1.

Importanţa dreptului roman (expuneți cel puțin trei motive pentru care
dreptul roman trebuie studiat).
Utilitatea practică: studiul dreptului roman ajută la mai buna înţelegere a dreptului privat
actual, parte a sistemelor de drept romano-germanic, ce au la bază, în principal dreptul roman
Utilitatea educativă: studiul dreptului roman are un important rol didactic:
-alfabetul dreptului – noţiunile de bază, terminologia, principiile generale ale dreptului sunt
de sorginte romană;
-raţionamentul juridic – poate fi deprins cu prilejul studierii textelor iurisconsulţilor clasici,
etalon de elocinţă şi subtilitate juridică;
-tehnica juridică – poate fi studiată odată operele clasice.
Valoarea istorică: datorită orizontului milenar pe care se întinde, dreptul roman oferă prilejul
studierii modului în care evoluează sistemele de drept pe durate lungi, sub influenţa unor
factori precum cei economici, politici, religioşi etc.
Valoarea ştiinţifică: studiul dreptului roman poate ajuta ştiinţa dreptului să găsească soluţii la
probleme de actualitate, fiind o autentică bază de pornire pentru dreptul comparat.

2. Organizarea statului roman în epoca regalității.

Regalitatea [753 a. Chr. › 510 a. Chr.]
- 753 a. Chr. – fondarea Romei: democraţie militară ţărănească.
Regalitatea reprezintă epoca primitivă a Romei antice, când conflictul dintre patricieni şi
plebei s-a adâncit, datorită discriminărilor apărute pe plan politic, pe plan economic şi pe plan
juridic.(Pe plan politic - plebeii nu aveau acces la lucrările comitiei curiata. Pe plan juridic -
decurgea din faptul că la acea vreme normele de drept erau deţinute de pontifi, aleşi din
rândul patricienilor, iar numai în cazul declanşării unui conflict plebeii puteau să se adreseze
pontifilor pentru a afla ce norme de drept li se aplică şi astfel, aceştia erau suspectaţi de o
atitudine părtinitoare, favorabilă patricienilor.Pe plan economic - pământurile cucerite intrau
în proprietatea statului care le repartiza patricienilor nu şi plebeilor.) Organizarea statului:
I. Regele – era conducătorul politic, militar şi religios al statului; cei 7 regi legendari:
Romulus, Numa Pompilius, Ancus Martius, Tullius Hostilius, Tarquinius Priscus, Servius
Tullius, Tarquinius Superbus
II. Senatul – adunarea bătrânilor – consiliu cu rol consultativ, legat mai ales de politica
externă
III. Adunările populare - Reforma lui Servius Tullius: populaţia este împărţită, în funcţie de
avere, în cinci clase cezitare, la care se adaugă clasa cavalerilor, o clasă de meşteşugari şi una
de muzicieni. Votul se făcea pe centurii, în ordinea claselor.
Cooptarea plebeilor bogaţi în cetate duce la reorganizarea triburilor în urbane şi rurale,
precum şi la apariţia comiţiilor centuriate (patricieni + plebei).
509 a. Chr. – alungarea regilor (etrusci) în urma compromisului dintre patricieni şi plebei.

3. Organizarea statului roman în epoca republicană.

Re-publica [510 a. Chr. › 27 a. Chr.]
Modelarea instituţiilor republicane s-a făcut prin lupta dintre patricieni şi plebei, ale căror
revendicări s-au grupat pe trei coordonate:
1. economice: ştergerea datoriilor şi rezolvarea problemei agrare printr-o împărţire echitabilă a
pământului;
2. juridice: legi scrise şi ius conubii;
3. politice: ius honorum şi impunerea voinţei plebei în comiţii. Organizarea statului:
I. Magistraţii
Consul 1 an Cea mai înaltă magistratură, conducător politic şi militar.
Pretor 1 an Atribuţii legate de organizarea justiţiei.
Cenzor 1,5 ani, odată Pregătirea şi conducerea recensământului;
la 5 ani(lustrum) veghea la respectarea moralităţii.
Questor 1 an Atribuţii în domeniul finanţelor.
Edil curul 1 an Atribuţii legate de întreţinerea drumurilor, pieţelor
Tribun - Reprezenta interesele plebei
Dictator 6 luni Magistratură excepţională, pentru situaţii de criză
STATUTUL PRETORULUI
Pretorul era magistratul de pe poziţia a doua, după consuli, pe cursus honorum. Puterile sale se
grupau în două categorii: iurisdictio şi imperium.
Din prima categorie făceau parte:
1. ius dicere – în cadrul elaborării formulei de judecată împreună cu părţile, pretorul era acela
care stabilea care este norma de drept aplicabilă cazului în speţă; el putea ca, în cazul în
 care constata că nicio normă de drept civil nu era aplicabilă, să acorde o acţiune in factum
sau o excepţiune care să paralizeze o acţiune civilă;
2. iudicium dare – acordarea formulei de judecată prin decret;
3. iudicem dare – numirea judecătorului care urma să judece în faza a doua a procesului, in
iudicio; acesta fiind o persoană particulară, nu un reprezentant al statului, trebuia să
primească din partea magistratului puterea de a judeca;
4. addicere – posibilitatea de a tranşa litigiul în favoarea uneia dintre părţi, în cazul în care
adversarul nu se apăra corespunzător (indefensio).

Pretorul putea aşadar refuza unor reclamanţi dreptul la acţiune chiar dacă aveau un drept
subiectiv (denegare actionem) iar alte ori putea acorda acţiune chiar şi celui a cărui situaţie de
fapt nu se încadra în prevederile dreptului pozitiv (actio in factum). Activitatea sa poate fi
rezumată în trei cuvinte: do, dico, addico, ce sintetizează autoritatea sa în plan judiciar.
Imperium era o putere superioară celei descrise mai sus, ce implica exercitarea autorităţii prin
măsuri coercitive (coercitio maior) precum luarea unor bunuri ca garanţie, aplicarea de amenzi
sau chiar detenţiunea. Pretorul acţiona în scopul de a ajuta, a completa şi a reforma dreptul
civil, servindu-se în acest scop de echitate şi utilitate socială ca şi criterii.
Se poate afirma că participarea pretorului la dezvoltarea dreptului roman s-a bazat pe trei
aspecte ale puterii sale de magistrat:
-poziţia sa de magistrat judiciar în preocesele desfăşurate după procedura legis acţiunilor;
-rolul său de magistrat judiciar în dezvoltarea procedurii formulare;
-actele sale, bazate pe imperium, menite să acorde remedii, altele decât cele obţinute pe calea
acţiunilor.
II. Senatul
Avea atribuţii în domeniul politicii externe, financiar şi religios.
Alcătuit din 300 de membri, desemnaţi de cenzor.
III. Adunările populare
Comiţiile curiate – 30 de lictori
Comiţiile centuriate – pe centurii, pe clase de avere
Comiţiile tribute – reuneau pe toţi cetăţenii, nu după avere, ci după domiciliu (35 de triburi).
Concilia plebis – adunările plebei, votau plebiscite.
Decăderea Republicii s-a datorat prăbuşirii democraţiei militare ţărăneşti, pe fondul
nerezolvării problemei agrare şi în contextul favorizant al extinderii statului roman.

