PSIHANALIZA – CARACTERIZARE GENARALĂ

Psihanaliza este unul dintre cele mai controversate curente de idei ale secolului XX. Ca
demers teoratic şi practic, deşi a generat multe şi vehemente dispute, psihanaliza a avut o influenţă
majoră asupra psihiatriei şi neurologiei, şi un impact direct asupra psihologiei, sociologiei şi istoriei
culturii. Ecouri profunde ale psihanalizei s-au făcut simţite în cele mai diferite domenii ale ştiinţei,
în artă şi literatură, ca şi în gândirea şi “lexicul” (limbajul) contemporan. Se poate afirma că
psihanaliza a avut un răsunet excepţional în întrega mentalitate culturală a epocii, marcând în mod
emblematic secolul XX.
Iniţial psihanaliza s-a afirmat ca teorie şi metodă medicală bazată pe o nouă concepţie
privind:
- structura şi dinamica psihicului uman;
- legătura psihicului cu somaticul (biologicul);
- influenţa sexualităţii în dezvoltarea şi progresul individului şi societăţii;
- rolul copilăriei în edificarea personalităţii.
Treptat, psihanaliza a devenit o teorie a fenomenului uman, intenţiile sale, iniţial explicative,
devenind adevărate modalităţi de interpretare a societăţii şi culturii, dar şi a esenţei fenomenelor
biologice.
Într-o perspectivă actuală, apropierea de psihanaliză trebuie să urmărească două obiective:
1. înţelegerea doctrinei şi a viziunii noi despre om şi lume pe care ea o aduce;
2. aprecierea valorii ştiinţifice reale a teoriei şi terapiei psihanalitice.
Cunoaşterea psihanalizei presupune în egală măsură atât înţelegerea constatărilor,
concluziilor şi soluţiilor pe care ea le oferă, cât şi înţelegerea erorilor sale. Aceasta este cu atât mai
necesar cu cât, prin adevăruri ca şi prin erori, psihanaliza s-a apropiat de aspecte şi coordonate ale
fiinţei umane neabordate până atunci, dovedite de ea ca fiind esenţiale (chiar dacă nu întru-totul în
maniera în care a făcut-o) şi care nu au mai putut fi neglijate de atunci încoace.
Înţelegerea psihanalizei este importantă pentru a evita exagerări în ambele sensuri:
- fie prin plasarea pe poziţii critice denigratoare, lipsite de obiectivitate, izvorâte din arbitrar;
- fie prin plasarea pe poziţii de acceptare absolută, necritică.
Cunoaşterea psihanalizei presupune distincţia între ceea ce este:
- freudist – adică ortodoxism dogmatic, teorii care chiar dacă au fost adăugate ulterior respectă ad
literam concepţia lui Freud;
- freudian – teorii şi concepţii în spiritul lui Freud dar deschise înnoirilor, influenţelor.
Psihanaliza actuală în ansamblul ei nu se confundă cu freudismul, ea nefiind o teorie
formulată o dată pentru totdeauna, ci un ansamblu de ipoteze şi teorii în continuă remaniere şi
proliferare. Acest ansamblu nu este unitar, ci constituie mai degrabă un corpus extrem de amplu şi
sofisticat de teze, chiar şi acestea modificate şi dezvoltate de la o etapă la alta.
Însăşi concepţia lui Freud reprezintă o juxtapunere de mai multe etape, între care există
continuităţi dar şi discontinuităţi şi chiar contraziceri, pentru că autorul a făcut mereu adăugiri
doctrinei sale fără însă a retracta sau a şterge ceva din cele afirmate şi scrise cândva. Aceasta chiar
în pofida unor neconcordanţe evidente.între noile idei şi cele de altă dată. De aceea există exegeţi ai
psihanalizei care îl consideră pe Freud ca fiind un prim “dizident” al propriei sale doctrine.
Iniţiată de Freud, explorarea inconştientului a fost continuată de personalităţi strălucite care
au valorificat abisalul ţinând cont şi de dimensiunea socială a fiinţei umane: de K. G. Jung, A.
Adler, H. Sullivan, K. Horney (considerată drept cea mai însemnată reformistă a psihanalizei,
supranumită “femeia care l-a castrat pe Freud”- “Freud is shrunk by female shrink”), A. Kardiner,
E. Fromm şi H. Marcuse.
Psihanalişti celebri au dezvoltat şi alte direcţii de cercetare iniţiate de Freud: Anna Freud (“o
adevărată fată a unui om nemuritor”) – teoria asupra mecanismelor de apărare ale Eului; Melanie
Klein – teoria privind originile ontogenetice ale Supra-eului; Heinz Hartman – o teorie de tip

1
freudian a agresiunii; Karl Menninger – un model explicativ al bolii psihice din perspectiva
dezorganizării progresive a Eului; Wilhelm Stekel – o teorie asupra sexualităţii şi eroticii feminine;
Jacques Lacan şi Michael Balint – restructurări fundamentale şi noi maniere de utilizare ale terapiei
psihanalitice; Francoise Dolto – un sistem de psihanalizare a copilului.
Sutele de discipoli, revizionişti, reformişti, dizidenţi, neo-psihanalişti au contribuit, dincolo
de unele exagerări şi eşecuri, la cercetarea, cunoaşterea şi ameliorarea fenomenului uman, iar
dimensiunea abisală (inconştientul) şi întreaga psihologie abisală construită pe baza ei rămân unele
dintre cele mai fecunde şi curajoase direcţii de explorare ale psihismului uman.
Diversele direcţii de gândire psihanalitice îşi găsesc unitatea:
- în teoria asupra structurii psihicului uman (Inconştient – Preconştient – Conştient);
- în teoria asupra personalităţii (Sine – Eu – Supraeu);
- în accentul pus pe importanţa inconştientului;
- în semnificaţia atribuită nevrozei, înţeleasă ca expresie a dezacordului dintre fiinţa noastră
profundă (abisală) şi persoana aparentă (de suprafaţă);
- în rolul fundamental atribuit traumelor din copilărie în etiologia suferinţei nevrotice;
- în încrederea privind posibilităţile terapiei psihanalitice de a elibera individul de tensiunile
cantonate în inconştient, fapt ce va conduce la echilibrarea şi însănătoşirea acestuia.
Întemeiată de Sigmund Freud în jurul anului 1900, psihanaliza se afirmă iniţial ca o metodă
de tratament a nevrozelor. Astăzi, psihanaliza trebuie înţeleasă din trei perspective.
1. Metodă de investigare a psihicului uman şi a personalităţii axată în principal pe
punerea în valoare a semnificaţiilor inconştiente ale cuvintelor şi producţiilor imaginare ale unui
subiect – vise, fantasme, deliruri.
Noţiunile de “psihic uman” şi de “personalitate” se referă în principiu la o aceiaşi realitate
psihică, analizată însă în două etape diferite de elaborare a teoriei psihanalitice. Iniţial Freud
vorbeşte de “psihic uman”, acesta fiind alcătuit din trei instanţe: Inconştient – Preconştient –
Conştient, sistematizare cere constituie prima topică freudistă (topic, în sens de “care denumeşte”).
Ulterior el va face apel la conceptul de “personalitate” a cărui structură compusă din – Sine, Eu,
Supraeu, sistematizare care constituie a doua topică freudistă.
2. Metodă psihoterapeutică bazată pe acest tip specific de investigare a psihicului uman. În
sens terapeutic psihanaliza este sinonimă cu "analiza", "analiza psihologică", "analiza psihică" -
termeni folosiţi de Freud începând din 1894 dar la care va renunţa după 1900, o dată cu
definitivarea conceptului de "psihanaliză".
3. Ansamblu de teorii psihologice şi psihopatologice în care sunt sistematizate datele
aduse de psihanaliză, atât în calitatea sa de metodă de investigare a psihicului uman cât şi în
calitatea sa de metodă psihoterapeutică – teoria nevrozelor, teoria amintirii traumatice, teoria
viselor, teoria actelor ratate, teoria mecanismelor de apărare ale Eului, teoria complexelor ş.a.

PSIHANALIZA – METODĂ DE INVESTIGARE A PSIHICULUI UMAN ŞI A

PERSONALITĂŢII. STRUCTURA ŞI DINAMICA PSIHICULUI UMAN (PRIMA
TOPICĂ FREUDISTĂ)

Freud pleacă de la o concepţie proprie privind structura şi dinamica sistemului psihic uman,
numit de el "aparat psihic".
1. Structura psihicului uman
Psihicul uman este considerat ca fiind constituit din trei instanţe fundamentale, riguros
delimitate şi autonome: inconştient, preconştient, conştient. Conceptele nu sunt utilizate pentru
prima dată de Freud şi nici nu se referă la realităţi descoperite de el (ex. termenul de "inconştient"
apare la Leibnitz încă din 1600), dar ele primesc în teoria freudistă semnificaţii specifice.
Inconştientul este sediul instinctelor, dintre care dominante sunt cele sexuale, înscrise în
chiar structura biologică a organismului. Instinctele sunt într-o continuă mişcare şi au drept unic
scop descărcarea tensiunilor de care dispun. Detensionarea nu se poate face oricum, ci în
conformitate cu regulile şi normele de convieţuire socială depozitate în conştient.

