TEMA 5: CONTRIBUȚII ALE MODERNITĂȚII LA FUNDAMENTAREA CONCEPȚIILOR FILOSOFICO-

JURIDICE DESPRE STAT ȘI DREPT

1. Teoria dreptului natural la H.Grotius

2. Teoria contractului social în perioada modernă (T.Hobbes, J.J.Rousseau ş.a.)
3. Evoluţia teoriei separării puterilor în perioada modernă (J.Locke, C.Montesquieu ş.a.)
4. Utilitarismul englez (J.Bentham, J.Mill, H.Spencer)

TEORIA DREPTULUI NATURAL LA H.GROTIUS

Perioada modernă a venit cu o contribuție enormă în tratarea problemelor statului și dreptului. În
această perioadă, de pe o poziție au fost continuate tradițiile perioadei anterioare, dar și, pe de altă
parte, dezvoltarea atitudinii raţionale a construcţiilor teoretice a constituit temei pentru instituirea
unor noi concepţii, având ca obiect: a) raportul „persoană – stat”, b) izvoarele puterii publice, c)
suveranitatea statului şi a deţinătorilor ei; d) valorificarea concepţiei dreptului natural. În special
pentru reprezentanţii gândirii politico-juridice olandeze această concepţie a devenit un temei
teoretic general-acceptat. Ideea drepturilor naturale ale omului în această perioadă dobândeşte o
nouă interpretare: calităţi umane, determinate de natura umană şi dictate de conştiinţa morală.
Printre subiectele majore care se înscriu în drepturile naturale, reieşind din gândirea acestei
perioade, sunt: libertatea acţiunii, libertatea gândirii, dreptul de proprietate, egalitatea persoanelor
ş.a.
Printre autorii care au avut ca temă de interes dreptul natural se înscrie și Hugo Grotius1 (1583-1645).
Pentru cunoştinţele enciclopedice, prezente în numeroasele sale opere 2, Hugo Grotius s-a învrednicit
de titlul neoficial „unul dintre cei mai mari reprezentanţi ai Şcolii dreptului natural” 3. Carierea sa nu s-
a lăsat mult aşteptată: în scurt timp Hugo Grotius atinge cele mai înalte funcţii în serviciul public.
Surprinzătoarea carieră politică a acestui olandez îşi găseşte un final la fel de surprinzător: în urma
acestei ascensiuni vertiginoase Grotius, în rezultatul unor conflictelor politice, este condamnat la
privaţiune de libertate pe viaţă. Cariera juridică a ctitorului (întemeietorului) ştiinţei Drept
internaţional public nu ia sfârşit: Hugo Grotius reuşeşte să evadeze din închisoare, emigrând din
Olanda în Franţa (Paris). Principalele sale opere sunt: „Mare liberum” (Marea liberă, 1609) şi „De jure
belli ac pacis” (1625)4.
Pentru Grotius temei al dreptului este natura umană, particularitatea principală a căreia este
sociabilitatea: tendinţa omului de aşi organiza viaţa în societate 5. Dreptul este întemeiat, potrivit
doctrinarului olandez, în baza categoriilor drept natural şi drept volitiv, ultima cuprinzând dreptul
divin şi dreptul uman. Grotius prezintă dreptul în calitate de creaţie divină, care are, totodată, şi
caracter raţional, deoarece dreptul natural îşi are originea în … raţiunea umană. Dreptul natural are
un caracter imuabil (invariabil) chiar şi în raport cu Dumnezeu.
Pentru Hugo Grotius dreptul uman este o creaţie umană, a cărui fundament este dreptul natural.
Totodată dreptului uman are ca izvor voinţa umană. Autorul olandez afirmă, că putem vorbi despre
dreptul volitiv, în măsura în care normele de conduită au ca temei dreptul natural 6. Dreptul uman se
întemeiază pe obligaţia naturală a omului de a-şi executa promisiunile.
Apariţia statului este fundamentată de către autor în baza Teoriei contractului social. Starea naturală
este prezentată de către Grotius în calitate de stare a bunăvoinţei omului faţă de celelalte persoane.
În starea naturală, potrivit doctrinarului olandez: a) lipsea proprietatea privată, b) la persoană era
1
Numele său adevărat era Hugo Groot.
2
Numărul cărora este de, aproximativ, nouăzeci.
3
Лейст О. В. (под редакцией). История политических и правовых учений. М.: Изд-во Юридическая
литература. 1997, с. 163.
4
Despre dreptul războiului şi al păcii. tradusă în română în anul 1968.
5
Мартышин О. В. (под общей редакцией): История политических учений. вып. 2, М.: Изд-во Юристъ. 1996
с. 21-22.
6
Нерсесянц В. С. (под общей редакцией): История политических и правовых учений. М.: Издательская
группа ИНФРА▪М−НОРМА. 1995, с. 237.
prezent sentimentul de siguranţă, c) îşi găsea manifestare instinctul comunicării, d) existau
meşteşugăritul şi arta.
Teoria contractului social reprezintă pentru Grotius temei pentru afirmarea poporului în calitate de
purtător al suveranităţii, voinţa sa având un caracter superior voinţei, ce emană de la stat. Cercetând
apariţia şi esenţa proprietăţii private, Grotius afirmă, că apariţia proprietăţii este rezultatul relaţiilor
contractuale, în baza cărora a apărut statul 7.
Logica şi principiile, impuse de Grotius la baza Dreptului internaţional, îşi găsesc originea în teoria
contractului social8. Temei al Dreptului internaţional sunt înţelegerile dintre popoare. Spre deosebire
de gânditorii Romei Antice, pentru care dreptul internaţional se prezenta în calitate drept natural,
Grotius afirmă necesitatea înţelegerii dreptului internaţional în calitate de drept volitiv.
Înţelegerile interstatale trebuie, în acest fel, să se instituie în baza dreptului şi nu a puterii: temei al
relaţiilor internaţionale este dreptul, având origine contractuală, fiindu-i specifice, atât trăsăturile
dreptului natural, cât şi cele ale dreptului volitiv. În raport cu studiile lui Grotius în domeniul
dreptului internaţional trebuie evidenţiate şi afirmaţiile autorului cu privire la delimitarea războaielor
legitime de cele nelegitime, precum şi asupra necesităţii instituirii unor norme, în temeiul cărora
urmează să se realizeze reglementarea relaţiilor în timp de război.
Construcţiile teoretice, înaintate de Grotius, vor contribui la evoluţia relaţiilor internaţionale ale
Perioadei moderne, având ca temei şi dreptul internaţional, precum şi la constituirea fundamentelor
teoretice ale reglementării relaţiilor sociale în timp de conflicte militare.
Prin studiile sale juridice, având ca temei elemente raţionaliste, Hugo Grotius se consacră în calitate
de întemeietor al gândirii politico-juridice a Perioadei moderne. În calitate de exemple ale
metodologiei raţionaliste, impuse prin doctrina lui Grotius este şi logica esenţei dreptului, expusă mai
sus: a) dreptul, inclusiv dreptul natural, este o creaţie divină şi totodată raţională; b) dreptul natural
este predeterminat şi în raport cu Dumnezeu, deoarece dreptul natural are un caracter imuabil; c)
izvor al dreptului uman, este voinţa umană, al cărei temei este raţiunea umană.
În acest fel, dreptul uman se impune în calitate de creaţie umană, găsindu-şi fundamentul în dreptul
natural. Logica impusă de autor, chiar dacă utilizează categoria „drept divin”, impune dispariţia
necesităţii … lui Dumnezeu în calitate de fundament al jurisprudenţei. Se impune, de la sine,
afirmaţia: „Omule, creează-ţi dreptul în plăcerea ta”. Grotius imprimă şi Teoriei contractului social
statut de temei al doctrinelor politicojuridice, având un caracter raţional. Teoria contractului social,
elementele căreia sunt prezente în opera sofiştilor, căpătând caracter de teorie prin patrimoniul
cultural al epicurienilor, utilizată pe larg în practica ritual-simbolică a Europei din Evul Mediu,
reiterată în circuitul politico-juridic doctrinar prin creaţia lui Marsilius din Padova, prin intermediul
creaţiei lui Hugo Grotius capătă pentru cultura politico-juridică a sec. XVIIXVIII statut de fundament al
ştiinţei, având ca obiect statul şi dreptul9194.

TEORIA CONTRACTULUI SOCIAL ÎN PERIOADA MODERNĂ

Perioada modernă s-a remarcat și prin promovarea teoriei contractului social. Această teorie se
regăsește fundamentată la mai mulți autori. Printre autorii ce au contribuit la valorificarea și
promovarea teoriei contractualiste sunt Thomas Hobbes (1588-1679) și J. J. Rousseau.
Principalele opere, în care îşi găseşte reflectare doctrina politio-juridică a lui Thomas Hobbes, sunt:
„De cive” (1642), „Leviathan sau materia, forma şi puterea unui stat ecleziastic şi civil” (1650/1651).
Pentru înţelegerea doctrinei lui Hobbes este necesar a se lua în consideraţie faptul, că viaţa autorului
a decurs în timpuri de nelinişte socială pentru Anglia. Problema centrală a cercetărilor politico-
juridice ale acestui autor – posibilitatea depăşirii violenţelor sociale şi salvarea (păstrarea) statului.
Pentru Hobbes tirania se impunea în calitate de unică realitate, prin intermediul căreia era posibilă
depăşirea tendinţelor fiecărui individ în lupta pentru putere. Această aserţiune constituie din Thomas
Hobbes adept şi promotor activ al absolutismului.

7
Мартышин О. В. Op.cit., с. 22-23.
8
Нерсесянц В. С. Op.cit., с. 235
9
Лейст О. В. Op.cit., с. 165.
Doctrina politico-juridică a lui Hobbes îşi găseşte temei în baza concepţiei autorului asupra naturii
umane. Natura umană, potrivit autorului, îşi găseşte consacrarea sa „măreaţă” în starea naturală
(prestatală).
Omul, potrivit acestei concepţii, nu este sociabil de la natură, impunându-se în calitate de fiinţă
profund egoistă, avidă (lacomă) şi ambiţioasă, în permanentă goană după onoruri. Autorul afirmă:
„homo homini lupus est”10, deoarece omul îşi căută doar “adevărul” său, este preocupat doar de
bunăstarea sa şi este profund indiferent în raport cu nefericirea altor persoane.
Starea naturală a omului, potrivit doctrinei lui Hobbes, reprezintă „bellum omnium contra omnes”
(„războiul tuturor împotriva tuturor”): oamenii se află într-un război neîngrădit, deoarece omul este
într-o permanentă căutare a bunăstării sale în dauna celorlalţi. „Necesitatea, − afirmă Hobbes, − este
mama tuturor invenţiilor”. Eliberarea de această stare naturală a războiului „tuturor contra tuturor”
este posibilă doar în urma încheierii contractului social. În baza acestui contract omenii trebuie să
adopte o serie de decizii cumulative (concomitente): a) refuzul fiecărei persoane la libertatea
neîngrădită, care este specifică omului în starea naturală. Fiecare persoană, potrivit acestei doctrine,
este capabilă de a părăsi această, vrednică de milă şi silă, stare naturală: stare de pericole, pe care le
impune „războiul natural”; b) deoarece în starea naturală drepturile subiective ale fiecărei persoane
sunt nelimitate, omul deţine o libertate neîngrădită. Acest fapt condiţionează refuzul deplin şi
necondiţionat al fiecărui om la statutul, specific stării naturale, deoarece în caz contrar este posibilă
reîntoarcerii societăţii la anarhia iniţială, la iniţialul egoism al fiecărei persoane; c) în urma refuzului
fiecărei persoane la drepturile sale subiective, specifice stării naturale, are loc transferarea drepturi
indivizilor către stat; d) următoarea decizie, adoptată în baza contractului social, presupune
instituirea pentru şeful statului a dreptului exclusiv de a emite legi. Doar şeful statului, potrivit
doctrinarului englez, determină diferenţa dintre „legitim” şi „nelegitim”, „echitabil” şi „inechitabil”
etc.
Statul este o creaţie artificială (umană), instituită în calitate de instituţie ce deţine puterea nelimitată
(absolută) asupra oamenilor. Statul are ca scop înlăturarea războiului dintre cetăţeni. Nici un
cetăţean sau instituţie socială, inclusiv biserica, nu este în drept să-şi aroge vre-un drept în raport cu
statul: puterea statului se exercită în mod nelimitat. În concordanţă cu scopul statului, pe care-l
impune, autorul afirmă caracterul indivizibil şi absolut al puterii de stat, respingând concepţia
separării activităţilor organelor statului, în conformitate cu funcţiile statului.
Pentru Thomas Hobbes, la fel ca şi pentru Hugo Grotius, contractul social reprezintă mijlocul
instituirii şi menţinerii vieţii sociale paşnice. Spre deosebire de doctrinarul olandez, Thomas Hobbes
afirmă un conţinut exact şi predeterminat al contractului social. Esenţa contractului social pentru
gânditorului englez se impune în subordonarea necondiţionată a omului în raport cu puterea statului.
Această subordonarea se realizează şi atunci, când relaţiile social-politice şi juridice prezintă fiecărui
cetăţean şi societăţii, în ansamblu, doar dezavantaje. Prin intermediul acestei ultime idei Hobbes se
impune în calitate de reprezentant al absolutismului.
Scopul statului, instituit prin intermediul acestei doctrine, este instituirea şi menţinerea relaţiilor
paşnice dintre oameni. Acest scop poate fi atins, după părerea doctrinarului englez, prin intermediul
unei puteri neîngrădite. Simbol al acestei concepţii a statului este Leviathanul11.
Hobbes afirmă în calitate de principii fundamentale ale dreptului natural următoarele norme: a)
„caută şi urmează pacea dintre oameni” şi b) „nu fă altuia ceea, ce tu nu doreşti să şi se facă ţie”:
expresie a aşa-numitei legi a „libertăţii egale a altor oameni”.
Normele dreptului natural, afirmă autorul, nu au caracter obligatoriu. Atunci când sunt în
contradicţie cu normele dreptului pozitiv (legislaţiei) normele dreptului natural îşi pierd valabilitatea
(sunt nule). Potrivit concepţiei autorului englez reglementările capătă caracter normativ-juridic în
cazul, în care sunt înzestrate cu forţă coercitivă.