4. Organizarea statului roman în epoca principatului.

Imperiul [27 a. Chr. › 565] - La sfârşitul Republicii s-au declanşat războaie civile între nobili
şi cavaleri. În acelele condiţii, împăratul Caius Iulius Caesar a încercat să introducă despoţia
de tip oriental, dar a fost asasinat de nepotul şi fiul său adoptiv Octavian, care a încercat să
instituie un sistem politic autoritar, determinând senatul să-l aleagă consul şi tribun pe viață.
Imperiul cunoaşte două perioade: principatul şi dominatul.
Principatul (27î.Hr –285d.Hr)
I.Împăratul (Princeps) - Principatul se caracterizează, în esență, prin aceea că împăratul
guvernează împreună cu senatul. În mod formal s-au pastrat toate magistraturile republicane,
dar, în fapt puterea se concentrează în mâna împăratului care reprezintă autoritatea supremă în
stat. Consulii își pierd mai toate atribuțiile lor politice păstrând numai o anumită competență
în materie jurisdicțională. Pretorii nu mai crează norme juridice, competenta lor
restrânganduse și în privința organizării instanței de judecată. Cenzorii și tribunii plebei
dispar, calitatea de cenzor șef și tribun fiind luatade împarați. Edilii curuli păstrează numai
atributiile referitoare la politia piețelor, iar questorii au păstrat numai dreptul de a administra
arhivele statului. II.Senatul din punct de vedere formal, are o competenţă sporită, însă, în
fapt, puterea sa era subordonată voinţei imperiale.
III.Adunările populare îşi pierd competenţa din epoca republicană.
5. Organizarea statului roman în epoca Dominatului
Dominatul – monarhie absolutistă (285d.Hr-565d.Hr).
I. Împăratul (Dominus) - Conducătorul statului este denumit “dominus et deus” (stăpân şi
zeu), întrucât persoana sa devine sacrosantă, divină; este un monarh cu puteri absolute,
dispunând după voie de viaţa şi de avutul supuşilor.
II. Senatul este înlocuit cu un Sfat imperial (Consistorium principis), alcătuit din oameni de
încredere ai împăratului, care îi urmau directivele.
6. Obiceiul ca izvor de drept roman
* Obiceiul este izvor de drept nescris, transmis din generație în generație,pe cale orală, se mai
numește și cutumă.
* Este cel mai vechi izvor de drept, singurul izvor în epoca arhaică.
* Ulterior trece în plan secundar, cedând locul altor izvoare de drept.
* Revine în actualitate în epoca imperială prin dreptul vulgar și cutumele diferitelor popoare
înglobate în imperiu .

7. Legea ca izvor de drept roman

* Legea este izvor de drept scris, constând în hotărârile luate prin vot de adunările generale.
* “Legea este ceea ce poporul rânduiește și poruncește” (Gaius)
* Este principalul izvor de drept în epoca republicană
* Procedura legislativă: * Initiațiva aparținea unui magistrat , care dădea și numele ulterior
legii
*Proiect→avizul senatului →votul popular→punerea în aplicare *
Structura legii : * PRAESCRIPTIO –introducere
*RAGATIO – dispozitiile propriu-zise
* SANCTIO –consecinta nerespectarii actului normatic.

Legea celor XII Table: fons omnis publici privatique iuris

A fost votată in anul 450 i. Hr. ca urmare a conflictelor dintre patricieni şi plebei
pentru laicizarea dreptului.
Proiectul a fost elaborat de o comisie alcătuită din zece bărbaţi (decem vires) care au
luat in considerare prevederile dreptului cutumiar dar şi legiuirile greceşti existente la acea
dată.
Conţine prevederi diverse, din toate domeniile dreptului.

8. Constitutiile imperiale ca izvor al dreptului roman

* Constitutiile imperiale reprezinta un izvor de drept scris, constand in hotarariile luate de

imparat.
* Este principalul izvor de drept in epoca Dominatului, epoca in care imparatul preia integral
functia legislative
* Formele constitutiilor imperiale sunt
→EDICTELE ( hotarari ale imparatului care aveau un continut general, asemanator cu cel al
legilor-leges edictlaes)
→MANDATELE(hotarari ale imparatului prin care acesta imputernicea anumiti functionari
imperiali sa ia anumite masuri cu caracter normative
→ DRECRETELE (hotarari ale imparatului date in calitatea sa de judecator suprem) →
RESCRIPTELE (raspunsuri date de imparat la intrebari cu caracter juridic adresate lui prin
intermediul petitiilor)
* Ca urmarea cresterii numarului de constitutii imperial si dificultatilor legate de consultarea
lor, au aparut initiative de punere a lor la un loc, in ordine cronologica ,operatiune numita
codificare
* Primele coduri au fost redactate din initiative private :
@Codul Hermogenian
@Codul Gregorian
Ulterioir , au fost redactate coduri oficiale :
@Codul Teodosian
@Codul lui Iustinian

9.Stiinta dreptului ca izvor al dreptului roman (JURISPRUDENTA)

* Jurisprudenta este stiinta dreptului practicata de jurisconsulti in virtutea ius publicae

respondendi ( prin interpretarea Creatoare a vechilor legi ) * Activitatea iurisconsultilor:
agere – a conduce procese respondere – a da consultaţii cavere – a redacta acte
„Casa iurisconsultului este oracolul întregii cetăţi” (Cicero)
* Iurisconsulţi importanţi
Veteres: Tiberius Coruncanius, Marcus Manilius, Marcus Iunius Brutus, Publius Mucius
Scaevola.
La finele Republicii: Servius Sulpicius, Alfenus Varus, Marcus Tullius Cicero.
Şcoala proculeană: Labeo, Nerva Senior, Proculus, Pegasus, Celsus
Şcoala sabiniană: Capito,Massurius Sabinus,Iavolenus,Aristo, Gaius Cei
mai mari: Papinianus, Paulus, Ulpianus, Modestinus.
În epoca postclasică: Hermogenianus, Tribonian, Teofil,
10.Opera legislativa a imparatului Iustinian
( CODIFICAREA LUI JUSTINIAN)
* Imparatul Justinian, constient de faptul ca societatea romana se afla in ultimul stadiu al
descompunerii, a cautat solutii pentru a o salva.In acest scop , s-a constituit o comisie in
frunte cu profesorul Tribonian, aceasta comisie a constituit asa numita “opera legislativa a
lui
Justinian “, denumita in epoca Renasterii “Corpus iuris civilis”
* Opera este formata din 4 lucrari :
CODUL : este o culegere de constitutiuni imperial date in intervalul de timp cuprins intre
epoca imparatului Hadrian si anul 529e.n.
DIGESTELE : este o culegere de fragmente din lucrarile jurisconsultilor clasici .Digestele au
fost adoptate in anul 533e.n.
INSTITUTIILE: este un manual adresat studentiilor de drept, la elaborarea caruia si-au dat
concursul Tribonian, Teofil si Doroteu.
NOVELELE : cuprind constitutiunile imperial date de catre imparatul Justinian intre 534 -565
* Opera lui Iustinian a avut o importanţă covârşitoare pentru păstrarea dreptului roman şi
renaşterea lui ulterioară.Începând cu secolul al XII cele patru componente ale opereilui
Iustinian sunt cunoscute sub numele de Corpus IurisCivilis.

11.Caracterele procedurii legis-actiunilor:

-judiciar-avea loc un proces,in doua etape:in iure si in iudicio
-formalist-era necesara indeplinirea unor formalitati pentru a se produce efecte
juridice;formalismul este o caracteristica generala a sistemelor de drept arhaic ,ce prezinta
avantaje si dezavantaje
-legal-isi avea izvorul exclusiv in lege,care prevedea limitativ actiunile ce puteau fi utilizate

12. Desfasurarea unui proces conform actiunii Sacramentum in rem

In cazul unui sacramentum in rem ,lucrul litigios era adus in fata magistratului si
fiecare dintre cele doua parti ,atingandu-l cu o nuia,simbol al dreptului de
proprietate,spunea:”Declar ca acest sclav este al meu dupa dreptul quiritar”(Hunc ego
hominem ex iure Quiritium meum esse aio).Dupa aceasta declaratie identica si implicit
contradictorie,cele doua parti sunt gata sa se incaiere,cand magistratul,ca reprezentant al
ordinii sociale care a inlocuit justitia privata,intervine si spune:Lasati amandoi in pace
sclavul”(Mittite ambo hominem).
 Dupa interventia magistratului,partea care a pronuntat prima cuvintele sacramentale
mentionate intreaba pe adversar in virtutea carui drept a revendicat sclavul si acesta raspunde
ca si-a exercitat un drept al sau.In acest moment,partile se provocau in mod reciproc la un
juramant,apoi,asa cum am vazut,la o prinsoare care se ridica la valoarea de 50 sau de 500 de
asi,pe care urma sa o plateasca cel care pierdea procesul.
Procedura se termina prin atribuirea provizorie a obietului litigios de catre magistrat uneia
dintre parti si aceasta se indatora,dand chezasi,ca,daca va pierde procesul in iudicio ,adica in
fata jdecatorului,va restitui castigatorului lucrul respectiv si fructele acestuia.

