Universitatea Pedagogică de Stat ,, Ion Creangă ,,

Facultatea: Psihopedagogie specială

Istoria Psihologiei Speciale

Student: Bucuci Liuba, grupa 103

Profesor: Adriana Ciobanu
Specialitatea: Psigopedagogie Specială
Ce prezintă psihologia ca ştiinţă? Însuşi termenul în traducere din limba greacă
veche înseamnă ştiinţă despre suflet (psyche – „suflet” şi logos – „ştiinţă,
învăţătură”). De aici s-a afirmat că psihologia este ştiinţa despre suflet.

De-a lungul anilor psihologia a parcurs calea de la negare ei ca ştiinţă pînă la

statutul ei de ştiinţă de bază în cadrul tuturor celorlalte ştiinţe. Psihologia este
ştiinţa care studiază psihicul organismelor animale şi umane. Accentul se pune
pe studierea funcţiilor, proceselor, însuşirilor, capacităţilor şi mecanismelor
psihice prin intermediul utilizării unui ansamblul de metode obiective în scopul
stabilirii legităţilor de funcţionare a psihicului.

În sec. XX psihologia se dezvoltă paralel în mai multe direcţii. Mai întîi au

apărut cercetări experimentale efectuate pe animale. La începutul secolului, I.
P. Pavlov şi-a publicat rezultatele sale privind reflexele condiţionate.

Descoperirile din psihologie sînt utilizate în toate domeniile de activitate.

Cunoştinţele din domeniul psihologiei ne ajută să ne descoperim şi să ne
înţelegem pe noi înşine şi pe cei din anturaj. Cunoaşterea fenomenelor psihice
şi a interacţiunii dintre ele permite de a înţelege comportamentul, stările
psihice ale noastre şi ale altor persoane. Aceste cunoştinţe explică acţiunea
factorilor externi şi interni în dezvoltarea şi formarea personalităţii la diferite
perioade de vîrstă.
 Din antichitate și până la sfârșitul secolului al 19-lea psihologia a fost
considerată parte componentă a filozofiei. Primele referiri le găsim
la Aristotel în lucrarea "Despre suflet" (gr. Peri
psychês). Teofrast definește 30 de caractere omenești, ceea ce
reprezintă prima încercare de tipologie a persoanelor.
Termenul psihologie este folosit totuși abia către sfârșitul evului mediu
de către Philipp Melanchton în lucrarea lui Kommentar über die
Seele (1540, Considerații asupra sufletului). Empirismul englez al
secolului al 17-lea reducea funcțiile psihice la fenomene previzibile cu
legi proprii. În teoria mecanicistă a lui Thomas Hobbes "sufletul" nu-și
găsea niciun loc. Într-o lucrare din 1704, Leibnitz menționează pentru
prima dată existența unor procese subconștiente.

Adevărat părinte al psihologiei este considerat Johannes Nikolaus

Tetens, care în lucrarea sa Philosophische Versuche über die
menschliche Natur und ihre Entwicklung (1777) (Considerații filozofice
asupra naturii umane și dezvoltării sale) face o descriere amănunțită a
funcțiilor și proceselor psihice cu valabilitate până în timpurile noastre.