10
Omul pentru om este lup
11
Leviathanul – monstru marin, enunţat în Biblie, care impunea apărare peştelui de dimensiuni mai mici din
jurul său.
Hobbes impune o delimitare între: a) „drept” („ius”) – fundament al posibilităţii omului de a acţiona
într-un fel sau altul, reprezentând temeiul drepturilor subiective şi al categoriei „libertate” şi b)
„lege” („lex”) – fundament al obligaţiilor, reprezentând temei al necesităţii de a acţiona într-un fel
sau altul. Poate fi vorba de lege doar atunci, afirmă doctrinarul englez, când suntem în prezenţa unei
dispoziţii, impuse prin intermediul puterii de stat.
Libertatea umană, potrivit acestei concepţii, nu-şi găseşte temei în dreptul natural, deoarece puterea
statului (suveranului) este nelimitată. Limitele libertăţii omului se instituie de către suveran.
Libertatea omului „începe” şi „sfârşeşte” dincolo de limitele legii. Libertatea omului se constituie în
baza e ceea, ce rămâne în afara limitelor interdicţiilor legale, emanând de la stat. În raporturile
juridice, stabilite între stat şi persoană, omul este lipsit de oarecare garanţii în raport cu activitatea
reprezentanţilor puterii de stat.
Jean-Jeacquies Rousseau (1712-1778) la fel se expune asupra esențe contractului social. Creaţia
acestui gânditor franco-elveţian este în tangenţă cu necesitatea fundamentării: a) mişcărilor şi
curentelor sociale cu caracter radical (care astăzi ar fi numite „curente extremiste” sau „mişcări
teroriste”) ale Franţei din a doua jumătate a sec. XVIII, în general, şi b) a revoluţiei franceze din sec.
XVIII (supranumită „Mare”, precum este orice … mare răzvrătire socială cu caracter sângeros), în
particular.
La constituirea atitudinilor radicale ale lui Rousseau au contribuit, după cum afirmă cercetătorii,
„opoziţia” ideatică dintre:
– originea de plebeu („din popor”) a gânditorului în raport şi mediul aristocraticoburghez (de elită) al
Franţei, în care, prin voia sorţii, ia fost dat să trăiască lui Rosseau;
– etica şi educaţia calvină, pe care le-a dobândit gânditorul elveţian prin educaţie, şi etica şi educaţia
elitei aristocratico-burgheze din Franţa;
– spiritualitatea religioasă, căreia Rousseau i-a rămas credincios, şi concepţia materialistă asupra
lumii, care era specifică elitei franceze.
Principalele opere ale lui Jean-Jeaquies Rousseau, în care este consacrată doctrina sa politico-juridică,
sunt: „Discurs asupra originii inegalităţii dintre oamenilor” (1754/1755) şi „Contractul social” (1762).
În „Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oamenilor” autorul prezintă o istorie a
umanităţii, în cea mai mare parte inventată. În particular, autorul afirmă, că procesului de constituire
a statului i-a precedat o etapă a unei stări naturale fericite, care poate fi divizată în două mari
perioade: – pe parcursul celei dintâi perioade existenţa umană poate fi identificată cu „pulsul
naturii”, deoarece omul era pur şi simplu … sălbatic. Viaţa omului se reducea, în cadrul acestei prime
perioade, cu necesităţile lui naturale: omului nu-i erau cunoscute comunicarea, moralitatea,
fundamentele raţionale ele existenţei; – cea de-a doua etapă este demarcată prin constituirea
societăţii. Apariţia societăţii şi, respectiv, a celei de-a doua etape sunt determinate de manifestarea:
caracterului social al omului, a tendinţei omului către o viaţă mai bună şi a perfecţionării uneltelor de
muncă.
În acest fel, îşi fac apariţia familia şi moralitatea, se impune agricultura şi creşterea vitelor. Datorită
acestora îşi face apariţia proprietatea privată şi, în acelaşi timp, primele conflicte. În baza acestei
„istorii” sunt prezentate şi anumite teze, având o valoare determinantă în raport cu metodologia
doctrinei gânditorului elveţian: – omul, afirmă Rousseau, se corupe pe măsura dezvoltării artei şi a
ştiinţei; – inegalitatea naturală, întemeiată pe forţa fizică şi gândire, cedează locul inegalităţii social-
politice, al cărei temei este minciuna. Numai în acest fel, potrivit afirmaţiei doctrinarului francez,
poate fi explicată inegalitatea, prezentă în societatea modernă; – inegalitatea socială, întemeiată pe
minciună, contribuie la afirmarea în ierarhia socială, politică şi/sau statală a persoanelor nevrednice,
fricoase, mincinoase etc.; – omul, afirmă Rousseau, de la natură se naşte bun. Vinovată în faptul, că
el devine nevrednic, este … societatea; – germene al apariţiei primelor conflicte este proprietatea
privată. Existenţa proprietăţii private impune omului, în cele din urmă, tendinţa de a trăi din contul
altor persoane.
Doctrina politico-juridică a lui Jean-Jeaquies Rousseau îşi găseşte temei într-o serie de idei, ce
reflectă, în principiu, necesităţile societăţii sec. XVIII12.
Proprietatea privată reprezintă cauza principală a apariţiei stării, identică prin natura sa cu un
războiul civil, înlăturarea căreia este posibilă doar în urma încheierii contractului social. Este de
menţionat, că Jean-Jeaquies Rousseau, identificând cauza tuturor nenorocirilor societăţii în
proprietatea privată, nu se pronunţă pentru înlăturare acesteia.
Prin conţinutul său contractul social corespunde numai intereselor celor înstăriţi, care în momentul
încheierii acestui contract, prin viclenie, au reuşit să-şi impună propriile interese categoriilor sociale
sărace. În momentul încheierii contractului social au fost ignorate, în acest fel, interesele majorităţii
membrilor societăţii. În momentul încheierii contractului social este lichidată libertatea omului.
Autorul impune un contrast între libertatea naturală şi libertatea, impusă în mod volitiv prin
intermediul dreptului. Dreptul devine un mijloc al ocrotirii intereselor categoriilor sociale înstărite.
Legile, create şi impuse de stat, se transformă într-un mijloc al promovării intereselor categoriilor
dominante ale societăţii.
Scopul cercetărilor lui Rousseau era de a găsi „reţeta politică” a reîntoarcerii la libertatea iniţială,
care era specifică omenirii în starea naturală. În această ordine de idei autorul afirmă, că o simplă
reîntoarcere la starea naturală, după dobândirea stării de civilizaţie şi stat, nu este posibilă, la fel cum
nu este posibil unui bătrân să se reîntoarcă la tinereţe. Rousseau nu „propovăduieşte” reîntoarcerea
la starea de natură, încercând doar să găsească un remediu tendinţei de redobândire a acestei
libertăţi naturale. Afirmând, că „fericirea” omului în starea naturală era creată în baza practicii
libertăţii şi egalităţii, Rousseau încearcă să găsească metodele utilizării acestor drepturi naturale,
pentru a le putea impune în calitate de fundament al constituţiei politice. În acest scop autorul
recurge la idea contractului social, care către acel timp a dobândit o recunoaştere generală.
Scopul statului, pentru autor, este dobândirea libertăţii şi egalităţii tuturor cetăţenilor. Este necesar a
se reaminti, că Rousseau nu absolutizează aceste temeiuriprincipii (libertatea şi egalitatea). El afirmă,
că atât libertatea şi egalitatea, cât şi stările opuse acestora, reprezintă realităţi naturale, conforme
naturii lucrurilor. În practica socialpolitică libertatea şi egalitatea îşi găsesc afirmare în baza legii.
Posibilitatea de a institui un stat, având ca temei libertatea şi egalitatea oamenilor, este posibilă doar
în cazul, în care puterea supremă a statului aparţine poporului. În acest sens în faţa autorului se
ridică problema creării mecanismelor juridice funcţionale, necesare transformării puterii poporului în
practică reală a vieţii statului.
Rousseau afirmă, că în procesul de constituire a statului fiecare cetăţean renunţă la libertatea sa
naturală în vederea constituirii unei voinţe comune a cetăţenilor. Fundamentul statului este creat de
către fiecare dintre viitorii cetăţeni, deoarece fiecare dintre ei participă în condiţii de egalitate la
constituirea voinţei comune. Voinţa comună reprezintă suma voinţelor fiecăruia dintre cetăţeni.
Voinţa comună absoarbe voinţa fiecăruia dintre cetăţeni, constituind un sistem unitar separat, numit
de către Jean Jeaquies Rousseau întregul moral şi colectiv, care îşi consacră existenţa doar în urma
participării cetăţenilor la procedura de vot.
Teoria suveranităţii poporului. Rousseau îşi impune ca scop şi determinarea mecanismelor eficiente,
a „tehnologiei” dobândirii, instituirii şi menţinerii de către popor a puterii sale suverane. Voinţa
comună trebuie să fie realizată nemijlocit de către popor. Realizarea suveranităţii prin intermediul
unor reprezentanţi contravine esenţei voinţei comune, în baza căreia este constituit statul. Încălcarea
de către guvernanţi a dispoziţiilor contractului social trebuie să fie calificată, din punct de vedere
juridic, în calitate de dobândire de către popor a libertăţii, care este specifică omului în starea
naturală, şi a dreptului poporului la răscoală contra tiranilor. Deoarece suveranitatea are un caracter
inalienabil (nu poate fi înstrăinată), Rousseau afirmă, că poate fi recunoscut în calitatea de lege doar
actul, care este adoptat sau sancţionat de către popor.
În calitate de mijloc al afirmării şi menţinerii de către popor a suveranităţii autorul elveţian propune
instituirea unor adunări ale cetăţenilor, independente în raport cu guvernanţii şi stabilite în mod

12
Мартышин О. В. Op.cit., с. 64-74.
anticipat, prin intermediul cărora poate fi controlată activitatea persoanelor, ce realizează în mod
real puterea în stat.
Cercetând conţinutul legilor şi, respectiv, al drepturilor naturale ale omului, Rousseau afirmă, că prin
intermediul legilor pot fi adoptate doar norme de conduită, ce au ca obiect de reglementare
comportamentul tuturor cetăţenilor, fără vre-o excepţie. Prin aceasta s-ar institui o garanţie de
nezdruncinat a respectării de către suveran a drepturilor naturale ale omului, deoarece poporul nu
poate să-şi aducă prejudicii … propriilor interese. Cu siguranţă această poziţie a lui Rousseau deţine o
doză de „romantism”: nu este posibilă excluderea posibilităţii de a adopta anumite norme, având ca
obiect de reglementare comportamentul unor categorii (distincte) de persoane. Pe de altă parte,
încercarea doctrinarului francez de a determina conţinutul abstract al legilor nu este lipsită de
interes.
Afirmând, că voinţa comună întotdeauna … are dreptate, Rousseau instituie dominaţia nelimitată a
organismului social-statal asupra persoanei. Prin această concepţie, potrivit căreia individul nu deţine
nici un drept în raport cu suveranul (şi, totodată, în raport cu statul) Rousseau, într-o oarecare
măsură se apropie de fundamentele statului, impuse de către Hobbes.
La cercetarea formelor de guvernământ Jean-Jeaquies Rousseau urmează concepţia, prezentată de
Jean Bodin. Asemănător predecesorului său afirmă existenţa a trei forme de guvernare: monarhia,
aristocraţia (faţă de care gânditorul elveţian îşi expune ataşamentul său) şi democraţia. Decizia de a
adopta una din aceste forme de guvernământ reprezintă, potrivit doctrinei lui Rousseau, prerogativa
exclusivă a suveranului.

