Autoritate si

legitimitate
 Înțelesuri comune – 3 sensuri
1. A avea autoritate = a avea dreptul de “a conduce”, “a face legi,
reglementări”, “a judeca”, “a-i pedepsi pe cei care nu se comportă conform
acestor standarde”, “a putea repara nedreptățile făcute”, “a avea dreptul de a da
permisiuni”.

Atunci când vorbim despre autoritățile statului, de exemplu, reprezentanții

acestor instituții au autoritate. (dacă un guvern emite o reglementare pentru care
nu este abilitat, afirmăm că acesta NU avea autoritate în acest sens)
2. A avea autoritate = cineva primește o permisiune, adică are
un drept creat de permisiunea de a face ceva (lucru care, în mod
obișnuit, este interzis).

Angajat ce are
permisiunea să îi
citească mailurile

Director

3. A avea autoritate înseamnă a fi expert într-un domeniu, a putea să garantezi

veridicitatea unei informații, autenticitatea ei. Ex.: medicul are autoritate în
fața pacientului, profesorul are autoritate științifică în fața studentului.
 Comparație cazul 1 – cazul 3

Dacă șeful îți cere să nu mai

fumezi în birou, te vei conforma,
însă nu pentru că ai renunțat la
propria judecată, ci pentru că ești
obligat să accepți ceea ce îți cere,
în acest caz, superiorul ierarhic.

Dacă doctorul (ca expert) îți spune

“nu mai fuma”, nu mai contează ce
crezi, îți vei modifica modul în care
te comporți pentru că accepți că ceea
ce spune doctorul este corect:
estențial aici este conținutul a ceea ce
spune doctorul.
 Autoritatea politică

Reprezentanți ai statelor și ai instituțiilor naționale/supranaționale

ONG - URI Sindicate Patronate

A accepta statutul unei instituții ca autoritate din
simpla sa caracteristică de a emite reglementări nu
este suficient. Autoritatea pare să presupună că
această putere mai are o caracteristică: ea este
legitimă.

Pentru a avea autoritate, în sens de legitimitate, nu înseamnă a

deține în mod efectiv puterea. Mai exact, dacă o persoană are
un drept legitim la jurisdicție asupra unui teritoriu nu decurge
și că oameni recunosc acest drept. La fel, dacă oridinul cuiva
este sau nu ascultat, acest lucru se întâmplă nu pentru că
oamenii recunosc dreptul cuiva, ci din teamă.

Spre deosebire de conceptul de putere, cel de autoritate

este normativ. Autoritatea este o putere legitimă (statul
diferă de alte entități care au putere, deoarece în cazul
statului, folosirea forței fizice este legitimă; el are
monopolul violenței fizice).
Rezultă astfel că, pentru a înțelege autoritatea, avem în vedere
existența a două tipuri de actori:
1. Cei care exercită autoritatea
2. Cei cărora autoritatea li se aplică
Astfel, putem discuta despre autoritate atunci când sunt
îndeplinite simultan două condiții:
3. Coerciția să fie exercitată legitim
4. Subiecții autorității să o recunoască ca legitimă
Din cauza nerecunoașterii lor ca state de către mai multe
țări, se poate pune problema unei lipse de autoritate în
cazul formațiunilor statale precum Palestina sau Kosovo.
Întrebare: Autoritatea politică poate fi justificată? Dacă da, câte tipuri de
răspunsuri ale acestei întrebări întâlnim?

Răspuns: (așa este, avem aici trei

tipuri de răspunsuri) 

Răspunsul 1: DA, autoritatea politică poate fi justificată, în sens

absolut.

Thomas Hobbes în “Laviathanul” susține că putem justifica faptul că statul are putere
absolută asupra membrilor unei societăți.

Pentru a-și prezerva viețile și a-și asigura o existență confortabilă, oamenii

au creat și au menținut societăți politice în care se asigură pacea și dezvoltarea
comerțului. Singura formă viabilă de astfel de societăți sunt cele în care
suveranul are puteri absolute.
În formularea argumentului său, Hobbes pleacă
de la o sumă de premise cu privire la natura
umană și la felul în care se poate da o justificare
a statului.
Acesta evidențiază două caracteristici ale
persoanelor, esențiale pentru a construi
argumentul:
1. Oamenii sunt egoiști (își urmăresc propriul
interes);
2. Oamenii sunt raționali (încearcă să obțină cel
mai bun rezultat pentru ei).

Indivizii încheie contractul

social, ce are drept consecință
realizarea unei stări sociale care
pentru fiecare este mai bună
decât cea precontractuală.
Mijlocul utilizat este astfel
instituirea statului. Acesta din
urmă are autoritate.
Autoritatea statului nu îi este conferită de oameni prin
contract, fiindcă statul nu este parte în încheierea
contractului. Contractul este realizat doar între
indivizi. Prin urmare, autoritatea statului nu este una
de tipul unei permisiuni.

Hobbes susține că, prin încheierea

contractului, oamenii nu deleagă
dreptul lor la autoguvernare, ci
autorizează statul și renunță la acest
drept al lor (cu condiția ca ceilalți să
facă la fel). Prin urmare, autoritatea
statului este deplină, nerestricționată de
nimic – deci este absolută.
Răspunsul 2: autoritatea politică nu poate fi justificată sub nicio formă. Aici se
încadrează, de exemplu, pozițiile de tip anarhist. Avem aici în vedere punctul de
vedere formulat de Robert Wolff, pentru a fixa deosebirea dintre putere și
autoritate.

