3 Cauzele si conditiile criminalitatii- conceptul si trasaturile caracteristice

. Raportul cauzal in criminologie si drept penal Reprezinta un sistem de fenomene sociale negative
pentru societatea respectiva care determina criminalitatea ca efect al lor.

Cauzele ale criminalitatii sunt: 18 Fenomenele social psihologice negative care genereaza sau produc
criminalitatea si infractiunile, acestea sunt: traditiile, deprinderile, moravurile, interesele, motivatia
negativa.

Mai frecvent cauzele sunt exprimate prin: lacomie, agresivitate, pesimizm, neglijarea regulilor securitatii
si linistei publice, nechibzuinta...

Cauza fenomenului criminalitatii nu e o simpla suma aritmetica a motivelor infractiunilor corecte. Ea

reprezinta prin sine o calitate integrala noua, fenomenul social spihologic numit motivatie sociala
criminogena.

Conditiile criminalitatii sunt fenomene sociale care nu genereaza criminalitatea si infractiunea, ci

contribuie, favorizeaza, intensifica aparitia si realizarea cauzei.

Daca cauzele criminalitatii dupa continutul lor au un caracter social psihologic, atunci conditiile pot fi
juridice, economice, culturale.

Conditiile si cauzele criminalitatii se afla intr-o interactiune complicata.

Cauzele desinestatator nu pot genera infractiunea. Totodata cauzele nu pot sa se realizeze in afara
conditiilor. Studiind criminalitatea sunt scoase la iveala totalitatea legaturilor corelative dintre
fenomene si procese aceasta este doar prima etapa in studierea cauzelor si conditiilor criminalitatii, in
continuare e necesar ca in baza unei analize calitativcantitative sa fie relevante legaturile cauzale.

TEORII DE ORIENTARE BIOANTROPOLOGICĂ

Teoria constituţiei predispozant delincvenţiale Continuatorii lombrozianismului menţin şi continue să

dezvolte teza că la baza comiterii crimelor se află constituţia anatomică a omului, ca o unitate
morfologică şi funcţională care, în anumite condiţii de mediu, contribuie într-o mare măsură la
inadaptarea socială. Această concepţie are la bază lucrările tipologice realizate de Ernst Kretschmer în
Germania, N.Pende în Italia şi Wiliam Sheldon în S.U.A. În anul 1921 medicul psihiatru Kretschmer a
publicat lucrarea “Structura corpului şi caracterul” în care a formulat teoria existenţei unei corelaţii între
structura corpului uman şi trăsăturile sale fizice, pe de o parte, şi caracterul omului, pe de altă parte.
Astfel doctrina lui Kretschmer încearcă să distingă principalele “tipuri caracteriale”, începând edificarea
unei veritabile antropologii. Ca elemente principale, autorul distinge: 1) constituţia – totalitatea
caracteristicilor individuale, derivate din ereditate; 2) caracterul – totalitatea posibilităţilor reacţionale
ale unui individ; 3) temperamentul – partea psihicului ce se află în corelaţie cu structura corporală.1
Pornind de la constituţia corporală, E.Kretschmer stabileşte următoarele tipuri constituţionale distincte:
a) tipul picnic – scund, plin, vesel, şi fiind predispus la săvârşirea infracţiunilor ce necesită o doză sporită
de viclenie – falsuri, escrocherii, fraude b) tipul astenic – caracterizat prin trăsături longiline, umeri
înguşti şi musculatură subdezvoltată, fiind firavi, calmi şi energici, având o predispoziţie delincvenţială
mare la săvârşirea unor infracţiuni din cele mai variate; c) tipul atletic – cu musculatura puternică şi o
bună stabilitate psihologică, înclinaţi la comiterea infracţiunilor contra persoanelor şi a bunurilor; d)
tipul displastic – cu disproporţionalităţi şi dezarmonii în dezvoltarea corporală, înclinat spre comiterea
unor infracţiuni grave şi spre recidivă.
Teoria inadaptării sociale

Potrivit acestei concepţii, infracţiunea este considerată ca un produs natural al unor trăsături biologice
individuale, anormale, criminalul reacţionând sub influenţa obiectivă a acestor factori, fără a dispune de
posibilitatea alegerii altui comportament. Inadaptarea socială declanşează comportamentul criminal, în
special când acest lucru este favorizat de concurenţa unor factori sociali.

