Cursul 5

Orientarea psihologică

2.1. Scurt istoric

Controlul comportamentului periculos al mentalului şi emoţionalului a constituit o
preocupare din cele mai vechi timpuri.
În acest context, unul din obiectivele şcolii naturaliste de gândire medicală din
Grecia antică, a fost DEMONOLOGIA, care reprezintă o explicaţie adecvată atât
pentru crima făcută cât şi pentru starea de nesănătate a celui care a comis-o. Acest
sistem de gândire plecă de la ideea ca cel ce a comis-o era sub influenţa spiritelor rele
sau ale Diavolului, gândire bazată pe teoriile lui Pytagoras, (Alcmaeon), Empedeocles
din Agrigentum şi Hipocrates- părintele medicinei.
Teoriile lui Pytagoras (şi Alcmaeon) precizează că bolile mentale sunt disfuncţii ale
organului minţii: CREIERUL . Puţin mai târziu, Empedocles introduce anumite
principii explicative ale personalităţii, în care delirul şi alte boli mentale sunt nişte
aspecte ale funcţiilor speciale ale creierului. Astfel, putem sublinia că psihiatria a
constituit o diviziune importantă a ştiinţelor medicale iar odată cu dezvoltarea acesteia,
medicina a înaintat foarte mult în domeniul identificării şi tratării bolilor mentale.
Mult timp datorită influenţei şcolii lombroziene, caracterul psihologic în etiologia
criminalităţii se apropia de orientarea biologică. Odată cu trecerea în plan secund a
şcolii antropologic - cnminologice, s-a dezvoltat studiul psihologic asupra
infractorului fără a ţine seama de trăsăturile de tip bioantropologic.
Una dintre primele lucrări bazate pe studiul psihologic asupra infractorului normal
din punct de vedere biologic, a fost "Causes celebres et interessantes"
( "Cauze celebre şi interesante"), ale avocatului francez F.G. PITOVAL, care făcea
referire la criminali şi crime mai mult sau mai puţin ieşite din comun.
Operele maieştrilor clasici ai literaturii universale, printre care SCHAKESPEARE,
SCHILLER, DOSTOEVSKY, BALZAC, HUGO, DICHENS, STENDAL, GORKI,
THOMAS MAN, au avut o importanţă deosebită în studiul psihologiei criminale. Un
impact deosebit în domeniul studiului psihologic al infractorului normal, 1-a
constituit apariţia lucrărilor de psihanaliză a lui SIGMUND FREUD (1856- 1939).
Totuşi, conceptul de subconştient şi-a făcut apariţia ca subiect de interes ştiinţific
înainte de FREUD, fiind elaborat de VAN HARTMAN (1824- 1906) în câteva studii
non-freudiene ale fenomenului de disociere şi împărţire a personalităţii
( personalitate multiplă). Orientarea psihologică cuprinde o serie de teorii
1
criminologice ce se bazează pe conceptul de personalitate criminală pentru
explicarea fenomenului infracţional.

2.2. Teoriile orientării psihologice în criminologie

2.2.1. Teoria psihanalitică a lui Sigmund Freud (1856-1939)
Iniţial, pregătit ca medic, interesul lui Freud în neurologie 1-a condus la
specializarea în tulburările nervoase. El a observat că majoritatea tulburărilor nevrotice
manifestate la pacienţii săi, păreau să îşi aibă originea mai degraba în experienţele
traumatice din trecut şi nu în bolile fizice.
Freud a elaborat faimosul său tratament psihanalitic al tulburărilor emoţionale şi de
personalitate. Psihanaliza implică utilizarea celor trei tehnici importante:
1. asociaţia liberă;
2. analiza viselor;
3. interpretarea erorilor de vorbire şi a altor evenimente accidentale.

Oricare dintre aceste tehnici, consideră FREUD, penetrează psihicul inconştient al