2
 Biologic, instinctele reprezintă programe înnăscute pe baza cărora se derulează anumite acte
complexe menite să asigure conservarea individului şi a speciei. Actul instinctiv decurge relativ
rigid, fiind un automatism. Prin instinct se înţelege atât comportamentul ca atare, cât şi nevoia
obiectivă şi subiectivă care “împinge” spre un astfel de comportament. Pentru acest al doilea aspect
se foloseşte mai degrabă termenul de pulsiune (impulsiune). Aşadar, pulsiunea (impulsiunea) este
latura subiectivă, tensiunea trăită interior a instinctului.
În concepţia lui Freud psihicul uman trebuie imaginat similar unui iceberg a cărui porţiune
vizibilă, de suprafaţă - conştientul, este mult redusă în raport cu partea sa nevăzută - inconştientul.
Acesta din urmă este extrem de complex şi cuprinzător, cunoaşterea sa este esenţială pentru
înţelegerea individului şi pentru a-l explora Freud pune la punct o tehnică proprie de investigare -
cura psihanalitică.
Inconştientul este sursa fundamentală a vieţii (elan vital) datorită rolului dominant pe care îl
are în structura sa pulsiunii sexuală, pulsiune care asigură însăşi perpetuarea vieţii. Altfel spus,
inconştientul este sursa energiei psihice şi al întregului activism uman, individul fiind în permanenţă
dinamizat de tensiunea pulsiunilor sale. Inconştientul funcţionează după "principiul plăcerii" având
tendinţa să-l impună drept principiu fundamental al vieţii
Teoria lui Freud asupra inconştientului individual va fi completată de Jung care elaborează
conceptul de inconştient colectiv şi de Szondi care teoretizează un inconştient familial.
Preconştientul (subconştientul) se află pe traseul jocului de forţe dintre inconştient şi
conştient, având un rol nesemnificativ. El constituie doar o "staţie tranzit" unde tendinţele
inconştientului şi ale conştientului vin şi staţionează temporar, pentru a trece apoi fiecare dintre ele
în structurile opuse:
- tendinţele inconştiente vor urca în conştient pentru a obţine satisfacere;
- tendinţele conştiente considerate neconforme cu normele acceptate vor coborâ înapoi în
inconştient, ca urmare a reprimării lor.
Conştientul este instanţa care permite numai anumite moduri de consumare a pulsiunilor,
moduri pe care el le consideră corespunzătoare. Altfel, satisfacerea pulsiunilor este amânată sau
chiar blocată definitiv.
Dacă inconştientul funcţionează după "principiul plăcerii" căruia îi acordă statutul de
principiu fundamental al vieţii, conştientul acţionează după "principiul realităţii". Acesta presupune
gândire, acţiune planificată, rezolvare permanentă de situaţii problematice. Faţă de inconştientul
care este elan vital datorită dominaţiei pulsiunii sexuale ca pulsiune fundamentală a vieţii, conştiinţa
este o simplă "spectatoare" care observă şi permite sau nu satisfacerea pulsiunilor. Conştiinţa nu are
iniţiative, ci este instanţa care doar aplică principiul realităţii şi astfel cenzurează, suprimă şi
refulează pulsiunile inconştiente ce-şi caută satisfacere.
În mod paradoxal şi ca un fapt care i-a adus severe critici, în această fază a teoriei sale Freud
atribuie conştiinţei o funcţie pasivă şi oarecum negativă. Ea nu este implicată nici în dezvoltarea în
timp a individului uman, nici în adaptarea lui la solicitările permanente ale mediului.
În această etapă concepţia freudistă se înscrie în linia iraţionalismului, concepţie filozofică
ce postulează primatul instinctului, inconştientului şi al facultăţilor iraţionale, asupra raţiunii. După
1920 Freud recunoaşte unele limite ale concepţiei sale în ceea ce priveşte conştientul şi, fără a
renunţa la tezele fundamentale, el îşi revizuieşte o serie din postulatele de la care pornise.
Cât timp între instanţele psihicului există un echilibru, viaţa psihică a individului este
normală. Dacă însă între cele trei structuri apar dezechilibrări de forţe, se vor manifesta modele de
interacţiune noi, care de regulă sunt de ordin patologic.
Aşadar, Freud consideră că viaţa psihică este influenţată hotărâtor de tendinţele inconştiente.
Acestea au următoarele caracteristici:
- sunt de origine instinctuală = pulsională;
- îşi caută satisfacere prin ieşirea în lumina conştientului = gratificaţie;
- sunt orientate după principiul plăcerii;
- sunt blocate de către conştient prin intermediul normelor morale de care el dispune =
reprimare;

3
 - ca urmare a reprimării ele se reîntorc în inconştient = refulare;
- normele vieţii sociale interiorizate şi utilizate de conştient ca norme morale, cărora li se
adaugă considerentele de prudenţă (restricţiile generate de frică), constituie împreună
principiul realităţii (principiul datoriei).

2. Dinamica psihicului uman

Cele trei componenete ale psihicului uman - inconştient, preconştient, conştient, au o
dinamică proprie care se exprimă în legăturile funcţionale ce se stabilesc între ele.
Din perspectivă freudistă, viaţa psihică rezultă din conflictul care apare între inconştientul ce
presează permanent încercând să-şi trimită la lumină instinctele (pulsiunile) pentru a fi satisfăcute
(gratificate) şi conştientul care încearcă să le interzică accesul în afară, cu ajutorul normelor morale
de care dispune. Norma morală devine astfel forţa care se opune exteriorizării pulsiunii.
Pulsiunile sunt trăite ca tensiuni specifice şi ele circulă pe verticala celor trei instanţe, în
ambele sensuri:
- ascendent (inconştient - preconştient - conştient) - căutând gratificaţie prin accesul şi
exprimarea lor liberă în sfera conştienţei; societatea creatoare de cultură şi civilizaţie,
prin normele sale, obligă însă conştientul să exercite un control sever asupra lor =
cenzură;
- descendent (conştient – subconştient/preconştient - inconştient) - fiind reprimate prin
mecanismul cenzurii, trimise înapoi în profunzime = refulare; reprimarea şi refularea
generează disconfort şi nefericire.
Permanenta confruntare dintre inconştient şi conştient, dintre principiul plăcerii şi principiul
realităţii a servit ca explicaţie:
- în psihologie şi psihiatrie – orientările psihodinamice care au găsit în ea sursa unor
disfuncţii ca: personalitatea imatură, eşecul de dezvoltare, psihopatia antisocială, toxicomania, toate
înţelese ca tulburări determinate de dominarea principiului plăcerii asupra principiului realităţii;
- în pedagogie – orientările de inspiraţie psihanalitică au teoretizat educaţia copilului ca fiind
legată de corecta manevrare a celor două principii – al plăcerii (“vreau”, “doresc”) şi al realităţii
(“trebuie”), considerând că o educaţie corectă se bazează pe stabilirea unui echilibru între
recompensă/gratificaţie şi frustrare/interdicţie;
- în sociologie – teoriile de sorginte psihanalitică au explicat schimbările sociale ca
momente în care clasele reprezentante ale principiilor realităţii s-au impus asupra claselor decăzute
social datorită bunăstării excesive şi exacerbării unui stil de viaţă centrat pe obţinerea plăcerii;
- în estetică – esteticile psihanalitice apreciază arta decadentă ca fiind una ce a pierdut
contactul cu realitatea ajungând un simplu exerciţiu estetic menit să producă plăcere ("artă de
dragul artei"), considerând logică înlocuirea ei de către noile curente realiste.
Se pune problema dacă acest conflict permanent dintre inconştient şi conştient poate fi
soluţionat. Freud arată că există trei posibilităţi de rezolvare.
1. Tensiunile pulsionale rămân cantonate în inconştient unde prin acumulare devin surse ale
unor dezvoltări nevrotice ulterioare (conform teoriei freudiste) sau cel puţin constituie nuclee de
vulnerabilitate (conform unor orientări psihanalitice contemporane).
(Vulnerabilitate, ca punct slab, sensibil al structurii de personalitate, este un concept modern
care tinde să-l înlocuiască pe cel de endogenie. Vulnerabilitatea psihologică este rezultatul
multiplelor eşecuri (al multiplelor refulări, dintr-o perspectivă psihanalitică) pe care persoana le
înregistrează. Vulnerabilitatea se exprimă într-o excitabilitate crescută ce determină o sensibilitate
exagerată faţă de incitaţiile mediului. Eşecurile repetate înscriu individul într-un cerc vicios, fiecare
nouă nereuşită făcând tot mai dificilă adaptarea la solicitările viitoare, sporind anxietatea,
intensificând depresia, mărind pericolul instalării nevrozei propriu-zise. Vulnerabilitatea constituie
un teren propice pentru boala psihică.)
2. Tensiunile pulsionale se satisfac simbolic prin vis - ca modalitate de descărcare plasată la
nivelul inconştientului; prin reverie, uitări, lapsusuri, acte ratate - ca modalităţi de descărcare plasate