Unii autori concep teoria criminologică a lui Kinberg în două variante:1 - varianta constituţională şi -
varianta patologică. Varianta constituţională (bazată pe lucrările psihiatrului suedez H.Sjobring) relevă
că, factorii fundamentali ai constituţiei biopsihologice sunt în număr de patru: 1) capacitatea (nivelul
maxim de inteligenţă); 2) validitatea (cantitatea de energie cerebrală de care dispune un individ); 3)
stabilitatea (posibilitatea proceselor cerebrale de a menţine şi restabili echilibrul emoţional); 4)
soliditatea (relaţiile între elementele psihice la un anumit moment). Varianta patologică include bolile
mintale, tulburările grave de inteligenţă, datorate patologiilor ereditare, etc

Teoria constituţiei delincvente

Principalul promotor al acestei teorii a fost italianul Benigno di Tullio care a utilizat un concept
fundamental similar celui folosit de Kinberg, conferindu-i însă o semnificaţie mai largă. În concepţia lui di
Tullio constituţia cuprinde, pe de o parte, elemente ereditare şi congenitale, iar pe de altă parte,
elemente dobândite în timpul vieţii, în special în prima ei parte.1 Studiind radiografiile unui grup de
infractori care au comis omoruri, di Tullio a constatat că jumătate din aceştia prezentau leziuni ale cutiei
craniene.2 În baza acestor cercetări, autorul formulează teoria constituţiei delincvenţiale, care ar fi o
sumă de elemente ereditare ce determină anumite tendinţe criminogene. Totuşi, aceste tendinţe nu
conduc în mod automat la săvârşirea crimelor, ci doar favorizează subiectul, pentru ca acesta să
săvârşească o crimă mai uşor decât altul

Teoria stării de pericol

Transpunerea conceptului de stare de pericol în criminologie a fost făcută pentru prima dată de Rafaele
Garofalo la sfârşitul secolului XIX. El a pus în circulaţie noţiunea de temibilitate, prin care înţelegea
periculozitatea potenţial criminală a individului. În scopul apărării sociale, potenţialul criminal putea fi
supus unor măsuri de siguranţă. Starea de pericol, iniţial, era apreciată numai din punct de vedere
obiectiv, biologic, fără luarea în consideraţie a laturii subiective şi respectiv a vinei celui în cauză.
TEORII DE ORIENTARE PSIHOLOGICĂ TEORIA FREUDIANA

SIGMUND Freud este autorul acestei teorii el a dominat orientarea in criminologie in perioada
interbelica .Prin studiile efectuate el a icercat sa de monstreze existenta unei personalitati antisociale ce
tine de sfera psihologiei normale si sa explice mecanismul de formare a acesteai .In viziunia sa pulsiunile
inconstiente reprezinta factorul determinant al viietii psihice Inconstientul preconstientulsi constientul
suntconcepute de freud ca niste entitati autonome intre care impulsurile circula pe verticala .

Ulterior freud sia imbunatatit teoria propunind o noua structura a psihicului uman .

Eul- este constiinta de sine nucleul personalitatii in alcatuirea carea intra cunostintele si imaginia despre
precum si atitudinile constiente sau inconstiente despre cele mai importante intrese si valori.

Supereul –este constiinte morala si constituie expresia existentei individului in mediul social purtatorul
normelor etico morale si al regulilor de convetuire sociala .Ete achizitia recenta si relativ fragila a
individului.

Sinele –una din cele 3 entitati ai personalitatii constituie un complex de instincte si tndinte refulate care
are caracter a personal si nu este trait in mod constient el contituie polul pulsional al personalitatii
,depozitar al tendintelor instinctive predominant sexuale si agresive care pune organismul in tensiune.

