Din antichitate și până la sfârșitul secolului al 19-lea psihologia a fost considerată parte componentă

a filozofiei. Primele referiri le găsim la Aristotel în lucrarea "Despre suflet" (gr. Peri

psychês). Teofrast definește 30 de caractere omenești, ceea ce reprezintă prima încercare de
tipologie a persoanelor. Termenul psihologie este folosit totuși abia către sfârșitul evului mediu de
către Philipp Melanchton în lucrarea lui Kommentar über die Seele (1540, Considerații asupra
sufletului). Empirismul englez al secolului al 17-lea reducea funcțiile psihice la fenomene previzibile
cu legi proprii. În teoria mecanicistă a lui Thomas Hobbes "sufletul" nu-și găsea niciun loc. Într-o
lucrare din 1704, Leibnitz menționează pentru prima dată existența unor procese subconștiente.
Adevărat părinte al psihologiei este considerat Johannes Nikolaus Tetens, care în lucrarea
sa Philosophische Versuche über die menschliche Natur und ihre Entwicklung (1777) (Considerații
filozofice asupra naturii umane și dezvoltării sale) face o descriere amănunțită a funcțiilor și
proceselor psihice cu valabilitate până în timpurile noastre.
Începând cu secolul al 19-lea psihologia a început să se contureze ca disciplină de sine stătătoare.
În același timp s-au dezvoltat diverse curente și diferite orientări, în funcție de concepțiile
respectivilor psihologi. Ca în orice ramură a științei care s-a desprins din filozofie, probleme pur
filozofice asupra naturii spiritului n-au încetat să fie dezbătute, ducând chiar la apariția unei filozofii a
spiritului sau psihologii filozofice.
Psihologia experimentală, fondată pe lucrările lui Wilhelm Wundt și William James, își îndreaptă în
special atenția asupra problemelor generale cum sunt comportamentul și dispoziția, incluzând și
stările patologice, importante pentru psihologia clinică. Wilhelm Wundt a înființat primul laborator de
psihologie experimentală la Leipzig în 1879. În 1893 este înființat primul laborator psihologic la Iași,
în 1906 la București și în 1921 la Cluj [1].
Școala fenomenologică cu Wilhelm Dilthey, Franz Brentano și Karl Jaspers consideră procesele
psihice ca fenomene indivizibile, în timp ce behaviorismul, bazat în mare parte pe lucrările lui Ivan
Petrovici Pavlov, privește comportamentul uman ca manifestare condiționată, o asociație de stimuli
cu răspunsuri specifice. Behaviorismul i-a avut printre reprezentanți pe John Broadus
Watson, Edward Lee Thorndike și Burrhus Frederic Skinner. Acesta are la origine cuvântul din limba
engleză ”behavior”, dezvoltându-se ca reacție la curentul introspecționist. Fondatorul curentului,
John Watson, considera conștiința drept o invenție pură a filosofilor, susținând că singura realitate
psihologică autentică este comportamentul. Behaviorismul a luat denumirea de psihologie obiectivă.
Acesta considera că între stimul și răspuns există o relație directă, de tipul S-R, în care acțiunea
stimulului determină necondiționat o anumită reacție. Stimulii și răspunsurile erau observabile și
controlabile, astfel încât cunoașterea psihologică devenea obiectivă și științifică. Această orientare a
devenit cunoscută în psihologia americană drept neobehaviorism, depășind schema simplistă
stimul-răspuns și valorificând noile fapte ale experienței și ale cunoașterii științifice [1].
Asociaționismul, reprezentat de Alexander Bain, Hippolyte Taine și Wilhelm Wundt, susține primatul
părții asupra întregului, astfel încât viața psihică este o simplă sumă de senzații, iar percepțiile,
reprezentările și gândirea se formează pe baza legilor asociației (coincidența în timp și spațiu a unor
senzații) [1].
În psihologia germană un loc deosebit îl ocupă Psihologia configuraționistă (Gestaltpsychologie), ai
cărei reprezentanți (Max Wertheimer, Wolfgang Köhler, Kurt Koffka, Karl Dunker) susține primatul
întregului asupra părții. Psihicul nu este un conglomerat de procese în sine, ci un ansamblu
organizat la niveluri diferite de complexitate, primul nivel fiind percepția, iar gândirea este un nivel
superior. Caracterul organizat al psihicului este înnăscut, iar structurile sunt date [1].
Introspecționismul, reprezentat de William James, Narziß Ach și Theodor Lipps, consideră că
obiectul psihologiei este conștiința, definită drept o lume internă, închisă, fără legătură cu lumea
externă sau cu reacțiile comportamentale, ce poate fi investigată numai prin metoda introspecției
Încă de la sfârșitul secolului al 19-lea, Sigmund Freud folosește ca metodă
terapeutică Psihanaliza și inaugurează Psihologia abisală. Alți reprezentanți cunoscuți ai
psihanalizei au fost Carl Gustav Jung și Alfred Adler. Psihanaliza a fost o reacție la introspecționism.
Sigmund Freud a formulat ideea caracterului dual antagonic al structurilor psihice: conștient-
inconștient. Obiectul de studiu al psihanalizei este inconștientul, în centrul acestuia aflându-se
instinctul erotico-sexual. Varianta adusă la zi este numită neopsihanaliză [2].
Psihologia acțiunii și a conduitei, reprezintă două variante ale principiului dependenței conținuturilor
proceselor psihice interne de acțiunile externe, directe, ale omului cu realitatea concretă. Obiectul de
studiu al acestei teorii se extinde de la studiul funcțiilor și proceselor psihice izolate la acțiunile
complexe orientate spre scop (conduita).Unii dintre susținătorii importanți ai acestei teorii au
fost Pierre Janet, Henri Wallon și Aleksei Nikolaevich Leontiev [3].
Psihologia umanistă, apărută ca reacție împotriva behaviorismului și psihanalizei, are rădăcini
în Existențialism și pune accentul pe experiența individuală, încercând să explice esența ființei
umane prin investigații calitative (Abraham Maslow).
Psihologia contemporană a fost marcată de revoluția metodologică produsă în 1947-1948 de teoria
generală a sistemelor și de cibernetică. Realitatea este abordată din punct de vedere integrativ-
sistematic și informațional. Psihologia contemporană este știința despre realitatea
psihocomportamentală ca unitate contradictorie și dinamică a laturii subiective interne (percepții,
reprezentări, gândire etc) și a laturii externe (reacții, acțiuni, activități) [3].
La începutul anului 1960 Anthony Sutich și Abraham Maslow pun bazele celei de a patra forțe din
punct de vedere istoric în psihologie, numită Psihologia Transpersonală (celelalte patru forțe:
behaviorismul, psihanaliza, psihologia umanistă, psihologia transpersonală) . Studiul aprofundat al
experiențelor de vârf (peak experiences) i-a determinat pe Sutich și Maslow să realizeze existența
unei noi dimensiuni în cercetarea psihologică. In 1968, el scrie în lucrarea „Toward a Psychology of
Being” (Spre o psihologie a ființei): „Consider că psihologia umanistă, cea de-a treia forță, este una
tranzițională, o pregătire pentru o alta, transpersonală, trans-umană”.