13. Manus iniectio-implica luarea in stapanire a debitorului si tinerea lui ca ostatic timp de
60 de zile,pentru a-l constrange sa plateasca.Daca datoria nu era achitata,debitorul putea fi
vandut ca sclav dincolo de Tibru.

14.Partile principale ale formulei de judecata:

1.Intentio-este acea parte a formulei in care se arata care este pretentia reclamantului.Intentio
poate fi certă(certa),daca pretentia reclamantului est determinata sau incertă(incerta) daca
pretentia era nedterminata.
2.Demonstratio-este acea parte principala a formulei in care se precizeaza care este
fundamentul pretentiei reclamantului.Intervine atunci cand Intentio e incerta.
3.Condenatio-este acea parte principala a formulei prin care magistratul ordona judecatorului
sa-l condamne pe parat la plata unei sume de bani,daca va constata ca pretentia reclamantului
e intemeiata,sau,in caz contrar,sa-l absolve.Intotdeauna la o suma de bani.Se poate introdce
clausula arbitraria.
4.Adiudicatio-este acea parte principala a formulei prin care judecatorul este imputernicit sa
faca tranferuri de proprietate intre parti.Numai in anumite actiuni(partaj,granituire)

15. Partile secundare ale formulei de judecata:

1.Praescriptiones-sunt parti secundare ale formulei prin care se aduc in atentia judecatorului
anumite aspecte care pot influenta cauza,ie in favoarea reclamantului,fie a
paratului.Prescriptiunie in favoarea reclamantului-pro actore-.Prescriptiunile pentru parat-pro
reo-
2.Exceptiones-sunt parti secundare ale formulei care se constituie in mijloace de aparare ale
paratului,prin care acesta nu neaga pretentia reclamantului,ci aduce in atentia judecatorului
anumite aspecte care fie amana,fie paralizeaza actiunea.Exceptiunile car inlatura definitiv
actiunea-peremptorii-.Exceptiunile dilatorii amana dreptul reclamantului de a intenta o
actiune si nu pot fi invocate decat un aumit timp.

16. Clasificarea acțiunilor în procedura formulară

I.- Actiuni reale – ocrotesc drepturile reale (acele drepturi cu privire la un lucru care
confera titularului posibilitatea de a exercita in mod exclusiv si nemijlocit anumite puteri); -
Actiuni personale – ocrotesc drepturi de creanta necesita specificarea in intentio a dreptului
paratului. (drepturile de creanta au un caracter relativ)
II. Actiuni de drept strict – se intemeiaza pe contracte de drept strict – acestea se
remarca prin faptul ca limiteaza drepturile judecatorului de a interpreta vointa partilor.
- Actiuni de buna credinta – aceste actiuni ofera posibilitatea judecatorului de
a interpreta si de a condamna pe parat la orice trebuie sa dea sau sa faca conform
bunei credinte.
III. Actiuni civile – se bazeaza pe lege
- Actiuni pretoriene – sunt creatia pretorului (pretorul este liber sa creeze) si sunt de mai
multe feluri:
- Actiunile infactum – contin o descriere mai detaliata a starii de fapt pe care se intemeiaza
pretentia reclamantului.
- Actiunile fictigi (cu fictiune) – se foloseau pentru a extinde aplicabilitatea unor actiuni si
la alte actiuni decat pentru cele care erau prevazute.
- Actiuni cu transpozitie de persoana - la intentio apare o persoana (reprezentantul) in
condemnatio alta persoana(cel reprezentat) - (!pentru ca apare posibilitatea reprezentarii – in
dreptul roman).

17. Măsuri procesuale derivate din imperiumul magistratului

Imperium era o putere superioară lui Iurisdictio, ce implica exercitarea autorităţii prin măsuri
coercitive (coercitio maior) precum luarea unor bunuri ca garanţie, aplicarea de amenzi sau
chiar detenţiunea. Folosind această putere, pretorul putea suplini lipsa unei acţiuni, atunci
când credea de cuviinţă, prin proceduri specifice:
# interdictele – erau ordonanţe prin care magistratul impunea sau interzicea ceva; această
procedură a jucat un rol intermediar în evoluţia dreptului roman, precedând introducerea
acţiunilor in factum;
# cauţiunile sau stipulaţiile pretoriene – erau contracte solemne încheiate la ordinul
pretorului de către părţi, prin care se garanta o anumită conduită pe parcursul procesului; dacă
obligaţia asumată nu era dusă la îndeplinire, lua naştere o acţiune împotriva părţii respective;
dacă cel căruia i se ordonase să încheie o stipulaţie refuza acest lucru, împotriva lui se putea
dispune o missio in possessionem;

#trimiterea în posesie (missio in possessionem) – erau remedii oferite de către pretor pentru
a preîntâmpina un prejudiciu; spre exemplu asupra unei moşteniri al cărei titular putea fi în
stare de insolvenţă sau asupra unui fond învecinat pe care se află o clădire care stă să se
prăbuşească (damnum infectum);
# restitutio in integrum – era un remediu destinat să corijeze dreptul civil, privând de efecte
unele acte juridice valabil încheiate conform dreptului civil; din punct de vedere tehnic, era
folosită o acţiune ficticie, cu ficţiunea că actul juridic nici nu a fost încheiat.

18. Noțiunea de persoană si capacitatea juridică

Termenul de “persoane” desemnează subiectele raporturilor juridice. Oamenii participă la
viaţa juridică fie individual, ca persoane fizice, fie constituiţi în anumite colectivităţi, în
calitate de persoane juridice. Romanii au creat aceste concepte şi le-au utilizat. Dar, spre
deosebire de dreptul modern, dreptul roman nu a recunoscut calitatea de subiect de drept
tuturor oamenilor, ci numai oamenilor liberi. Sclavii erau asimilaţi lucrurilor.
Capacitatea juridică
1. Capacitatea de folosinţă (de drept) = aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi
şi obligaţii.
Începe odată cu naşterea şi încetează odată cu moartea.
Excepţii:
# infans conceptus pro nato habetur quotiens de eius commodis agitur
# hereditas iacens sustinet personam defuncti
Depinde de poziţia cuiva în societate (status). Doar cei capabili erau persoane.
2 Capacitatea de exerciţiu (de fapt) = posibilitatea concretă de a-şi exercita drepturile
şi de a-şi asuma obligaţii.
Depinde de prezenţa discernământului.

19.Care au fost etapele evoluției istorice a sclaviei?

Sclavia, bază a economiei antichităţii, a cunoscut o evoluţie marcată de trei etape:
#sclavia patriarhală – în epoca veche sclavii erau în număr mic şi aveau statutul unor
membri inferiori ai familiei;
# dezvoltarea sclaviei – în urma războaielor de cucerire purtate de Roma numărul sclavilor
creşte exponenţial; în consecinţă, valoarea sclavilor scade şi statutul lor se înrăutăţeşte; priviţi
ca simple unelte grăitoare, sclavii erau bătuţi sau chiar omorâţi după bunul plac al stăpânilor;
# decliniul sclaviei – sub influenţa unor factori economici, sociali şi morali, sclavia intră în
declin; statutul sclavilor se îmbunătăţeşte, tot mai mulţi sclavi fiind dezrobiţi; în final, sclavia
este înlocuită de colonat.