EVOLUŢIA TEORIEI SEPARĂRII PUTERILOR ÎN PERIOADA MODERNĂ (J.LOCKE, C.MONTESQUIEU)

Referitor la cercetările politico-juridice ale lui John Locke (1632-1704) menționăm că recunoaşterea
generală a acestuia are loc chiar în timpul vieţii autorului. Principalele opere, în care este reflectată
doctrina politico-juridică a lui John Locke, sunt: „Două tratate asupra guvernului” (1689) şi „Eseu
asupra intelectului omenesc” (1690).
Apariţia statului îşi găseşte temei, potrivit doctrinei lui Locke, în Teoria contractului social. Această
teorie constituie pentru autor argument pentru a respinge idea cuceririlor militare în calitate de
fundament al constituirii statului. În baza teoriei contractului social autorul impune şi
conceptualizarea puterii politice în calitate de drept la legiferare şi drept la exercitarea activităţii
aplicativ-juridice. În calitate de temei, esenţă a puterii politice Locke impune, astfel, activitatea de
legiferare şi executare a legilor. Cu această ocazie autorul remarcă necesitatea delimitării puterii
politice de alte forme ale puterii. Astfel, doctrinarul englez distinge: a)puterea politică de puterea
părintească (puterea părinţilor asupra copiilor), b)puterea politică de puterea proprietarului asupra
sclavului, c)puterea soţului asupra … soţiei etc.
În calitate de trăsătură distinctă a puterii politice (activitatea legislativă şi executivă) autorul
menţionează utilizarea forţei de constrângere a societăţii, organizate politic. Unic temei al puterii
statului este acordul poporului.
Având ca temei metodologic concepţia puterii de stat şi teoria contractului social, John Locke impune
studiului un triunghi sui-generis13, ale cărui laturi se instituie în baza categoriilor „stat”, „persoană” şi
„societate”. În urma acestui studiu autorul ajunge la o serie de concluzii, ce vor avea repercusiuni
importante asupra culturii politico-juridice europene din perioadele posterioare 14.
Autorul impune delimitarea societăţii de stat. Statului, afirmă gânditorul englez, îi precede starea
naturală, în care există deja societatea. În particular, Locke afirmă, că starea naturală nu reprezintă o
realitate a haosului, o manifestare arbitrară a voinţei şi puterii nelimitate a fiecărei persoane. Starea
naturală reprezintă o stare socială, caracterizată prin libertate şi egalitate a persoanelor, ordine şi
bunăstare a oamenilor.

13
sùi gèneris – în felul său/Cotelnic T., Eţcu I., Lungu L.: Dicţionar juridic rus-român. Chişinău: Editura Litera.
2001, p. 548.
14
Мартышин О. В. Op.cit., с. 45-46.
Temei pentru afirmarea doctrinară a unei astfel de stări naturale sunt: a) tendinţa fiecărui om spre
instaurarea păcii şi siguranţei dintre oameni; b) acţiunile oamenilor îşi găsesc fundamentare în
raţionalitate; c) dorindu-şi atingerea siguranţei şi păcii în relaţiile cu ceilalţi oameni, fiecare om în
mod necesar este „condamnat” a-şi confrunta interesele proprii cu interesele celorlalţi oameni.
Încheierea contractului social, rezultatul căruia este constituirea statului, este necesară în scopul
instituirii justiţiei: a unor garanţii suplimentare pentru menţinerea ordinii publice şi a bunăstării
oamenilor. În starea naturală, potrivit acestei doctrine, realizarea justiţiei (sau mai precis a echităţii)
se materializa sub forma unei activităţi particulare dezorganizate. În acest fel, unul dintre elementele
conţinutului contractului social se impune prin refuzul oamenilor de a realiza în mod independent
echitatea şi a sancţiona persoanele, vinovate de încălcarea intereselor particulare. Prin intermediul
acestui refuz statul dobândeşte aşa-numitul “monopol” al realizării justiţiei. Scopul statului –
ocrotirea proprietăţii private.
John Locke afirmă, că în momentul încheierii contractului social oamenii îşi păstrează libertatea şi
bunăstarea, dobândite în starea naturală, şi, totodată, dobândesc siguranţa, care este specifică stării
statale. Spre deosebire de doctrina lui Thomas Hobbes, pentru care în momentul încheierii
contractului social oamenii trebuie să-şi jertfească libertatea şi să se supună necondiţionat statului în
vederea dobândirii securităţii personale, Locke afirmă posibilitatea îmbinării acestor două începuturi
contradictorii ale existenţei sociale. Libertatea este percepută de John Locke în calitate de drept
natural fundamental. În baza acestui drept natural oamenii îşi valorifică partea rămasă a “piramidei”
drepturilor naturale. Totodată, libertatea obligă la respectarea legilor, excluzându-se, astfel,
posibilitatea manifestării libertăţii în calitate de practică a liberului arbitru şi haos.
Omul, potrivit doctrinei lui Locke, îşi păstrează o anumită libertate şi în raport cu statul. Această
libertate trebuie să-şi dobândească existenţa în urma determinării exacte a competenţelor statului.
Reprezentaţii statului nu sunt în drept să extindă activitatea statului peste limitele, impuse de
legislaţie, organelor publice. Relaţiile sociale, ce depăşesc competenţele statului constituie domeniul
manifestării libertăţilor cetăţenilor. Numai în acest mod este posibilă evitarea „înghiţirii” persoanei
de către stat.
Prin doctrina lui John Locke constituirea statului dobândeşte un caracter raţional şi determinat în
raport cu un anumit scop. Autorul înlătură conceptualizarea apariţiei statului în calitate de
materializare a stării de necesitate. Statul este prezentat în calitate de produs al contractului social,
care reprezintă rezultatul exprimării voinţei poporului. Statul dobândeşte, totodată, caracter
dinamic: autorul englez afirmă, că statul, înţeles în calitate de instituţie socială este „subordonat”
evoluţiei relaţiilor sociale. Statul nu mai este o instituţie socială subordonată unei „stabilităţi
veşnice”. În vederea transformării ideii libertăţii în practică a libertăţii, John Locke înaintează o serie
de principii, aplicarea cărora urmează să permită constituirea unui stat, al cărui regim este libertatea:
a) activitatea unui astfel de stat trebuie să fie întemeiat pe respectul drepturilor naturale ale omului,
excluzându-se orice încălcare ale acestora; b) în activitatea unui stat al libertăţii trebuie să fie
respectat principiul separaţiei puterilor în stat. Locke delimitează trei direcţii fundamentale ale
exercitării puterii de stat: puterea legislativă, puterea executivă şi … puterea federativă. Prin „putere
federativă” autorul înţelegea activitatea statului în domeniul relaţiilor internaţionale. Realizarea
justiţiei, constituie, potrivit doctrinei lui John Locke, parte indispensabilă a puterii executive. În acest
fel John Locke schiţează Teoria separaţiei puterilor în stat, care îşi va găsi desăvârşirea clasică prin
eforturile lui Montesquieu; c) un alt principiu al instituirii regimului libertăţii în stat este principiul
legalităţii. Autorul englez înaintează cerinţa instituirii subordonării tuturor persoanelor în raport cu
prescripţiile legale, inclusiv a reprezentanţilor corpului legiuitor, guvernului şi a monarhului. În acest
scop urmează să-şi găsească reglementare legislativă structura şi activitatea organelor statului.
Potrivit doctrinei lui Locke este necesară afirmarea practică a înţelegerii categoriei „lege” în calitate
de act, adoptat de către organul legislativ. În procesul elaborării şi adoptării proiectelor de lege
organul legislativ este obligat să respecte normele dreptului natural; d) în calitate de fundament al
luptei cu manifestările despotismului în realizarea puterii în stat, autorul impune principiul
suveranităţii poporului. Obligaţia poporului de a se supune, afirmă autorul, este în legătură directă cu
respectarea de către guvern a dispoziţiilor contractului social. Spiritul Teoriei contractului social îşi
găseşte temei întru totul în aceste relaţii interdependente, prin intermediul cărora se constituie
obligaţii reciproce între guvern şi guvernanţi.
În baza drepturilor sale de suveran, poporul încredinţează realizarea puterii în stat adunării
legislative, pe care însuşi poporul o alege. Totodată, în urma acestei delegări poporul nu-şi pierde
calitatea de suveran. În caz de necesitate poporul este în drept: a) să anuleze contractul social, b) să
înlăture sau să răstoarne şi/sau să modifice componenţa reprezentanţilor săi din cadrul puterii
statului. În cazul, în care legiuitorul sau guvernul va abuza de puterea încredinţată, încălcând
contractul social, poporul, la rândul său, dobândeşte calitatea iniţială de suveran. Prin intermediul
acestor idei John Locke afirmă şi existenţa dreptului poporului la răscoală.
În tangenţă cu idea drepturilor suverane ale poporului este şi concepţia autorului cu privire la
formele de guvernământ. Gânditorul englez, recunoscând monarhia, oligarhia şi democraţia în
calitate de forme de guvernământ, afirmă, că fiecare dintre aceste forme îşi face apariţia în rezultatul
încheierii contractului social, poporul rămânând în continuare deţinător al suveranităţii.
Meritul lui John Locke – constituirea bazelor viitorului sistem constituţional european 15. Majoritatea
ideilor politico-juridice din operele acestui autor englez sunt prezente în creaţia contemporanilor săi:
în special, este vorba de autorii pamfletelor revoluţionare patetice. John Locke nu poate fi numit
autor al vre-unei anumite idei: idei originale în creaţia lui John Locke lipsesc. Este necesar a aminti, că
mulţi dintre contemporanii săi au înaintat chiar idei mult mai îndrăzneţe. Acest fapt, însă, nu lezează
„onoarea” sau „demnitatea” doctrinei politico-juridice a lui John Locke. Meritul acestui autor se
impune prin constituirea uni sistem constituţional aplicabil. Rolul istoric al patrimoniului spiritual al
lui John Locke este în crearea unui sistem, care se impune în calitate de „izvor” al răspândirii ideilor,
autori ai cărora au fost alţi gânditori.
Charles Montesquieu (1689-1755) s-a făcut cunoscut prin publicarea primei sale lucrări, editată sub
pseudonim „Scrisori persane”. Principalele opere, în care este expusă doctrina sa politico-juridică,
sunt: „Consideraţii asupra cauzelor grandorii şi decadenţei romanilor” (1734) şi „Spiritul legilor”
(1748).
Montesquieu este unul dintre puţinii cercetători, care, în mod cumulativ: a) delimitau teologia de
jurisprudenţă, b) examinau realităţile juridice în calitate de cunoştinţe unice prin natura lor.
Montesquieu avea ca scop sistematizarea cunoştinţelor, ce constituiau realitatea juridică a acestei
perioade, încercând să găsească elementele de sistematizare a cunoştinţelor din domeniul juridic.
Temei al doctrinei politico-juridice a lui Montesquieu este Teoria contractului social, pe care autorul
o acceptată cu anumite completări şi precizări16. Este de remarcat faptul, că Montesquieu, chiar dacă
studiază realitatea social-statală în baza Teoriei contractului social, în mod direct nu o evocă în
operele sale. Este de menţionat, că această teorie avea o largă răspândire în Perioada iluministă.
Printre cele mai importante precizări şi adăugiri, pe care le impune acest „baron” al gândirii franceze
în Teoria contractului social sunt: a) conceptualizarea teoriei în calitate de bază metodologică.
Autorul, totodată, realizează cercetarea apariţiei statului în calitate de proces istoric, având
fundamente obiective; b) delimitarea statului de societate, autorul afirmând, că constituirea statului
este realizată de către oameni, care au atins starea de societate; c) o altă precizare, adusă Teoriei
contractului social, se impune prin concepţia statului. Statul, potrivit doctrinei gânditorului francez,
reprezintă un mijloc al luptei cu ostilităţile şi războaielor dintre oameni. Fiecare om, potrivit acestei
concepţii, tinde să obţină cea mai înaltă bunăstare materială şi socială în dauna celorlalte persoane.
Statul, în acest sens, are ca scop înlăturarea ostilităţilor şi războaielor din societate. Acest scop
trebuie să fie atins prin intermediul unor mijloace şi mecanisme de ordin juridic, a căror utilizare
impune înlăturarea contradicţiilor şi soluţionarea conflictelor, ce apar între oameni. În caz de
necesitate este posibilă utilizarea puterii de stat.
Autorul respinge identificarea contractului social cu contractul juridico-civil. Printre argumentele,
impuse în acest scop, este şi natura conţinutului contractului social, care nu este determinat de către
părţi în mod arbitrar, deoarece reprezintă o realitate naturalistorică. Esenţa puterii de stat este o