Teoriile postfreudiene complexului de inferioritate

Printre cele mai importante teorii psihanalitice în analiza criminologică a comportamentului deviant se
numără şi teoria lui Alfred Adler (1870 – 1937), care este cunoscută sub denumirea de teoria
complexului de inferioritate. Principala teză a lui A.Adler constă în sentimentul de inferioritate1 al
individului, care declanşează dorinţa acestuia de aşi depăşi condiţia proprie, în contextul unor relaţii de
compensare sau supracompensare. Aceste relaţii se pot manifesta fie prin acţiuni pozitive de depăşire a
delincvenţei, fie prin generarea întrun “complex de inferioritate” ce determină individul să comită acte
antisociale. În asemenea mod, individul compensează complexul prin faptul situării sale în centrul
atenţiei opiniei publice.

Teoria psihomorală

Principalii promotori ai teoriei psihomorale sunt Etienne de Greef şi Noel Mailloux. Criminologul şi
psihiatrul Etienne de Greef a dominat o perioadă de timp criminologia europeană de orientare
psihologică. El consideră că structurile afective ale individului sunt determinate de două grupuri
fundamentale de instincte:de aparare ,de simpatie.

Teoria personalităţii criminale

Această teorie aparţine cunoscutului penalist şi criminolog francez Jean Pinatel şi reprezintă una din cele
mai complete teorii formulate în cadrul orientării psihologice. Reluând elementele pozitive ale teoriilor
existente, J.Pinatel construieşte o teorie explicativă centrată în jurul conceptului de personalitate
criminală.

I n concepţia autorului, personalitatea criminală este alcătuită dintr-un nucleu central, care include un
şir de trăsături de bază: 1) egocentrismul, după care criminalul se dovedeşte extrem de individualist şi
de egoist; 2) labilitatea, după care criminalul are o construcţie psihică şi morală slabă, firavă,
schimbătoare; 3) indiferenţa afectivă, după care criminalul este rece, lipsit de milă, de simpatie faţă de
semenul său; 4) agresivitatea, tendinţa spre violenţă şi duritate .
TEORII DE ORIENTARE SOCIOLOGICĂ

Şcoala ecologică de la Chicago În anii ’20 ai sec. XX oraşul Chicago devine unul din epicentrele
criminalităţii americane. Criminalitatea, aidoma unei caracatiţe gigantice, a cuprins în tentaculele sale
întreaga viaţă socială a marelui oraş. Astfel, apariţia şcolii ecologice, cunoscută şi sub denumirea de
teorie a arealurilor infracţionale, nu a fost întâmplătoare. Apărută în anii ’20 - ’30 şi fiind reprezentată
de mai mulţi autori americani, şcoala din Chicago susţine că anumite zone orăşeneşti, numite “arealuri”,
constituie factorii hotărâtori ai genezei criminalităţii. Teza principală constă în aceea că orice element,
indiferent de natura sa (animal – vegetal, biologic – psihologic etc.), din momentul în care intră în relaţii
cu alte elemente este succeptibil de a fi implicat într-o relaţie cauzală. În acelaşi context, relaţia dintre
om şi societate este examinată prin intermediul particularităţilor ecologice.1

Teoria dezorganizării sociale

Principalii promotori ai acestei teorii sunt Edwin M.Sutherland şi Martin M. Meumeyer. Ei au încercat să
demonstreze influenţa dezorganizării legată de ecologia urbană asupra fenomenului infracţionalităţii.
Teoria sus-arătată este extrem de pesimistă în sensul că una din trăsăturile de bază ale societăţii
contemporane o constituie dezorganizarea vieţii sociale. Factorii care determină dezorganizarea socială
sunt: a) mobilitatea populaţiei, exprimată prin migraţiile de la sat la oraş şi dintr-o ţară în alta. Datorită
acestei mobilităţi oamenii nu se mai cunosc între ei, se uită obiceiurile şi ca rezultat are loc slăbirea
moravurilor; b) depersonalizarea vieţii sociale1 , cauzată de aceiaşi factori şi manifestată prin aceea că
vechile relaţii tradiţionale de familie, de vecinătate sau profesionale, se destramă.