pacientului şi dezvăluie gânduri, sentimente şi motivaţii de care pacienţii nu sunt
conştienţi.
Instinctul ca forţă propulsivă a personalităţii
InstinctuI reprezintă comportamentul spontan, înnăscut şi variabil, comun tuturor
indivizilor dintr-o specie şi care pare adoptat unui scop de care subiectul nu este
conştient.
Bazându-se pe principiul conservării energiei, FREUD afirma că energia fizica
poate fi transformată în energie psihică şi vice-versa. Aşadar, energia "fizică"
influenţează mintea prin intermediul "instinctului", care constituie veriga de legătură
dintre fizic şi mental.
Instinctul, în viziunea lui FREUD, constituie un element de bază al
personalităţii:
- este reprezentarea mintală a stimulilor de origine internă ;
- el este forţa propulsivă a personalităţii, care energizează şi
direcţionează comportamentul ;
- este o forma transfomata a energiei fiziologice care conecteaza
trebuinţele corporale cu "dorinţele minţii".
Trebuinţele sunt stimuli instinctuali, iviţi în organism, care ajung să fie
reprezentaţi mintal: de exemplu - foamea reprezintă un dezechilibru chimic.
Scopul instinctului este reducerea tensiunii prin satisfacereă trebuinţei şi restabilirea
echilibrului.
Structura personalitatii: sinele, eu, supraeu
2
 Psihanaliza a constituit punctul de trecere de la psihologie criminală la criminologia
psihologică. Prin studiile sale, FREUD a încercat să demonstreze existenţa unei
personalităţi antisociale ce ţine de sfera psihologiei, cât şi mecanismul de formare al
acestuia. Astfel, aspectele gândirii psihanalitice pot fi mai mult sau mai puţin relevante
pentru înţelegerea mecanismului ce îl determină pe individ să comită infracţiuni.
FREUD s-a ocupat de tratarea unor boli funcţionale ce nu păreau să aibă vreo
cauză organică. Teoria lui a fost elaborată în două etape:
În faza iniţială, FREUD distinge o funcţionare "nivelară" a psihicului uman, în
funcţie de gradul de conştientizare a conţinuturilor şi mecanismelor, distingând 3
niveluri: conştient, inconştient şi preconştient
CONŞTIENTUL = cuprinde aspectele sesizabile ale funcţionării psihice la un
moment dat, reprezintă o zonă restrânsă a psihismului, ca vârful unui iceberg.
INCONŞTIENTUL= cuprinde instinctele, dorinţele care energizează şi
direcţionează comportamentul; inconştientul este un concept central al teoriei,
prezentat ca un depozit energetic inaccesibil conştientizării. Reprezintă "partea
invizibilă a icebergului care formează cel mai larg, şi într-un anume fel, cel mai
puternic sector al minţii noastre", care cuprinde toate impulsurile instinctive ale omului
şi memoria sa, refulată din sfera conştientului în inconştient.
PRECONŞTIENTUL (Subconştientul) = depozitează toate informaţiile de care
nu suntem conştienţi la un moment dat, dar pe care le putem conştientiza cu uşurinţă.
Memoria noastră este situată în acesta zonă unde funcţionează "traficul " între
conştient şi preconştient, făcându-se permanent în ambele sensuri.
În acest sens, el argumenta că experienţele traumatice din copilărie, care şi-au
lăsat amprenta asupra individului, îi pot justifica comportamentul chiar şi atunci când
acesta nu este conştient de acele fapte.
Gândurile, emoţiile şi acţiunile omului, sunt guvernate de forţe ascunse, în
procesele memoriei sale, şi care pot fi scoase la iveală printr-o tehnică specială
numită psihanaliză în cadrul căreia pacientul se relaxa complet şi vorbea despre orice
îi venea în minte, în acest fel, individul fiind capabil să reconstruiască evenimentele
petrecute cu mult timp în urmă şi să le aducă în conştient. Pacientul devenind
conştient de aceste evenimente, ele îşi pierdeau din puterea lor subconştientă, iar
pacientul câştiga un grad mai mare de control al conştientului.
Într-o a doua etapă pe masură ce viziunea asupra personalităţii se conturează mai
precis, FREUD renunţa la modelul nivelar în favoarea unui model structural al
personalităţii. Cele trei componente structurale ale personalităţii sunt: id (sinele), ego
(eul) şi superego (supraeul).

