TEMA 4

CURENTE ŞI MODELE EXPLICATIVE

ALE DELINCVENŢEI JUVENILE (3 ore)

UNITĂȚI DE CONȚINUT:

1. Teorii de orientare bioantropologică

2. Teorii de orientare psihologică
3. Teorii de orientare sociologică
 OBIECTIVE:
 să descrie la general teoriile de orientare bioantropolgică;
 să stabilească esența teoriei criminalului înnăscut a lui Cesare Lombroso;
 să relateze despre teoria biotipurilor criminale a lui Ernst Kretschmer și Wiliam
Sheldon;
 să determine rolul psihanalizei în dinamica persoanei umane;
 să analizeze rolul inadaptării sociale şi psihologice a persoanei ca factor
determinant al comportamentului criminal;
 să compare teoriile criminologice de orientare sociologică în funcţie de factorul
social determinant;
 să estimeze importanţa elementelor biologice în formarea personalităţii
criminalului;
 să formuleze particularităţile de bază ale teoriilor contemporane de orientare
psihologică;
 să determine dinamica apariției complexului de inferioritate după Alfred Adler;
 să stabilească formarea personalităţii criminale în baza teoriei lui Jean Pinatel;
 să identifice conceptele de „cultură” şi „subcultură” criminală; 
 să evalueze contribuţia familiei în procesul de educare şi socializare a copiilor.
1.TEORII DE ORIENTARE BIOANTROPOLOGICĂ
1.1. Teoria criminalului înnăscut

Reprezentantul acestei teorii este

medicul militar italian Cesare
Lombroso (1835-1909)

Autorul a stabilit existenţa unui tip criminal

individualizat prin anumite stigmate sau semne
particulare, degenerative, care poate fi întâlnit la
anumite categorii de infractori
Criminalii înnăscuţi sunt caracterizaţi
printr-o serie de stigmate fizice, precum:
sinusurile frontale foarte pronunţate,
pomeţii şi maxilarele voluminoase,
orbitele mari şi depărtate,
asimetria fetei şi a deschiderilor nazale,
urechi foarte mari sau foarte mici,
frunte retrasa şi îngustă,
bărbie lungă sau îngustă etc.
Omul cu înclinaţii spre viol se
caracterizează prin lungimea
urechilor, craniul turtit, ochii oblici
şi foarte apropiaţi, nasul turtit,
lungimea excesivă a bărbiei;
Hoţul se distinge printr-o
remarcabilă mobilitate a feţei şi a
mâinilor, prin ochii săi mici,
îngrijoraţi şi în permanentă
mişcare, prin sprâncenele sale dese
şi lăsate pe ochi, prin nasul turtit,
barbă rară, fruntea teşită şi
mişcătoare;
Ucigașul se evidenţiază prin
volumul mai mic al craniului,
lungimea maxilarelor, pomeţii
obrazului proeminenţi.
 Concluziile medicului italian sunt
concretizate astfel:
criminalii sunt la naştere un tip distinct;
ei pot fi caracterizaţi prin anumite stigmate;
aceste stigmate sau caracteristici fizice nu
cauzează crima, dar ele ne ajută la identificarea
tipurilor criminale;
numai prin intervenţii sociale riguroase poate fi
restrâns comportamentul infracţional al
criminalilor înnăscuţi.
1.2. Teoria constituţiei predispozant delincvenţiale
Cele mai importante concepţii ce au pus bază acestei
teorii sunt lucrările tipologice realizate de Ernst
Kretshmer în Germania şi Wiliam Sheldon în SUA.