15
Ibidem. с. 48.
16
Ibidem. с. 53-54
manifestare a aşa-numitului „spirit general”. În baza concepţiei „spiritului popular” autorul imprimă
contractului social caracter raţional.
Esenţa contractului social este adoptarea legilor, prin intermediul cărora sunt reglementate relaţiile
dintre guvernanţi şi guvernaţi. Montesquieu impune, în acest fel, fundamentele Concepţiei guvernării
legilor. Această concepţie impune o opoziţie dintre: a) guvernarea societăţii, având la bază principii,
cunoscute tuturor membrilor societăţii în mod anticipat, deoarece sunt impuse prin legi, şi b)
guvernarea despotică. Concepţia guvernării legilor se reprezintă şi în calitate de fundament al ideii
existenţei obligaţiei guvernanţilor de a respecta cerinţele, instituite prin intermediul, atât a dreptului
natural, cât şi a dreptului volitiv.
Studiul formelor de guvernământ ale statului este realizat de Montesquieu în baza ideii „spiritului
poporului”17. Autorul impune în calitate de criterii de delimitare a formelor de guvernământ: a)
natura guvernării, reprezentând relaţiile, care se stabilesc între guvernanţi şi guvernaţi, care se
determină în dependenţă de cercurile guvernante ale fiecărui stat în parte, şi b) principiul guvernării,
reprezentând, potrivit expresiei lui Montesquieu, „pasiunile umane, care le domină acţiunile”.
Montesquieu afirmă existenţa a patru forme de guvernământ: a) democraţia. Natura guvernării –
deţinerea puterii de către popor. În calitate de principiu al guvernării se instituie binefacerea, prin
intermediul căreia autorul prezintă afirmarea tendinţei guvernanţilor către egalitate şi iubire de
patrie; b) aristocraţia. Natura guvernării – deţinerea puterii de către o categorie de persoane, ce se
impune în raport cu ceilalţi cetăţeni (guvernaţi) prin starea lor materială şi originea nobilă. Principiul
guvernării se identifică în moderaţie, ce se materializează în tendinţa aristocraţiei spre autolimitare.
În baza acestui principiu aristocraţia trebuie să-şi organizeze activităţile în conformitate cu legislaţia
în vigoare, ocrotind stabilitatea relaţiilor sociale; c) monarhia. Natura guvernării – apartenenţa
puterii unei singure persoane, ce realizează guvernarea statului prin legalitate şi cumpătare. În
calitate de principiu al guvernării se instituie onoarea. În baza acestui principiu este posibilă
opunerea intereselor personale al monarhului şi a diferitelor categorii (stări) sociale intereselor
întregii societăţi. În acest sens este posibil a afirma, că acest fundament în raport cu stările sociale
(feudalii, clerul, orăşenii) are un rol de „principiu al sociabilităţii”, deoarece este posibilă afirmarea
comunităţii de interese a tuturor categoriilor sociale; d) despotismul. Natura guvernării – lipsa
raporturilor politico-juridice dintre guvernanţi şi guvernaţi. Puterea de stat se impune în baza unor
relaţii, apropiate de relaţiile ce se impun între sclavi şi stăpânitorii de sclavi. În calitate de principiu al
guvernării se instaurează frica, deoarece temei al acţiunilor omului devine dorinţa acestuia de a
dobândi, pe parcursul vieţii, un mai mare confort. Guvernatorii, afirmă autorul francez, îşi doresc
educarea cetăţenilor în spirit de frică, teroare (citeşte: „terorism”) şi luptă contra manifestării gândirii
libere.
În dependenţă de faptul, dacă relaţiile dintre guvernanţi şi guvernaţi sunt întemeiate juridic 18 sau
puterea este realizată în mod arbitrar, Montesquieu delimitează formele de guvernământ moderate
(monarhia, aristocraţia şi democraţia) de forma guvernământ absolută de guvernământ
(despotismul). Scopul dreptului, potrivit acestei doctrine, este libertatea, egalitatea, siguranţa şi
fericirea tuturor oamenilor. Cercetând conţinutul legislaţiei, Montesquieu afirmă că acesta este
rezultatul „spiritului poporului”.
Majoritatea predecesorilor lui Montesquieu impuneau în calitate de fundament al dreptului categorii
abstracte: „raţiunea şi voinţa divină”, „drept natural”, „natura umană” etc. Spre deosebire de aceştia
gânditorul francez impune în calitate de fundament al dreptului categoria „spiritul legilor”.
Se poate afirma, că şi această categorie este, asemănător celorlalte, o categorie abstractă. Autorul,
însă, prezintă o explicaţie a acestei categorii. Prin „spirit al legilor” doctrinarul francez înţelegea
rezultatul obiectiv (înţeles în calitate de legitate) al influenţei unei multitudini de factori ai realităţii
fizice şi sociale asupra procesului de reglementare normativ-juridică a relaţiilor sociale.

17
Ibidem. с. 54-55.
18
Fapt care presupune, potrivit doctrinei gânditorului francez, respectarea principiului separaţiei puterilor în
stat
Spiritul legilor unui stat, individual determinat, reprezintă rezultatul influenţei factorilor, cei mai
importanţi dintre care sunt: a) factorii naturali (clima, landşaftul, solul, mărimea teritoriului statului
etc.); b) particularităţile evoluţiei sociale (cultura, religia, particularităţile procesului legislativ al
statului etc.).
Categoria „spiritul legilor” este utilizată, în esenţă, de către gânditorul francez în vederea afirmării
reglementării normativ-juridice a relaţiilor sociale în calitate de activitate, ce nu are nimic comun cu
activitatea arbitrară a organului legislativ al statului, deoarece legile, în mare parte, sunt rezultatul
ale legităţilor obiective.
Cercetând problema libertăţii, Montesquieu afirmă existenţa a două categorii ale acesteia: a)
libertatea naturală, pe care o caracterizează în calitate de rezultat al manifestării stării presociale.
Libertatea naturală formează ceea, ce autorul numeşte „obiect al grijii sălbaticilor”. Această categorie
a libertăţii dispare în momentul constituirii statului şi manifestării luptei pentru putere, prin
manifestarea: interesului oamenilor pentru proprietatea privată şi a apariţiei războaielor etc.
Dobândirea fericirii, proprii libertăţii naturale, este posibilă doar odată cu cucerirea libertăţii politice;
b) libertatea politică, care după părerea lui Montesquieu, reprezintă „dreptul de a face, ceea ce
permite legea”. În acest fel temeiul libertăţii politice este indispensabil de lege, de drept.
Libertatea politică îşi găseşte temei în exprimarea practică a statutului juridic de cetăţean, fiind
posibilă doar în statele, în care viaţa politică este organizată în baza unei forme de guvernământ
moderate. Cu toate acestea, existenţa libertăţii politice nu se confundă cu instaurarea şi funcţionarea
în practică a uneia anumite formele de guvernământ. Afirmaţia (prezentă în legislaţie într-o formă
sau alta) „statul „X” este un stat democratic” nu reprezintă un temei suficient pentru a afirma „în
statul „X” cetăţenii se bucură de libertate politică”.
Concepţiile lui Montesquieu, având ca obiect formele de guvernământ şi libertatea, sunt impuse în
cadrul perioadei istorice, cunoscută sub denumirea „Iluminism”. Unul din elementele metodologice
de mare importanţă asupra gândirii din această perioadă, care a avut o influenţă şi asupra creaţiei
acestui autor iluminist, a fost tendinţa de elaborare a modelului statului viitorului. Elaborarea
modelului statului viitorului nu în mod obligatoriu şi, respectiv, nu întotdeauna îşi găsea temei în
„realităţi” idealiste19. Pentru Montesquieu o întruchipare a unui asemenea proiect o reprezenta
concepţia statului, având la bază libertatea cetăţenilor. Un stat al domniei regimului libertăţii era
realizabil în practică, după părerea „baronului” gândirii franceze, prin intermediul Teoriei separaţiei
puterilor în stat.
Teoria separaţiei puterilor în stat a lui Montesquieu este elaborată în vederea constituirii unui
mecanism juridic, având eficienţa necesară, atât în vederea dobândirii şi păstrării siguranţei
cetăţenilor în raport cu manifestările puterii statale, cât şi a dobândirii şi garantării în relaţiile sociale
a libertăţii politice a cetăţenilor. În acest fel Teoria separaţiei puterilor în stat reprezenta pentru
autorul francez un instrument eficace în vederea realizării următoarelor sarcini politice: a) limitarea
arbitrarului şi a abuzului guvernanţilor. Acest mecanism juridic trebuia să reprezinte, potrivit
autorului acestei teorii, o măsură suficientă limitării arbitrarului şi abuzului, ce-şi găsesc temei în
natura umană, fiind, deci, inevitabile în procesul de exercitare a puterii de stat. În legătură cu acest
fapt Montesquieu prezintă idea, devenită în timp un adagiu al gândirii politice: orice om, ce deţine
puterea, este predispus să abuzeze de această putere, şi el va merge în această direcţie, până când
nu va atinge limitele acesteia; b) implementarea practicii constituţionalismului englez. Cercetând
regimul politic al libertăţii, existent în acea perioadă în viaţa social-politică a Angliei, autorul afirmă,
că izvor al acestei libertăţi este practica sistemului constituţional englez.
Gânditorul francez credea, că fundamentul acestui sistem politic este principiul separaţiei puterilor în
stat. Autorul francez impunea o adevărată credinţă asupra ideii, potrivit căreia înlăturarea posibilităţii
abuzului de putere este posibilă doar în cazul, în care puterea va îngrădi puterea, adică puterea de
stat trebuie să fie astfel organizată, încât să se autolimiteze. Această concepţie va fi numită mai târziu
sistemul greutăţilor şi contragreutăţilor. În acest fel cercetătorul francez şi-a adus o contribuţie
importantă în popularizarea ideilor engleze în Europa continentală. Fundamentând unul dintre cele

19
Relaţii, ce-şi găseau realitate doar în idei, în gândire, fiind rupte de realităţile existente
mai importante principii ale vieţii constituţionale, Montesquieu este numit, adeseori, „întemeietor al
constituţionalismului”.
Potrivit Teoriei separaţiei puterilor în stat este necesară divizarea puterii de stat în trei ramuri: a)
puterea legislativă reprezintă „expresia voinţei generale”. Scopul activităţii reprezentanţilor acestei
puteri este crearea dreptului. Montesquieu afirmă, că cea mai benefică formă a exercitării acestei
puteri o reprezintă realizarea ei de către popor, fără a respinge, în acelaşi timp, posibilitatea
exercitării puterii legislative prin intermediul reprezentanţilor. În particular, Montesquieu afirmă, că
principalele pericole în vederea realizării puterii legislative de către poporul francez din timpului său
sunt: teritoriul imens şi fărâmiţarea curentelor politice ale statul francez; b) puterea executivă are ca
scop implementarea în viaţă legislaţiei. Autorul afirmă, că realizarea legilor necesită operativitate în
exercitarea acţiunilor şi adoptarea unor decizii, care sunt necesare în vederea transformării
dispoziţiilor legale în realitate socială; c) puterea judecătorească este activitatea, ce are ca scop
soluţionarea conflictelor, ce apar în procesul realizării dispoziţiilor din legislaţia în vigoare.
Este necesar, totodată, a se atrage atenţia asupra faptului, că puterea legislativă ocupă un loc
privilegiat în raport cu puterea executivă şi puterea judecătorească. Nu este vorba, potrivit doctrinei
lui Montesquieu, de o egalitate „perfectă” a puterilor în stat. Autorul a mai afirmat necesitatea
realizării, concomitent cu separarea competenţelor organelor puterii de stat în conformitate cu cele
trei funcţii ale statului, şi a delimitării puterii de stat între diferite categorii ale societăţii, evitându-se
în acest mod “monopolul” uneia dintre forţele politice ale societăţii asupra uneia dintre ramurile
puterii de stat (legislativă, executivă sau judecătorească).
Principiul separaţiei puterilor în stat îşi găseşte temei în necesitatea separării unor categorii de
activitate a statului, având natură distinctă. Delimitarea practică a activităţilor legislativă, executivă şi
judecătorească a statului în cadrul exercitării puterii de stat reprezenta o necesitate a realităţii
politico-juridice, în care a activat Montesquieu. Notorietatea patrimoniului cultural al lui
Montesquieu îşi găseşte temei în Teoria separaţiei puterilor în stat. Meritul gânditorului constă în
faptul, că a reuşit să consacre această idee în calitate de principiu al practicii constituţionale.

