc.;

- reprezentări tehnice – mecanisme, componente, agregate mecanice;
- reprezentări artistice – literare, plastice, muzicale;
- reprezentări religioase – legate de divinitate, de ritualuri etc.;
➢ gradul de generalitate:
- reprezentări individuale;
- reprezentări de specie;
- reprezentări de gen (clasă);
➢ gradul de complexitate:
- reprezentări simple (un singur obiect sau o singură însuşire);

- reprezentări complexe (mai multe dimensiuni sau mai multe obiecte);
➢ sursa generativă:
- reprezentări ale memoriei;

- reprezentări ale imaginaţiei;
➢ modul de generare:
- reprezentări intenţionate sau voluntare;

- reprezentări neintenţionate sau involuntare;
➢ dimensiunea static-dinamic:
- reprezentări statice – redau obiectul sau figura dintr-o singură poziţie sau
ipostază;
67
- reprezentări dinamice – redau obiectul sau figura într-o succesiune de

poziţii şi stări posibile.
Locul şi rolul reprezentării în activitate şi comportament
Reprezentarea este un proces complex aflat într-o poziţie intermediară

între procesarea directă senzorială şi cea cognitiv-intelectuală. Din acest motiv
se vorbeşte despre o dublă natură a reprezentării: una intuitiv-figurativă şi alta
operaţional-intelectivă (Tinca Creţu, 2004). La baza acestei duble naturi a
reprezentării stau următoarele mecanisme: perceptive, mnezice, cognitive,
verbale, imagistice şi reglatorii.
Reprezentarea constituie un stadiu mai înalt al medierii cognitive a
comportamentului decât senzaţia şi percepţia. Medierea pe care o realizează
reprezentarea devine deja discursivă şi reversibilă, ceea ce permite intervenţia
reglatoare permanentă a imaginii în planul de desfăşurare al comportamentului.
Independenţa reprezentării de prezenţa şi acţiunea actuală a stimulilor
externi îi conferă funcţii reglatoare noi, care se vor amplifica şi mai mult la
nivelul gândirii, anume anticiparea şi planificarea. La acest nivel, prinde
pentru prima dată contur funcţia anticipativ-proiectivă şi planificatoare a
conştiinţei.
Reprezentarea ne permite pe de o parte, să ne formăm o imagine despre
rezultatul posibil al acţiunii pe care dorim s-o întreprindem, iar pe de altă parte,
să schiţăm planul sau programul unei acţiuni şi să efectuăm în minte acţiunea
dată înainte de a o realiza în plan extern.
Funcţia reglatoare a reprezentării se realizează prin intermediul unei serii
întregi de operaţii de comparare, analiză, evaluare şi selecţie, prin permanent
apel la fondul experienţei anterioare.
Procesul reprezentării se organizează astfel după scheme logice de
prelucrare-integrare a informaţiei furnizate de memorie şi care, treptat, în
68
ontogeneză intră sub controlul gândirii.

Constituirea reprezentărilor ca modalitate specifică de procesare şi operare
cu mulţimi de semnale şi simboluri informaţionale are la bază operaţiile în plan
extern asupra obiectelor din câmpul perceptiv. Schemele de articulare
funcţional-discursivă a acestor operaţii, unele din ele având caracter imitativ sau
simbolic, treptat se interiorizează, făcând astfel posibilă, după vârsta de 4 ani,
realizarea unei activităţi imagistice interne autonome, fără recursul la suportul
acţiunii directe cu obiectul. Dar, şi după desprinderea planului imagistic intern
de planul acţiunii externe directe cu obiectul, acesta din urmă continuă să se
menţină pe primul plan sub egida principiului realităţii şi să se reactualizeze ori
de câte ori acesta intră în impas.
Apărute ca urmare a relaţiei dintre subiect şi obiect, dintre organism şi
mediu, reprezentările servesc ca instrumente psihice de adaptare la realitate.
69
CURSUL 14
MEMORIA
● Definirea conceptului de memorie
● Caracteristicile memoriei
Definirea conceptului de memorie
Unul dintre cela mai studiate şi cercetate procese psihice este memoria. Ea
este implicată în funcţionarea şi structurarea tuturor celorlalte procese psihice şi
a vieţii noastre subiective în ansamblu. Memoria nu intervine din afară în
structurarea şi integrarea proceselor psihice – percepţia, gândirea, imaginaţia,
trăirile afective etc. – ci face parte din însăşi structura lor internă.
Memoria este capacitatea unui sistem de tratare natural sau artificial
de a encoda informaţia extrasă din experienţa sa cu mediul, de a o stoca
într-o formă apropiată şi apoi de a o recupera şi utiliza în acţiunile sau
operaţiile pe care le efectuează.
Cele trei procese de bază ale memoriei (memorarea, stocarea,
reactualizarea) apar menţionate în mai toate definiţiile date memoriei, indiferent
de maniera acestora, mai simplă sau mai elaborată.
Conceptul de memorie (umană) se referă la un ansamblu de procese
biofiziologice şi psihologice care asigură întipărirea, păstrarea şi
70
reactualizarea experienţei şi trăirilor noastre anterioare, sub forma