4
predilect la nivelul subconştientului, dar într-o zonă a acestuia situată foarte aproape de nivelul
conştient.
3. Tensiunile pulsionale cândva reprimate şi refulate în inconştient, se înscriu pe o nouă
secvenţă ascendentă şi ies la lumină în modalităţi noi, exprimându-se în maniere modificate sub
forma unor activităţi utile, fapt ce se petrece ca urmare a mecanismelor de deplasare şi sublimare.
Această ultimă posibilitate de satisfacere a pulsiunilor prin reinvestirea lor în activităţi utile, îl
determină pe Freud să considere că motivul realizărilor umane îl constituie detensionarea
pulsională.
Dacă se ţine seamă că în concepţia lui Freud pulsiunile inconştiente reprezintă factorii
determinanţi ai vieţii iar această lume a pulsiunilor este dominată de "libido sexualis", printr-un
raţionament făcut ad literam reiese că forţa motrică a dezvoltării umane este pulsiunea sexuală,
sexualitatea în general. Dacă viaţa psihică este dominată de inconştient şi inconştientul de "libido
sexualis", rezultă că psihismul este determinat în mod hotărâtor de sexualitate.
Afirmaţia a fost una dintre cele mai generatoare de contestaţii la adresa autorului ei, acesta
fiind acuzat de pansexualism (pan = "tot", "întreg"), prin afirmarea sexualităţii ca principiu
explicativ universal.
În realitate, Freud nu înţelege prin libido propriu-zis sexualitatea genitală, ci o tendinţă
generală spre dobândirea plăcerii. El admite însă că libidoul îşi găseşte expresia cea mai
caracteristică în pulsiunea sexuală, aceasta fiind cea mai aducătoare de plăcere. În comparaţie cu
alte instincte - alimentar, de apărare, de dezvoltare - creştere - maturizare, este normal ca pulsiunea
sexuală legată de însăşi reproducerea vieţii să fie însoţită de plăcere. Natura trebuia să susţină
maximal instinctul care asigură perpetuarea vieţii, stând în logica acesteia ca pulsiunea care o
susţine să fie la rându-i susţinută de plăcere. Tocmai pentru că face să funcţioneze matricea
generatoare a vieţii, libido-ul ca tendinţă de a obţine plăcerea (inclusiv cea sexuală) este în fapt
energie vitală, factorul ce contribuie hotărâtor la dezvoltarea fiinţei umane şi la progresul social.
După 1920 sistematizarea freudistă a pulsiunilor se schimbă. Autorul este preocupat de
stabilirea unor forţe pulsionale fundamentale, cu identitate bine precizată şi clar diferenţiate între
ele. Ansamblul pulsional global cu care identificase iniţial inconştientul şi din care se distingea
cândva prin rolul său dominator, doar "libido sexualis", este pus acum sub semnul a două mari
principii - Eros şi Thanatos.
Eros grupează "instinctele vieţii", ca instincte care susţin dezvoltarea şi integrarea fiinţei
umane. Eros este un sistem pulsional hedonic (bazat pe plăcere) şi totodată vital (al vieţii în general
şi nu doar sexual). Pulsiunile sexuale sunt cuprinse în structura sa, dar sub eticheta unui libido care
este acum mult mai cuprinzător.
Thanatos se opune lui Eros şi tendinţelor lui de unificare, grupând "instinctele morţii",
pulsiunile distructive, agresive, mortificatoare (care se îndreaptă spre moarte), toate cuprinse sub
eticheta de mortido.

PSIHANALIZA-METODĂ DE INVESTIGARE A PSIHICULUI UMAN.

STRUCTURA ŞI DINAMICA PERSONALITĂŢII (A DOUA TOPICĂ FREUDISTĂ)

Odată cu lucrarea Sinele şi Eul apărută în 1922, Freud îşi restructurează teoria fără însă a
renunţa la tezele sale fundamentale. Dacă până atunci accentul căzuse pe inconştient şi sexualitate,
autorul se orientează acum spre segmentele superioare ale vieţii psihice pe care le analizează mult
mai profund şi nuanţat – "aparatul psihic" este înlocuit cu conceptul de "personalitate".

1. Structura personalităţii
Freud consideră personalitatea ca fiind formată din trei structuri:
- Sine (Es, Id) = instanţă depozitară a pulsiunilor;
- Eu (Ich, Ego) = instanţă de reglare şi compromis ce urmăreşte armonizarea Sinelui cu
Supraeul prin satisfacerea acelor pulsiuni ce vin în acord cu interesele durabile ale
individului;

5
 - Supraeu (Uber–ich, Super–ego) = instanţă care se opune satisfacerii libere a
pulsiunilor, prin intermediul normelor şi regulilor morale, religioase, sociale pe care le
depozitează în structura sa.
Cele trei componente ale personalităţii corespund vechilor instanţe ale sistemului psihic
uman (“aparatului psihic”) astfel:
- Sinele corespunde în totalitate inconştientului;
- Eul corespunde conştientului, dar pe lângă o largă zonă conştientă el include în structura
sa şi preconştientul (subconştientul) prin intermediul căruia se face trecerea spre
inconştient;
- Supraeul în perioada integrării normelor corespunde conştientului, dar normele odată
învăţate vor funcţiona automat şi Supraeul va ajunge să aparţină inconştientului.
În zona de contact dintre Eu şi Sine se situează mecanismele de apărare a Eului. Ca
utilitate acestea aparţin Eului, pe care îl apără de tensiunile provocate de frustrare, dar ele aparţin
concomitent Sinelui prin mecanismul lor de intrare în funcţiune, plasat la nivelul inconştientului.
Cele trei instanţe - Sine, Eu, Supraeu - se află într-o permanentă luptă "ca trei persoane
rivale care îşi apără fiecare interesele" (Laplanche şi Pontalis).
Sinele (Es, Id) este un complex de instincte care reuneşte predominant pulsiunile sexuale –
expresie a instinctelor vieţii, precum şi pulsiunile agresive – expresie a instinctelor morţii. Acestora
li se adaugă nenumăratele pulsiuni refulate. Sinele constituie polul pulsional al personalităţii şi
are un caracter apersonal (Sinele se mai numeşte şi “Eu apersonal”) pentru că nu este trăit în mod
conştient. El reprezintă componenta biologică a personalităţii, depozitarul influenţelor ereditare,
sistemul bazal al persoanei. Prin toate acestea Sinele constituie rezervorul energiei psihice a
individului uman.
(Michelle Matlin, psihanalistă contemporană, caracterizează metaforic Sinele arătând că el
"este lipsit de judecăţi morale, neputând distinge între înger şi demon, fiind inconştient şi lipsit de
contact cu lumea externă".)
Trebuie să se admită totuşi că normele socio-morale ajung "să atingă" la un moment dat
Sinele şi aceasta se întâmplă prin intermediul mecanismelor de apărare ale Eului. Sinele devine
astfel o realitate psihică adecvată, care însă nu are conştiinţa realităţii obiective.
Sinele pune organismul într-o stare de tensiune pe care el însuşi ajunge primul să nu o mai
poată suporta. Ca urmare, Sinele va avea o tendinţă permanentă de eliberare a tensiunii şi de
atingere a echilibrului organismului, şi prin aceasta el va avea un rol adaptativ. Sinele îşi reduce
tensiunea prin două mecanisme:
1. acţiuni specifice (acţiuni reflexe) = acţiuni automate, înnăscute şi imediat operante, ce
mijlocesc îndeplinirea actului menit să satisfacă pulsiunea respectivă (ex. pulsiunea
alimentară - se satisface prin acţiuni specifice de tipul: cătarea hranei, apucarea ei,
mestecarea, deglutiţia etc.; pulsiunea sexuală - se satisface prin acţiuni specifice cum
sunt: excitaţia difuză, orientarea spre un partener, excitaţia de organ….etc.);
2. procese primare = reacţii psihologice complexe care conduc la diminuarea tensiunii şi
obţinerea gratificaţiei pe plan imaginativ sau simbolic prin elemente ca vis, reverie,
delir, considerate toate ca fiind procedee imaginativ-substitutive care dau seamă de
existenţa celei mai reale şi totdată ascunse componente a personalităţii care este Sinele.
Sinele intră în conflict cu Eul şi cu Supraeul. Ultimele două provin genetic tot din Sine, din
instanţa biologică primară cu care individul se naşte, şi constituie diferenţieri ale Sinelui produse
sub acţiunea factorilor sociali.
Eul (Ich, Ego) reprezintă conştiinţa de sine, nucleul personalităţii şi în alcătuirea sa intră
cunoştinţele şi imaginea asupra propriei persoane (imaginea de sine), precum şi atitudinile
conştiente sau inconştiente faţă de cele mai importante interese şi valori.
Eul asigură echilibrul între tendinţele profunde generate de orientarea biologică a
organismului, pe de-o parte, şi normele primite prin educaţie la care se adaugă normele impuse de
realitatea obiectivă, pe de altă parte. (Eul este "o parte a Sinelui, parte care a suportat modificări sub