20. Care au fost factorii principali care au dus la declinul sclaviei?

Sclavia intră în declin sub influenţa evoluției economico- sociale, cât si sub influența unor
factori morali.

Astfel, statutul sclavilor se îmbunătăţeşte, tot mai mulţi sclavi fiind dezrobiţi,iar în final
sclavia este înlocuită de colonat.

Odată cu epoca imperială economia sclavagistă intră în declin, iar numărul sclavilor scade, în
primul rând datorită războaielor defensive ale Romei, care nu mai procurau cetăţii mase
îndestulătoare de sclavi, şi în aldoilea rând datorită cruzimii stăpânilor care-I istoveau pe
sclavi cu munci grele, îi ucideau pentru cele mai neînsemnate vini, îi lăsau să fie devoraţi de
fiare cu ocazia petrecerilor private ori publice sau îi obligau să lupte până la moarte la jocurile
de circ.

Încercând să pună frâu arbitrariului stăpânilor, autorităţile de stat intervin pentru ai ocroti pe
sclavi, căci înainte de a fi o avere privată, ei formau o bogăţie publică, ce constituia temelia
producţiei sociale. Iată de ce în anul 61 e.n. lege Petronia îi opreşte pe stăpâni să-I de ape
sclavi fără cuvinţarea magistraţilor spre a fi sfâşiaţi la jocurile de circ de animale sălbaticeiar
împăratul Antonius Pius ( 138- 161) prin două constituţii decide că stăpânul care-şi ucidea
sclavul fără motiv săvârşea omucid şi că sclavii maltrataţi pot cere magistratului să-l oblige pe
stăpân să-l vândă. La aceste măsuri legislative s-au mai adăugat în cursul timpului şi altele.

Interesul statului sclavagist cerea ca stăpânii să se folosească cât mai eficient de sclavii lor şi
să nu-i omoare în mod arbitrar, micşorându-le numărul în detrimentul producţiei sclavagiste
intrate pe făgaşul crizei.

Spre sfârşitul republicii dezrobirile luând proporţii mari au atras atenţia păturilor conducătoare
care au luat măsuri spre a le îngrădi, îngrijorate fiind de urmările pe care puteau să le aibă
asupra mersului producţiei de mărfuri. Aşa au apărut legile Fulia Caninia ( 2 e.n. ) şi Aelia
Sentia (an 4 e.n.) care îngrădind dreptul stăpânilor de a-şi sdezrobi sclavii , fixau diverse
criterii cu privire la numărul celor dezrobiţi,la drepturile stăpânului, la interesele terţilor ce
puteau fi periclitate prin actul de dezrobire, etc.

21.Mod de dezrobire a sclavilor

Declinul sclaviei- sub influența unor factori economici, sociali și morali, sclavia intră în
declin, statutul sclaviilor se îmbunătățește, tot mai mulți sclavi fiind dezrobiți, în final scalvia
este înlocuită de colonat.

22. Starile de semisclavie

•persoane aflate in mancipium
•iudicati si nexi
•redempti ab hostibus
•auctorati
•homo liber bona fide serviens
•colonii

23. Statutul cetatenilor romani

• Cetatenii – erau cei care avea cetatenia romana, dobandita fie prin nastere, fie printr-un fapt
posterio nasterii
• Cetatenii avea deplinatatea drepturilor publice (ius sufragii) si private (legic actio).

24.Statutul peregrinilor
Peregrini-locuitori din afara Romei:
•ordinari
•deditici
Prin edictul lui Caracalla din anul 212 s-a acordat cetatenia
romană tuturor locuitorilor imperiului,cu exceptia peregrinilor deditici.

25. Organizarea familiei romane

Familia romana: grupul larg al oamenilor liberi si al sclavilor supusi puterii aceluiasi pater
familias si locuind in acelasi domus.
Includea si bunurile mancipi(casa,gradina,ogorul,animalele de povara) restul bunurilor formau
pecunia.
Caracter patriarhal si monogam.
Pater familias era unicul titular al patrimoniului,stapan autoritar,avea drept de viata si de
moarte asupra membrilor familiei si avea si avea si calitatea de preot al cultului familiar.

Intre membrii unei familii se stabileau raporturi de rudenie:

•agnatica(civila)
•cognatica(de sange).

26. Condiţii de fond:

• consimţământul – se dădea de cei doi pater familias
· evidenţierea modului de organizare a familiei romane şi a relaţiilor funcţionale care se
stabileau între membrii acesteia
· înţelegerea motivelor pentru care s-au instituit măsurile de ocrotire a incapabililor
• vârsta – 14 ani pentru băieţi, 12 ani pentru fete
• capacitatea
◦ obiectiv: ius conubii
◦ subiectiv: impedimente la căsătorie: rudenia, afinitatea, bigamia, văduvia, condiţia socială
etc.

27.Formele căsătoriei:
• cum manu – căsătorie solemnă, avea ca efect intrarea sotiei în familia soţului (in manu
mariti)
◦ confarreatio – ceremonial religios rezervat patricienilor
◦ coemptio – vânzare reciprocă, folosită mai ales de plebei
◦ usus – convieţuirea neîntreruptă timp de un an
• sine manu – căsătorie nesolemnă, nu avea ca efect crearea manu mariti, se încheia prin
întrunirea cumulativă a două elemente: affectio maritalis şi honor matrmonii

28. Efectele căsătoriei:

Pe plan personal - Pe plan patrimonial
Casătoria cum manu - Femeia intră în familia soţului cu statut de fiică sau nepoată; rupe
legătura de rudenie civilă cu familia de origine; aderă la cultul familial al soţului. Întreaga sa
avere intră în patrimoniul soţului.
Casătoria sine manu - Femeia îşi păstrează statutul avut anterior ; Femeia îşi păstrează averea
personală; se constituie de regulă o dotă.

29. Adrogaţiunea = formă de creare artificială a puterii părinteşti constând în trecerea unei
persoane independent (sui iuris) sub autoritateaa altui pater familias

Condiţii de formă:
• avizul colegiului pontifical
• votul adunărilor curiate
• abandonul solemn al vechiului cult familial
Condiţii de fond
• cel adrogat să fi de sex masculin
• cel adrogat să fie puber (peste 14 ani)
• cel adrogat să fie sui iuris
• adrogantul să nu aibă copii
• între cei doi să fie o difierenţă de vârstă de cel puţin 18 ani

30. Adopţiunea = formă de creare artificială a puterii părinteşti constând în trecerea unui
fiu sau a unei fiice din puterea unui pater familias sub puterea altui pater familias
Condiţii de fond: puteau fi luaţi în adopţie şi impuberii, femeile etc., alieni iuris Forme:
adopţiunea nu era reglementată de lege şi se realiza în două etape:
• fiul este scos de sub puterea lui pater familias printr-o triplă vânzare fictivă
• adoptatorul revendică fiul înaintea magistratului (vindicatio filii) – proceduă graţioasă
În vremea lui Iustinian are loc o simplificare a adopţiei, apărând două forme distincte: adoptio
plena şi adoptio minus plena

31.Emanciparea
Puterea părintească putea înceta pe cale naturală, prin moarte sau pe cale artificială, prin
emancipare.

