FUNDAMANTELE PSIHOTERAPIEI

Conf.univ.dr. Adela Mihaela ȚĂRANU

Unitatea 2. Sisteme de psihoterapie. Diferențe și conexiuni

Fundamentele Epistemologice
Ipotezele epistemologice stau (virtual) la baza tuturor teoriilor psihoterapeutice și influențează
indirect abordările (tehnice) ale tratamentului. Aplicată la psihoterapie, epistemologia ridică întrebări
de tipul: Este psihoterapeutul capabil să înțeleagă lumea subiectivă a clientului și să ghideze
procesul terapeutic? Dacă da, cum ajunge el la această înțelegere? Dacă nu, de ce depinde o astfel
de înțelegere?
Cele două epistemologii dominante ce inflențează orientările psihoterapiei sunt modernismul și
postmodernismul, ambele reprezentând viziuni diferite asupra lumii (“metanarative”, cf. Bulter;
2002, p. 13).
Modernism
În era premodernistă predominant era sentimentul unității și coerenței, fiecare ființa umană avea
propriului loc într-o lume clar ordonată, suferința și însănătoșirea aveau un scop/sens într-un plan
cunoscut de o instanță superioară (de exemplu Dumnezeu) iar capacitatea celor care îi vindecau pe
alții a fost percepută nu ca o competență, ci în virtutea acestei Forțe.
Modernismul preia ideile de ordine, unitate, coerență, dar a situat aceasta în om și în rațiunea umană.
Paradigma teocentrică (centrată pe Dumnezeu)a fost înlocuită de paradigma antropocentristă
conform căreia persoana este centrul realității. Punctele de referință ale modernismului sunt
individualitatea, autonomia sinelui, superioritatea rațiunii, transcendența și superioritatea spiritului
asupra materiei și corpului. Modernismul crede că există un ceva/dar/dat în baza căruia oamenii pot
ajunge să cunoască o realitate externă (Held, 1995), în mod particular prin experimentare sau metodă
empirică. Pe scurt, modernismul este un curent al gândirii ce respinge tradițiile anterioare și afirmă
ideea că omul este capabil să-și îmbunătățească și să-și remodeleze mediul cu ajutorul cunoașterii
științifice, a metodelor empirice și a tehnologiei.
Postmodernism
Prin opoziție, postmodernismul definește cunoașterea ca fenomen subiectiv, așa încât mintea nu e
capabilă să știe ceva în afara ei, adică nu e capabilă să cunoască adevărul subiectiv (Held, 1995). În
locul unei viziuni teocentristă sau antropocentriste, postmodernismul subscrie unei viziuni “ex-
centriste” considerând că teoriile și modelele pe care le avem pentru orice fenomen uman sunt
simple constrcții ale minții și nu corespund realității, astfel că nu există posibilitate să ajungi la
adevăr. Potrivit postmodernismului, realitatea este co-construită, are o dinamică permanentă iar
acesta este situația inclusiv cu Sinele/ self-ul, aflat în evoluție/ schimbare condiționată de factori
individuali, sociali și temporali. Pe scurt, se respinge certitudinea asumată a eforturilor științifice
pentru a înțelege și explica realitatea și afirmă că realitatea nu este reflectată în mod simplu în
înțelegerea umană ci este o întelegere mediată de propria realitate personală.
Psihoterapia încorporează aspecte atât din modernism cât și din postmodernism. Un exemplu în acest
sens este îndepărtarea/ distanțarea copilului de părintele semnificativ pentru a dobândi separarea și
individuația, un fenomen observat la copii în cele mai multe culturi. Această “forță” de separare este
”înnăscută”, nu este construită social. Totuși modul unic în care acest dat este realizat în viața unui
copil reprezintă o construcție socială, atât din partea copilului cât și a condițiilor particulare ale
mediului său.
Elemente funcționale și structurale în psihoterapie (teoria lui T. Millon)
1
Distincția realizată de Theodore Millon (1996) între două domenii - unul funcțional și altul
structural, răspunde unei tendințe de diferențiere și clasificare a psihoterapiilor. Millon (1996:xxx)
consideră că omul trăiește în două lumi, una interioară și una exterioară, deci este necesar un set de
procese pentru ”a gestiona, adapta, transforma, coordona, echilibra, elibera și a controla tot ceea ce
înseamnă a da și a lua, între cele două lumi”. Acest set de procese, numit de el domeniu funcțional,
este asociat de Millon psihologiei ființei umane și are ca rezultat modurile expresive ale acțiunii
reglatorii. Există patru moduri expresive: comportamente expresive, conduită socială, procese
cognitive și mecanisme reglatorii inconștiente.
Domeniul structural, preluat din psihiatria biologică, este gândit ca ”stările și acțiunile unei naturi
cvasi-permanente, echivalentul conceptului de predispoziție” și este asociat anatomiei ființei umane.
Este important faptul că orice experiența de viață trăită de o persoană este păstrată într-un fel anume
în memoria acelei persoane. Aceste amintiri, afecte, atitudini, nevoi, frici, conflicte și așa mai
departe, deși își au originea în trecut, modifică, transformă și uneori chiar distorsionează modul în
care acea persoană își va retrăi amintirile în prezent. Mai mult, acestea pot influența modul în care
persoana în cauză își va direcționa și își va trăi viața în viitor, deși majoritatea oamenilor nu sunt
conștienți de conținutul domeniului structural. Teoria lui Millon (1996) face distincția între patru
elemente structurale: imaginea de sine, reprezentarea obiectelor, organizarea morfologică și
dispoziție/temperament.
Potrivit acestui model, fiecare element structural, ca și fiecare mod expresiv, poate corespunde unei
anume perspective terapeutice (așa cum se poate observa în tabelul de mai jos).
Domeniul funcțional Domeniul structural
Nivel comportamental  Acțiuni expresive: terapii
comportamentale
 Conduită interpersonală: terapii
bazate pe interacțiune –
umaniste, sistemice
Nivel fenomenologic  Stil cognitiv: terapii cognitive  Imaginea de sine: terapii
umaniste, experiențiale
 Reprezentări ale obiectului:
psihoterapie analitică
Nivel intrapsihic  Mecanisme de reglare:  Organizare morfologică:
psihanaliză psihanaliză
Nivel biologic-  Stare de
fiziologic dispoziție/temperament:
psihiatrie biologică