Începând cu secolul al 19-lea psihologia a început să se contureze ca

disciplină de sine stătătoare. În același timp s-au dezvoltat diverse
curente și diferite orientări, în funcție de concepțiile respectivilor
psihologi. Ca în orice ramură a științei care s-a desprins din filozofie,
probleme pur filozofice asupra naturii spiritului n-au încetat să fie
dezbătute, ducând chiar la apariția unei filozofii a spiritului sau psihologii
filozofice.
Psihologia experimentală, fondată pe lucrările lui Wilhelm
Wundt și William James, își îndreaptă în special atenția asupra
problemelor generale cum sunt comportamentul și dispoziția, incluzând
și stările patologice, importante pentru psihologia clinică. Wilhelm Wundt
a înființat primul laborator de psihologie experimentală
la Leipzig în 1879. În 1893 este înființat primul laborator psihologic
la Iași, în 1906 la București și în 1921 la Cluj [1].
 Școala fenomenologică cu Wilhelm Dilthey, Franz Brentano și Karl
Jaspers consideră procesele psihice ca fenomene indivizibile, în timp
ce behaviorismul, bazat în mare parte pe lucrările lui Ivan Petrovici
Pavlov, privește comportamentul uman ca manifestare condiționată, o
asociație de stimuli cu răspunsuri specifice. Behaviorismul i-a avut
printre reprezentanți pe John Broadus Watson, Edward Lee
Thorndike și Burrhus Frederic Skinner. Acesta are la origine cuvântul din
limba engleză ”behavior”, dezvoltându-se ca reacție la
curentul introspecționist. Fondatorul curentului, John Watson, considera
conștiința drept o invenție pură a filosofilor, susținând că singura realitate
psihologică autentică este comportamentul. Behaviorismul a luat
denumirea de psihologie obiectivă. Acesta considera că între stimul și
răspuns există o relație directă, de tipul S-R, în care acțiunea stimulului
determină necondiționat o anumită reacție. Stimulii și răspunsurile erau
observabile și controlabile, astfel încât cunoașterea psihologică devenea
obiectivă și științifică. Această orientare a devenit cunoscută în
psihologia americană drept neobehaviorism, depășind schema simplistă
stimul-răspuns și valorificând noile fapte ale experienței și ale cunoașterii
științifice.

În psihologia germană un loc deosebit îl ocupă Psihologia

configuraționistă (Gestaltpsychologie), ai cărei reprezentanți (Max
Wertheimer, Wolfgang Köhler, Kurt Koffka, Karl Dunker) susține primatul
întregului asupra părții. Psihicul nu este un conglomerat de procese în
sine, ci un ansamblu organizat la niveluri diferite de complexitate, primul
nivel fiind percepția, iar gândirea este un nivel superior. Caracterul
organizat al psihicului este înnăscut, iar structurile sunt date [1].

Încă de la sfârșitul secolului al 19-lea, Sigmund Freud folosește ca

metodă terapeutică Psihanaliza și inaugurează Psihologia abisală. Alți
reprezentanți cunoscuți ai psihanalizei au fost Carl Gustav Jung și Alfred
Adler. Psihanaliza a fost o reacție la introspecționism. Sigmund Freud a
formulat ideea caracterului dual antagonic al structurilor psihice:
conștient-inconștient. Obiectul de studiu al psihanalizei este
inconștientul, în centrul acestuia aflându-se instinctul erotico-sexual.
Varianta adusă la zi este numită neopsihanaliză [2].
 Până la sfârșitul anilor 1800, psihologia nu a fost o disciplină
independentă, istoria sa timpurie poate fi urmărită în timpurile grecilor
antici. În secolul al XVII-lea, filosoful francez Rene Descartes a introdus
conceptul de dualism, argumentând că mintea și corpul sunt două
componente separate care interacționează între ele pentru a forma
experiența umană. Multe alte probleme discutate de psihologi până în
ziua de azi, de exemplu, întrebări privind contribuția relativă a naturii la
educație, se bazează pe aceste tradiții filosofice timpurii.
Deci, ce face psihologia diferită de filozofie? Dacă filosofii timpurii s-au
bazat pe metode precum observația și logica, atunci psihologii moderni
folosesc metodologii științifice pentru a studia mintea și
comportamentul uman.

Fiziologia a contribuit, de asemenea, la dezvoltarea psihologiei ca

disciplină științifică. Studiile fiziologice timpurii ale creierului și
comportamentului au avut un impact uriaș asupra psihologiei,
contribuind în cele din urmă la aplicarea acestor metodologii științifice
pentru studiul psihologic al gândirii și comportamentului uman.
 Bibliografia:

 https://jurnalulsportivului.files.wordpress.com/
2012/02/sp-curs-istoria-psihologiei-pentru-
tipc483rit-word-971.pdf
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Psihologie
 https://irgp2.ru/ro/istoriya-psihologii-kratkoe-
opisanie-osnovnye-etapy-stanovleniya/
 http://www.referat.ro/referate_despre/
istoria_psihologiei_speciale.html