recunoaşterii sau sub cea a reproducerii.
Alan Baddeley, întrebându-se cu ce anume ar putea fi asemănată memoria,
cu un ordinator sau cu o bibliotecă, optează pentru asemănarea cu biblioteca.
Informaţiile care sosesc trebuie să fie convenabil stocate, bine protejate de
efectele timpului şi uşor accesibile.
Memoria nu înseamnă o înregistrare pe bandă, automată a evenimentelor şi
trăirilor trecute. Ea este un proces activ, permanent raportat la prezent, la
cerinţele actuale şi de perspectivă ale subiectului şi activităţilor sale. Datorită
caracterului ei activ, informaţiile nu sunt reactualizate exact în forma în care au
intrat şi în care s-au fixat. Înlăuntrul memoriei au loc numeroase şi permanente
schimbări, transformări şi restructurări, care favorizează exercitarea funcţiei
reconstructive.
În virtutea acestei funcţii activ-reconstructive, memoria permite fie
includerea experienţei actuale în cea anterioară, fapt care duce la restructurarea
acesteia din urmă, fie includerea experienţei anterioare în rezolvarea unor
probleme actuale, ceea ce favorizează evitarea erorilor comise în trecut.
Caracteristicile memoriei
Memoria apare ca fiind o proprietate generală a întregii materii, fie ea vie

sau nu (organică sau anorganică).
Memoria umană, în raport cu alte tipuri sau forme de memorie, se
individualizează prin trei caracteristici, şi anume, caracterul mijlocit, inteligibil
şi selectiv:
1. spre deosebire de mecanismele psihice de prelucrare primară a
informaţiilor, care sunt directe, nemijlocite, memoria umană este
mijlocită, ceea ce înseamnă că pentru a ţine mai bine minte şi pentru a
reactualiza mai uşor, omul se serveşte de o serie de instrumente care au
71
rol de mijloace de memorare („stimuli-mijloc”: crestături în obiecte, nod

la batistă ca obiecte materiale, dar şi cuvântul, gândul ca acţiune psihică
internă);
2. caracterul inteligibil – presupune înţelegerea celor memorate şi
reactualizate, organizarea materialului memorat după criterii de
semnificaţie. Unele laturi ale ei implică judecata, sistematizarea,
clasificarea, fapt care ilustrează nu numai legătura memoriei cu gândirea,
dar şi caracterul ei logic, raţional, conştient, într-un cuvânt inteligibil.
Individul uman apelează la o serie de procedee logice, scheme raţionale,
planuri mnezice (împărţirea unui material în fragmente, încadrarea
coerentă a fragmentelor în altele mai mari, realizarea asociaţiilor etc.)
care pun în evidenţă prezenţa unei conduite inteligente;
3. selectivitatea – nu se memorează, nu se stochează şi nu se reactualizează
absolut totul, ci doar o parte a informaţiilor. Selectivitatea memoriei este
în funcţie fie de particularităţile stimulului (de reţin însuşirile mai „tari”,
mai „puternice”, care într-un fel sau altul se impun de la sine), fie de
particularităţile psihologice, subiective ale individului (se reţine ceea ce
corespunde vârstei, sexului, gradului de cultură, preocupărilor, dorinţelor,
intereselor).
Prin faptul că memoria umană întipăreşte, păstrează şi reactualizează
mijlocit, inteligibil, selectiv şi activ experienţa anterioară a individului şi a
societăţii în care acesta trăieşte, ea asigură continuitatea, consistenţa, stabilitatea
şi finalitatea vieţii psihice a omului. Memoria umană dă posibilitatea
reactualizării unor date ale cunoaşterii, decelării a ceea ce este nou de ceea ce
este perimat, susţinând astfel dezvoltarea şi aprofundarea cognitivă şi, prin
aceasta, a personalităţii înseşi.
BIBLIOGRAFIE
72
1. Zlate, M. (2009), Fundamentele psihologiei, Editura Polirom, Iaşi;

2. Cosmovici, A. (2005), Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi;
3. Hayes, N. , Orrell, S. (2003), Introducere în psihologie, Editura All, București;
4. Golu, M. , Dicu, A. (2005), Introducere în psihologie, Editura Paideia,
București;
5. Sillamy,N. (2009), Dicţionar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic Gold,
Bucureşti;
6. Zlate, M. (2008), Eul şi personalitatea, Editura Trei, București.
73