Terapii psihodinamice
Reprezentanți: Sigmund Freud, Carl Gustav Jung, Alfred Adler, Otto Rank, Sandor Ferenczi,
Ernest Jones, Jamesc J. Putnam, Adolf Meyer, Anna Freud, Melanie Klein, Donald Winnicott,
Jacques Lacan
Scurtă istorie: Revenim la momentul 1895 când, în Studii despre isterie, Freud și Breuer se referă
explicit la cura prin vorbă, catarsis, asociatiile libere și explorează drumul parcurs de simptom de la
evenimentul traumatic până în prezent. În 1896 Freud foloseste termenul de “psihanaliză” și începe
să contureze câteva principii de bază ale teoriei precum importanta ascultării clinice în profunzime,
posibilitatea unei hermeneutici a comportamentului (semnificația sa) și elemente de teorie a
sexualității infantile.
Pentru Freud, subiectivitatea umană, sinele sau self-ul nu au fost conceptualizate ca fiind structuri
fixe ci într-o dinamică de schimbare. Arhitectura interiorității umane este formată din trei entități
incompatibile și cu o coerență variabilă, însă unită funcțional: Eu, Ego si Supraeu. Eul si Ego-ul nu

2
împărtășesc scopuri comune (plăcere versus siguranța) și nu functioneză după același principiu
(principiul plăcerii versus principiul realității): Eu-l este componenta primitivă, impulsivă, reactiva
la stimuli și inconștientă a psihicului. Ego-ul mediază între lumea externă și Eu, este partea rațională
care tine sub control Eu-l irațional și haotic. Supraeul ar fi cel mai simplu de descris ca și contiință,
cenzor sau partea moralizatoare a psihicului. ”Aceasta subiectivitate este la început determinată de
rezultatul interacțiunii dintre genul căruia îi aparținem și influențele familiei, pentru ca mai apoi,
datorită crizelor existențiale, să se dezvolte structura dinamică, complexă și obscură care fracturează
subiectul între conștient și inconștient (cf. Masfield, 2000, apud. R Vrasti, xxx).
Începând din 1902 Freud participa regulat la Viena la prima mișcare psihanalitică privata, alături de
mai multi medici vienezi interesati de psihologie între care Alfred Adler și Otto Rank, Carl Gustav
Jung, medic elvetian, Sandor Ferenczi de la Budapesta sau Ernest Jones, medic englez, toți discipoli
proeminenți ai lui Freud.
După ruptura de Freud, Adler inițiază “psihologia individuală”, curent care reducea importanta
inconștientului în dinamica psihologică și dezvoltă o teorie integrata, holistica de terapie psihologică
care avea la bază o viziune optimistă și umanistă despre viață. Potrivit acestei teorii, tendința pentru
superioritate sau complexele de inferioritate sunt mai importante decât dinamica inconștientului în
contactul cu realitatea. Simptomele nevrotice se dezvoltă din copilarie și se reflectă în viața adultă,
de unde importanța familiei și a relatiilor sociale chiar timpurii.
În 1912 Jung publica “Psihologia inconstientului” unde formuleaza propria “psihologie analitică”
prin extinderea conceptului de libidou la forțele non-sexuale ale psihicului. Pentru el, psihicul uman
are o natură religioasa, iar elementele inconștiente se integrează în conștient printr-un proces pe care
l-a denumit individuatie. Jung a conceptualizat sistemul psihic ca având o natură colectivă,
universală și impersonală, identic la toti indivizii și înnăscut sub forma arhetipurilor (metafore ale
experienței umane).
Caracteristici: Terapiile psihodinamice constituie, din punct de vedere istoric, baza psihoterapiei ca
tratament pentru boli psihice. Prin psihanaliză, exemplul cel mai proeminent, terapiile psihodinamice
sunt, probabil, cele mai cunoscute dintre modalitățile de psihoterapie.
Una dintre ipotezele centrale ale acestei școli este că factorii de care nu suntem conștienți sunt
influențează în mod senificativ comportamentul nostru. În comparație cu terapiile dezvoltate mai
târziu, terapiile psihodinamice oferă o dirijare relativ mica și pun accent pe relația dintre terapeut –
pacient și dinamica existentă între aceștia. Obiectivul îl reprezintă creșterea înțelegerea de sine și
conștiința de sine a pacientului (Barber, Muran, McCarthy și Keefe, 2013).
Se consideră că procesul terapeutic are o intensitate mare, susținută prin frecvența sesiunilor (de mai
ulte ori pe săptămână) și pentru o lungă perioadă de timp (mai mulți ani). Costurile asociate au
determinat această școală de psihoterapie să dezvolte interventii mai scurte, cu rezultate bune; cu
toate acestea, intervenții de mare intensitate, pe termen lung, continuă să fie livrate catre pacienti, în
unele țări putând fi rambursabile din fondurile de sănătate publică (de exemplu Germania). Studiile
de eficacitate nu fac parte din tradiția acestei școli de terapie și au fost mult timp contestate de
practicanți, pentru care metodologia standard de cercetare nu este adecvată evaluării proceselor și
succesului terapiilor. Un număr foarte mic de studii au evaluat eficacitatea tratamentelor tradiționale
pe termen lung într-un mod controlat, iar rezultatele au fost contradictorii (Barber et al, 2013;
Leichsenring și Rabung, 2011; Smit et al, 2012), sugerând că este nevoie de mai multe dovezi.
Terapia psihanalitică
Psihanaliștii se focalizează pe conflictele din inconștient, cu originea în trecutul clientului,
aspecte care se manifestă în planul percepției, a gândurilor și interacțiunilor persoanei. Se prezumă
că problemele/ dificultățile apărute au luat naștere din inabilitatea din trecut a acelei persoane de a
face față unei dureri emoționale puternice; clientul a dezvoltat mecanisme de apărare pentru evitarea
conștientizării acestui eveniment, ascunzând sentimentele în inconștient. În consecință, pentru a
putea reconstrui personalitatea unei persoane, aceste mecanisme de apărare trebuie să-și piardă