În anul 1921 medicul psihiatru Kretschmer a publicat

lucrarea „Structura corpului şi caracterul” în care a
formulat teoria existenţei unei corelaţii dintre
structura corpului uman şi trăsăturile sale fizice,
pe de o parte, şi caracterul omului, pe de altă parte.
 Elementele principale ale „tipurilor
caracteriale”distinge:
constituţia – totalitatea caracteristicilor individuale, derivate
din ereditate;
caracterul – totalitatea posibilităţilor reacţionale ale unui
individ;
temperamentul – partea psihicului ce se află în corelaţie cu
structura corporală.
E.Kretschmer stabileşte următoarele tipuri
constituţionale distincte:
tipul picnic
tipul astenic
tipul atletic
tipul displastic
ASTENIC PICNIC ATLET DISPLASTIC
 Tipologia lui Wiliam Sheldon, constituită în
raport cu gradul de dezvoltare a celor trei foiţe
embrionare, fiecare tip caracterizându-se printr-
un temperament diferit:

endomorf-viscerotonic, având o dezvoltare mai

pronunţată a organelor interne;
mezomorf-stomatotonic cu o dezvoltare puternică a
musculaturii şi a aparatului locomotor;
ectomorf-cerebrotonic cu o mai mare dezvoltare a
scoarţei cerebrale şi a inteligenţei.
1.3. Teoria inadaptării sociale

Aceasta teorie a fost formulata de

criminologul suedez Olof Kinberg

Pentru Kinberg, omul este o fiinţă nu doar biologică, ci

una psihologică şi socială, caracterizată prin „plasticitate”,
adică prin facultatea de a-şi modifica reacţia nu doar în
funcţie de influenţele fizice şi psihice, dar şi în funcţie de
factorii psihologici şi sociali. Dacă „plasticitatea” nu se
corelează cu influenţele mediului, se creează o stare de
inadaptare între organism şi mediu.
 Structura bio-psihică:
nucleul constituţional şi funcţia morală
Nucleul constituţional Funcţia morală
reprezintă suma reprezintă, modalitatea
tendinţelor reacţionale ale şi profunzimea asimilării
persoanei, cuprinzând valorilor morale ce
patru trăsături psihologice compun atmosfera
fundamentale: morală unde subiectul a
capacitatea; trăit ori trăiește și este
validitatea; compusă din:
stabilitatea; elemente emoţionale şi
soliditatea. cognitive (de cunoaştere)
Kinberg distinge trei serii de situaţii precriminale:
Tipul situației Caracteristicile acesteia
specifice 1. sunt ocazia de a comite fapta;
2. constituie un impuls pentru
comiterea viitoarei fapte;
nespecifice, sau amorfe nu există împrejurarea propice
pentru delict, dar actul este
pregătit, elaborat intenţionat de
către subiect
mixte ocazia de a comite crima există fără
o conexiune între individ şi stimuli
externi (de exemplu, în organizaţii
criminale)
1.4. Teoria cromozomului crimei
Teoria respectivă face parte din rândul teoriilor
privind factorii biologici şi comportamentul
criminal (biocriminologia):
 teoriile privind studiul gemenilor (Johannes Lange,
Karl O. Christiansen, David Rowe, Delgaard,
Kringler)
 teoriile privind studiul adoptivilor (Schulsinger,
Hutchings, Mednick)
 teoriile privind dezechilibrul biochimic (Louis
Berman, Katherina Dalton)
 teoria privind complementul cromozomial xyy
 2. TEORII DE ORIENTARE PSIHOLOGICĂ
2.1. Bazele psihanalizei lui Sigmund Freud

Medicul psihiatru S.Freud (1856-1939) a

pus bazele conceptului tri-unic al
psihicului (stabilind că are trei niveluri)
şi a conceptului de psihanaliză.
Psihanaliza este un concept fundamentat pe dinamica
persoanei umane, privind structura şi dinamica
psihicului, prin care se elaborează etiopatogenia bolilor
psihice, pornind de la nevroze, ca şi metoda terapeutică
prin explorarea structurilor inconştiente (profunde) ale
personalităţii.
Elementele dinamice ale psihicului:
Id (Libedo), Ego, Superego.
Inconştientul (sau „id”)
Supraeul („superego”)
Eul („ego”)

Există mereu conflicte între dorinţele noastre şi

obligaţiile morale. Eul, în funcţie de conştiinţa
morală şi de realitate, caută mereu o soluţie optimă
2.2. Teoria complexului de inferioritate