Curs Fundamentele Psihologiei PT Examen 2017-2018 Sem I Ok

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Fundamentele Psihologiei PT Examen 2017-2018 Sem I Ok

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SEMESTRUL 1

APARIȚIA PSIHOLOGIEI CA ȘTIINȚĂ

A. Cosmovici definește psihologia ca fiind“ştiinţa care se ocupă cu

2. Începuturile reflecţiei teoretice asupra fenomenelor sufleteşti

Ideile complexe rezultă din combinarea celor simple. El nu se preocupă de

3. Originea psihologiei practice

În viaţa de toate zilele, oamenii, de la apariţia conştiinţei lor raţionale, au

descris Caracterele, tradus înfranceză de La Bruyere (1645-1696), acesta

4. Apariția psihologiei ca știintă

În secolul XIX, sub influenţa filosofiei pozitiviste a lui Auguste

mare leziune în circumvoluţiunea a Hl-a frontală, stabilind existenţa acolo a

1. Viaţa psihică interioară ca obiect al psihologiei. Introspecționismul și psihanaliza.

1. Viaţa psihică interioară ca obiect al psihologiei

Aceasta este, poate, cea mai răspândită modalitate de concepere a obiectului

Cel care o aduce în America este Titchener, care a generat o orientare

proprii, de cuvinte străine, erori de citit şi scris, stângăcii), vise şi stări

Supraeul (Superego) – este o structură specială ce se încheagă ca un

Scopul acestei activităţi de analiză – numită în limbaj de specialitate “travaliu

2. Comportamentul ca obiect al psihologiei.

Se preconizează astfel trecerea de la stadiul conştiinţei, la stadiul

(1913) considera că dacă psihologia vrea să devină într-adevăr o ştiinţă practică,

Din perspectiva acestor consideraţii metodologice, Watson stabileşte trei clase

Cele trei clase de organizări comportamentale:

viscerale (cuprind comportamente prin care se exteriorizează

Watson afirma că „suntem ceea ce facem şi facem ceea ce mediul ne cere să

4. Omul concret ca obiect al psihologiei

Procesele, funcţiile şi capacităţile psihice ale omului nu există în sine,

NATURA PSIHICULUI UMAN

1. Natura psihicului uman

2. Complexitatea psihicului uman

1. Natura psihicului uman

Psihicul, atât de diferit, comparativ cu alte fenomene existente în univers, atât

Aici găsim trei perspective, trei poziţii filosofice:

1. Spiritul (psihicul) reprezintă o substanţă cu proprietăţi net diferite de cele ale

Deşi se află în subordine, creierul poate acţiona asupra psihicului. O dovadă o

mijlocirea unor moduli existenţi în scoarţa cerebrală. De ce simte nevoia K.

2. A doua concepţie afirmă de asemenea deosebirea dintre spirit şi materie,

Situaţia este de aşa natură încât oricărei modificări în spirit îi corespunde o

3. A treia poziţie constă în postularea identităţii, teoria identităţii: nu există

Activitatea sa explică fenomenele psihice. Dar activitatea creierului poate fi

Caracterul informaţional al psihicului, constructivismul -ca funcţie esenţială a

Cuvintele lui Fraisse redimensionează noţiunea de psihic ca obiect al

2. Complexitatea psihicului uman

Trebuie să specificăm că încă de foarte timpuriu s-a conştientizat marea

1. Psihicul ca formă a vieţii de relaţie;

1. Psihicul ca formă a vieţii de relaţie

Mediul a existat înaintea fiinţelor vii.

Trebuie conştientizat faptul că numai în relaţie cu „ceva” anume omul

Demonstrarea experimentală a faptului că psihicul este o formă a vieţii

fost întrerupt orice contact senzorial cu realitatea înconjurătoare. Li s-a cerut să

● Foarte cunoscut este cazul copilului de aproximativ 9 ani, descoperit în

2. Psihicul ca funcţie a creierului

Psihicul este considerat un produs, un rezultat al funcţionării creierului,

Referitor la modificarea metabolismului creierului, este bine cunoscut

Datorită faptului că organismul, uman şi animal, reacţionează nu doar sub

4. Psihicul ca fenomen condiţionat şi determinat socio-istoric şi socio-

Omul este prin excelenţă o fiinţă socială, relaţională (zoon politikon,

modelează simţirea, gândirea, voinţa şi comportamentul după particularităţile şi

În raport cu conexiunea universală a lucrurilor, psihicul apare ca fiind o

Dacă raportăm psihicul la materie, el va apărea ca funcţie a materiei

Dacă-l raportăm la realitatea înconjurătoare naturală, el va apărea ca re-

Dacă raportăm psihicul la realitatea socială, el va apărea ca fiind

Putem da o definiţie a psihicului: „Psihicul este o expresie a vieţii de