3
motivul de a fi și clientul să poată renunța la ele fără consecințe negative. Reconstrucția impune ca
sursa de emoții negative să fie scoasă la lumină și să se lucreze la transformarea ei; odată ce
anxietățile și mecanismele de apărare sunt devoalate, ele pot fi analizate, înțelese și tratate iar ca
rezultat, lumea mistică a clientului devine un loc familiar. Ritmul transformărilor depinde, în
principal, de capacitatea de rezistență/anduranță emoțională a clientului.
Psihoterapia analitică
Pornind inițial de la conceptele comune cu psihanaliza lui Freud, psihoterapia analitică s-a
dezvoltat apoi ca o terapie distinctă. Potrivit acestui model, relațiile din trecutul unui individ
(împreună cu evenimentele, situațiile, oamenii, sentimentele asociate și așa mai departe) au o
influență foarte mare asupra modului în care individul respectiv privește, gândește și experimentează
prezentul. Impresiile generate de relațiile apropiate din copilărie, numite ”reprezentări ale
obiectului”, pot distorsiona percepția prezentului și pot duce la comportament de tip repetitiv, atât
pentru clienți, cât și pentru partenerii acestora. Spre deosebire de gândirea freudiană clasică, acești
terapeuți nu abordează psihopatologia adultă ca o repetare a conflictelor din copilărie, ci consideră
că experiențele ulterioare de viață au contribuit senificativ pe acest fond, prin urmare focusul este pe
restructurarea temelor conflictuale din prezent. Spre deosebire de terapeuții orientați pe interacțiune,
psihoterapeuții analitici nu încearcă să influențeze direct relațiile din prezent, ci caută să aducă
persoana în proces de conștientizare a anxietăților relațiilor din trecut și a conflictelor cu ceilalți și
astfel să-i elibereze de percepțiile nerealistice și sentimentele asociate în relațiile lor din prezent.
Din acest motiv, o biografie a clientului este extrem de utilă pentru cartografierea relațiilor/
reprezentărilor obiectului.
Terapeuții pot fi foarte activi în demersul lor terapeuti; pun întrebări, dau feedback, oferă
interpretări. Modelul presupune că dezvoltarea/vindecarea necesită o coordonare și interpretare de
specialitate. Deoarece succesul unei astfel de terapii eliberează energii canalizate anterior pentru
ascunderea anumitor experințe în inconștient, la final clienții se simt mai plini de vitalitate și mai
încrezători în forțele proprii.

Psihoterapii umaniste
Reprezentanți: Carl Rogers, Abraham Maslow,Victor Frankl, Rollo May, Jacob Levi Moreno, Irvin
Yalomm, Frederik Perls, Don D. Jackson , Salvador Minuchin, Jay Haley, Cloe Madanes
Scurtă istorie: O analiză a istoriei ideilor în psihoterapie (cf. Watson et al., 2005, apud R. Vrasti,
p.69) arată că orientarea umanistă derivă din filozofia lui Husserl și Heidegger, prin asimilarea unei
perspective fenomenologice optimiste în privința dezvoltării ființei umane și autodeterminării
acesteia.
Ideea că terapia are ca punct de pornire înțelegerea lumii subiective a clientului și dezvoltarea
personală trebuie orintată către satisfacerea nevoilor umane au fost lansate de Maslow în primele
întțlniri dedicate celor care cred în posibilitatea studierii valorilor, intențiilor și înțelesurilor
existenței conștiente a individului, adică umaniștilor.
Terapia centrata pe client a reprezentat alternativa principală la psihanaliză în anii 1950/1960, Carl
Rogers (1902-1987) fiind considerat și în prezent a doua personalitate (după Freud) care a influențat
dezvoltarea psihoterapiilor. El a fost cel care a mutat atenția în procesul terapeutic de la o metodă
interpretativă/ critică a ideilor, sentimentelor și comportamentelor ”pacientului”, către atitudinea
terapeutică caracterizată de înțelegere empatică, grijă și respect față de ”persoană”, elemente pe care
le consideră necesare mobilizării tendinței naturale de dezvoltare, deci rezultatelor favorabile în
psihoterapie.
Viktor Frankl (1905-1997) este considerat exponentul de seamă al psihoterapiei existențiale, strălucit
continuată azi de altă figură importantă și foarte prolifică în literatura de specialitate, Irvin Yalomm.
Frankl pornește de la experiența lui din lagarele naziste, unde observă că aceeleași condiții