3
 SINELE (id)= este determinat biologic şi este partea primitivă a personalităţii. El
reprezintă toate pulsiunile instinctuale sexuale, agresive şi cele care interesează
satisfacerea nevoilor corporale. Este iraţional, impulsiv şi nu este afectat de restricţiile
sociale. Se manifestă în permanenţă sub forma unei stări tensionale legate de
homeostazia organismului (tendinţa generală a organismului ce vizează să menţină
constante, condiţiile de echilibru ale mediului său), stări tensionale care se cer imperios
satisfăcute şi împing individul printr-un mecanism de acţiune reflexă să reducă tensiunea
prin satisfacerea imediată, netolerând amânarea plăcerii. Este o structură primitivă,
egoistă, amorală, insistentă, nesăbuită.
EUL (ego)= reprezintă conştiinţa de sine, nucleul personalităţii compus din
cunoştinţe, imaginea de sine şi atitudinile conştiente sau inconştiente despre interese şi
valori. El este o structură preponderent conştientă, un "stăpân raţional" al
personalităţii, dar are zone subconştiente şi chiar inconştiente. Relaţionarea
organismului cu mediul are ca scop final satisfacerea pulsiunilor sinelui. Funcţionarea
eului se subordonează principiului realităţii: chiar dacă sinele împinge activitatea în
direcţia satisfacerii imediate şi necondiţionate a pulsiunilor sale, eul este cel care
orientează comportamentul, în funcţie de condiţiile reale. Eul trebuie să ţină seama nu
numai de impulsurile sinelui şi de condiţiile reale ale situaţiei în care se găseşte, ci şi de
restricţiile de natură morală prin care societatea reglementează relaţiile dintre oameni
şi implicit satisfacerea trebuinţelor fiecăruia. Eul este o instanţă meditatoare între sine şi
mediu.
SUPRAEUL (super - ego)= reprezintă conştiinţa morală, expresia individului în
mediul social, purtătorul normelor etico-morale şi al regulilor de convieţuire socială.
Supraeul constiuie un element al conştientului, element ce devine evident pe măsura
maturizării individului. Geneza lui este legată de internalizarea legilor şi interdicţii
morale în copilărie pe care societatea le impune individului prin educaţie, dar
conţinuturile sale, odată formate, devin în mare măsură inconştiente. El asigură
conformitatea comportamentului cu legile morale ale societăţii în absenţa oricărui
control extern, încălcarea normelor morale impuse astfel dinlauntrul individului.
Supraeul acţionează în scopul perfecţiunii morale, nu pentru plăcere ca sinele şi nici
pentru a atinge scopuri realiste ca eul.
Eul, supus atacurilor sinelui, prin pulsiunile instinctive şi cenzurile exercitate se
supraeu, încearcă să echilibreze raportul, dând o formă acceptabilă dorinţei sinelui,
astfel încât să le facă mai acceptabile pentru supraeu, într-un proces numit sublimare.
În cazul în care sublimarea va reuşi, realizându-se o conciliere între cele două forţe
oponente, individul va avea o anumită stabilitate psihică. Echilibrul se poate obţine
temporar şi prin deturnarea de la scopul iniţial impulsurilor transmise de sine, în

4
vederea eliberării energiilor latente (spre exemplu prin sport) în cadrul unui proces de
compensare.
Dacă sublimarea şi compensarea nu reuşesc să producă echilibrul necesar, supraeul
utilizează represiune determinând refularea în inconştient a instinctelor nedorite, unde
vor rămâne până cand vor găsi o ocazie să erupă în mod necontrolat inlăturând barierele
impuse de eu şi supraeu, uneori această erupţie determinând chiar trecerea la actul
infracţional.
Apare în acest caz complexul de vinovăţie, care la unii infractori atinge o intensitate
insuportabilă, determinând săvârşirea actului infracţional, iar pedeapsa este aşteptată
ca o eliberare. Aceasta este explicaţia pentru care unii infractori îşi "semnează" crima,
pentru a putea fi mai uşor descoperiţi.

2.2.2. Teorii psihanalitice post-Freudiene

A. Teoria complexului de inferioritate
Prin inventarea "complexului de inferioritate" ALFRED ADLER aduce în discuţie
sentimentul de inferioritate care declanşează dorinţa individului de a-şi depăşi condiţia
proprie, în contextul unor relaţii de compensare sau supracompensare.
Când individul devine conştient de carentele sale, încearcă să le compenseze
ajungându-se uneori la SUPRACOMPENRSARE (exemplu BEETHOVEN surd fiind,
a creat opere nemuritoare). Însă, dacă deficienţa este depăşită, sentimentul de
inferioriate degenera într-un complex de inferioritate care poate duce la săvârşirea
anumitor infracţiuni.

B. Tipologii infracţionale în funcţie de entităţile psihice propuse de Freud

Franz ALEXANDER şi Hans STAUB în lucrarea "Criminal, the Judge and the
Public (Criminalul şi judecătorii săi)" clasifică criminalitatea în trei categorii:
a) criminalitatea imaginară- care apare în vise, fantezii sau acte ratate;
b) criminalitatea ocazională - când SUPEREUL elimină conştiinţa morală în
urma unei vătămări sau ameninţări pentru EU ( şantaj, ameninţari, legitimă apărare);
c) criminalitatea obişnuită- care curpinde:
- criminalii organici- a căror personalitate ţine de psihiatria clasică (bolnavi mintali sau
cu alternări ale discernământului);
- criminalii normali- normali din punct de vedere psihic dar aparţinând unei
colectivităţi criminale, deci comportându-se conform moralei acestora ;
- criminalii nevrotici- care acţionează în funcţie de mobiluri inconştiente. Pentru
criminalul nevrotic, pedeapsa reprezintă o justificare morală dezvoltând
sentimentul de culpabilitate şi nevoia de pedeapsa.