Promotor al teoriei este Alfred Adler

(1870 – 1937)
Sentimentul de inferioritate al individului, care
declanşează dorinţa acestuia de a-şi depăşi
condiţia proprie, în contextul unor relaţii de
compensare sau supracompensare.
Sentimentul de inferioritate poate creşte în
complexul de inferioritate
2.3. Teoria psihomorală
Principalii promotori ai teoriei psihomorale
sunt Etienne de Greeff şi Noël Mailloux.
Criminologul şi psihiatrul Etienne de Greeff
consideră că structurile afective ale individului
sunt determinate de două grupuri fundamentale de
instincte:
de apărare şi
de simpatie.
Evoluţia psihică a criminalului, distingând trei faze:
faza asentimentului temperat (ia naștere ideea de
crimă);
faza asentimentului formulat (acceptă comiterea
crimei);
faza trecerii la act când acceptă eliminarea victimei şi
în care individul trece printr-o stare periculoasa,
denumită – „criza”.

Individul care a parcurs aceste trei faze capătă un „Eu” care

consimte şi tolerează ideea crimei, prin aceasta deosebindu-
se de un non-infractor.
 Noël Mailloux a susţinut, în anul 1968, teza
existenţei unei diferenţe de natură între
personalitatea infractorului şi cea a
noninfractorului.
Există două momente fundamentale în
dezvoltarea personalităţii:
apariţia identităţii autentice şi
consecinţa acesteia asupra motivaţiilor individului.

Printre cauzele eşecului de identitate Mailloux

situează la loc de frunte, atitudinea nepotrivită a
părinţilor care nu manifestă încredere în copiii lor.
2.4. Teoria personalităţii criminale
Această teorie aparţine cunoscutului penalist şi
criminolog francez Jean Pinatel şi reprezintă una
dintre cele mai complete teorii formulate în cadrul
orientării psihologice.
Pinatel respinge teza existenţei unor diferenţe
de natură umană între infractori şi noninfractori,
acceptând, mai degrabă, o diferenţă de grad,
unde gradul este nivelul de la care impulsurile
endogene şi excitaţiile exogene îl determină pe
individ să comită fapta antisocială.
 Personalitatea criminală este alcătuită dintr-un
nucleu central care include un şir de trăsături de
bază:

egocentrismul, criminalul se dovedeşte extrem de

individualist şi de egoist;
labilitatea, criminalul are o construcţie psihică şi
morală slabă, firavă, schimbătoare;
indiferenţa afectivă, criminalul este rece, lipsit de
milă, de simpatie faţă de semenul său;
agresivitatea, tendinţa spre violenţă şi duritate etc.
 3. TEORII DE ORIENTARE SOCIOLOGICĂ
3.1. Teoria asociaţiilor diferenţiate
Teoria asociaţiilor diferenţiale este elaborată
de Edwin Sutherland, părintele
criminologiei americane, profesor la
Universitatea din Indiana.