6
influenţa directă a lumii exterioare şi prin intermediul sistemului conştiinţă-percepţie" – S. Freud,
Dincolo de principiul plăcerii.)
Eul realizează acordul între cerinţele Sinelui şi cele ale Supraeului, prin satisfacerea
cerinţelor Sinelui în condiţiile respectării interdicţiilor impuse de Supraeu. Având "rol de arbitru în
conflictul permanent dintre Sine şi Supraeu" (Laplanche şi Pontalis), Eul va oscila între dorinţă şi
realitate, între principiul plăcerii şi principiul datoriei, deşi el se va conduce în cele din urmă
după principiul datoriei/realităţii. În tendinţa lor de a se satisface conform principiului plăcerii,
pulsiunile se vor confrunta şi se vor supune principiului realităţii, armonizând astfel Sinele cu Eul.
Eul acţionează prin intermediul aşa-numitelor procese secundare şi îndeplineşte trei mari
categorii de funcţii:
1. funcţii faţă de realitatea exterioară - percepe realitatea, memorează, învaţă şi transformă
lumea externă în avantajul său;
2. funcţii faţă de Sine - controlează instinctele, decide asupra satisfacerii, amânării sau
suprimării lor, tinzând spre obţinerea plăcerii dar în conformitate cu principiul realităţii
pentru a nu intra în conflict cu această realitate; mai mult decât atât, Eul trebuie să
expulzeze Sinele adică să elibereze omul din constrângerile inconştientului, funcţie prin
excelenţă pozitivă şi constructivă;
3. funcţii faţă de Supraeu - ţine seamă de cadrul moral pe care acesta îl impune, de valorile
şi idealurile tradiţionale ale societăţii aşa cum sunt ele transmise din genereţie în
generaţie.
În această fază a teoriei sale, Freud consideră Eul ca fiind elementul cel mai important dintre
cele trei componente ale personalităţii.
(Eul, ca nucleu al personalităţii, al identităţii proprii, începe să se contureze în jurul vârstei
de trei ani când copilul pronunţă cu înţeles pronumele personal "eu", când începe să înţeleagă că "el
însuşi" este sursa atitudinilor sale active, sursa actelor sale, resimţindu-se delimitat de lume şi de
alţii, şi identic cu sine. Acest moment este rezultatul unui proces îndelungat de percepere tot mai
amplificată a propriei corporalităţi, lucru care se realizează iniţial prin intermediul senzaţiilor
interoceptive (foamea "mea", setea "mea", durerea "mea", senzaţia "mea" de bine ) şi proprioceptive
(mişcările "mele", mersul "meu", vorbitul "meu"). Copilul se percepe pe sine prin toate simţurile de
care dispune, pe măsura dezvoltării acestor simţuri şi mai ales în cadrul unei investigaţii active - se
joacă cu propriul corp, se priveşte, se aude. Perceperea de sine inţial fragmentară se întregeşte
treptat pe măsura dezvoltării funcţiilor cognitive (a inteligenţei în sensul teoriei lui Piaget), copilul
reuşind să-şi perceapă propria corporalitate ca pe un întreg distinct de universul lucrurilor şi
fiinţelor înconjurătoare. Perceperea lui "altul", a celorlalte persoane ca entităţi cu identitatea lor
proprie, sprijină în mod fundamental dezvoltarea percepţiei de sine pentru că "Eu" se afirmă şi prin
comparaţie cu "Altul".)
În concepţia lui Freud “Altul” fundamental îl reprezintă părinţii. El consideră că individul îşi
câştigă nucleul bazal al identităţii şi independenţei sale ca urmare a identificării cu imago-urile
(imaginile) parentale, pe care le încorporază şi le respinge în acelaşi timp, detaşându-se ulterior de
această identificare cu părinţii săi.
Imago-ul este o reprezentare inconştientă, o schemă imaginară sau un clişeu inconştient
dobândit, care se referă la un personaj din câmpul relaţiilor interpersonale ale subiectului. Prin
intermediul imago-ului subiectul îl percepe şi îl interpretează pe "altul", formulează judecăţi despre
el, îşi dezvoltă sentimentele faţă de el. Jocul identificărilor cu imago-urile parentale şi al opoziţiilor
faţă de ele, se realizează după mai multe "scenarii" care culminează cu complexul Oedip. Acesta
constă în manifestarea unui ataşamentul inconştient, cu substrat erotic, faţă de părintele de sex opus,
iar rezolvarea sa reprezintă tocmai detaşarea copilului de părinte.
Esenţială rămâne ideea că structurarea iniţială a Eului se realizează prin introiecţia
(asimilarea, încorporarea) imago-urilor parentale care-i asigură acestuia matricea organizatoare.
Procesul se realizează în cadrul unor scenarii care stabilesc concomitent o schiţă, chiar dacă
primitivă, de conştiinţă morală.

7
 Freud face distincţia între Eul real - individul uman aşa cum este el în mod curent şi Eul
ideal - individul uman aşa cum ar trebui să fie. În opinia sa, Eul ideal corespunde tuturor condiţiilor
pe care ar trebui să le satisfacă esenţa superioară a omului. Eul real se transformă într-un Eu ideal
doar atunci când reuşeşte să ţină sub control Sinele, adică să-l domine şi concomitent să-l satisfacă.
Supraeul (Uber - ich, Super - ego) este este purtătorul normelor, regulilor, cerinţelor
socio-morale care alcătuiesc conştiinţa individuală, precum şi al ideilor personale ale insului.
Supraeul este o achiziţie recentă şi relativ fragilă a individului, dezvoltată în conformitate cu
normele şi nivelul socio-cultural al comunităţii din care acesta face parte. Supraeul îşi are originea
în Sine dar se dezvoltă în inter-relaţionările ocazionate de experienţele prin care trece Eul. Supraeul
îndeplineşte trei funcţii esenţiale:
1. funcţia de autoobservaţie;
2. funcţia de formare a idealurilor;
3. funcţia de formare a conştiinţei morale.
Supraeul se manifestă fundamental coercitiv deoarece:
- caută să refuleze pulsiunile Sinelui, în special pe cele sexuale şi agresive; (precizarea privind
refularea "în special" a pulsiunilor sexuale şi agresive este necesară, deoarece cele două pulsiuni
bazale postulate de Freud au fost completate de către A. Adler, C.G. Jung, H. Sullivan, K. Horney,
E. Fromm, cu multe altele: năzuinţa spre putere, spre comunicare, spre relaţii interpersonale, spre
dragoste umanitară, spre autorealizare ş.a., "pulsiuni" extrem de socializate care nu pot fi supuse de
către Supraeu aceluiaşi regim de refulare ca primele două);
- obligă Eul să recurgă permanent la substituţii de scopuri adică la promovarea celor realiste şi
morale, împingând astfel Eul spre perfecţiune şi sublim (sub presiunea Supraeului, Eul trebuie
mereu să răspundă la întrebări ca: "este aceasta posibil" ?, "este aceasta o problemă acceptată"?).
Normele sociale şi morale interiorizate în Supraeu şi funcţionând ca nişte condiţii interne
("ca de la sine") au fost cândva preluate şi integrate din exterior, ca interdicţii impuse individului
uman de către societatea reprezentată iniţial de părinţi. În Supraeul structurat în perimetrul Eului şi
apoi desprins din acesta, se prelungeşte influenţa paternă şi maternă care intermediază la început
pentru copil, în cadrul familiei, influenţele mediului social mai general care se vor exercita ulterior
prin instituţiile şi modelele şcolare, culturale, naţionale, etnice ş.a. Copilul prin părinţi receptează
idealurile sociale integrate de către aceştia la rândul lor, modelele valorizate de către ei, restricţiile
şi interdicţiile pe care ei şi le-au însuşit. De aici decurg câteva consecinţe practice:
- importanţa acordată de teoria psihanalitică relaţiei copilului cu părinţii;
- însemnătatea deosebită a analizării problemelor ivite în cadrul acestei relaţii;
- ponderea foarte mare atribuită copilăriei în structurarea personalităţii adultului de mai
târziu.
Se poate concluziona că Supraeul este în primul rând o instanţă de verificare şi cenzură a
personalităţii. Născut din Sine (din inconştient) ca şi Eul, Supraeul constituie triumful conştientului
care devine cu atât mai evident, cu cât omul este mai matur, mai sănătos şi mai elevat sub aspect
social.