4
amenințătoare de existență determină direcții diferite de dezvoltare a sinelui – unii devin egoisti si
antisociali, altii rămân generoși și își păstrează speranța. Ipoteza sa, că acțiunile oamenilor sunt date
de întelesul pe care-l atribuie existentei, o aplică în plan terapeutic dezvoltând logoterapia. Acest
curent pleacă de la premisa umanistă că nevoia de sens în viață este o motivație bazală pentru
oameni, iar nevroza existențială este consecința tipică a pierderii acestui înțeles. Astfel, dacă
libertatea fără sentimentul sensului existenței duce la arbitrariu iar libertatea plină de înțeles duce la
responsabilitate.
Jacob Levi Moreno (1889-1974), psihiatru austriaco-american de origine română, este unul dintre
întemeietorii psihoterapiei de grup şi părintele psihodramei, al sociometriei (metoda de analiză a
relațiilor interpersonale), al sociatriei (analiza structurilor relaționale în cadrul sistemelor de
sănătate/psihiatrie socială). În concepţia lui despre existența umană, grupurile şi societăţile sunt
considerate entităţi cu potenţial de schimbare (terapeutică), tot așa cum sunt entități de socializare și
creare a umanității. Interesul și inventivitatea remarcabilă în domeniul metodelor de grup îl fac co-
autor al abordărilor dinamicii de grup și metodelor de acțiune din pedagogie, dar și precursor al
abordărilor sistemice. Psihodrama, sau teatrul cathartic, a apărut odată cu crearea, la Viena, a
”teatrului improvizat” (1921) și aduce în prim plan spontaneitatea, înțeleasă ca tendința naturală a
continuțurilor noastre psihice a se organiza în forme adaptate atât nevoilor interioare, cât și adecvate
mediului.
Frederik Perls (1893-1970), considerat părintele terapiei gestalt, aduce în atenție principiul holistic
potrivit căruia omul este un tot/ întreg aflat în echilibru homeostatic, într-o balanță atrasă de forțe
opuse. Psihoterapia inițiată de el este focalizată pe experiența individului în momentul prezent, pe
relația terapeut-client și pe capacitatea umană de adaptare autoreglatoare ca rezultat al situației
gnerale de viață. Principiile gestalt sunt: orice lucru este relațional și în flux; accentul se pune pe
experiența subiectivă care creează semnificație; existența dialogului și angajamentului între client și
terapeut. Regăsim la S. Perls propunerea unor grupuri de auto-psihodramă zise și de gestaltteorie.
Don D. Jackson (1920-1968), inițiatorul, alături de Gregory Bateson, a Școlii de la Palo Alto,
fondează (1958) Mental Reserch Intitute, centru de cercetări şi studii aplicative asupra teoriei
ecosistemică a comunicării cu o orientare clinică care a condus, cu timpul, la dezvoltarea terapiilor
familiale sistemice.
Caracteristici: Terapiile umaniste reprezintă prima abatere semnificativă de la tradiția
psihodinamică. Aici, nu terapeutul, ci clientul este văzut ca un factor al schimbării pozitive, care este
facilitată de o relație terapeutică empatică și respectuoasă. Gradul în care terapeutul direcționează
procesul de terapie variază între diferitele versiuni ale terapiilor umaniste și poate fi minim.
Deși fondatorii terapiei umaniste au contribuit foarte mult la a face din psihoterapie un subiect de
cercetare empirică, studiile de eficacitate controlate au jucat un rol minor. În plus, oportunitatea de a
aplica noțiunea de practică bazata pe dovezi pentru psihoterapie a fost pusă la îndoială de către
practicieni, ca și în cazul modelelor psihodinamice. Cu toate acestea, mai multe studii aleatorii
controlate au investigat unele intervenții psihoterapeutice care aparțin acestei școli iar rezultatele
sugerează ca acestea sunt eficiente pentru o serie de condiții (cf. Elliott, Greenberg, Watson,
Timulak și Freire, 2013). Cu toate acestea, terapiile umaniste nu joacă un rol important în
psihoterapia de masă și nu sunt livrate ca psihoterapie în multe țări în cadrul sistemului de sănătate
publică. O posibilă explicație pentru acest lucru este că acestea nu sunt la fel de bine sustinute de
dovezi empirice, precum terapiile cognitive și comportamentale.
Psihoterapii centrate pe persoană. În cadrul terapiilor centrate pe persoană s-au evidențiat două
curente: terapia umanistă centrată pe client a lui Roger (1942) și terapia Gestalt propusă de Perls
(1976). Conceptul de imagine de sine este foarte important în ambele abordări iar termeni precum
”eu”, ”prin mine în însumi/însămi” dau, în concepția acestor terapeuți, un puternic simț al
echilibrului, inducând un sentiment al stabilității într-o lume dinamică și în continuă schimbare.
Considerând că fiecare persoană are atât un potențial permanent, implicit, cât și o tendință naturală

5
de dezvoltare, instabilitatea sau lipsa evoluției sunt generate de blocarea proceselor naturale de
învățare și duc în timp la distorsionarea imaginii de sine.
Viziunea optimistă în legătură cu potențialul uman face ca procesul de restabilire a imaginii de sine
afectate să fie proiectat evitând metodele invazive; rolul terapeutului este acela de a crea un context
psihoterapeutic optim, empatic, care permite clienților să restabilească contactul cu ei înșiși prin
explorarea propriilor trăiri, în special a celor care îi contrariază. Clienții reîncep să învețe, fluxul
sentimentelor și a gândurilor își reia cursul firesc, dar nu conținutul lor este considerat important (ca
în cazul terapiilor cognitive), ci recâștigarea încrederii clienților în propriile experințe și în
dezvoltarea personală spontană.
Nu se face apel la analize strălucite, la protocoale terapeutice stricte și nici la schimbări șocante de
context sau de percepție. Creșterea/dezvoltarea ia naștere în contextul special al relației terapeutice
de calitate, din aceste considerente atitudinea terapeuților fiind mult mai importantă decât
intervențiile terapeutice în sine. Factorii cheie aici sunt respectul, originalitatea, gândirea pozitivă
necondiționată, înțelegerea empatică precisă și angajamentul față de client și de dorința sa de
dezvoltare. Relația terapeut-client nu este una ierarhică, terapeutul nu este un expert, expertul în
problemele clientului fiind chiar el însuși.
Psihoterapii bazate pe interacțiune. După 1930 şi mai cu seamă după al doilea război mondial, o
serie de descoperiri din domeniile cele mai diverse determină revizuirea perspectivei "individualiste"
din cercetările privind fiinţa umană. Principalul concept al acestor terapii este acela că sursa
problemelor omului este aspectul relațional-interacțional (conform Kiesler, 1983; Laery, 1957;
Sullivan, 1953). Calitatea interacțiunilor recurente cu alți oameni, în special cu care au fost sau
suntem încă apropiați, au un rol determinant în modul în care noi ne dezvoltăm și experimentăm
(propriile trăiri). Se consideră că fiecare persoană a dobândit un set de patternuri de comportament
care-i ”forțează” pe ceilalți să se comporte corespunzător acestuia, activând în ei reacții care
confirmă modul în care aceste persoane se raportează la lume și la ele însele.
De multe ori clienții nu sunt conștienți de capcana paternurilor interacțiunilor contraproductive în
care sunt prinși iar psihoterapia presupune creșterea gradului de conștientizare și descoperirea
modurilor alternative de comportament. Contextul terapeutic este variat, se poate lucra individual,
eventual împreună cu familia clientului, sau în grupuri de terapie (grup de clienți și unul/doi
terapeuți). Terapia care include clientul și familia acestuia poate conduce la identificarea ușoară a
cauzelor acestor patternuri, precum și la creșterea eficienței rezolvării lor. La rândul său, grupul de
terapie permite evidențierea, și deci oportunitatea de soluționare a unui număr crescut de paternuri
de interacțiune.
Modelul relaţional şi-a adus o contribuţie importantă în fundamentarea psihologică a terapiilor de
grup. În psihodramă, matricea relaţională şi nevoia de ataşament sunt regăsite la nivelul grupului şi a
importanţei fuzionării în lucrul cu grupul şi cu protagonistul.
Ca metodă de psihoterapie, psihodrama îşi are originea în interpretarea dramatică (anterioară
culturii) și în jocul copiilor. J.L. Moreno a aplicat elementele dramatice (jocul de rol, schimbul de
rol, auto-prezentarea dramatică, oglindirea, etc.) pentru situaţiile reale de viaţă, externalizând
procesele psihologice proprii în formula "aici şi acum", cu beneficiul unei exprimări spontane/
autentice cu mare potențial empatic și restructurant.
Punctul de pornire al concepţiei moreniene este ideea că în fiecare om există un potenţial creativ,
care însă stă la dispoziţie numai limitat. Psihodrama favorizează descoperirea şi activarea acestui
potenţial prin actualizarea/facilitatea spontaneității, al cărei deficit produce tulburări psihice și
sociale. Potrivit lui Moreno, anxietatea este o funcție a spontaneității - când spontaneitatea se
diminuează, anxietatea crește iar persoana dezvoltă comportamente defensive, stereotipe și
repetitive.