UTILITARISMUL ENGLEZ (J.BENTHAM, J.MILL, H.SPENCER)

Schimbările istorice din Anglia în plan politic şi social din a doua jumătate a sec. XVIII şi-au găsit
expresia şi în gândirea politico-juridică, care încerca a explica, justifica şi susţine transformările
sociale. Sporeşte interesul pentru aşa domenii de cercetare precum ar fi: rolului individului în
dezvoltarea societăţii, activismul individului, proprietatea privată şi apărarea acesteia etc. Se vehicula
ideia că în acţiunile sale individul este ghidat atât de impulsuri spontane, cât şi de calcule
premeditate în vederea obţinerii unor beneficii maxime. În cadrul curentului utilitarist, aceste
concepte capătă o conotaţie specială.
J. Bentham ca fondator al utilitarismului englez
Teoretician al utilitarismului20 şi reformator radical, Jeremy Bentham s-a născut la Londra la 15
Februarie 1748. La vârsta de 12 ani începe studiul dreptului, continuând tradiţia de familie a tatălui şi
bunelului său. Absolveşte universitatea în 1769 şi la insistenţa tatălui său se înscrie în barou, dar în
scurt timp renunţă la meseria de avocat, considerândo cupidă. Se dedă cercetării ştiinţifice în
domeniul economiei, gramaticii şi lingvisticii, eticii. Principala preocupare rămâne a fi însă filosofia
dreptului. Convins că dreptul, la fel ca şi politica şi morala, poate fi scos de sub incidenţa speculaţiei şi
transformat într-o ramură a ştiinţei experimentale, începe a critica fundamentele şubrede ale
dreptului şi abuzurile care se săvârşesc sub protecţia legii21. Ideile şi concepţiile sale au influenţat
20
Utilitarism - din lat. utilitas, „utilitate”, „avantaj”. Doctrină care se bazează pe ideea că scopul societăţii
trebuie să fie „cât mai multă fericire pentru cel mai mare număr de indivizi”, adică totalul plăcerilor
achiziţionate de către fiecare individ. Utilitarismul face din utilitate singurul criteriu al moralităţii: o acţiune este
bună în măsură în care contribuie la fericirea unui număr cât mai mare de indivizi. Vezi: Clement Elisabeth,
Demonque Chantal, Hansen-Love Laurence, Kahn Pierre. Filosofia de la A la Z. Bucureşti:Editura All educational.
2000, p. 536.
21
Popa N., Dogaru I., Dănişor Gh., Dănişor D. Filosofia dreptului. Marile curente. Bucureşti: Editura All beck.
2002, p. 355.
puternic dreptul penal şi penitenciar, având şi implicaţii în domeniul dreptului internaţional,
constituţional şi civil. Se stinge din viaţă în anul 183222.
Prima lucrare a autorului, apărută în 1776 – Fragment on Government, reprezintă un rechizitoriu
teoriei clasice susţinute de Blackstone în lucrarea Commentaries. Dintre principalele opere ale
autorului amintim „Introducerea la principiile de morală şi legislaţie” (publicată în 1789), „Tratat de
legislaţie civilă şi penală” (1802), „Cartea sofismelor” (1824), „Deontologia” (1834). Influenţat de
filosofii iluminişti precum Helvetius, Diderot, D’Alemberg, Beccaria, Voltaire, autorul a îmbinat
abordarea empirică cu cea raţională, încercând a construi concepte clare şi argumentate.
La baza doctrinei politico-juridice a lui Bentham stau patru principii:
1) sensul activităţii umane este obţinerea plăcerii şi excluderea suferinţelor;
2) cel mai adecvat criteriu de apreciere este criteriul utilităţii;
3) moralitatea se bazează pe ceea ce duce la maximum de plăcere pentru un număr cât mai mare de
indivizi;
4) scopul dezvoltării societăţii este maximizarea binelui comun prin armonizarea intereselor
individuale cu cele colective23.
Principiul universal al comportamentului uman în realizarea interesului individual este căutarea
plăcerii şi evitarea suferinţei. Suferinţa şi plăcerea ne conduc în tot ce facem, ce spunem şi ce
gândim24. Fiecare om încearcă a spori propria fericire, care constă în prevalarea plăcerii asupra
suferinţei. Oportunitatea unei acţiuni pentru individ rezultă din calculul plăcerilor: pe de o parte
gradul de intensitate a plăcerii, pe de altă parte – suferinţele. Plăcerile şi suferinţele pot fi măsurate,
însă numai cantitativ. Drept criterii de comparare al lor ar fi: intensitatea, durata, apropierea sau
depărtarea, certitudinea sau incertitudinea, fecunditatea - posibilitatea de a fi urmate de alte plăceri,
puritatea - lipsa de suferinţe ulterioare, implicaţia şi incidenţa asupra mai multor persoane 25.
Renunţările la plăcere sunt posibile, dar numai în scop utilitar, precum ar fi renunţarea la o plăcere
mai mică pentru o plăcere mai mare sau renunţarea la o plăcere prezentă pentru o plăcere viitoare.
Astfel, plăcerile şi suferinţele pot fi scăzute, adunate, multiplicate – o „aritmetică a plăcerilor”.
Morala în asemenea caz apare ca un calcul al plăcerilor.
În aritmetica subiectivă a plăcerilor Bentham introduce însă şi dimensiunea socială, încercând a evita
excesele unei poziţii individualiste, prezumând anumit echilibru între interesele individului şi cele ale
societăţii. Justificarea corectării „aritmeticii morale” rămâne a fi de natură utilitaristă. Acţionând
după principiul pur egoist, vom legitima o reciprocitate egoistă, ceea ce reprezintă un rău. Interesele
unui individ nu pot fi separate de contextul intereselor celorlalţi. Individul, social prin natura sa, ia în
considerare şi coeficientul de instinct social (coeficientul de simpatie). Treptat, autorul conturează o
concepţie a fericirii colective. Utilitatea pentru societate este suma utilităţilor individuale, care
reprezintă, satisfaceri a intereselor individuale 26. Prin societate aici se înţelege o naţiune sau chiar
omenirea. În final autorul ajunge la ideea că scopul suprem este „cea mai mare fericire a celui mai
mare număr”, scopul legii fiind „cel mai mare folos pentru cel mai mare număr” 27.
Statul şi dreptul astfel este un sistem de echilibru între interesele fiecăruia şi interesele comunităţii în
care trăim. Menirea legiuitorului este de a cântări avantajele şi inconvenienţele, pentru a legifera
ceea ce duce la maximum de utilitate. Legea va fi respectată dacă va prezenta pentru cel ce o
urmează mai multe avantaje decât dezavantaje.

22
Utilitarismul şi ideea că din orice se poate de obţinut un beneficiu a marcat chiar şi moartea autorului.
Corpurile celor decedaţi pot fi de folos celor în viaţă prin disecare şi utilizare în cercetări medicale, susţinea
Bentham. Conform voinţei testamentare, corpul său după moarte a fost disecat. Vezi: Jeremy Bentham. On
utilitarism and Government. Wordsworth Editions Limited. 2001, p. VIII.
23
Хорошилова А. Н. История политико-правовых учении. Москва. 2001, р. 185.
24
Bentham J. An Introduction to the Principles of Morals and Legislation. Oxford. 1960, p. 125.
25
Stere E. Din istoria doctrinelor morale. Iaşi: Polirom. 1998, p. 385.
26
Pisier Eveline. Istoria ideilor politice. Timişoara: Editura Amarcord. 2000, p. 152.
27
Del Vecchio G. Lecţii de filosofie juridic. București: Editura Europa Nova. p. 148.
La Bentham morala este arta de a modela comportamentul oamenilor în aşa fel încât rezultatul să fie
maximum de fericire. Acelaşi trebuie să fie şi obiectul legislaţiei28. Nucleul moralei şi legislaţiei e
acelaşi, însă cuprinderea e diferită. Morala are o sferă mai mare de reglementare. Dreptul nu poate
impune unele obligaţii pe care le impune morala, din următoarele considerente:
a) legea poate influenţa comportamentul uman exclusiv prin intermediul/cu asigurarea pedepselor.
Fiecare pedeapsă este o suferinţă, care poate fi justificată numai dacă din ea rezultă anumită
cantitate de beneficii. Nu putem însă garanta prescripţiile morale cu pedepse, deoarece adesea
dauna pedepsei va fi substanţial mai mare decât dauna fraudei.
b) Există riscul ca în dorinţa de a-l pedepsi pe vinovat să fie pedepsit un nevinovat.
Autorul nu face distincţie între drept şi lege. Cei ce deosebesc dreptul de lege, acordă dreptului un
caracter ilegal. În asemenea caz, dreptul ar fi duşmanul raţiunii şi ceea ce distruge guvernul.
Bentham tratează legea ca ceva „negativ”, deoarece restrânge libertatea, ceea ce este neplăcut
pentru individul liber. Legea însă este necesară ordinii sociale, şi o guvernare bună presupune legi
adecvate. Interesele individului se reflectă în asigurare din partea legii şi garantare din partea
guvernului. Atât guvernarea cât şi legea urmăresc scopul bunăstării comunităţii. Legea creează
drepturi şi obligaţii: drepturile reprezintă tot ceea ce este în beneficiu şi plăcut, obligaţiile – tot ceea
ce este în detriment şi neplăcut., dar al căror rău se compensează prin binele ce rezultă din ele. Într-
un stat liberal, cu legi înţelepte, dezavantajele supunerii sunt considerabil mai mici decât cele ale
nesupunerii. Este vorba de o versiune incipientă a conceptului statului de drept - guvernarea legilor.
Putem spune că legile au ajuns la perfecţiune maximă (respectiv şi oamenii la maximum de fericire)
dacă: infracţiunile (faptele social-periculoase) vor fi stabilite numai în baza legii care le interzic; în
lista acţiunilor interzise nu vor fi incluse faptele antisociale a căror daună e imaginară; drepturile şi
obligaţiile diferitelor categorii de persoane vor fi bine stabilite în reglementările civile, încât să nu mai
existe procese judiciare asupra esenţei dreptului; procedura judiciară va fi simplificată astfel încât
diferitele cauze şi litigii să fie examinate în termene restrânse cu cheltuieli judiciare minime;
instanţele de judecată vor funcţiona permanent şi vor fi neaglomerate; popoarele, depunând armele
şi demobilizând armata în baza acordurilor (nu în baza istovirii) vor plăti numai cele mai
neîmpovărătoare impozite; comerţul va fi atât de liber încât bunurile de acces public să nu constituie
monopolul unui cerc restrâns de persoane 29.
Legea poate fi şi rea, dacă impune obligaţii inutile. În asemenea caz trebuie de examinat dacă e mai
periculos să încalci legea decât să te supui şi dacă răul cauzat de respectarea legii e mai mare sau mai
mic decât răul cauzat de nesupunere.
Legea scrisă este superioară tuturor surselor dreptului: cutumă, obicei, drept natural, jurisprudenţă.
Se cere o codificare a legii, care ar face tabula rasa din toate sistemele juridice ale vremii, care nu ar
consacra dreptul existent (Law as it is), ci dreptul precum trebuie să fie (Law as it ought to be) - bazat
pe principiile utilitarismului 30. Acest cod universal şi integral, ce ar consacra echilibrul dintre plăceri şi
suferinţe, pedepse şi recompense trebuie să fie accesibil tuturor. Autorul consideră că limbajul
juridic, deoarece opera legislativă e destinată tuturor, trebuie să fie cât mai precis, aproape de
limbajul obişnuit şi cât mai ştiinţific.
Bentham susţine ideea revoluţiei franceze, dar nu putea fi de acord cu întemeierea schimbărilor pe
dreptul natural. El prezintă o critică vehementă Declaraţiei franceze a drepturilor omului şi
cetăţeanului, calificând-o drept o operă metafizică, care vorbind de drepturi naturale de fapt conţine
un non-sens. Dreptul natural este doar o ficţiune. Drepturile naturale, inalienabile, nici nu au existat.
Dreptul natural (drept subiectiv) poate fi în mod analogic examinat ca beneficiul asigurat unui individ
de către alţi indivizi care se află în starea naturală. Dar aici apare o neclaritate. Individul va fi pus să
respecte obligaţia numai dacă există echivalentul pedepsei în caz de nerespectare. Dar în starea
naturală, nu există subiectul care ar impune pedeapsa în caz de nerespectare. De aici, nu există