2. Dinamica Sine - Eu - Supraeu

În modelul freudist de analiză şi interpretare " omul este acţionat din interior de pulsiuni şi
de lupta dintre Sine, Eu şi Supraeu" (A. Mucchielli). Sinele (instinctele), din profunzime spre
suprafaţă, şi Supraeul (normele morale), de la lumina conştiinţei spre abisurile inconştientului,
"hărţuie", "atacă" şi "contraatacă" permanent Eul (existenţa conştientă). Conflictul intrapsihic,
rezultat al dinamicii pulsiunilor (mişcării lor ascendente şi descendente pe verticala celor trei
instanţe) este considerat de Freud drept sursa dezvoltării psihice. În consecinţă:
- conflictele generate de jocul de forţe al celor trei instanţe determină dezvoltarea
psihică a individului, adică formarea personalităţii umane (A);
- maniera în care cele trei instanţe se manifestă şi se impun una faţă de alta determină
anumite tipuri de personalitate (B);

8
 - antagonismul fundamental dintre cele trei instanţe generează, alături de conflict, şi
modalităţi de gestionare a conflictului (C).

A. PERSONALITATEA UMANĂ ÎN CONCEPŢIA PSIHANALITICĂ (STADIILE

DEZVOLTĂRII LIBIDOULUI)

Freud consideră că psihicul uman, în speţă personalitatea, are o dezvoltare stadială, fiind
rezultatul parcurgerii unor etape succesive. Inconştientul / Sinele este prima instanţă, şi singura, cu
care fiinţa vine pe lume, incluzând chiar echipamentul ei biologic. De aceea Freud consideră că
stadiile de dezvoltare parcurse de inconştient sunt relevante pentru însăşi dezvoltarea fiinţei umane.
Pe de altă parte, inconştientul (echipamentul biologic) este dominat de pulsiunea sexuală care se
manifestă încă de la începutul vieţii. În consecinţă, stadialitatea dezvoltării este dată de etapele care
apar în modul de manifestare a libidoului înţeles ca „forţa cu care se manifestă instinctul sexual”.
Această concepţie conduce la două concluzii:
- dezvoltarea individului (formarea personalităţii) este concordantă şi dominată de
dezvoltarea sexualităţii;
- sexualitatea nu debutează la un moment dat, la pubertate, ci există şi o sexualitate
infantilă.
În expresia “sexualitate infantilă”, termenul de "sexualitate" nu trebuie înţeles în sensul
sexualităţii mature a adultului, care este o sexualitate centrată pe genitalitate şi urmărind
reproducerea. „Sexualitatea infantilă” simbolizează „plăcerea”, este un mod fundamental de căutare
a plăcerii care, prin logica vieţii, este asociată pulsiunii sexuale. Freud consideră că stă în firea
lucrurilor ca instinctul sexual, prin care viaţa îşi asigură perpetuarea, să fie cel mai aducător de
plăcere. Căutarea plăcerii se va manifesta încă de la începutul existenţei fiecărui individ, omul fiind
construit în datele sale iniţiale, biologice, ca o fiinţă orientată spre obţinerea plăcerii. Această
tendinţă se va menţine de-a lungul întregii vieţi şi va fi în conflict permanent cu principiul realităţii
care acţionează restrictiv şi coercitiv asupra principiului plăcerii. Din perspectiva acestor idei
psihanaliza este o concepţie hedonistă.
Aşadar, sexualitatea infantilă are ca scop principal obţinerea plăcerii. Spre deosebire de
sexualitatea matură care este alloerotică (orientată spre altul), sexualitatea infantilă este
precumpănitor autoerotică (orientată spre propria persoană), plăcerea fiind obţinută prin stimularea
unor porţiuni ale propriului corp, numite de Freud "zone erogene".
De la naştere până către şase ani, când se instalează o perioadă de latenţă sexuală, se
derulează primul ciclu al sexualităţii umane – sexualitatea infantilă. Sexualitatea infantilă, şi odată
cu ea personalitatea, trece prin câteva stadii de dezvoltare, fiecare din ele fiind centrat pe o zonă
erogenă specifică:
- stadiul oral – în care zona erogenă este gura;
- stadiul anal – în care zona erogenă este cea anală, sfincterele în general;
- stadiul falic – în care zona genitală devin zonă erogenă principală dar în absenţa scopului
reproducerii; de-a lungul stadiului falic se va constitui, va evolua şi se va rezolva
complexul Oedip;
- stadiul de latenţă – în care pulsiunile sexuale nu se mai manifestă în exterior;
- stadiul genital – în care sexualitatea intră în etapa matură, specifică adultului.
Freud consideră că sexualitatea matură, axată pe activitatea zonelor genitale şi orientată spre
reproducere, păstrează şi îşi subordonează anumite modalităţi de obţinere a plăcerii specifice
sexualităţii infantile, valorificându-le ca plăceri preliminare (de exemplu, sărutul, jocurile sexuale).
Dacă însă aceste modalităţi de obţinere a plăcerii, specifice sexualităţii infantile, se manifestă la
adult în mod excesiv, ele tulbură sexualitatea normală matură şi ajung uneori chiar să-i ia locul.
Raportul dintre sexualitatea infantilă şi cea matură va fi analizat de Freud şi în legătură cu
etiologia nevrozelor. El va ajunge la concluzia că simptomul nevrotic este o formaţiune de

9
compromis, rezultat al înfruntării dintre două tendinţe opuse: o tendinţă interzisă şi una interdictivă.
Tendinţa interzisă aparţine sexualităţii infantile şi prin manifestarea ei excesivă sau chiar exclusivă
în sexualitatea adultului ajunge să fie calificată de către Eul acestuia (sub presiunea Supraeului)
drept perversă. Ca urmare, respectiva tendinţă va fi cenzurată, reprimată şi refulată în inconştient
unde devine o sursă de patogenie.
O primă întrebare este cum ajung în sexualitatea adultului elemente ale sexualităţii infantile
de o asemenea intensitate încât, cenzurate şi refulate în inconştient, să constituie o sursă de nevroză.
Răspunsul este legat de fenomenul de fixaţie pulsională.
Fixaţia pulsională exprimă legarea pulsiunilor sexuale ale adultului de modalităţi de
obţinere a plăcerii caracteristice diferitelor stadii ale sexualităţii infantile. Aceste modalităţi
anacronice persistă nealterate în inconştientul adultului, deşi ele ar fi trebuit depăşite în cazul unei
dezvoltări normale a sexualităţii.
(În general vorbind, fixaţia este o ataşare excesivă, uneori până la obsesie, de un obiect, persoană,
idee şi ea indică o stagnare a dezvoltării afective la un anumit nivel. Toţi oamenii, dar în mod
special nevroticii, rămân ataşaţi într-o manieră mai mult sau mai puţin deghizată de modalităţi
infantile de satisfacere a unor trebuinţe, de experienţe infantile, de anumite obiecte sau relaţii de tip
arhaic).
O a doua întrebare este de ce ajung în sexualitatea adultului elemente ale sexualităţii
infantile, altfel spus, de ce apar fixaţiile pulsionale. Apariţia lor este determinată de anumite
particularităţi constituţionale cum ar fi intensitatea crescută a unei componente instinctuale (orală,
anală) sau vâscozitatea libidoului (dezvoltarea lui extrem de lentă şi cu mari dificultăţi), la care se
adaugă o serie de experienţe traumatice din istoria infantilă individuală care pot determina stagnări
în dezvoltarea libidoului.
O fixaţie pulsională poate fi manifestă sau poate constitui doar o virtualitate care se
actualizează în funcţie de anumite împrejurări conflictuale, frustrante, traumatice. Când în anumite
condiţii satisfacerea matură a libidoului este imposibilă, libidoul revine la punctele de fixaţie din
perioada infantilă (la modalităţile prin care obţinea plăcerea cândva), ceea ce duce la un conflict
inconştient între respectiva tendinţă şi interdicţia ei.
Conflictul îşi găseşte rezolvare în simptomul nevrotic care este o formaţiune de compromis
ce încearcă să satisfacă în acelaşi timp tendinţa inconştientă cât şi tendinţa morală interdictivă. De
exemplu, în nevroza isterică fixaţiile se leagă precumpănitor de perioada oedipiană, ele
reprezentând ataşamente incestuoase, după cum, în ordinea frecvenţei, ele se leagă apoi de stadiul
oral. În nevroza obsesională fixaţiile ţin de stadiul sadic-anal. Dacă în nevroza isterică predomină
satisfacerea tendinţei sexuale inconştiente, în nevroza obsesională predomină satisfacerea tendinţei
interdictive.
Existenţa unei fixaţii a libidoului predispune la regresie şi nevroză.
Regresia este mecanismul psihic prin care conduita în ansamblu sau anumite aspecte ale
acesteia revin la etape anterioare de dezvoltare, la stadii depăşite şi inferioare din punct de vedere al
complexităţii manifestărilor. Ca urmare a unor traume actuale, pe fondul tensiunilor acumulate are
loc o regresie negativă, comportamentul mergând înapoi, până la stadiul unde există fixaţia
pulsională. Nefiind în stare să obţină satisfacţie într-o manieră matură, individul face apel la o
modalitate arhaic-infantilă de obţinere a plăcerii.
Pe lângă regresia negativă din nevroză, există şi o "regresie pozitivă" care constă în
dezvoltarea unui comportament regresiv absolut necesar în cadrul curei psihanalitice, prin care cel
supus terapiei parcurge înapoi etapele dezvoltării sale oprindu-se în stadiul în care se află "fixată"
problema, permiţând astfel identificarea şi tratarea acesteia.