6
Prin acțiune psihodrama permite să fie scos la iveală conținutul psihic blocat, efect care nu a întârziat
să fie observat de psihanaliști (Bion, Anzieu, Foulkes, Slavson etc.) care au dezvoltat în baza acestei
medode psihanalizele de grup și cercetările de dinamică a grupurilor.
Grupul şi spaţiul psihodramatic este prin excelenţă tranziţional. Prin intermediul jocului - momentul
iluziei (Winnicot) - grupul facilitează starea de omnipotenţă subiectivă a fiecăruia, fundamentală
din punct de vedere evolutiv (recuperează şi dezvoltă Sinele). În trecerea de la subiectivitate (Eu
actor) la momentul realităţii obiective (Eu observator, oglindă, individuare), terapeutul preia funcţia
mamei/părintelui suficient de bun. El participă la iluziile jocului – neuitând că este joc, deci
controlîndu-l – şi asigură evoluţia de la subiectiv la obiectiv prin intermediul obictectelor traziţionale
(eurile auxiliare şi obiectele scenei).
Iniţiatorul şi teoreticianul abordării sistemice a fost Gregory Bateson, antropolog englez și liderul
Școlii de la Palo Alto, grup de cercetători care postulează posibilitatea de a înţelege faptele psihice
pornind de la comportamentul de comunicare al individului, plasat în contextul actual al relaţiilor
sale. Metoda lui Milton H. Erickson construită preponderent pe folosirea paradoxului şi a
metacomunicării prin metaforă, a fost sursa de inspiraţie a echipei de la Palo Alto pentru elaborarea
unor metode proprii de terapie familială, bazate pe intervenţia activă şi atitudinea directivă a
terapeutului. Interesul pentru o astfel de abordare a familei a fost inspirat grupului de la Palo Alto,
iniţial, de către Don D. Jackson. Acesta a abordat, pentru prima oară în domeniul psihiatriei, familia
ca (pe un) sistem, în speţă unul a cărui principală funcţie este (auto)conservarea, prin menţinerea
homeostaziei.

Terapii comportamentale și cognitive

Reprezentanți: John Watson, Mary Jones, Edmund Jacobson, Edward Thorndike, Burrhus Skinner,
Hans Eysenk, Richard Lazarus, Albert Bandura, Albert Ellis, Aron Beck, Marcha Linehan
Scurtă istorie: În 1920, psihologul american John Watson (1878-1958), prin realizeazarea primului
experiment de conditionare la stimulul de frica, scrie actul de naștere a “comportamentalismului”
(“behaviorism”). Câțiva ani mai târziu discipola sa, Mary Jones, numită și “mama” terapiei
comportamentale, inițiază primele tehnici de deconditionare, asociind un stimul generator de frica cu
unul plăcut iar în 1930, E. Jacobson dezvoltă altă tehnică de bază a acestor terapii – relaxarea
musculară progresivă.
Dezvoltările sunt foarte rapide la acest început de secol XX, în pleiada de comportaentaliști intrând
curând Skinner, cunoscut datorită elaborării teoriei “comportamentului conditionat operant” care
spune ca prin operări asupra mediului individul învată comportamente noi în principal pe baza
puniției și premierii. La Londra, psihologii de la cunoscutul spital Maudsley, au explicat
comportamentul psihopatologic ca unul învățat, ca oricare alt comportament, punând astfel bazele
doctrinare ale tratamentului comportamental publicate de Eysenk in 1960.
Joseph Wolpe (1915-1997), psihiatru inițial de orientare psihanalitică, aderă la principiile
condiționării enuntate de Pavlov și dezvoltă o forma de psihoterapie bazata pe metoda inhibitiei
reciproce și a “desensibilizarii sistematice” în tratamentul fricii. Metoda este preluată Richard
Lazarus (1922-2002) care o aplică la fobia școlară și la terapia de grup pentru tulburări fobice.
La jumătatea secolului 20, în cadrul mai larg al terapiei comportamentale apare un curent nou, cel al
terapiei cognitive cu focus pe reprezentările psihologice asupra mediului. Acste teoriile atribuie
cogniției rolul major în etiologia tulburărilor psihice, considerând că perturbările emoționale din
tulburările despresive și anxioase sunt expresia gândurilor ilogice, anti-empirice, iraționale pe care
suferinzii le au. Albert Ellis și Aron Beck sunt marii fondatori ai terapiilor cognitiv-
comportamentale: A. Ellis consideră că gândurile iraționale pot fi schimbate prin folosirea