5
 C. Teoria personalităţii antisociale
AUGUST AICHORN considera că deşi mediul social îl influenţează pe individ,
acesta nu trece la săvârşirea faptei penale decât dacă este predispus în această direcţie.
AICHON a denumit această predispoziţie "delicvenţă latentă". Continuând aceasta
idee, şi având la bază constatările psihanalizei freudiene cu privire la "evenimentele
din prima copilărie", N.FRIEDLANDER lansează o variantă a acestei teorii, potrivit
căreia în adaptarea socială, respectiv formarea personalităţii individului, factorii
esenţiali sunt cei familiali. Astfel, carentele afective materne pot genera un
comportament criminal al copilului lipsit de afectivitate.

D. Teoria lui David Abrahamsen

Profesorul ABRAHAMSEN de la Universitatea din Columbia, susţine afimaţia că
explicaţia conduitei umane trebuie căutată în conflictele bisexuale, cu care omul se
loveşte de timpuriu, în copilărie. D. ABRAHAMSEN nu considera libidoul unicul
instinct care determină conduita omului, ci şi ale instinctelor, fiecare din ele posedând
o anumită rezervă de energie constantă, iar dacă instinctul sexual este înnăbuşit, el
trebuie în mod inevitabil să se manifeste sub altă formă.
Aşadar, în opinia lui ABRAHAMSEN "orice condiţie delictuoasă " este o
manifestare directă sau indirectă a agresiunii, iar această agresiune poate fi expresia
instinctelor sexuale sau a altor instincte.
Un alt criteriu al infracţionalităţii îl reprezintă situaţia încordată în familie. Astfel,
un copil poate deveni delicvent, dacă:
- în familie nu i s-a acordat atenţie - prin delicte el căutând să atragă atenţia asupra
sa ;
- în familie a fost prea tutelat - protestele sale împotriva acestei tutele
manifestându-se prin delicte.

2.2.3. Teoriile psihomorale

A. Teoria instinctelor:
Această teorie aparţine criminologului belgian ETIENNE DE GREEF, considerat
fondatorul cnminologiei clinice dar şi unul din pionierii cnminologiei dinamice prin
formularea unei teorii a trecerii la act.
Conform acestei teorii, personalitatea umană, în general, respectiv a delicventului,
este determinată de două grupuri fundamentale de instincte ce constituie structura
afectivă a instinctului de apărare şi a instinctului de simpatie.
a) instinctul de apărare- contribuie la conservarea eului funcţionând sub
sentimentul de justiţie şi de responsabilitate a "celuilalt", având la bază agresivitatea.
b) instinctul de simpatie - contribuie la conservarea speciei, funcţionând sub
6
semnul abandonului de sine şi acceptarea totală a celuilalt, având la bază
subordonarea şi devotamentul faţă de celalalt.
Se consideră ca viaţa psihică se desfăşoară sub semnul conflictului permanent între
structurile afective. În acest conflict se crează un echilibru precar, condiţii în care
tulburările de caracter şi insuficienţele inteligenţei vor favoriza trecerea la actul
criminal.

B. Teoria personalităţii criminale:

Această teorie, aparţine criminologului francez JEAN PINATEL, fiind concepută ca
un model explicativ pentru dinaminca actului criminal.
PINATEL considera inutilă incercarea de a separa oamenii în buni şi răi, deoarece
nu există o diferenţă de natura între oameni cu privire la actul criminal "Orice om
în circumstanţe excepţionale, poate deveni delicvent".
Inexistenţa unei diferenţe de natură între oameni, nu exclude însă existenţa unor
diferenţe de grad între personalitatea infractorilor şi noninfractorilor. Astfel, unii
indivizi, au nevoie de "instigări" exterioare grave, iar alţii de "instigări" lejere, pentru a
realiza trecerea la actul delictual.
Această diferenţă graduală este dată de anumite trăsături psihologice numite
"nucleul central al personalităţii criminale", nucleu cu o structură dinamică. Aceste
trăsături nu sunt specifice doar infractorilor şi numai reunirea lor pot conferi
personalităţii un caracter infracţional.
Aceste trăsături ce comandă condiţiile trecerii la act sunt:
- EGOCENTRISMUL - tendinţa individului de a raporta totul la sine însuşi;
- LABILITATEA (labis= a alunca, a cădea)- lipsa de prevedere, o deficienţă de
organizare în timp;
- AGRESIVTTATEA - "dinamism combativ pentru învingerea şi eliminarea
obstacolelor ce barează drumul acţiunilor umane" ( J. PINATET
"Agressivite et personalite criminelle") ;
- INDIFERENŢA AFECTIVĂ - individul este dominat de egoism şi răceală
faţă de aproapele lui.
Iniţial teoria personalităţii criminale a fost concepută pentru a explica fenomenul
criminal individual. Ulterior, această teorie a fost extinsă cu privire la criminalitate.