Stadiile sexualităţii infantile

1. Stadiul oral primitiv (0 - 18 luni)
- zona erogenă este gura, iar plăcerea este produsă de activităţile orale; activităţile orale sunt de
două tipuri: activităţi orale de încorporare (supt, mestecat, înghiţit) şi activităţi orale agresiv-sadice
(muşcat, ţipat);

10
- fixaţiile adultului în acest stadiu constau în efectuarea excesivă a unor activităţi cu caracter oral –
mâncat, băut, fumat; aceste excese pot atinge inclusiv intensităţi patologice – bulimie/anorexie,
alcoolism, toxicodependenţă;
- un individ excesiv gratificat în acest stadiu poate dezvolta o personalitate pasiv-orală (fixată pe
obţinerea plăcerii prin activităţi orale de încorporare) caracterizată mai ales prin optimism şi
dependenţă exagerată;
- un individ neglijat în acest stadiu poate dezvolta o personalitate oral-sadică (fixată pe obţinerea
plăcerii prin activităţi orale agresiv-sadice) caracterizată prin pesimism, ostilitate, agresivitate,
sarcasm, tendinţe sadice, invidie, tendinţa de a-i manipula pe ceilalţi;
- caracteristicile "orale" ale unei personalităţi normale, aprobate ca urmare a sublimării pulsiunilor
sexuale specifice în trăsături validate social, sunt optimismul, sociabilitatea, amabilitatea.
2. Stadiul anal (18 - 36 luni)
- zona erogenă este cea anală, iar obţinerea plăcerii este în legătură cu dobândirea controlului asupra
defecaţiei; abţinerea de la defecaţie urmată de detensionare bruscă provoacă plăcere prin
tensionarea / relaxarea sfincterului anal; plăcerea este însoţită de anumite senzaţii dureroase şi de
aceea stadiul se mai numeşte şi sadic-anal;
- pe de altă parte, etapa de vârstă (antepreşcolaritatea) este una încărcată de agresivitate primară, cu
atât mai mult cu cât în jurul vârstei de 2 ani, pe fondul structurării "Eului" ca proces aflat în plină
desfăşurare, copilul resimte cum identificarea sa de durată cu părinţii ameninţă menţinerea propriei
identităţi şi ca urmare apare opoziţia faţă de aceştia (criza afectivă, negativismul copilului mic); în
acest context conflictual copilul învaţă că poate exercita un control asupra părinţilor, conformându-
se sau nu cerinţelor acestora privind deprinderile sale igienice; dacă părinţii sunt foarte severi
copilul va obţine plăcere prin pedepsirea lor - defecând în locuri şi momente interzise, sau prin
ascultarea lor excesivă - reţinându-se de la defecare;
- fixaţiile adultului în acest stadiu constau în tendinţe sado-masochiste şi înclinaţie spre perversiuni;
- un individ tratat excesiv de sever în acest stadiu poate dezvolta o personalitate anal-agresivă
(fixată pe obţinerea plăcerii prin “defecaţie în condiţii interzise” adică prin acţiuni care încalcă
normele) caracterizată prin cruzime, tendinţe distructive, crize de nervi, dezordine, tratarea celorlalţi
drept obiecte care trebuie posedate şi folosite;
- un individ tratat excesiv de sever în acest stadiu poate dezvolta o personalitate anal-reţinută (fixată
pe obţinerea plăcerii prin “reţinerea de la defecare”adică prin abţinereşi închidere în sine)
caracterizată prin rigiditate, zgârcenie, încăpăţânare, tendinţă compulsivă spre curăţenie,
conştiinciozitate;
- caracteristicile “anale” ale unei personalităţi normale, aprobate ca urmare a sublimării pulsiunilor
sexuale specifice în trăsături validate social, se exprimă diferit în structura unei personalităţi
puternice, sau a uneia slabe:
- în structura unei personalităţi puternice apare triada compusă din mania ordinii, avariţie
(ca plăcere de a acumula şi de a păstra pentru sine) şi încăpăţânare;
- în structura unei personalităţi slabe se manifestă nehotărâre (ajungând până la structură
anancastă) şi înclinaţie spre obscenităţi.
3. Stadiul falic (3 - 6 ani)
- zonele erogene sunt cele genitale, iar plăcerea este produsă iniţial de autostimularea acestor zone
de care copilul este preocupat neîncetat şi pe care le explorează permanent (în general este o
perioadă în care copilul este curios în legătură cu naşterea, cu diferenţele între sexe, cu relaţiile
dintre sexe exprimându-şi intenţia de a se căsători cu părintele de sex opus); pe fundalul procesului
de structurare a "Eului" aflat spre final, copilul îşi întregeşte tot mai mult percepţia de sine, dar nu
atât prin opoziţie faţă de adult (ca în stadiul precedent) cât prin satisfacerea curiozităţii faţă de
propria persoană pe care o explorează activ; treptat însă, plăcerea începe să fie produsă de
ataşamentul cu substrat erotic inconştient faţă de o altă persoană; acest "altul" este într-o primă fază
părintele de sex opus, pentru ca în finalul stadiului erotismul copilului să se detaşează de acesta,
devenind liber şi capabil să se orienteze spre o persoană de sex opus dar străină;

11
- la începutul stadiului copilul, încă prins între identificarea cu imago-urile parentale şi lupta pentru
desprinderea de ele, îşi transformă tendinţa de dependenţă spre care îl impinge identificarea într-o
atitudine de posesiune exclusivă a părintelui de sex opus (tendinţa de identificare cu părinţii este
acum foarte puternică pentru copilul abia ieşit înfrânt din lupta cu adultul, dusă în cadrul crizei
afective):
- băiatul doreşte inconştient ca mama să existe doar pentru el, tatăl să dispară şi el să-i ia
locul;
- fata doreşte inconştient ca tatăl să existe doar pentru ea, mama să dispară şi ea să-i ia
locul;
ataşamentul cu substrat erotic inconştient al copilului faţă de părintele de sex opus constituie
complexul Oedip pozitiv; acesta este un fenomen normal în dezvoltarea individului pentru că îl
orientează spre un viitor partener de sex opus, deci spre o sexualitate firească; abia atunci când
ataşamentul copilului se manifestă faţă de părintele de acelaşi sex, avem de-a face cu un fenomen
negativ – complexul Oedip negativ care dacă nu va fi rezolvat va duce la nevroză şi
homosexualitate;
(Complexul este o legătură indisociabilă între pulsiuni cu scopuri diferite şi uneori chiar
contradictorii dar pretinzând fiecare să domine şi interdicţii de ordin cultural ce se opun realizării
unora dintre aceste pulsiuni; aceste pulsiuni şi interdicţii fiind inconştiente şi complexul (expresia
legăturii lor) este inconştient; complexul ca situaţie conflictuală inconştientă determină reacţii care
se exprimă:
- în comportament – caz în care individul gândeşte şi acţionează după mobiluri ce decurg
fără ştirea sa din determinări inconştiente, dar pe care nevoia de logică reuşeşte să le
justifice în proprii săi ochi;
- în manifestări somatice – caz în care individul asistă neputincios la propriile sale
tulburări somatice ce decurg din determinări inconştiente, sistemul nervos vegetativ
servind ca intermediar pentru a exterioriza diferitele stări afective inconştiente.)
- în condiţii normale complexul Oedip va fi depăşit atât de către băiat cât şi de către fată, deşi acest
lucru are loc în maniere diferite:
- la băiat rezolvarea complexului Oedip are loc prin intermediul complexului de castrare
care constă în frica fantasmatică de a nu fi castrat de tatăl său căruia doreşte să-i ia locul;
ca o soluţie în faţa spaimei de castrare băiatul va renunţa la mamă ca partener sexual, va
recunoaşte legea paternală şi îşi va accentua identificarea cu tatăl intriectând imago-ul
acestuia; sfârşitul iubirii oedipiene pentru mamă şi încheierea alianţei cu tatăl fac
posibilă afirmarea identităţii masculine a băiatului;
- la fată complexul Oedip este o formaţiune secundară; mai întâi funcţionează complexul
de castrare – fata descoperă lipsa penisului, considerat de psihanaliză ca fiind obiectul
unei invidii şi dorinţe universale de posesiune, iar concluzia ei este "am fost castrată";
complexul castrării generează complexul Electra constând în ura faţă de mamă,
considerată vinovată de această lipsă, concluzia fetei fiind "ea m-a castrat"; complexul
Electra slăbeşte relaţia tandră a fetei cu mama şi o apropie de tată, făcând astfel să
funcţioneze complexul Oedip care exprimă în fond dorinţa fetei de a poseda falusul
refuzat de mamă şi pe care speră să-l obţină acum de la tatăl său; dacă posedarea unui
penis este o dorinţă universală (ca simbol al dominaţiei, puterii, forţei), într-un anume
sens, complexul Oedip feminin persistă de-a lungul întregii vieţi a femeii deşi el îşi
schimbă conţinutul, erotismul faţă de tată fiind înlocuit de o mare tandreţe; forma erotică
iniţială a complexului oedipian la fete este depăşită atunci când fata constată că lipsa
penisului nu este o mutilare personală, ci o caracteristică a femeii care vine pe lume
"deja castrată" tocmai în calitatea ei de femeie; această conştientizare a diferenţei dintre
sexe schimbă obiectul dorit, dorinţa de a poseda un falus propriu fiind înlocuită, deşi
niciodată complet, cu dorinţa de a avea un copil (v. jocul "de-a mama" al fetiţelor de la o
vârstă foarte mică, prezent în toate culturile); dorinţa de a fi ea însăşi mamă, o apropie
din nou pe fată de mama sa;