7
proceselor raționale și formularea de ipoteze, susținut de terapeut; A. Beck consideră că aceste
credințe eronate au un sens și pot fi modificate prin experiența empirică a erorilor pe care le conțin.
Terapiile care s-au dezvoltat după 1990, precum terapia cognitiv-comportamentală bazată pe
“mindfulness”, activarea comportamentală, terapia de acceptare și angajament, terapia dialectic-
comportamentală diminuează atenția acordată stict continutului cognitiv și integrează principiile de
acceptare, atenție conștientă și lipsa criticii, așa cu sunt acestea definite în tradiția religiei budiste sau
a altor tradiții spirituale orientale care conceptualizează suferința ca rezultat al distorsiunilor modului
de a percepe lumea de către limbaj.
Caracteristici: Intervențiile cognitiv-comportamentale se bazează pe teoria conform căreia o mare
parte din comportament este rezultatul unor procese de învățare (componenta comportamentală), în
consecință atenția se centrează pe convingerile greșite și/sau inutile și tiparelor automate de gândire
(componenta cognitivă). Terapeutul caută să implice clientul în procesul de reînvățare, de corectare a
gândurilor eronate prin încurajarea pacienților de a evalua dovezile care susțin aceaste cogniții. De
exemplu, expunerea controlată la un mediu ce-i induce teamă persoanei poate permite acesteia să
experimenteze că rezultatul așteptat (temut) nu se produce de fapt, depășind astfel frica.
Intervențiile cognitiv-comportamentale sunt practicate pe scară largă. Spre deosebire de terapiile
psihodinamice și umaniste, această școală are o lungă tradiție de evaluare empirică, iar aceste terapii
sunt, prin urmare, printre intervențiile cel mai bine susținute de dovezi din studii randomizate
controlate. Terapia cognitiv-comportamentală a fost dovedita a fi eficientă în cazul mai multor
tulburări, precum cele asociate anxietății și tulburărilor de alimentație. Mai mult, studiile incluzând
perioade lungi de monitorizare au demonstrat efectele sale de lungă durată (Butler, Chapman,
Forman și Beck, 2006; Hollon și Beck, 2013).
Psihoterapii comportamentale
Aceste terapii își au originea în curentul behaviorist și în teoriile de învățare de tip buclă unică (ex.
Bandura, xxxx; Eysenck, xxxx; Lazarus, xxxx; Pavlov, 1897; Skinner, 1953). Adepții stricți ai
acestei teorii terapeutice acceptă doar comportamentul observabil obiectiv și evenimentele, ca puncte
de start și de interes pentru terapie, toate patternurile de comportament fiind ”învățate” prin metoda
de condiționare de tip ”răsplată și pedeapsă”.
Terapia comportamentală este centrată pe analiza modului în care un comportament nedorit a fost
stimulat în trecut (de exemplu de anumite situații care au motivat și/sau încurajat adoptarea acestui
comportament) iar procesul terapeutic constă în generarea unei diminuări a comportamentului
nedorit și încurajarea modalităților alternative de manifestare. Pentru a obține asemenea schimbări,
ei stabilesc un program de sedințe de terapie în baza unor protocoale validate de cercetări empirice.
În terapia comportamentală, atât procesele terapeutice, cât și rezultatele sunt definite explicit,
intervențiile se bazează pe expunere (clienții sunt expuși la stimuli în spațiul sigur al cabinetului
terapeutic), pe prevenirea răspunsului (terapeutul previne de obicei răspunsurile comportamentale
disfuncționale, prin însoțirea/asigurarea clientului de exemplu) și pe întăririle pozitive ale
comportamentului dorit. Combinația dintre expunere și prevenirea răspunsului poate lua diverse
forme, una dintre acestea fiind, de exemplu desensibilizarea sistematică în care clienții sunt
confruntați cu situații în care anxietatea este provocată gradual, pas cu pas.
Criticii acestei terapii acuză terapeuții comportamentali de focalizare excesivă pe simptomatologia
observabilă, în detrimentul cauzelor mai subtile și, automat, mai puțin tangibile.
Psihoterapii cognitive
Terapiile cognitive se bazează pe conceptele și teorii ale învățării (conform Beck și Beck, 1990,
1995; Beck și Freeman, 1990; Ellis, 1962). Plecând de la premiza că modul de gândire al oamenilor
are o foarte mare influență asupra experienței/realității și percepției aceastei realități, terapeuții
cognitivi consideră că problemele recurente apar în contextul idelor și convingerilor izvorâte dintr-o
gamă largă de patternuri de gândire disfuncțională de tipul abstractizărilor selective, gândirii

8
dihotomice, deducțiilor arbitrare și generalizărilor sau gândirii catastrofale. Ca o consecință a acestor
patternuri, oamenii se confruntă cu un simț distorsionat al realității.
Considerând că modurile de gândire diferite pot crea experiențe de viață diferite (echivalent al
percepțiilor diferite ale realității), psihoterapia cognitivă își propune transformarea unui ciclu vicios
într-unul de învățare. În cadrul unei ședințe psihoterapeutul analizează problema clientului, face o
”hartă” a patternurilor acestuia și încearcă să descopere convingerile care le însoțesc și care au
generat problema. De obicei terapeuții cognitivi sunt activi și directivi, pun întrebări, identifică
gândirile disfuncționale și le analizează, problematizează cu focus pe decredibilizarea acestora,
proces dificil și plin de rezistență din partea clientului. Experințele pozitive dobândite cu prilejul
acestor confruntări vor face loc schimbărilor și vor consolida o nouă percepție a realității.