Emanciparea, ca şi adopţiunea, este o creaţie a jurisprudenţei. La un moment dat, către

sfârşitul Republicii, în condiţiile dezvoltării economiei de schimb, pater familias avea de
rezolvat diferite

probleme, afaceri, în acelaşi moment, în locuri diferite. De aceea, pater familias era direct
interesat să pună în valoare aptitudinile copiilor, care însă nu puteau încheia acte juridice în
nume propriu.

Atunci s-a recurs la actul emancipării, care presupunea două faze:

• prima fază era identică cu prima fază a adopţiunii, adică consta din trei vânzări şi două
dezrobiri succesive;
• a doua fază consta dintr-o dezrobire în forma vindicta.
Cea de-a treia dezrobire era considerată o fază distinctă, întrucât producea efecte speciale.
După primele două dezrobiri, fiul de familie revenea sub puterea părintească, pe când după a
treia dezrobire, nu mai revenea sub puterea părintească, ci devenea persoană sui iuris.

Emancipatul realizează un avantaj, în sensul că dobândeşte capacitatea juridică, adică devine

persoană sui iuris şi poate încheia acte juridice în nume propriu. Dar, în acelaşi timp, suferă şi
un dezavantaj, prin aceea că încetează a mai fi rudă cu tatăl său, iese de sub puterea
părintească şi nu mai are vocaţie succesorală, adică pierde dreptul de moştenire faţă de familia
sa. Pentru a veni în sprijinul emancipatului, pretorul a introdus unele reforme prin care îl
cheamă la moştenire, alături de fraţii săi, în calitate de cognat

32. Capitis deminutio – reprezinta pierderea capacitatii juridice ca urmare a unei

modificări de statut. Clasificare:
• Capitis deminutio maxima – pierderea libertăţii
 • Capitis deminutio media – pierderea cetăţeniei romane
• Capitis deminutio minima – modificarea statutului familial (căsătoria cum manu,
adrogaţiunea, emanciparea etc).
Limitări ale capacităţii juridice – apăreau atunci când era afectată onoarea cetăţenească
(existimatio):
• Infamia (ignominia)
• Intestabilitatea
• Turpitudinea
• Nota censorial

33. Tutela impuberilor = puterea dată şi îngăduită de dreptul civil asupra unei persoane
libere în vederea ocrotirii celui care, din pricina vârstei, nu îşi poate apăra singur
interesele Forme:
• tutela testamentară
• tutela legitimă
• tutela dativă
Moduri de administrare a averii copilului:
• auctoritas = concursul pe care îl dădea tutorele când copilul încheia un act juridic;
• gestio = administrarea averii copilului de către tutore, asemeni unui mandatar
Răspunderea tutorelui: la finele tutelei trebuia să dea socoteală cu privire la modul cum a
administrat averea copilului; răspunderea era apreciată in concreto; copilul avea la dispoziţie
actio tutelae directa.

34. Curatela- Instituție legală pentru ocrotirea unei persoane care are capacitatea civilă,
dar care, din cauza bătrâneții, a unei boli ori infirmități fizice sau a lipsei îndelungate de la
domiciliu, nu-și poate administra singură bunurile și apăra interesele și nici nu a putut să-și
desemneze un reprezentant.

• Curatela nebunilor (furiosi)

• Curatela prodigilor (risipitorii)
• Curatela minorilor sub 25 de ani
35. Bunurile mancipi sunt cele mai importante bunuri pentru cetateanul roman. Din ele
fac parte: suprafetele de teren, casa de locuit, sclavii, animalele domestice. Aceste bunuri se
puteau dobandi doar prin mijloace formaliste, cum ar fi: mancipatiunea si cesiunea in fata
magistratului.
Nec manicipi – erau la epoca veche bunurile mai putin importante pentru romani :banii,
animalele salbatice si toate bunurile incorporale, cu exceptia servitutilor prediale rustice.

36.Clasificarea bunurilor în genera şi species

Primele sunt lucruri determinate prin caracterele genului din care fac parte ( vinul,
untdelemnul, grâul, aurul, etc.), iar celelalte – prin propria lor individualitate , sclavul Stichu,
fondul Cornelian, etc. Criteriul de distincţie între aceste două categorii de lucruri nu-l
constitue structura lor intimă, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere, ci numai voinţa
părţilor, aşa cum se manifestă în raportul juridic respectiv. De pildă dacă cineva vinde 50 de
sclavi fără nici o precizare, vânzarea are ca obiect bunuri determinarte în gen, pe când dacă se
vând 50 de sclavi, individualizaţi cu numele lor, lucrurile vândute sânt determinate în speţă.

Această deosebire are mare importanţă în materie de riscuri: dacă lucrul determinat în gen
dispare prin caz fortuit, debitorul este obligat să predea creditorului un altul, din acelaşi gen,
pe când dacă lucrul era individualizat în speţă, debitorul era exonerat de obligaţie. De aici
regula “ bunurile determinate în gen nu pier” (genera non pereunt ).

În legătură cu această diviziune, romanii mai vorbeau despre lucruri care se determină prin
greutate, număr şi măsură ( res quae pondere, numero, mensurave consistent ), cum sunt
vinul, alimentele, moneda, etc., şi bunuri care nu au acest caracter. Se poate observa că
lucrurile care alcătuesc prima categorie sunt determinate de obicei prin genul lor, iar celelalte
în speţă. În fapt lucrurile de gen coincid de cele mai multe ori cu cele care se determină în
greutate, număr şi măsură, iar cele individualizate în speţă cu celelalte lucruri.

Cu toate acestea, între aceste două diviziuni există o deosebire : ea nu rezidă însă în natura
lucrurilor clasificate, ci în criteriul folosit drept fundamentum divisionis: în prima diviziune
( gen - speţă) voinţa părţilor determină care lucru este de gen şi care de speţă, iar în cea de a
doua – practica şi obiceiurile comerciale vor stabili care lucruri intră sau nu în categoria
lucrurilor care se cântăresc, se numără sau se măsoară.
Cercetătorii mai noi au propus pentru lucrurile care se câtăresc, se numără şi se măsoară
termenul de lucruri „ fungibile ” (care pot fi înlocuite cu altele ) şi de „ nefungibile ” pentru
ceklelalte. Termenul de „ fungibil ” – cu sensul “ poate fi înlocuit cu altul ” – îşi trage obârşia
dintr-un text al juristului Paul, în care se spune că lucrurile de aceaşi speţă pot “funcţiona”
unele pentru altele ( functionem recipiunt ). Această terminologie nu aduce nici o lămurire
suplimentară, deoarece totul se reduce la o substituire de cuvinte, denumirea de lucruri “ care
se măsoară, se numără sau se cântăresc” fiind înlocuită cu aceea de lucruri “ fungibile”.

37.Clasificarea bunurilor în divizibile şi indivizibile

Lucrurile divizibile îngăduie împărţirea lor materială în subdiviziuni, fără ca prin aceasta să se
schimbe destinaţia loreconomică, ca de pildă un teren, o bucată de stofă, etc.dimpotrivă
lucrurile indivizibile nu îngăduie o astfel de împărţire , fără o compromitere a destinaţiei lor
economice, cum sunt hainele, sclavii, diamantele, etc. Această deosebire prezintă importanţă
în materie de obligaţii cu pluralitate de creditorisau de debitori.

38.Clasificarea bunurilor în consumptibile şi neconsumptibile

Lucrurile consumtibile sunt cele ce nu pot fi folosite decât o singură dată (res quae usu
consumuntur, minuuntur,toluuntur ), pe când cele neconsumptibile pot fi folosite d mai multe
ori. Din prima categorie fac parte alimentele, banii, etc., şi din a doua sclavii, uneltele de
muncă, fondurile etc. De obicei bunurile care se determină prin greutate, număr şi măsură sunt
consumptibile, iar celelalte neconsumtibile . Această distincţie prezintă importanţă în materie
de uzufruct, în împrumutul de consumaţie, etc.