12
- manifestarea complexului de castrare la băiat şi la fată are aspecte comune, dar şi elemente
diferenţiatoare:
trăsăturile comune sunt:
- punctul de plecare similar constând în credinţa în universalitatea penisului; atât băieţii
cât şi fetele atribuie un penis tuturor fiinţelor umane şi tocmai din această convingere ia
naştere atât complexul de castrare masculin (teama băiatului de nu-şi pierde penisul prin
castrare de către tatăl său) cât şi complexul de castrare feminin (ura fetei de a-şi fi
pierdut penisul, de a fi fost castrată de către mama sa);
- importanţa mamei care rămâne personajul principal în viaţa oricărui copil indiferent de
sex, până în momentul când băiatul se detaşează de ea cu anxietate - de frica tatălui, iar
fata se detaşează de ea cu ură - pentru a o fi adus pe lume cu un deficit;
elementele diferenţiatoare sunt:
- complexul castrării la băiat pune capăt dragostei oedipiene (pentru mamă), în timp ce la
fată acest complex abia inaugurează dragostea oedipiană (pentru tată);
- în viaţa sexuală a fetei rolul mamei, contrar opiniei comune, este mult mai important
decât acela al tatălui, pentru că mama stă atât la originea cât şi la sfârşitul complexului
castrării feminin;
- în condiţii normale complexul Oedip va fi depăşit datorită conflictului de ambivalenţă
preferenţială între părinţi; (ambivalenţa constă în activarea concomitentă a două tendinţe contrare
faţă de unul şi acelaşi obiect sau situaţie; cea mai pregnantă este ambivalenţa afectivă datorită căreia
persoana resimte atât atracţie cît şi respingere faţă de ceva sau cineva; ambivalenţa se întemeiază pe
dispoziţia biploară a funcţionării sistemului psihic uman);
- rezolvarea complexului Oedip deschide calea unei sexualităţi normale – orientată spre o persoană
de sex opus şi alta decât părinţii; rezolvarea incompletă a complexului duce la formarea aşa-numitei
personalităţi falice; nerezolvarea complexului este o sursă de patologizare a existenţei individului;
- fixaţiile adultului în stadiu falic sunt ambiţia excesivă (încrâncenarea) şi conduita puternic
sexualizată mergând până la agresivitate sexuală; conduita puternic sexualizată se exprimă în nevoia
de a fi excesiv de cuceritor (bărbatul) sau excesiv de provocator (femeia);
- rezolvarea insuficientă a complexului oedipian menţine la vârsta adultă diverse variante ale
anxietăţii (de castrare) şi ale invidiei (penisului), exprimate într-o personalitate falică; aceasta se
caracterizează prin narcisism şi imaturitate emoţională, preocupare permanentă de a atrage sexul
opus, dificultăţi în a stabili relaţii sexuale mature cu parteneri de sex opus, nevoie continuă de
recunoaştere şi apreciere, sentimente de inferioritate şi inadecvare atunci când nu li se acordă
consideraţie;
- caracteristicile “falice” ale unei personalităţi normale, aprobate ca urmare a sublimării pulsiunilor
sexuale specifice în trăsături validate social, sunt mândria, ambiţia, siguranţa de sine, capacitatea de
a cuceri şi seduce (prin forţă, energie, vigoare, impetuozitate – la bărbat şi prin farmec, graţie,
încântare, sensibilitate, delicateţe – la femeie).
4. Stadiul de latenţă (6 ani - pubertate)
- depăşirea crizei oedipiene aduce după sine o perioadă de linişte, de latenţă a pulsiunilor libidinale
care nu se mai manifestă în exterior;
- reprimarea pulsurilor sexuale faţă de persoanele de sex opus lasă loc liber dezvoltării intelectuale,
însuşirii unor elemente de ştiinţă şi cultură, integrării sociale a copilului; individul îşi consolidează
Eul şi Supraeul prin orientare spre realitatea exterioară şi prin asimilarea tot mai amplă a socialului;
- fixaţiile adultului în acest stadiu se exprimă în probleme de integrare în diverse structuri sociale -
familiale, profesionale, culturale, de grup;
- dacă stadiul nu este depăşit în mod normal şi anumite caracteristici “de latenţă” rămân fixate în
personalitatea adultului, ele duc la structurarea unor personalităţi anxioase sau lipsite de încredere în
sine şi labile.
5. Stadiul genital (pubertate - vârsta adultă)

13
- zonele erogene sunt cele genitale, plăcerea se obţine în cadrul relaţiilor sexuale cu persoane de sex
opus, individul dispune de un instinct sexual matur – activitate sexuală controlată şi corectă ca
manieră de exteriorizare;
- caracteristicile “genitale ” ale unei personalităţi normale se manifestă într-o conduită prietenoasă,
plină de dragoste, iar în plan erotic prin căutarea şi obţinerea cu succes a satisfacţiei în cadrul
orgasmului.

B. MODALITĂŢI DE GESTIONARE A CONFLICTULUI INTRAPSIHIC.

MECANISMELE DE APĂRARE A EULUI

Celor trei modalităţi de gestionare a conflictului intrapsihic teoretizate de Freud: 1.

sublimarea pulsiunilor refulate şi exprimarea lor sub forma unor activităţi acceptate şi utile; 2.
exprimarea simbolică (prin vis, reverie, acte ratate) a pulsiunilor refulate; 3. cantonarea în
inconştient a pulsiunilor refulate, acumularea tensiunilor şi exprimarea lor prin simptom nevrotic, li
se adaugă încă o categorie de fenomene – mecanismele de apărare a Eului.
Deşi termenul de apărare este introdus în câmpul psihologiei de către Freud, Anna Freud
prin lucrarea sa Eul şi mecanismele de apărare (1936) este cea care deschide o perspectivă nouă
asupra unui domeniu care avea să facă epocă şi să constituie una din preocupările de cea mai largă
audienţă şi recunoaştere a psihanalizei – analiza apărării.
Mecanismele de apărare a / ale Eului sunt procese defensive, parţial inconştiente, prin care
conştiinţa se apără în faţa unor pulsiuni care, nici nu se transformă în sens acceptabil, nici nu-şi
găsesc căi de satisfacere simbolică şi nici nu rămân cantonate în inconştient deoarece sunt prea
active pentru a intra în stare de latenţă. Aceste mecanisme sunt procese psihice menite să
gestioneze conflictul emoţional (intrapsihic), să blocheze efectele distructive ale tensiunii
psihice şi să menţină la un nivel cel puţin acceptabil imaginea de sine şi stima faţă de sine.
Mecanismele de apărare conduc la o adaptare parţială (la o descărcare de moment şi de suprafaţă
a tensiunii intrapsihice) prin modificarea realităţii subiective, interioare.
La modul general, procesul de adaptare ca proces de rezolvare a conflictelor şi atingere a
stării de echilibru funcţional presupune un complex de reacţii care mobilizează fiinţa umană în
integralitatea ei somato-funcţională şi psihică:
- la nivel somatic reacţiile de adaptare oscilează între o activare motorie ce vizează
îndepărtarea fizică sau învingerea prin mobilizare motrică a situaţiei problematice şi diminuări sau
chiar blocări ale acestor reacţii dacă scopul adaptativ impune acest lucru;
- la nivel fiziologic răspunsurile adaptative constau în activarea a trei mecanisme: sistemul
nervos, sistemul imunologic şi sistemul hormonal care intervin prin reacţii specifice;
- la nivel psihic răspunsurile adaptative implică modificări la nivelul întregii activităţi
conştiente, începând cu procesele senzoriale, continuând cu cele de prelucrare superioară a
informaţiei în cadrul cărora elaborarea cognitivă suferă modificări esenţiale şi terminând cu cele
reglatorii; toate aceste modificări ce angrenează personalitatea umană în ansamblu şi se exprimă în
cele din urmă comportamental, constau în corecţii cu rol reglator aduse activităţii specifice a
fiecărui proces şi funcţie psihică, în scopul rezolvării conflictului intrapsihic şi realizării adaptării;
corecţiile activităţii psihice urmăresc:
- fie elaborarea unor conduite directe (lupta sau fuga) care sunt orientate asupra realităţii
obiective, exterioare;
- fie modificarea realităţii interioare prin reacţii de apărare prin care o situaţie ce nu
poate fi controlată prin mijloace directe este deformată subiectiv.
(Cele două tipuri de strategii au valoare adaptativă variabilă, iar alegere lor ţine de natura
situaţiei şi de capacităţile subiectului.)
Prin reacţiile de apărare subiectul, incapabil să stăpânească în plan acţional datele
obiective, îşi modifică propria interioritate. Percepţia sa asupra realităţii va fi cu atât mai
distorsionată, cu cât conflictul interior este mai puternic.