Pornind de la diferențierile realizate de Karasu (1980, cf. Neacșu și Holdevici, Malan, 1979, ), într-o
logică didactică, principalele aspecte psihoterapeutice prezentate anterior ar putea fi sistematizate
astfel:
Sistemul Orientarea Orientarea Orientarea cognitivă și
/ psihodinamică umanistă comportamentală
Aspectul
analizat
Problema Conflictul intra-psihic Alienarea (înstrăinarea de Anxietatea
principală sine), pierderea încrederii,
incongruenţa.
Rezultate Restructurarea Relații interumane Autocontrolul asupra
așteptate personalității, o perspectivă satisfăcătoare omportamentul, indiferent de
(ideal) largă și complexă asupra Capacitatea de a fi prezent cu trecut
lumii ceilalți (”aici și acum”) Moduri de gândire realiste
Energie și încredere în sine Întărirea punctelor de vedere
Experiența emoțională bogată Capacitatea de a redefini
Construirea continuă a stimei limitele cognitive
de sine
Teoria Conflictele reprimate, Disperarea existentială, Deprinderile învăţate,
(cauza dorinţe libidinale, absența fragmentarea eu-lui,lipsa de comportamente deficitare sau
apariţiei conştientizării congruență în cadrul în exces care au fost întărite de
simptomului) experientei personale factori de mediu.
Concepția Rezolvarea conflictelor Congruenţă dintre eul real şi Reducerea simptomelor,
despre refulate, întărirea Eu-lui cel ideal și implică realizarea absența acestora sau a
sănătatea potenţialului uman, anxietății, eliminarea
psihică autodesăvârşirea personală, comportamentelor
recâştigarea încrederii şi a problematice
spontaneităţii.
Modelul de Aduce la nivelul conştiinţei Trăirea experienţei prezente Identificarea și schimbarea
schimbare conţinuturile inconştiente (”aici și acum”) și exprimarea gîndurilor și
(„insight”), înţelegerea spontană, creativă, deplină a comportamentelor nedorite
intelectual –emoţională eu-lui (disfuncționale) duc la o
reechilibrare psihologică
Comportamentele și gîndurile
nedorite au un rol funcțional
(pot fi înțelese ca îndeplinind
o anumită funcție și având un
anumit beneficiu).
Perspectiva Perspectiva istorică, Orientare an-istorică, trăirea Perspectivă non-istorică,
temporală centrare pe trecutul momentului în sens centrată pe prezentul obiectiv
subiectiv fenomenologic
Durata De lungă durată, cu caracter De durată scurtă sau medie şi De scurtă durată, non-intensiv
terapiei intensiv (fecvență ridicată) intensiv
Sarcina Înțelegerea conţinutului Construirea unui context Elaborarea programului,
terapeutului psihologic de natură terapeutic de acceptare recompensarea, inhibarea
inconştientă, a reciprocă, de interacţiune comportamentului/ cognițiilor
semnificaţiilor ascunse ale autentică și exprimare disfuncționale sau elaborarea

9
 vieții pacientului
Tehnici Interpretările, asociaţiile
libere, analiza viselor,
analiza rezistenţelor şi a
transferului etc.
Modelul Modelul medical de tip
terapeutic părinte – copil, medic –
pacient; autoritar, bazat pe
un contract terapeutic ferm
Relaţia Relaţie de tip transferenţial,
terapeutică primară ca importanță în
raport cu terapia
Clientul Clientul are cel puțin o
ideal relație personală importantă
și de lungă durată; are un
control asupra
comportamentelor
impulsive (în special al
actelor violente și
suicidare); conflictul
clientului este de intensitate
nevrotică; este implicat
activ în procesul terapeutic
și în procesul de schimbare;
are o toleranță acceptabilă la
presiunea interpretărilor și
confruntărilor terapeutului
Rolul Interpretare-reflectare; stil,
terapeutului neutru, necritic; confruntă
conflictele surprinse în
cursul relației.
Rezultate Rezultate rezonabil
tangibile predefinite
Proces dificil de prezis
Rezultatele sunt obținute
după o perioadă lungă de
timp (de ordinul sutelor de
ședințe)
Riscuri/ Pacientul înțelege, dar nu
critici face schimbări
Dependență de ședința de
terapie
completă a eu-ului (de la
planul somatic la cel psihic)
Interacţiunea, ascultarea
activă, reflectarea, dialogul,
dramatizarea/ jocul de rol,
proiecțiile de viitor etc.
Model existenţial, relaţie de la
egal la egal, nonevaluativă
Relaţie reală, autentică,
primară ca importanță în
raport cu terapia
În mare măsură clienți care
apelează la sectorul privat de
psihoterapie
Persoane cu o funcționalitate
rezonabilă și cu probleme într-
o arie de viață identificabilă
(aria relațională, profesională
etc.)
Rol de acceptare, permisiv,
motivațional, gratificant,
nondirectiv, autodezvăluire.
Rezultatele rezonabil
predefinite și destul de ușor de
observat
Proces dificil de prezis
Rezultatele sunt obținute în
timp limitat (20-30 sedințe/
60-90 sedințe)
Focalizare pe detaliile
paternurilor de interacțiune
Prea confortabil datorită
empatiei nelimitate și absenței
evaluărilor
unor noi răspunsuri adecvate
la situaţiile anxiogene
Condiţionarea,
desensibilizarea sistematică,
relaxarea, întărirea, modelarea,
restructurarea cognitivă,
sarcinile în plan
comportamental,
monitorizarea stărilor
emoţionale şi a
comportamentului etc.
Model educaţional de tipul
profesor – elev; părinte –
copil; directiv către atingerea
obiectivelor
Relaţie reală, secundară ca
importanță în raport cu terapia
Clienți cu simptome active;
motivați să se centreze pe
reducerea simptomatică și să
formuleze obiective
terapeutice clare; motivați să
desfățoare activități și sarcini
între ședințele de terapie
(temele pentru acasă)
Terapeutul are rol de sfătuitor/
formator, stil directiv,
pragatic, nu interpretează, nu
se autodezvăluie.
Rezultatele sunt predefinite și
observabile
Procesul este predictiv
Rezulatele pot fi obținute în
timp limitat (15-20 sedințe)
Construirea unei lumi pe baze
strict cognitive
Situații de tip eliberator în
lupta cu conflictele de credințe