28
Мухаев Р.Т. Хрестоматия по теории государства и права, политологии, истории политических и
правовых учений. Москва. 2000, p. 165.
29
Ibidem. p. 169.
30
Malaurie Ph. Antologia gândirii juridice. Bucureşti: Humanitas. 1997, p. 192.
obligaţii naturale şi nici drepturi naturale, bazate pe aceste obligaţii. Cu existenţa guvernului există şi
legea (legea e tratată ca ceva creat de guvern), cu existenţa legii putem vorbi de drepturi şi obligaţii.
El spune că cei ce invocă dreptul natural nu caută drepturi, dar temeiul de a avea drepturi 31.
Statul nu a apărut din contractul social, deoarece acest fapt nu poate fi demonstrat. Admitem că
avem un guvern apărut din contractul social. În asemenea caz, indivizii au convenit să se supună
guvernului. Ceea ce pare dubios. Plus la toate, făcând o ficţiune (cum se întâmplă cel mai adesea) că
a fost semnat un contract, trebuie să existe un motiv pentru care ne respectăm obligaţiile
contractuale. Şi acest motiv, spune Bentham, este utilitatea. Plus la toate, trebuie să existe un guvern
care să tălmăcească contractul, deci nu putem utiliza acest contract în explicarea provenienţei
guvernului. Altfel spus, contractele derivă de la guvern şi nu guvernul de la contracte.
Existenţa guvernului este fundamentată pe utilitate. Este o mai mare utilitate dacă există guvernul,
deoarece guvernul ne acordă drepturi, drepturile reprezintă beneficii, beneficii care sunt asigurate
prin obligaţii. Fără guvern nu există garanţii şi nu există proprietate, nu există producţie. Trebuie să
ne supunem guvernului, dar supunerea nu trebuie să fie oarbă. Cel puţin trebuie să ne supunem atât
timp cât daunele supunerii sunt mai mici decât daunele nesupunerii.
În problemele organizării puterii de stat Bentham ia poziţia democraţiei, criticând în special monarhia
ereditară. În opinia lui, forma de guvernământ trebuie să fie republica. Puterea de stat trebuie
separată în trei ramuri distincte, dar care funcţionează interdependent şi cooperează reciproc:
legislativă (un parlament monocameral), executivă (constituită pe principiul numirii de către
parlament, respectiv cu responsabilitatea în faţa acestuia) şi judecătorească (judecători aleşi care se
supun numai legii). Dacă ramurile puterii ar fi total independente, atunci permanent între acestea ar
apărea conflicte.
În democraţia reprezentativă, oficialii, care au propriile interese, din dorinţa de a fi aleşi sunt nevoiţi
totuşi să lucreze în interesul alegătorilor. Bentham propune acordarea dreptului de vot şi femeilor.
Individul are nevoie de siguranţă nu numai reciprocă, în raport cu alţi indivizi, dar şi în raport cu
guvernul32. Exercitarea puterii de stat trebuie supusă unui control public prin intermediul
dezbaterilor, adunărilor publice, presei. În Cartea sofismelor (Manuel de sophismes politique)
Bentham încearcă a critica practica de guvernare şi mijloacele utilizate de guvernanţi. Pornind de la
faptul că sofismele reprezintă argumente avansate sau subiecte puse în discuţie pentru a sugera, sau
cu posibilitatea de a produce un efect înşelător sau de a induce o opinie eronată, autorul încearcă a
le denunţa prin clasificarea lor în categorii. În parlament, spre exemplu, se folosesc trei categorii de
sofisme: 1) sofismele puterii, 2) sofismele opoziţiei şi 3) sofismele grupurilor de legătură. În funcţie de
locul de aplicare şi persoanele asupra cărora trebuie să-şi producă efectul, pot fi: 1) sofisme ale
afecţiunii, 2) sofisme ale judecăţii şi 3) sofisme ale imaginaţiei33. Ele au priză din considerentul că
individul şi societatea în general sunt ficţiuni legate de iluzii. La sfârşitul vieţii sale, Bentham s-a dedat
deplin examinării problemei „siguranţei contra abuzului”, încercând a contura un perfect cod
constituţional.
Bentham este adeptul neintervenţionismului statului în economie şi intervenţionismului în domeniul
social, în special în vederea asigurării minimului de viaţă şi instruirii păturilor social-vulnerabile. Este
cunoscut ca unul din promotorii egalitarismului relativ. Relativa egalitate este justificată de autor prin
utilitate. O unitate de avere produce mai mare plăcere pentru o persoană săracă decât pentru una
bogată. La atingerea unui anume nivel de bunăstare materială, fericirea nu mai creşte în aceeaşi
progresie cu creşterea averii. Încasarea unei părţi de avere pentru diferiţi indivizi are efect diferit, în
funcţie de raportul părţii încasate cu partea rămasă. Dacă se mai păstrează un excedent considerabil,
redistribuirea nu va fi puternic resimţită, iar dacă se va încasa şi partea necesară (în insuficienţă),
redistribuirea va fi puternic resimţită. O redistribuire justă ar duce la sporirea „fericirii maxime pentru
un număr mai mare de indivizi”. Redistribuirea justă presupune în mod necesar păstrarea unui

31
Bentham J. Op.cit.
32
Ibidem. p. XI.
33
Popa N., Dogaru I., Dănişor Gh., Dănişor D. Op.cit., p. 361.
echilibru, deoarece o redistribuire radicală poate duce la scăderea producţiei (problema investiţiilor),
respectiv scăderea bunăstării generale.
Problema egalităţii vine în anumite privinţe în contradicţie cu problema siguranţei. Libertatea apare
ca un aspect al siguranţei. Prin întărirea siguranţei persoanei şi bunurilor acesteia, legea apără
aşteptările individului şi îi acordă libertatea de a-şi planifica viaţa. Respectiv, este în beneficiul
persoanei de a fi în siguranţă, la fel ca şi bunurile sale.
O altă obligaţie atribuită guvernului este de a stimula creşterea de avere şi de populaţie. Acesta
apare ca un subiect discutabil. Dacă averea are o mărime constantă, atunci creşterea populaţiei va
duce la diminuarea ponderii per capita. Un număr mai mare de populaţie este necesar însă pentru
apărarea complexă. Astfel, prin principiul de „diminuare a utilităţii marginale şi sumarea directă a
utilităţilor”, un număr mare de populaţie săracă ar putea avea o mai mare „utilitate totală” decât o
populaţie redusă ca număr dar înstărită.
Rolul primar în apărarea siguranţei individuale şi proprietăţii îl are legea. Este menirea dreptului
penal de a consacra siguranţa contra unor modele de comportament precum ar fi: violul, furtul,
cauzarea leziunilor corporale etc. Pedeapsa are rolul de a opri persoana de la comportamentul ce
încalcă siguranţa. Plus la această prevenţie particulară (specială), pedeapsa urmăreşte şi scopul
prevenţiei generale, care este imputabilă oricărui membru al societăţii, fără excepţii.
Bentham porneşte de la premisa că nu există doi oameni identici şi două crime la fel. Aceste variabile
trebuie prevăzute de lege înainte de a fi stabilită o pedeapsă în numele statului pentru protejarea
ordinii publice sau a intereselor individului. Pentru a putea calcula acea mărime a pedepsei, necesară
pentru a curma intenţiile infracţionale, legislatorul trebuie să gîndească în termeni de psihologie.
Înţelegerea motivelor comportamentului infracţional reprezintă cheia prevenţiei. Pedeapsa nu este o
răzbunare, dar o înlăturare a răului şi restabilirea dreptăţii 34. Iniţial, autorul dădea preferinţă
pedepselor corporale, ulterior însă se convinge că pedepsele pecuniare pot avea un efect mai mare.
Important e ca pedeapsa să fie corespunzătoare daunei cauzate prin acţiunea ilegală. Un alt postulat
- pentru o faptă similară, mărimea pedepsei trebuie să fie aceeaşi. Plus la toate, raportul dintre
diferite acţiuni ilegale (gradul de pericol social) trebuie să se reflecte în raportul dintre pedepsele
aplicate pentru aceste fapte (proporţional, comensurabil). Cea mai eficientă dintre pedepse, în opinia
lui Bentham, este încarcerarea. Pedeapsa privativă de libertate poate fi însoţită de obligaţia de a
munci, ţinând cont de particularităţile de vârstă, sex, categorie socială, starea sănătăţii etc.
Complementar privaţiunii de libertate poate fi: subnutriţia, singurătatea, detenţia în întuneric.
În acea perioadă, pentru infracţiunile deosebit de grave se aplica pedeapsa capitală. Bentham se
opune acestei categorii de pedepse, considerând-o ineficientă (nu repară dauna), excesivă, ce
stimulează săvârşirea unor noi infracţiuni35.
O contribuţie considerabilă o are autorul în dezvoltarea dreptului internaţional. Nu există o lege care
ar reglementa comportamentul unei naţiuni, lege ce urmează a fi respectată de către fiecare naţiune
în orice caz generic. Dacă asemenea lege ar exista, atunci ea ar trebui să cuprindă în mod obligatoriu
o serie de principii utilitare. Abţinerea de la cauzarea de daune altei naţiuni, acordarea maximum de
avantaje altei naţiuni, semnarea în caz de război numai a acelor acorduri care pot cauza minimum de
pagube – este în propriul beneficiu 36. Evident, legislatorul imparţial va trebui să fixeze toate aceste