39.Clasificarea bunurilor în corporale şi incorporale

Lucrurile corporale – ne spune Gaius şi după el Iustinian – sunt acelea care cad sub simţurile
noastre, datorită materialităţii lor ( quae tangi possunt ), adică pot fi pipăite, cum sunt : un
sclav, un animal, un imobil, etc. Dimpotrivă lucrurile incorporale nu cad sub simţurile noastre
şi constau într-un drept (consistunt in iure ), ca de pildă o moştenire, o creanţă.
Sub denumirea de lucruri incorporale Gaius şi mai apoi Iustinian înţelegeau toate drepturile,
cu excepţia dreptului de proprietate care, în concepţia lor, forma un lucru corporal. Opinia
este evident criticabilă, deoarece dreptul de proprietate, ca orice drept, nu putea figura decât în
categoria drepturilor şi nu a lucrurilor corporale. Cu toate acestea confuzia este explicabilă.
Juriştii Romei, ca şi unii dintre juriştii burghezi,vedeau în dreptul de proprietate un raport
între o persoană şi un lucru ( ius in re ). În concepţia fetişistă a acestora, dreptul de proprietate
se confunda atât de mult cu lucrul, încât se identifica, se contopea cu el. În realitate însă
dreptul de proprietate, după cum se ştie, este expresia juridică a “ unui raport social de
producţie”, a unui raport “ între oamenii şi mijloacele de producţie care le aparţin”.

Confundând dreptul de proprietate cu lucrul la care se referă, Gaius ca şi Iustinian au clasificat

în mod implicit acest drept printre lucrurile corporale, şi nu în categoia celor incorporale,
adică a drepturilor.

Diviziunea lui Gaius şi Iustinian, cu toată eroarea ei ştiinţifică, are însă un merit: precizează
noţiunea de patrimoniu, indicându-i elementele ei componente. Din această diviziune rezultă
că patrimoniul unei presoane este alcătuit din dreptul de proprietate şi din alte drepturi care, la
rândul lor, se împart în drepturi reale şi drepturi personale; drepturile personale pot figura la
activ, ca şi creanţe, iar la pasiv ca datorii.

Deşi dreptul de proprietate este clasificat de Gaius şi Iustinian printre lucrurile corporale, el
este totuşi un drept, şi anume un drept real ( ius in re ). Prin drept real se înţelege un raport
între o persoană determinată şi ceilalţi membrii ai societăţii , mai exact un drept absolut,
căruia îi corespunde obligaţia generală al tuturor persoanelor de a-l respecta în interesul
titularului ( de pildă, obligaţia tuturor membrilor societăţii sclavagiste de a respecta
proprietatea stăpânilor de sclavi ). Dreptul de proprietate este dreptul real prin excelenţă; el se
deosebeşte de celelalte drepturi reale prin prerogativele mai largi ce-i sunt recunoscute faţă de
cele mai reduse, care incumbă celorlalte drepturi reale. Acestea din urmă sunt constituite
asupra lucrurilor altuia ( iura in re aliena) într-un scop determinat şi între anumite limite.
Numai în aceste scop şi limite drepturile reale asupra lucrurilor altuia conferă prerogative
titularilor lor . Aşa, titularul unui drept de uzufruct ( de exemplu, dreptul de a uza de un câmp
şi de ai culege roadele) sau titularul unei ipoteci ( garanţie reală asupra unui bun ce aparţine
debitorului ) au numai acele prerogative asupra respectivelor lucruri care le sunt necesare
exerciţiului drepturilor ce le-au fost conferite în calitatea lor de uzufructuar în primul caz, de
creditor ipotecar în cel de al doilea. În ambele cazuri însă asemenea prerogative sunt mai
reduse decât cele recunoscute proprietarilor.

Alături de drepturile reale în alcătuirea patrimoniului intră şi drepturile personale. Spre

deosebire de drepturile reale care au un caracter absolut, acestea din urmă sunt drepturi
relative, care conferă titularului lor ( numit creditor ), dreptul de a cere de la o persoană
determinată ( numit debitor ) o prestaţie care are ca obiect a da, a face sau a nu face ceva.

Drepturile reale, pe lângă că sunt absolute ( deoarece prerogativele titularului trebuie să fie
respectate de către toţi membrii societăţii ), se caracterizează prin faptul că acordă titularului
lor un aşa-zis drept de urmărire şi unul de preferinţă. Pe temeiul dreptului de urmărire,
titularul unui drept real poate să urmăreasă bunul la care se referă respectivul drept real, în
mâinile oricui s-ar găsi, iar dreptul de preferinţă conferă aceluiaş titular prerogativa de a fi
plătit, în caz de executare silită a debitorului, cu preferinţă înaintea tuturor creditorilor
chirografari ( creditori a căror creanţă nu este garantată printr-o ipotecă sau printr-un
privilegiu precum şi a tuturor creditorilor care au în favoarea lor constituit un drept real
posterior ca dată).

Două exemple pentru înţelegerea concretă al problemei. Dacă Titius, în calitate de debitor, a
constituit în favoarea creditorului său Maevius o ipotecă asupra fondului Cornelian, Maevius
va putea, dacă nu va fi plătit la scadenţă, să ceară scoaterea în vânzare a fondului Cornelian,
chiar dacă Titius ar fi înstrăinat între timp, fondul unei terţe persoane. Acesta este dreptul de
urmărire. În virtutea dreptului de preferinţă, creditorul Maevius va fi plătit din suma obţinută
din vânzarea fondului ipotecat înaintea tuturor creditorilor chirografari ai lui Titius, şi chiar a
acelora care ar fi avut în favoarea lor constituită o ipotecă posterioară în dată.

În concluzie diviziunea lui Gaius, urmată de Iustinian ne precizează ne precizează elementele

patrimoniului; drepturile şi datoriile unei persoane susceptibile de a fi evaluate în bani,
precum şi bunurile la care acesta se referă. Fără a da o definiţie instituţiei, juriştii Romei i-au
fixat implicitelementele componente, dându-i denumirea de patrimonium termen ce derivă de
la pater familias care, în calitatea sa de şef al familiei, era proprietarul întregii averi familiale.
Termenul a fost reluat de evoluţia posterioară a dreptului care i-a precizat conţinutul şi
finalitaea.
40.Clasificarea bunurilor în fructe şi producte
Fructele ( fructus ) sunt lucruri pe care un alt lucru le produce în mod periodic, în conformitate
cu destinaţia lui economică. Aşa sunt recoltele de cereal, vinul, lâna, prăsila animalelor, etc.
Spre deosebire de fructe, produsele nu au character de periodicitate, cum este cazul
materialului lemons exploatat dîn pădure, prăsila sclavilor, etc. dacă însă pădurea va fi supusă
unor tăieri periodice, eşalonate pe un anumit număr de ani materialul lemons exploatat va
avea datorită elementului de periodicitate caracterul de fruct ( silvae caeduae ). O
terminologie care-şi găseşte numai punctual de plecare în dreptul roman, distinge fructele
natural ( recoltele, de pildă ) de cele civile, realizate pe celea actelor juridice civile, cum sunt
arenzile, dobânzile, etc.

41. Proprietatea quiritară

În epoca veche, proprietatea quiritară era sancţionată prin sacramentum in rem, pe când în
dreptul clasic, proprietatea quiritară era sancţionată prin rei vindicatio (acţiunea în
revendicare).

Pentru intentarea acţiunii în revendicare, era necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: -

reclamantul să fie proprietar quiritar şi să nu aibă calitatea de posesor, deoarece posesorul nu
putea intenta acţiunea în revendicare;
- pârâtul trebuia să aibă calitatea de posesor. Numai posesorul putea fi chemat în justiţie
prin rei vindicatio, adică acea persoană care poseda lucrul în momentul judecării
procesului.