14
 Reacţiile de apărare constau în reevaluări ale realităţii obiective, prin care situaţia
problematică este resemnificată dintr-o perspectivă acceptabilă pentru subiect, menită să-l
protejeze de consecinţele destabilizatoare ale unei tensiuni emoţionale excesive. Ele reduc
conflictul intrapsihic şi protejează individul de anxietate prin aceea că fac inaccesibile
conştiinţei unele din elementele conflictului inconştient.
Plasarea acestor mecanisme pe seama Eului, în calitatea sa de nucleu al personalităţii care
asigură unitatea individului, ridică o problemă şi anume aceea că Eul este o structură conştientă,
echivalată cu însăşi conştiinţa de sine, în timp ce mecanismele de apărare, extrem de diverse, nu au
întotdeauna un caracter conştient.
Mecanismele de apărare sunt considerate procese defensive situate în zona de contact
dintre Eu şi Sine, având în consecinţă un caracter semiautomat. Manifestările pe care le includ –
comportamente, idei sau afecte – pot fi conştiente sau inconştiente, dar declanşarea lor este, de
regulă inconştientă. Intrarea lor în funcţiune este produsă de situaţiile resimţite ca dezagreabile
tocmai pentru că-i activează persoanei reprezentări, idei, amintiri, fantasme, legate toate de pulsiuni
inconştiente interzise. Înţeleasă astfel apărarea devine echivalentă cu o interdicţie menită să
evite neplăcerea şi dezechilibrul.
Printre apărările Eului se enumeră: anularea (retroactivă) – tratarea unor atitudini,
conduite, afirmaţii produse efectiv ca şi cum nu ar fi avut loc niciodată; compensarea – mascarea
unei slăbiciuni prin accentuarea altei trăsături, sau înlocuirea nesatisfacerii unei dorinţe cu
suprasatisfacerea alteia; deplasarea – descărcarea sentimentelor de ostilitate pe obiecte mai puţin
periculoase, altele decât cele care le-au generat; fantazarea – satisfacerea dorinţelor interzise prin
realizarea lor imaginară; formaţiunea reacţională (reacţia inversă) – înlocuirea pulsiunilor
interzise prin atitudini şi comportamente opuse şi utilizarea acestora din urmă ca adevărate bariere
în calea primelor; identificarea – creşterea sentimentului valorii proprii prin asimilarea cu o
persoană sau cu o instituţie de prestigiu; insularizarea emoţională – retragerea în pasivitate spre a
proteja Eul de rănire; intelectualizarea – disocierea reacţiei intelectuale de cea emoţională cu
suprasolicitarea celei dintâi în detrimentul celei de-a doua; introiecţia – încorporarea valorilor
externe în structura Eului astfel încât acestea să fie resimţite de persoană ca fiindu-i proprii şi nu
impuse din afară; izolarea – separarea unei trăiri afective de o situaţie prejudiciantă sau separarea
unor atitudini incompatibile prin componentele lor care sunt logic neconcordante; întoarcerea
asupra propriei persoane – înlocuirea obiectului trebuinţei cu preocupări legate de propria
persoană; proiecţia – plasarea nereuşitei personale pe seama altcuiva sau atribuirea propriilor
trăsături negative şi dorinţe imorale, altora; raţionalizarea – încercarea de a demonstra că un
comportament este justificabil şi prin aceasta vrednic de stimă şi aprobare socială; refularea –
interzicerea accesului în conştiinţă al reprezentărilor jenante sau insuportabile şi dirijarea lor spre
inconştient; refuzul realităţii – protejarea de o realitate neplăcută prin evitarea perceperii ei;
regresia – întoarcerea la un stadiu anterior al dezvoltării psihice, implicând conduite mai simple;
repararea răului – răscumpărarea actelor şi dorinţelor imorale prin autopedepsire şi suferinţă;
represiunea – îndepărtarea impulsurilor, ideilor, simţămintelor dureroase, inacceptabile sau
periculoase din conştiinţă; sublimarea – satisfacerea dorinţelor interzise prin activităţi substitutive;
substituţia – înlocuirea unor scopuri inacceptabile cu altele acceptate social; supracompensarea –
obţinerea de performanţe, prin eforturi deosebite, în direcţiile în care persoana era iniţial deficitară;
transformarea în contrariu – modificarea dorinţelor irealizabile în opusul lor.
Dacă se apreciază reuşita unei apărări pe moment şi numai din punctul de vedere al Eului
(nu şi din perspectiva lumii exterioare), se constată că mecanismele de apărare contribuie la
controlarea tensiunii emoţionale prin trei modalităţi de intrevenţie:
1. oferă soluţii imediate, deşi paliative (care rezolvă temporar sau aparent o situaţie dificilă),
pentru reducerea conflictului interior în situaţiile în care persoana nu dispune de soluţii adecvate
pentru o rezolvare propriu-zisă a conflictului; Eul se apără împotriva tensiunilor supunându-le unor
constrângeri prin care sunt metamorfozate şi astfel stăpânite;
2.oferă un răgaz emoţional pe fondul căruia psihicul (procesarea cognitivă) poate elabora
strategii adecvate, realiste de rezolvare a conflictului;

15
 3. menţin în limite acceptabile imaginea de sine, ca element absolut necesar unei adaptări
optime ulterioare.
Prelucrarea dintr-o perspectivă convenabilă a datelor obiective şi subiective dezagreabile
individului include însă pericolul unei restrângeri excesive a conştiinţei prin falsificări prelungite
ale realităţii. Reacţiile de apărare sunt eficiente cât timp nu afectează funcţionarea mintală sub
aspectul realismului. Utilizate în tot mai mare dezacord cu realitatea (ignorând-o tot mai mult),
folosite permanente şi uneori chiar exclusiv, apărările se transformă în reacţii patologice care
deformează perceperea realităţii şi perturbă grav funcţionarea Eului. Devenite un mod curent şi mai
ales unic de răspuns la situaţiile conflictuale, mecanismele de apărare ajung să blocheze structurarea
unor conduite de rezolvare propriu-zisă a conflictelor, constituind în timp surse de dezadaptare prin
fuga de realitate. În cazul personalităţilor cu un Eu slab apărările permanente conduc la structurarea
unui stil de răspuns cel puţin nevrotic (dacă nu psihotic), caracterizat prin blocarea afectelor în
inconştient în locul orientării şi descărcării lor spre lumea exterioară.
De altfel, există opinii conform cărora rolul adaptativ, îndeobşte recunoscut, al reacţiilor de
apărare este contestat. Unii specialişti consideră că oricum cantonarea în perimetrul lor este
dezavantajoasă atât sub aspect energetic, cât şi sub aspect informaţional. Pe de-o parte, mobilizarea
structurilor defensive presupune un consum de energie care ar putea fi orientat spre alte scopuri. Pe
de altă parte, procesarea cognitivă ce are loc pe fundalul repausului emoţional asigurat de ele se
desfăşoară în baza unor percepţii deformate asupra realităţii. În consecinţă, strategiile acţionale
elaborate în acest context vor avea puţine şanse să fie eficiente şi aceasta, cu cât imaginea
subiectului asupra realităţii este mai departe de adevăr.

16