Teoria “conflictului de culturi”

Conflictele culturale apar fie prin introducerea unor valori, obiceiuri şi norme străine într-un sistem
închis, fie prinschimbările de ordin socialinventabile în interiorul sistemului. Astfel, comportamentul
delincvent apare pe fondul conflictului real sau imaginar între normele şi valorile pe care le-a însuşit o
persoană şi normele şi valorile dominante în societate.1 Spre exemplu, Sellin citează cazul unui tată
sicilian din New Jersey care a ucis un tânăr de 16 ani, după ce acesta îi sedusese fiica şi s-a arătat extrem
de mirat la arestarea sa, deoarece el “apărase onoarea familiei sale într-o manieră tradiţională”.2 Prin
termenul de cultură autorul desemnează o totalitate de idei, concepte, tehnici şi scheme de
comportament pe care un număr de indivizi îl au în comun şi prin care aceştia îşi ajustează existenţa lor
în mediu.
Manifestările tipice ale violenţei sînt:
- lipsirea de viaţă, cauzarea leziunilor corporale, atentarea la inviolabilitatea sexuală,
capturarea ostaticilor, extorcarea şi alte metode de înstrăinare a averii, aplicarea torturii şi
altor măsuri ilicite de influenţare asupra persoanelor arestate sau aflate sub urmărire
penală;
- abuzul de putere, lipsirea de anumite drepturi şi libertăţi, comportamentul crud cu copiii
etc.
Genurile de violenţă enumerate sînt denumite în literatura juridică drept „infracţiuni
violente". Totuşi nici pînă în prezent nu e determinată definitiv sfera acţiunilor de acest gen.
Astfel, unii autori includ aici omorurile intenţionate, cauzarea intenţionată a leziunilor
corporale grave şi huliganismul, care constituie un grup aparte în cadrul criminologiei. A.E.
Jalinski menţionează că categorisirea aceasta e ilogică, deoarece e inexplicabil de ce nu
include cauzarea leziunilor corporale uşoare, violurile etc.
Alţi cercetători consideră drept infracţiuni violente huliganismul, leziunile corporale,
omorurile şi violurile. Unii completează cu hărţuirea, pentru că înţeleg prin infracţiuni
violente toate infracţiunile legate de violenţă sau ameninţarea cu aplicarea acesteia. L.D.
Gauhman, exâminînd problema dată sub aspect juridico-penal, nu o limitează doar la
violenţa fizică, ci consideră că metoda violentă de comitere a infracţiunilor include de
asemenea ameninţarea cu aplicarea violenţei.
Din punct de vedere al criminologiei, noţiunea de „criminalitate violentă" este teoretic
întemeiată. La baza grupării acţiunilor date într-o categorie separată, semnificativă sub
aspect criminologie, se află următoarele criterii:
1) obiectul atentatului - relaţiile sociale protejate de legislaţi penală, care asigură
inviolabilitatea statutului fizic г persoanei;
2) forma vinovăţiei-intenţia directă;
3) metoda de acţiune a infractorului - violenţa fizică sau psihici
4) violenţa este comisă împotriva voinţei victimei.
Reieşind din aceşti indici, prin infracţiuni violente trebuie s înţelegem acţiuni
intenţionatepenal-sancţionabile, care atenteaz asupra valorilor fizice (viaţa şi sănătatea) ale
persoanei şi se comit contrar voinţei persoanei prin violenţă fizică sau psihică. I
conformitate cu această definiţie infracţiunile violente constituie: omon intenţionat,
vătămarea intenţionată a integrităţii corporale sau a sănătăţi huliganismul îmbinat cu
violenţa, violul, determinarea la sinucideri ameninţarea cu omorul ori cu vătămarea gravă a
integrităţii corporal sau a sănătăţii, maltratarea intenţionată sau alte acte de violenţă.
Totodată, menţionăm că infracţionalitatea violentă nu este, î primul rînd, un fenomen
omogen, iar în al doilea rînd nu este absoh opusă infracţionalităţii avid-violente şi nu
constituie o alternativă acesteia. Criminalitatea violentă şi avid-violentă se suprapun parţial,
vorba, de exemplu, de banditism, jaf violent şi tîlhărie cu scop de însuşire a averii. Acestea
sînt aşa-numitele infracţiuni „cu două obiecte de atentare, dar semnificativă în acest caz
este securitatea persoane Ele au multe trăsături şi indicii comune cu infracţiunile violenl
tradiţionale. In toate aceste cazuri mecanismul infracţiunii ţine с atitudinea agresiv-
neglijentă faţă de persoană, viaţa, sănătatea inviolabilitatea sa