S-a admis, în mod excepţional, că acţiunea în revendicare poate fi introdusă chiar împotriva
persoanelor care nu posedă, numite posesori fictivi. Astfel, cel ce se oferea procesului fără a fi
posesor (qui liti se obtulit), pentru ca între timp adevăratul posesor să dobândească
proprietatea prin uzucapiune, putea fi chemat în justiţie prin acţiunea în revendicare. De
asemenea, putea fi urmărit şi cel care a cărui posesiune încetase prin dol (qui dolo desiit
posidere), tocmai pentru că a dorit să evite procesul prin distrugerea bunului.
- lucrul urmărit în justiţie trebuia să fie un lucru individual determinat;
- lucrul urmărit în justiţie trebuia să fie un lucru roman.
42. Proprietatea pretoriană
A fost sancţionată prin acţiunea publiciană.
În vederea intentării acţiunii publiciene, era necesară îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii, mai
puţin a celei privitoare la termen. Astfel, pretorul introducea în formula acţiunii ficţiunea
conform căreia termenul necesar uzucapiunii s-a îndeplinit. În a doua fază a procesului,
judecătorul constata dacă sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii. Faţă de felul în care era
redactată formula, judecătorul considera că este îndeplinită şi condiţia termenului necesar
uzucapiunii, aşa încât dădea câştig de cauză reclamantului. În cazul în care tradens
(proprietarul quiritar) intenta împotriva lui accipiens (proprietareul pretorian) acţiunea în
revendicare, acesta din urmă se apăra cu succes prin exceptio rei venditae et traditae.

43. Proprietatea provincială

Proprietatea provincială şi proprietatea peregrină erau sancţionate prin acţiunea în
revendicare, în formula căreia se introducea ficţiunea că reclamantul este cetăţean roman

44. Coproprietatea
Coproprietatea există atunci când mai multe persoane exercită dreptul de proprietate asupra
aceluiaşi bun în mod simultan (condominium). Fiecare dintre coproprietari are o cotă parte
ideală din dreptul de proprietate (1/2, 1/3 etc.). Atunci cînd drepturile persoanelor poartă
asupra unei universalităţi, ne aflăm în prezenţa indiviziunii.

Coproprietatea pe cote părţi – fiecare coproprietar are o cotă-parte ideală din bun.
Actio communi dividundo – partajul este acțiunea prin care oricare dintre coproprietari poate
să ceară sistarea stării de coproprietate. Judecătorul, în temeiul lui adiudicatio din formula de
judecată, putea pronunța una dintre următoarele soluții:
• împărțirea lucrului în natură, proporțional cu cota fiecăruia, în cazul în care lucrul este
divizibil;
• atribuirea întregului drept de proprietate unuia dintre foștii coproprietari, el urmând să
plătească celorlalți contravaloarea cotelor părți ce le reveneau (sulta)
• vânzarea lucrului și împărțirea prețului obținut, proporțional cu cota fiecăruia.
45. Dobândirea și pierderea posesiei
• Posesia se dobândeşte prin întrunirea cumulativă a celor două elemente.
• Pierderea se poate produce prin dispariţia ambelor elemente sau doar a unuia dintre
ele.

46. Efectele posesiei

• Posesia utilă duce la dobandirea proprietăţii prin uzucapine, dobandirea fructelor.
• Asigură o ocrotire indirectă a dreptului de proprietate.

47. Ocupaţia ca mod de dobandire a proprietăţii

Ocupaţia = luarea in posesie, cu intenţia de a deveni proprietar, a unui lucru ce nu aparţine
nimănui dar susceptibil de a fi obiect al dreptului de proprietate
• produsele mării, animalele sălbatice
• prada de război (res hostiles)
• lucrurile părăsite (res derelictes)

48. Traditiunea ca mod de dobandire a proprietăţii

Tradiţia = punerea unui lucru de către alienator la dispoziţia dobanditorului, in virtutea unui
act juridic, pentru a transmite proprietatea tradens ↔ accipiens Condiţii:
• tradens să aibă capacitate
• voinţa de a transmite, respectiv de a dobandi proprietatea, materializată in remitere
• justa cauză – un act juridic recunoscut de dreptul obiectiv ca fundament al transmiterii
proprietăţii

49.Accesiunea naturala fata de imobile

Accesiunea = întruparea unui lucru accesoriu într-altul principal
Faţă de bunurile imobile
• Satio, plantatio
• Inaedificatio
• alluviones, avulsiones, insula in flumine nata
50.Accesiune artificiala fata de imobile
Proprietarul unui ogor, însămânţat sau plantat cu semiţe le sau cu plantele ce aparţineau unei
alte persoane ( satio, plantatio) devenea şi proprietarul respectivelor seminţe sau plante de
îndată ce acestea au germinat sau au prin rădăcini. În oplantarea unui arbore pe un teren străin,
romanii deosebeau două etape : una de simplă aderenţă ( positio ) şi alta de coeyiune
definitivă, când arborele prinzând rădăcini, începe a se nutri din solul în care a fost plantat
(coalitio). În prima fază el îşi păstra proprietarul ( prioris domini est ), dar în cea de-a doua
aparţinea proprietarul fondului.

Dacă se construieşte un imobil pe un teren străin (inaedificacio), proprietarul acestui fond

devine şi proprietarul construcţiei ăn conformitate cu principiul că noua construcţie se
încorporează fondul ( superficies loco cedit). Legea celor XII table nu îngăduia ca cel care a
construit pe ternul altuia, să-şi revendice materialele utilizate în construcţie; atîta vreme cât
edificiul există acţiunea sa în revendicare este paralizată. Numai în cazul în care construcţia ar
fi fost dărâmată sau unele materiale separate de imobil, proprietarul acestora putea să le
revendice. Măsura urmărea să interzică cererile de demolare pe care cei ce construiseră pe
fondurile altor persoanele-ar fi intentat pentru a-şi putea recupera materialele folosite în
respectivele clădiri.

Pe timpul lui Iustinian dreptul de a reclama materialele utilizateîn construcţiile ridicate pe

terenul altuiaîl avea numia constructorul de bună credinţă şi numai după dărâmarea clădirii
sau în cazul în care unele materiale ar fi fost, în vreun chip oarecare, separate de imobil.
Constructorii de rea credinţă pierd dreptul de a cere restituirea materialelor care astfel trec
definitiv, din momentul ridicării imobilului, în proprietatea proprietarului respectivului fond.

Terenurile mărginaşe râurilor sau fluviilor se pot mări datorită aluviunilor, avulsiilor sau cu
suprafaţa albiei pe care o părăsesc respectivele râuri sau fluvii. Aluviunile (alluviones )sunt
creşterile imperceptibile ale malurilor datorită depunerilor de mâl. Avulsiunilor ( avulsiones )
sunt bucăţi mari rupte de ape şi alăturate de curenţi ogoarelor întâlnite în cale. Dacă aceste
porţiuni de teren se încorporează la ogoarele respective, proprietarul acestora din urmă devine
prin accesiune şi proprietarul porţiunilor avulsionate. În cazul în care un râu îşi părăseşte albia
proprietarii riverani dobândesc dreptul de proprietate asupra ei tot prin accesiune. Aceleaşi
reguli se aplică în cazul în care în apele curgătoare apare o insulă ( insula in flumine nata ).
Acrescămintele mai sus menţionate se încorporau ca accesorii la orice fel de ogoare cu
excepţia celor pe care cetăţenii le primiseră de la stat “ împărţite şi măsurate (divisi et
adsignati )” prin linii drepte geometrice ( limites ), de către tehnicienii agrimensori. În
asemenea cazuri acrescămintele respective rămâneau independente, ca şi nişte bunuiri fără de
stăpân, putând fi dobândite prin ocupaţie de oricine.