Ideea de bază a acestei teorii constă în aceea că

comportamentul criminal nu este înnăscut, ci este
învăţat, printr-un sistem de comunicare cu alte persoane
în cadrul unor grupuri.
 Teoria se bazează pe ipoteza că un act criminal se
produce atunci când există o situaţie propice pentru
un individ determinat. Această determinare are loc în
cadrul unui proces social complex şi presupune
următoarele coordonate:
comportamentul criminal nu este ereditar, ci este învăţat, iar cel care
nu a primit o „pregătire” criminală, nu poate „inventa” crima;
învăţarea se face prin contactul direct cu alte persoane, în interiorul
unui grup restrâns, printr-un proces complex de comunicare;
procesul de învăţare presupune asimilarea tehnicilor de comitere a
infracţiunilor;
asociaţiile diferenţiate pot varia în privinţa duratei, frecvenţei,
intensităţii etc.;
formaţia criminală prin asociaţie nu se dobândeşte decât prin
imitaţie.
3.2. Teoria „conflictului de culturi”
Promovată de criminologul american Thorsten
Sellin (profesor la Universitatea din Pennsylvania
şi Preşedinte al Societăţii Internaţionale de
Criminologie),
teoria „conflictului de culturi” pleacă de la
teza că criminalitatea îşi are originea într-o
“subcultură delincvenţială” care se constituie în
jurul unor norme de conduită şi valori de factură
antisocială, distincte şi opuse culturii sociale
dominante.
Prin cultură se înțelege o totalitate de idei, concepte,
tehnici şi scheme de comportament pe care un număr
de indivizi îl au în comun şi prin care aceştia îşi
ajustează existenţa lor în mediu.
Subcultura reprezintă faptul când un grup trăieşte în
astfel de condiţii, încât membrii săi elaborează valori şi
scheme de comportament specifice, care vin în
dezacord cu cultura societăţii.
Prin „conflictul cultural”, înţelegem lupta dintre
valori morale ori norme de conduită opuse, sau aflate
în dezacord. Fiecare grup are propriile norme de
conduită care se impun a fi respectate.
Teoria conflictului de culturi face parte din cadrul
teoriilor culturale şi subculturale, și anume:
1. Teoria subculturilor delincvente. Privind valorile sociale ca un
important suport în determinarea comportamentului deviant al
tinerilor, această teorie afirmă necesitatea de a observa resorturile
intime ale delincvenţei juvenile din perspectiva particulară a
„subculturilor” existente în cadrul unei societăţi.
2. Teoria grupurilor de la marginea străzii, care încearcă să explice
delincvenţa juvenilă ca fiind rezultatul unui comportament
„învăţat”, este cea a „grupurilor de la colţul străzii”. Tinerii care fac
parte din aceste grupuri simt nevoia să fie recunoscuţi, acceptaţi şi
stimulaţi de către cei de o vârstă cu ei, soluţia grupului
reprezentând o posibilitate sigură de a-şi manifesta şi realiza
dorinţele şi aspiraţiile.
3.3. Teoria „anomiei sociale”
Cea mai cunoscută dintre „teoriile tensiunilor sociale”
aparţine sociologului american Robert K. Merton şi este
intitulată teoria anomiei sociale, făcând parte din rândul
teoriilor stresului.
Conform teoriei lui Merton, anomia este transferată
individului sub forma frustrării sociale. Ordinea socială este
stabilă atunci când există un echilibru între scopurile ce
urmează a fi atinse şi mijloacele disponibile pentru a le
atinge. Când echilibrul se rupe, îşi face apariţia
dezorganizarea socială. Deci, anomia se naşte ca rezultat al
tensiunii dintre scopuri şi mijloace.
 Potrivit lui Merton, stresul este mult mai limitat la
indivizii care provin din înalta societate, chiar dacă
folosesc aceleaşi metode legale şi dispun de talente mai
moderate. Într-o asemenea împrejurare, la anumite
grupuri, stresul poate apărea deoarece:
cultura plasează o subliniere disproporţională în a
realiza scopul de a acumula bunăstarea, chiar dacă
susţine că acest scop este aplicabil tuturor persoanelor;
structura socială limitează posibilităţile individului
din cadrul claselor de jos de a realiza ţelul îmbogăţirii
prin mijloace legale.
 3.4. Teoria stigmei
Teoria stigme (etichetă rii sociale) (social labeling
theory) a fost formulată de că tre sociologul american
Howard Saul Becker.
 La dezvoltarea teoriei etichetă rii au contribuit și G.
H. Mead, Frank Tannenbaum, Edwin Lemert, Albert
Memmi, Erwin Goffman și David Matza.
Howard Becker susţine că, odată aplicată eticheta
de criminal prin pronunţarea sentinţei penale rămase
definitive, ceilalţi oameni vor vedea în persoana
respectivă un criminal.
Teoria stigmei este fondată pe trei baze
psiho-sociologice:
1. noţiunea de rol – comportamentul fiecărui
individ este asociat unor stereotipuri;
2. conceptul de interacţiune – fiecare act comis
de individ nu este decât o reacţie la atitudinea
societăţii;
3. conceptul de personalitate – în cele din urmă,
individul va deveni cel pe care l-a considerat (l-a
stigmatizat) societatea.