Când un hoț te amenință cu pistolul,

cerându-ți o sumă de bani, acesta are
putere, dar nu și autoritate.

Când statul îți cere să plătești taxe și impozite,

sub amenințarea unor pedepse, are nu doar
putere, ci și autoritate. De ce? Pentru că statul
are dreptul să te taxeze.
 Punctul central al argumentului anarhist este că existența unei obligații de a te
supune statului este incompatibilă cu caracteristica definitorie a persoanei – aceea de a fi
autonomă. Oamenii, susține Wolff, sunt responsabili în privința acțiunilor personale. Ei
sunt liberi să aleagă, judecă asupra alegerilor pe care urmează să le facă, își asumă
răspunderea pentru acțiunile lor și consecințele acestora.

Immanuel Kant: Individul își stabilește el însuși

anumite norme morale: a fi autonom înseamnă a te
supune unor norme pe care ți le impui tu
însuți/însăți. Prin urmare, ideea de autonomie se
opune cele de supune voinței altuia.

Nu întotdeauna: Părerile altora

Pentru că uneori: Expertiza tehnica

(doctori), cerințe
impuse de instituții
 Anarhiștii:
Wolff consideră că între a te supune
statului și autonomia personală există un
conflict. Dacă omul este autonom, așadar are
Supunere față de stat obligația de a fi autorul propriilor decizii,
atunci nu există compromis: nimeni nu poate
avea obligația să se supună legilor statului pur
și simplu pentru că sunt legi.

Fiecare dintre noi acceptă în viața de zi

cu zi legile țării în care trăiește. Dacă merg în
Franța, mă supun legilor de acolo; mă întorc în
Autonomie personală România, mă supun legilor de aici. Dar
procedăm astfel nu pentru că admitem
legitimitatea acestora, ci pur și simplu
deoarece pentru fiecare dintre noi e mai
convenabil să ne comportăm astfel.
Răspunsul 3: filosofii care nu acceptă nici autoritatea
absolută, nici respingerea oricărei autorități.

Discutăm astfel despre trei tipuri de teorii ale autorității politice:

 1. Teoria subordonării naturale
Dreptul de a-i conduce pe alții este independent oricăror aranjamente sociale.
Cineva are dreptul natural de a conduce – natural în sensul că nu depinde de
convenții, constrângeri sociale. Prin urmare, un individ are dreptul de a conduce pe
altcineva dacă natura lui e potrivită pentru a-l conduce pe al doilea, iar natura celui
de-al doilea individ îl face pasibil de a fi condus de primul. Caracteristici relevante
în împărțirea oamenilor în două grupuri diferite ce justifică subordonarea:

! Aceste caracteristici sunt, în zilele noastre – de-a dreptul inacceptabile.

Culoarea pielii – pe care

se întemeiază abordările
rasiste.

Configurația fizică diferită.

“Femeile, în general, mai
plăpânde fizic decât
bărbații.”
Un exemplu care pare să aibă mai multe șanse de a fi susținut astăzi ar fi
capacitatea de a raționa – pe care o considerăm ca fiind caracteristica
definitorie a omului. În “Politica”, Aristotel susține că oamenii diferă în
funcție de raportul lor cu această capacitate.

Oamenii liberi o posedă în întregime.

Sclavii participă la rațiune doar atât cât să

fie capabili să o recunoască, dar nu să o
posede. Ei se pot supune ordinelor, dar nu
pot formula imperative, nu se pot conduce
pe ei înșiși – nu au capacitate deliberativă.
 2. Teorii politice ale permisiunii – autoritatea
divină

2 componente: Există o autoritate de care

nu ne putem îndoi:
Dumnezeu.

Autoritatea unui Conducătorul este legitim

conducător poate dacă autoritatea lui vine de la
proveni din cea cea divină.
divină în mai multe
feluri:

1. Conducătorul este însuși divin (este el însuși un zeu);

2. Conducătorul poate fi legat de divinitate (este fiul unui zeu);
3. Permisiunea divină este dată unor oameni în mod direct (precum în
cazul profeților sau regilor).
! Este imposibil ca aceste teorii să fie testate empiric.
 3. Teorii politice ale autorității ca expertiză

Acestea nu implică obligația de a te supune cuiva. De aceea, ele pot constitui un tip
de răspuns la provocarea anarhistă.

Conform acestor teorii, dacă ai o expertiză mai mare decât o

altă persoană într-un domeniu, atunci ai autoritate asupra ei
în acel domeniu. Dacă discutăm despre încălzirea globală,
părerile cercetătorului în domeniu au autoritate față de noi
ceilalți.

Apare aici întrebarea: ce expertiză ar putea avea cineva

pentru a justifica autoritatea politică?
Răspunsul lui Platon: cunoașterea pe care o are omul drept,
cel care știe ce este o cetate dreaptă și știe cum să acționezi
astfel încât toți membrii societății să fie fericiți.
În concluzie, condițiile necesare pentru o
teorie a autorității legitime sunt:

Teoria trebuie să justifice Autoritatea politică nu poate să

dreptul cuiva să conducă. impuna obligații contrare
autonomiei personale.

O teorie satisfăcătoare a O teorie acceptabilă a autorității

autorității poltice trebuie să arate
că o autoritate este legitimă, dar
trebuie să specifice și criterii
valide de limitare a acestei
autorități.
politice trebuie să arate că
normele sunt legitime și să indice
motivele pentru care persoanele
individuale trebuie să le respecte.

Sursă informații: Adrian Miroiu, “Introducere în Filosofia Politică”, Polirom.