34
Pedeapsa nu trebuie aplicată în cazul în care:este fără temei –fapta săvârşită nu prezintă un rău; este
ineficientă – nu contribuie la prevenirea unor acte ilegale similare; este costisitoare – costurile prevenţiei sunt
mai mari decât „costul” valorilor apărate; nu este necesară – există alte mijloace ce asigură prevenţia. Vezi:
Jeremy Bentham Op.cit., p. 250.
35
Autorul prezintă şi o serie de avantaje ale pedepsei capitale: ea are un caracter perfect definitiv, astfel încât
societatea ştie cu cea mai mare certitudine că de la acest individ nu mai poate surveni niciodată un act
infracţional; a) în cazul infracţiunii de omor, această pedeapsă este analogică cu acţiunea criminală; se bucură
de „respect”, deoarece e unică; sub aspect al prevenţiei generale are un impact considerabil.
36
Războiul îndeplineşte o multitudine de funcţii sociale şi antisociale. Acţiunile de provocare sunt cauzate de
către conducătorii naţiunilor şi nu de naţiuni. Autorul încearcă a contura un plan pentru o „pace universală şi
perpetuă”. Proiectul avea scopul de a reduce şi stabiliza forţa diferitelor naţiuni componente ale sistemului
european, prin eliminarea tratatelor de alianţă, ofensive sau defensive, a acordurilor comerciale cu avantaje
postulate prin prisma principiului „cea mai mare fericire a tuturor naţiunilor în ansamblu”. Este ceva
similar dreptului intern37. Între naţiuni însă nu pot exista pedepse.
Teoria lui Bentham a pus în evidenţă excesele naturalismului şi raţionalismului. Bentham însă a
încercat a construi toată realitatea juridică pe un singur principiu – principiul utilităţii. Cea mai mare
eroare a autorului este identificarea utilului cu binele moral 38. A acţiona întotdeauna numai în baza a
ceea ce ne este util, într-un mod absolut egoist, nu este nicidecum moral. Dacă fiecare ar căuta doar
plăcere individuală, atunci sar ajunge la un anarhism individual. Moralitatea presupune fără condiţii a
identifica oricare om cu noi înşine. Bentham a încercat a corecta propria teorie prin introducerea
coeficientului de simpatie. Noua abordare însă nu este altceva decât o abatere de la logica sistemului
şi de la fundamentul acesteia. Dacă plăcerea este unicul scop al vieţii, de ce ar trebui să ne gândim la
„maximum de fericire pentru un număr cât mai mare de indivizi”?
Dezvoltarea concepţiei utilitariste de către J. St. Mill
Biografia lui John Stuart Mill este bine cunoscută, autorul fixând detalii în opera „Autobiografia”
(1873). Autor al operelor „Sistem de logică inductivă şi deductivă” (A system of logic ratiocinative and
inductive, 1843); „Principii de economie politică” (Principles of political economy, 1848); „Despre
libertate” (On liberty, 1859); „Utilitarismul” (Utilitarianism, 1863); Subjugarea femeii (The subjection
of women, 1869); „Autobiorafie” (Autobiography, 1869) ş.a.
Mill moderează utilitarismul radical promovat de Bentham. O acţiune este dreaptă în măsura în care
tinde să aducă fericire şi este incorectă în caz contrariu. Noţiunea de fericire, la fel ca la Bentham,
echivalează cu cea de plăcere. Mill consideră însă calculul plăcerilor lui Bentham o absurditate.
Experienţa demonstrează că interesele unui individ sunt organic legate de interesele celorlalţi, iar
avantajul propriu apare inseparabil de avantajul altuia. Nu poate fi vorba de fericire proprie fără a
ţine cont de fericirea aproapelui. Viaţa socială creează un instinct solidar de muncă, stimă şi sprijin
reciproc39. Deci omul acţionează nu în baza calculului plăcerilor (individuale), dar în virtutea
sentimentelor, ceea ce constituie conştiinţa morală. Experienţa comună şi educaţia întăresc relaţiile
dintre oameni. Sentimentele sociale sunt tot atât de naturale, de eficace şi de necesare ca şi
sentimentele egoiste40.
Mill încearcă a perfecţiona doctrina lui Bentham şi din punctul de vedere al diferenţierii plăcerilor.
Putem deosebi plăcerile nu numai din punct de vedere al cantităţii, dar şi al calităţii. Există plăceri
nobile, caracteristice numai omului şi plăceri mai puţin nobile, caracteristice omului şi celorlalte
animale41226. Simţul demnităţii ne face să preferăm plăcerile nobile, care sunt superioare. Plăcerile
superioare semnifică dezvoltarea capacităţilor omeneşti intelectuale şi morale. Plăcerile superioare,
ce ţin de facultăţile mai înalte ale individului, de facultăţile spiritului, ale devotamentului şi
altruismului, sunt preferabile simplelor plăceri trupeşti.
În lucrarea „Utilitarismul” Mill propune ierarhizarea diferitelor plăceri, reieşind din preferinţele
indivizilor experimentaţi. Indivizii experimentaţi vor prefera însă plăceri diferite, ceea ce subliniază o
contradicţie în concepţia despre plăcerile superioare.
Libertatea este baza oricăror instituţii juridice. Orice persoană are nevoie de siguranță şi garanţii că
nu vor exista imixtiuni în alegerea sa liberă. Astfel, scopul principal al legilor este apărarea securităţii
şi libertăţii. Individul va acţiona liber însă atât timp cât aceasta nu afectează pe ceilalţi, în caz contrar
va trebui să răspundă.

unilaterale, a forţelor navale în exces, desfiinţarea sistemului colonial. Toate statele urmau să semneze un
tratat general şi permanent. Pentru realizarea tratatului, să se convoace un Congres european (câte 2 delegaţi
din fiecare stat) şi o Curte Internaţională de Justiţie (pentru reglementarea diferendelor între naţiuni). Deşi
garant al pacificării europene trebuia să fie Anglia şi Franţa, în asigurarea rezoluţiilor comune se miza nu atât pe
forţa militară, cât pe forţa opiniei publice (dezbateri publice, libertatea presei în toate statele).
37
Bentham J. Principles of International Law. Vezi: http:/www.la.utexas.edu/research/poltheory/bentham/pil
38
Del Vecchio G.. Op.cit., p. 148.
39
Stere E. Op.cit., p. 388.
40
Bagdasar N., Bogdan Virgil, Narly C. Antologie filosofică. Bucureşti: Editura Uniunii Scriitorilor. 1996, p. 503.
41
Del Vecchio G. Op.cit., p. 150.
Restrângerea libertăţii urmăreşte scopul doar de a preveni prejudiciul adus altora 42. Mill susţine că
individul nu poate să răspundă nicidecum pentru ceea ce are efecte negative numai asupra sa.
Nimeni nu poate obliga individul să facă sau să nu facă ceva din considerentul că individului aşa îi va fi
mai bine, va fi mai fericit, sau că este mai bine şi uzual de procedat astfel în opinia unor persoane 43. În
asemenea caz, individul poate fi stimulat sau rugat să nu procedeze, dar nicicum constrâns 44. Este
domeniul moralei de a sancţiona acţiunile negative ce nu se răsfrâng asupra altora.
Uneori o persoană este obligată prin lege să facă anumite acte pozitive care sunt în interesul altor
oameni, spre exemplu: să depună mărturii în faţa unei instanţe, să contribuie la apărarea comună sau
să presteze alt serviciu necesar societăţii, să întreprindă anumite acte de generozitate precum ar fi
salvarea vieţii unui semen45. Dreptul, spune autorul, reprezintă o parte a „consensului social”, iar
legea şi morala sunt nişte circumstanţe sociale artificiale 46. De aceea, legislaţia trebuie să stimuleze
căutarea binelui societăţi odată cu căutarea binelui propriu.
Pentru a asigura o dezvoltare durabilă, statul trebuie să garanteze libertăţile individuale tuturor
membrilor comunităţii, fără excepţii. Această garantare se realizează prin impunerea unei ordini,
ceea ce semnifică şi supunere din partea individului. Mill califică supunerea faţă de stat drept un
lucru necesar, înţelegând prin aceasta respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale altor indivizi,
dar şi a obligaţiilor stabilite prin lege. Supunerea faţă de lege nu încalcă, ci amplifică libertatea. Sub
un alt aspect, ordinea permite a se manifesta iniţiativa individuală în contextul inițiativei comune,
ceea ce constituie o precondiţie obligatorie pentru dezvoltare.
Fundamentarea instituţiilor juridice pe baza libertăţii individuale creează o dependenţă corelativă a
statului de libertatea individuală şi „abilitatea de a forma comunitatea”. Statul totdeauna nu este
nici mai rău nici mai bun decât indivizii din care se compune. Din cele mai vechi timpuri libertatea a
fost în contradicţie cu puterea publică. Iniţial se considera că libertatea se obţine prin recunoaşterea
din partea guvernării a anumitor drepturi pe care aceasta se obliga să le respecte. Dacă aceste
drepturi nu sunt respectate, atunci rebeliunea şi revolta populaţiei este total justificată. A doua
modalitate, apărută mai târziu, este stabilirea unor limite constituţionale. În sfârşit, tratarea
modalităţii de obţinere şi menţinere a libertăţii s-a schimbat. Oamenii au încetat a mai accepta o
conducere care ar urmări interesele proprii, fără a ţine cont de interesele poporului. A început a
domina ideea că guvernanţii trebuie să fie aleşi şi revocaţi de către popor. În asemenea caz,
contradicţia libertate individuală – autoritate statală capătă o nouă conotaţie şi căutarea unei soluţii
de limitare a intervenţiei statului îşi pierde actualitatea. Dacă vor fi aleşi acei guvernanţi care nu ar
avea un alt interes sau altă voinţă decât cea a poporului, atunci apare absurd de a căuta limitele
puterii. Poporul nu va avea necesitate de a limita propria voinţă şi interese (libertate). Este vorba de
o autoguvernare.
Criticii utilitarismului argumentau că morala nu este bazată pe consecinţele acţiunii (precum
susţineau utilitariştii), ci pe un concept general şi fundamental de justiţie. Mill apreciază aceasta teză
ca principala antiteză a utilitarismului. El încearcă a fundamenta justiţia pe utilitate. Întru susţinerea
poziţiei, Mill prezintă două argumente de bază:
a) toatele elementele morale în noţiunea de justiţie sunt dependente de conceptul de utilitate socială .
Sunt două elemente esenţiale în noţiunea de justiţie: pedeapsa şi violarea unui drept. Pedeapsa
reprezintă îmbinarea tendinţei de răzbunare cu simpatia socială. Tendinţa de răzbunare nu are în
sine o componentă morală, iar simpatia socială este identică cu utilitatea socială. Noţiunea de violare
a unui drept de asemenea derivă de la utilitate. Drepturile sunt acele revendicări de a fi protejaţi pe
care le avem în raport cu societatea. Dar unicul motiv pentru care societatea ne protejează este
utilitatea socială. Respectiv, ambele elemente: pedeapsa şi drepturile sunt bazate pe utilitate.