Asemănări și conexiuni între școlile psihoterapeutice

Factorii specifici reprezintă contribuţii relativ specifice sau unice ale unui sistem de terapie, care îl
diferenţiază de alte metode/teorii. Un psihoterapeut nu poate practica ceva “nespecific”, placebo,
trebuie să facă şi să spună lucruri specifice și confirmate clinic iar viitorul psihoterapiei va consta (se
întâmplă deja!) în integrarea factorilor comuni.
Așa cum sublianiam în capitolul anterior, domeniul psihoterapiei în ultimii 50 de ani se confruntă cu
o dezvoltare haotică, ceea ce este de așteptat să evolueze într-o hiperinflație. Procesul de
10
fragmentare/confuzie poate fi cel mai bine redus prin analize comparative ale sistemelor de
psihoterapie, cu evidențierea asemănărilor.
În prezent, abordările eclectice în psihoterapie încearcă să găsească utilitatea fiecărui sistem și să
reunească aceste elemente într-un model integrativ. Dacă toate sistemele de psihoterapie pot pretinde
în mod legitim un anumit succes (estimat între 80% și 100%), cel mai probabil au în comun anumite
trăsături de bază sau elemente “curative” responsabile pentru succesul terapeutic.
Factorii comuni sau nespecifici pot fi definiți ca similitudini teoretice comune tuturor terapiilor,
nespecifice fiecăreia; cercetarea sugerează că factorii comuni sunt cei mai relevanți în raport cu
rezultatele obținute. Cele mai comune trăsături consensuale sunt așteptările pozitive ale clienților și
relația terapeutică.
Aşteptările pozitive reprezintă încrederea pacientului/ clientului în instituţie la propriu, în terapeut şi
în tratament; ele reprezintă un “edificiu complex”, unul dintre factorii comuni (ori nespecifici) cei
mai dezbătuţi şi mai investigați.
Câteva considerații:
 aşteptările pozitive de obicei conduc la rezultate positive
 tratamentul psihologic este consolidat prin contribuția clienţilor care se aşteaptă ca
acesta să fie eficient
 este un factor necesar (pentru alianța terapeutică și cooperare), dar nu suficient pentru
succesul tratamentului
 este responsabil pentru 1/3 din succesul psihoterapiei
 reprezintă un element activ şi comun tuturor formelor de psihoterapie
 NU reprezintă procesul central al schimbării
 este frecvent întâlnit la solicitanți; majoritatea oamenilor nu vor participa într-un
proces costisitor ca timp, bani, energie (cel puțin) fără a se aştepta la rezultate pozitive
 fals: psihoterapia este doar un proces de influenţare prin care inducem clienţilor
credinţă că tratamentul nostru îi va vindecă şi că orice îmbunătăţire este datorită
dorinţei clientului de a se vindeca.
Alianţa/relaţie terapeutică puternică, interpersonală reprezintă rădăcina psihoterapiei. Potrivit
studiile, cele mai mari variaţii în rezultatul psihoterapiei sunt determinate de factori preexistenți la
clientul (speranţa schimbării, severitatea tulburării), relaţia terapeutică și apoi variabilele tehnicii
folosite.
Între elementele definitorii și comune ale relației psihoterapeutice sunt:
 congruența (autenticitatea)
 recunoașterea clientului în mod necondiţionat (acceptarea nu înseamnă neapărat
acord)
 empatia (“îmi pot imagina cum este”)
Cu toate acestea, este necesară determinarea, pentru fiecare terapie în parte, dacă relaţia terapeutică
reprezintă o condiţie a schimbării, un proces al schimbării şi/sau dacă reprezintă o ”relație obiect”
care necesită schimbare.
Literatura de specialitate consemnează ceea ce este cunoscut ca efectul Hawthorne, fenomen prin
care îmbunătăţirile apar pur şi simplu ca rezultat al observării, studierii şi primirii de atenţie sporită.
Atenţia acordată persoanei de către terapeut (prezent în relație) este comună tuturor psihoterapiilor și
poate fi un factor comun foarte puternic.
Alte trăsături comune psihoterapiilor, conform lui Jerome Frank (Persuasion and Healing, 1993)
sunt:
 faptul că toate metodele sunt elaborări/variaţii ale procedurilor/ ritualurilor mai vechi de
vindecare psihologică

11
  elementele distinctive sunt accentuate iar cele comune/ împărtăşite primesc o atenţie
diminuată, ca o caracteristică a unei comunități competitive
 toate teoriile (psihanaliză, comportamentală, umanistă etc.) și tehnicile specifice presupun cel
puțin un nivel mediu de capacitate de abstractizare
 nivelul la care experţii psihoterapeuţi elaborează planurile de tratament nu se realizează în
termenii teoriilor globale sau tehnicilor specifice, ci ca procese de schimbare (personalizat)
 mecanismele de schimbare în aproape toate abordările au rădăcinile în (cf. Sol Garfield,
1992): încărcare emoţională, relaţie de încredere, setarea vindecării, oportunitatea pentru
catharsis, achiziţia/practicarea unor noi comportamente, existența unei scheme conceptuale,
ritual terapeutic, explorarea lumii interioare a pacientului, învăţare interpersonală
 creşterea nivelului de conştientizare a clientului este centrul tuturor terapiilor de
autocunoaştere și, tradiţional, este unul dintre primele procese ale schimbării; prin tehnicile
psihoterapeutice (feedback sau educație, în variate forme) se urmărește creşterea informaţiei
disponibile clientul, astfel încât acesta să aleagă răspunsul optim.
În concluzie, câteva generalizări referitoare la psihoterapii s-ar putea face în următorii termeni:
 în ciuda schemelor de tratament, rezultatul este variabil
 factorii care țin de particularitățile individuale ale clienților sunt predictori mai buni decât
metoda
 standardizarea excesivă nu conduce la succesul terapiei
 un proces terapeutic satisfacător pentru client nu înseamnă și schimbare terapeutică
 dată fiind importanța alianței terapeutice (a relației terapeutice), pentru o predicție pozitivă,
efectele psihoterapiei ar trebui să apară de la începutul curei.

12