42
Gray J.. Cele două feţe ale liberalismului. Iaşi: Editura Polirom. 2002, p. 99.
43
Мухаев Р.Т. Op.cit., p. 228.
44
În aceste cazuri, Mill nu se referă la persoanele care prin acţiunile lor ar putea singuri să-şi cauzeze daune,
precum ar fi copiii, persoanele ce au nevoie de îngrijire.
45
Georgescu Şt.. Filosofia dreptului. Bucureşti: Editura All beck. 2001, p. 117.
46
Юридическая социология. Mocквa: НОРМА. 2000, p. 50.
b) dacă justiţia nu ar fi legată de consecinţele acţiunilor, atunci conceptul de justiţie nu ar fi atât de
echivoc precum este. Mill susţine că noţiunea de justiţie este diferită atunci când vorbim de teoria
pedepsei, distribuţie echitabilă, impozitare echitabilă etc. Aceste neconcordanţe pot fi soluţionate
numai apelând la utilitate. Deci, în concluzie, justiţia este un concept bazat pe utilitate.
Justiţia în opinia autorului, este un rezultat al manifestării instinctului de conservare şi nevoii de
securitate47. Este injust a-l lipsi pe cineva de libertate, siguranţă, proprietate. Este just ca fiecare să
obţină ceea ce merită şi injust să nu obţină ceea ce merită, indiferent că e vorba de ceva bine sau rău.
De asemenea este injust a încălca angajamentele exprese sau implicite, sau a înşela aşteptările
provocate de propriul nostru comportament, mai ales atunci când acesta a fost intenţionat48.
Cea mai bună formă de guvernare este cea reprezentativă, în care poporul, sau cea mai mare parte a
acestuia (prin reprezentanţi aleşi periodic) deţine puterea de stat. Democraţia poate genera însă
tirania majorităţii, prin instaurarea opiniei majoritare drept dominante în societate. Aceasta duce la o
tiranie în raport cu cei ce nu au reuşit să se impună ca majoritate - minoritatea. Şi mai periculoasă
apare tirania comunităţii în privinţa unui individ. Dacă în baza unei decizii greşite se va interveni în
ceea ce nu trebuie de intervenit (interesele individului), această tiranie va fi mai gravă decât oricare
ar fi existat vreodată, deoarece contra unei astfel de tiranii e cel mai greu de protejat. E vorba atât de
mijloacele legale de constrângere şi control pe care le deţine comunitatea, cât şi de opinia publică.
De regulă, această tiranie e însoţită de neglijarea personalităţii şi diminuarea individualităţii. Astfel,
este necesar de a stabili unele limite peste care publicul (statul, societatea) nu poate interveni în
privat (interesele individului).
Pentru succesul unei guvernări reprezentative, este necesar ca poporul să participe la guvernare, să
respecte anumite obligaţii, să exercite unele funcţii stabilite de către stat şi totodată să susţină
autorităţile în realizarea obiectivelor lor. Adept al teoriei separaţiei puterilor, Mill menţionează
importanţa strictei delimitări a puterii legislative de cea executivă. Puterea legislativă este acea care
garantează ca reprezentanţii puterii executive să-şi îndeplinească funcţiile fără abuz de putere.
Puterea executivă trebuie să aducă la îndeplinire şi să supravegheze respectarea legilor. În caz că
legile nu se respectă, reprezentanţii puterii executive trebuie să se adreseze puterii judecătoreşti
pentru restabilirea dreptăţii.
Intervenţia excesivă a statului în economie este riscantă, deoarece duce la stimularea pasivităţii
individului, încât aceştia vor aştepta de la puterea publică soluţionarea unor probleme care în mod
normal pot fi soluţionate independent. Se pierde simţul libertăţii, conştiinţa demnităţii personale,
responsabilitatea pentru ceea ce se întâmplă în jur.
A califica/găsi plăcerile superioare ca fiind aceleaşi pentru toţi este o eroare fundamentală, iar
„facultatea morală” nu ar putea în mod real să se formeze numai în baza elementelor obţinute prin
experienţa individuală49. Astfel, teoria utilitaristă nici prin contribuţia lui Mill nu devine mai
argumentată.
Teoria organică a lui H. Spencer
Sociolog, adept al pozitivismului şi evoluţionismului, Herbert Spencer s-a născut la Derby, în 1820,
într-o familie de intelectuali. Dintre principalele opere amintim: „Primele principii”, „Principii de
biologie”, „Principii de psihologie”, „Principii de sociologie”, „Principii de etică”. Devine cunoscut în
special prin eseurile sale: „Statistica socială”, „Individul contra statului”, „Despre educaţie ş.a.
Caracteristic concepţiei sale este aprecierea fenomenelor prin prisma timpului şi evoluţiei. Spencer
vorbeşte despre două domenii: incognoscibilul - absolutul, care niciodată nu va putea fi cunoscut şi
cognoscibilul – fenomenele ce formează obiect al cercetării ştiinţifice, al cunoaşterii şi al filosofiei.
Cunoaşterea în general este relativă. Legile ştiinţifice exprimă lucrurile pentru noi, dar nu redau
absolutul lor, realitatea lor însăşi50.

47
Stere E. Op.cit., p. 388.
48
Georgescu Şt. Op.cit., p. 118.
49
Del Vecchio G. Op.cit., p. 150.
50
Bagdasar N., Bogdan V., Narly C. Op.cit., p. 517.
Spencer încearcă de a transforma utilitarismul empiric al lui Bentham şi Mill în unul raţional. Doctrina
lui este fundamentată pe teoria evoluţiei biologice elaborate de Charles Darwin 51. El utilizează
legităţile dezvoltării lumii organice: integrarea (evoluţia de la simplu la complex) şi diferenţierea (de
la unitar la diferenţiat) în explicarea etapelor de dezvoltare şi funcţiilor societăţii şi statului.
Dezvoltarea organismului social este similară dezvoltării organismelor biologice. Sensul general al
evoluţiei umane este transformarea de la o „stare de omogenitate relativ nedefinită şi incoerentă la
o stare de heterogenitate relativ definită şi coerentă”52. Spencer încearcă a contura o doctrină care ar
explica transformarea progresivă a societăţilor şi a prognoza viitorul acestora 53. Societatea nu este un
produs artificial, dar un rezultat al evoluţiei continue a instituţiilor sociale.
Dezvoltarea societăţii a început cu tribul, uniunea de triburi, oraşele-state, imperiile, pentru a ajunge
la forma societăţii civilizate, industriale de astăzi. Deci este o integrare. Sub alt aspect, în cadrul
acestor comunităţi, sub influenţa unui cumul de factori are loc un proces de diferenţiere: formarea
organelor de conducere, specializarea şi diviziunea muncii (agricultura, meşteşugăritul, comerţul). De
fapt, prima diferenţiere e cea a stabilirii autorităţii bărbatului în raport cu femeile, urmată de
diferenţierea în rândurile bărbaţilor în sclavi şi proprietari de sclavi, diferenţiere între structurile ce
conduc şi cele care sunt conduse54.
Pe parcursul evoluţiei pot fi distinse următoarele tipuri de societăţi: militare – bazate pe autoritate şi
societăţi industriale – bazate pe interdependenţa funcţiilor economice 55. În societăţile industriale,
elementele structurale sunt din ce în ce mai organizate, mai coerente, mai puternice.
Spencer prezintă structura şi funcţiile elementelor de structură ale societăţii prin analogie cu
structura şi funcţiile organismului uman56. Organismul uman are un ţesut endodermic cu funcţie de
alimentare, unul mezodermic cu funcţia de distribuţie şi unul exodermic cu funcţia de apărare. În
societate, aceste funcţii sunt îndeplinite respectiv de către: agricultori şi industriaşi - producţia,
comercianţi - distribuţia, soldaţii şi judecătorii – apărarea internă şi externă. Interdependenţa dintre
aceste părţi componente este mult prea puternică. Dacă o anumită parte a acestui organism social
nu-şi îndeplineşte funcţiile, aceasta duce la pieirea întregului organism. Spencer stabileşte însă
anumite limite de analogie a organismului social cu cel uman. Organismul social nu poate fi comparat
cu nici un organism individual de natură vegetală sau animală luat în parte. Organismul social este un
tot discret (compus din părţi separate sau separabile), cel uman este un tot indivizibil; organismul
social este asimetric, cel uman - simetric; elementele organismului social (indivizii) au valoare şi viaţă
proprie (sunt scopuri în sine), elementele organismului uman nu au valoare decât în ansamblu 57.
Deci, este vorba de analogia principiilor de organizare.
Realitatea socială este calificată ca un organism ce se dezvoltă în funcţie de determinările sale
interne, aceste determinări interne fiind legate de principiul adaptării. Principiul adaptării spontane
presupune ca efect dispariţia organelor inutile ale societăţii şi dezvoltarea celor necesare şi utile.
Această evoluţie este subordonată legităţilor biologice.
Pentru Spencer, societatea este o comunitate de indivizi, al cărei caracter este determinat de natura
indivizilor din care se compune. Societatea există pentru binele tuturor indivizilor si nicidecum
indivizii pentru binele societăţii. Deci, bunăstarea societăţii nu poate fi concepută fără a lua în
considerare binele elementelor din care se compune. De aici ideea că oricare ar fi eforturile de
perfecţionare a mecanismului politic, aceste tendinţe de perfecţionare a mecanismului politic nu vor

51
În opera „Despre originea speciilor prin selecţiunea naturală” Darwin înaintează două principii: 1) lupta
pentru viaţă (struggle for life) şi 2) selecţia naturală. Darwin extinde aplicabilitatea acestor principii şi la om.
Sociabilitatea este caracteristică speciei umane. Cei ce nu se pot adapta la mediul social nu vor supraveţui (nu
rezistă selecţiei). Astfel, instinctul social Darwin îl identifică cu instinctul moral. Vezi: Giorgio del Vecchio.
Op.cit., p. 151.
52
Pisier E. Istoria ideilor politice. Timişoara: Editura Amarcord. 2000, p. 159.
53
Ibidem.
54
Нерсесянц В. С. Op.cit., p. 541.
55
Bagdasar N., Bogdan V., Narly C. Op.cit., p. 518.
56
Vezi: Нерсесянц В. С. Op.cit., p. 541.
57
Del Vecchio G. Lecţii de filosofie juridică. București: Europa Nova. p. 152.
aduce succes decât prin perfecţionarea indivizilor care compun societatea în care este instituit un
anumit mecanism politic.
Individul se adaptează la mediul social, în caz contrar este eliminat. Fiecare generaţie, prin adaptarea
la mediul social, obţine o anumită experienţă, pe care o transmite ereditar următoarei generaţii.
Astfel, ceea ce a fost de natură empirică, obţinut pe calea experienţei la o anumită generaţie/specie
devine instinct la următoarea generaţie/specie. Aceste „experienţe ale speciei” reprezintă instinctele
morale, care sunt diferite la diferite popoare în diferite timpuri. Adaptarea socială este un proces
continuu, dar care la o anumită etapă va duce la un echilibru între egoism şi altruism. La această fază
de limită perfectă de adaptare, „experiențele speciei” reprezintă o etică absolută.
Pentru individ, autoritatea semnifică constrângere, dar una necesară, deoarece dacă moralitatea
publică ar fi desăvârşită nu ar mai fi nevoie de constrângerea autorităţii. Guvernul este un „rău
necesar”58. Progresul uman constă în dezvoltarea simţului moral, cea ce presupune de la sine o
diminuare a constrângerii statale.
Justiţia este morala vieţii sociale şi are importanţă de principiu atât pentru societate, cât şi pentru
individ. Consfinţirea libertăţi după principiul „fiecare trebuie să suporte consecinţele propriei naturi şi
ale propriei sale conduite” reprezintă latura pozitivă a justiţiei. Limitarea libertăţii individului
reprezintă latura negativă a justiţiei, deşi această limitare este condiţionată de specificul conviețuirii
sociale. Dreptul, susţine Spencer, este garantul realizării libertăţii, deoarece numai dreptul obligă
individul să respecte limitările condiţionate de spiritul justiţiei. Deci Spencer defineşte maxima
dreptului într-o manieră asemănătoare celei a lui Kant: „Toţi oamenii pot face ceea ce lor le place, cu
condiţia să nu aducă atingere libertăţii egale a celorlalţi”59.
Spencer deduce anumite drepturi naturale ale individului – libertatea cuvântului, dreptul de
proprietate, libertatea muncii, libertatea circulaţiei, libertatea conştiinţei etc., deşi consideră că
individul are numai acele drepturi, pe care i le conferă statul prin lege 60.
Oricare drept trebuie să fie temperat, iar libertatea trebuie să fie însoţită de principiul
responsabilităţii.
Spencer vorbeşte despre necesitatea instruirii profesionale a legislatorilor (membrilor corpului
legislativ). Daunele cauzate prin adoptarea unor legi necorespunzătoare pot fi considerabile. Cauza
majoră din care sunt adoptate unele legi necorespunzătoare este aprecierea societăţii drept „o masă
amorfă (plastică)” care poate fi modelată după cum cred legiuitorii că este mai bine în interesul
societăţii. Această modelare are drept instrument legile.
Adept al neintervenţionismului, Spencer consideră inacceptabilă tendinţa crescândă a guvernului de
a reglementa excesiv şi nenecesar relaţiile sociale 61. Guvernul, în fond are doar funcţii administrative,
susţine autorul. Intervenţionismul excesiv poate cauza daune considerabile societăţii. De fapt,
dezvoltarea este cauzată de către libertatea de acţiune a indivizilor.
Spencer contribuie la acordarea unui suport ideologic imperialismului. Regula este că trebuie să
dispară organele inutile şi să se dezvolte cele necesare şi utile, deci apare un lucru justificat ca
civilizaţiile dezvoltate să le cucerească pe celelalte 62.

LECTURI RECOMANDATE
1. Bentham. Selected Writings on Utilitarianism. Wordsworth, 2001.
2. George Ene. Filosofia politică a lui John Stuart Mill. Iaşi: Polirom, 2000.
3. John Stuart Mill. Eseuri etice. București: Paideia, 2003.
4. Valentin Mureşan. Utilitarismul lui John Stuart Mill. București: Paideia, 2003.

58
Bagdasar N., Bogdan V., Narly C. Op.cit., p. 519
59
Craiovan I. Introducere în filosofia dreptului. Bucureşti: Editura All beck. 1998, p. 89.
60
Georgescu Ştefan. Filosofia dreptului, ALLBECK, Bucureşti, 2001, p. 119
61
În opera „L’individu contre l’état” (1884), autorul propune desfiinţarea ministerelor ce se ocupă de
agricultură, comerţ şi industrie şi limitarea atribuţiilor Parlamentului în aceste domenii.
62
Pisier Eveline. Istoria ideilor politice, AMARCORD, Timişoara, 2000, p. 313.