51.Specificaţia = crearea unui lucru nou din materia primă a altei persoane.
Sabinienii susțineau că bunul va aparține proprietarului materialului, proculienii susțineau că,
dimpotrivă, bunul va aparține specificatorului. Iustinian a tranșat această dispută statuând că,
ori de câte ori bunul poate fi readus în starea inițială, acesta va aparține proprietarului
materialului iar când acest lucru nu e posibil, va aparține specificatorului.

52.Dobândirea fructelor – posesorul de bună credinţă dobândeşte fructele prin simpla

lor separare.

53.Mancipaţiunea = mod de dobândire a proprietăţii folosit exclusiv de cetăţenii romani

şi cu privire la bunurile mancipi, prin care o persoană numită mancipant, transmite unei alte
persoane numite accipiens dreptul de proprietate asupra unui bun, în mod solemn, în prezenţa
a cel puţin cinci martori şi a unui cantaragiu (libripens) – per aes et libram.
În dreptul foarte vechi, când nu exista ideea transmiterii dreptului de proprietate,
mancipaţiunea era un mod de creare a proprietăţii putere. Mai târziu, mancipaţiunea a
constituit modul originar de transmitere a proprietăţii asupra lucrurilor mancipi. Fiind un act
de drept civil, mancipaţiunea presupunea o serie de forme solemne. Astfel, era necesar ca
părţile, împreună cu lucrul ce urma a fi transmis, să se prezinte în faţa a cinci martori cetăţeni
romani. Cel ce transmitea lucrul se numea mancipant, iar dobânditorul accipiens.
Mancipaţiunea presupunea şi prezenţa lui libripens (cel care cântărea) şi a unui cântar de
aramă, cu care libripens cântărea metalul preţ. În acest cadru, dobânditorul pronunţa formula
solemnă : “Hunc ego hominem ex iure quiritium meum esse aio isque mihi emptus este pretio
… hoc aere aeneaque libra” (Afirm că acest sclav este al meu, potrivit dreptului quiriţilor şi
să-mi fie cumpărat cu preţul de… cu această aramă şi această balanţă de aramă). Formula
mancipaţiunii era formată din două părţi contradictorii: în prima parte a formulei, accipiens
afirmă că este proprietar, pe când în a doua parte afirmă că, de fapt, cumpără bunul de la
mancipant. Această fizionomie se explică prin aceea că, la origine, romanii nu au admis ideea
că proprietatea poate fi transmisă, dobânditorul utiliza mancipaţiunea în scopul creării
proprietăţii putere. Ulterior, s-a admis că proprietatea poate fi transmisă, moment din care a
fost adăugată şi cea de-a doua parte a formulei. Romanii nu au renunţat însă la prima parte a
formulei, deoarece erau conservatori

54.Uzucapiunea = dobandirea proprietăţii printr-o posesiune prelungită

Condiţii:
• Possessio – o posesie utilă, neviciată
• Titulus – justa cauză; un act juridic valid
• Fides – buna credinţă a posesorului
• Tempus – posesia continua timp de 1 an pentru mobile, 2 ani pentru imobile
• Res habilis – bunul să poată fi uzucapat (doar bunurile romane)
Longi temporis praescriptio – de la 10 la 20 de ani; pentru peregrini, fonduri provinciale.
Iustinian unifică cele două instituţii.

55. Acţiunea in revendicare (rei vindicatio) proprietar

neposesor ↔ posesor neproprietar
Condiţii:
• reclamantul să fie proprietar quiritar
• reclamantul să nu aibă posesia asupra lucrului
• paratul să aibă posesia asupra lucrului (excepţii:fictus possessor, qui dolo desiit possidere)
• obiectul să fie un lucru roman
• obiectul să fie un lucru corporal individual determinat
Reclamantul trebuie să facă dovada – probatio diabolica
Paratul va fi obligat la restituirea lucrului impreună cu fructele sale
• posesorul de bună credinţă – toate fructele de după litis contestatio
• posesorul de rea credinţă – toate fructele, indiferent daca le-a cules

56. Servitutile prediale

Presupun existenta a doua fonduri: 1. Fondul dominant
2. Fondul aservit
 Conditii:
• Sa se foloseasca fondului dominant, nu proprietarului acestuia;
• Fondurile sa fie invecinate;
• Sa se exercite de o maniera permanenta.
Servituti prediale rustice ( fondul dominant nu are constructii): iter, via, actus, aquae, haustus,
etc..
Servituti prediale urbane ( exista constructii pe fondul dominant): cloaca, stilicidii, tigui
immitendi, non altius tollendi, etc.

57. Servitutile personale - in favoarea unei persoane determinate

• uzufructul
• uzul
• habitatia
• operae

58. Succesiunea legala in reglementarea Legii celor XII table

Existau 3 clase de mostenitori, stabilite pe criteriul rudeniei civile (rudenia de sange nu conta)
1. heredes sui et necesarii - cei care se aflau sub autoritatea lui ce cuius la data mortii
acestuia; practic, ei se afla in stapanirea averii la intregirea careia au contribuit, inca
din timpul vietii lui decuius;
2. adgnatus proximus - ruda agnatica cea mai apropiata in grad; daca aceasta renunta, nu
venea la mostenire ruda agnatica in gradul urmator, ci gentilii.
3. gentiles - rude mai indepartate, membri ai aceleiasi ginte.

59. Succesiunea legala in dreptul pretorian

In dreptul pretorian au fost create noi clase de mostenitori, care nu primeau insa proprietatea
quiritara asupra bunurilor succesorale ci doar o proprietate pretoriana:
1. liberi - toti descendentii
2. legitimi - restul rudelor agnatice
3. cognati - rudele de sange
4. vir et uxor - sotul supravietuitor
60. Succesiunea legala in dreptul iustinian
In dreptul lui iustinian, a avut loc o reforma in domeniul succesoral, clasele de mostenitori
fiind reasezate pe criteriul exclusiv al rudeniei cognatice.
1. descendentii
 2. ascendentii
3. frati, surori si copii lor
4. frati, surori uterini sau cosangvini si copii lor
5. colateralii

61. Reprezentarea succesorală

Proximitatea gradului de rudenie este unul dintre criteriile ce departajeazã pe descendenții
care vin la moștenirea legalã a defunctului. Regula are o excepție pentru situațiile în care unul
dintre cei mai apropiați în grad era deja decedat la data deschiderii succesiunii lui de cuius.
Spre exemplu, fiul A al defunctului (gradul I) nu va înlãtura de la moștenire pe nepotul de fiu
N (gradul al II-lea), copil al fiului B decedat înaintea lui de cuius. Excepția este cunoscutã sub
numele de reprezentare succesoralã.

62. Testamentul – definiție și caractere

Testamentul = act formal, de ultimă voinţă, prin care o persoană numită testator îşi instituie
unul sau mai mulţi moştenitori în vederea asigurării, după moarte, a voinţei sale

63. Formele testamentului în dreptul roman

• Testamentul în timp de pace (calatis comitiis) – se încheia în faţa adunărilor populare
ce se întruneau în doar două zile din an
• Testamentul în timp de război (in procinctu) – se încheia în faţa camarazilor de arme
• Testamentul per aes et libram – se încheia prin formalităţile specifice mancipaţiunii

64. Cuprinsul testamentului

Instituirea de moştenitor – caput et fundamentum totius testamenti
Principii
• nemo pro parte testatus prop parte intestatus decedere potest
• semel heres semper heres

Substituţiile:
• Vulgară
• pupilară
 • exemplară

65. Ineficacitatea testamentului

Cauze originare
• incapacitatea
• nerespectarea formalităţilor
• lipsa instituirii de moştenitor Cauze posterioare
Revocarea ◦
• capitis deminutio
• naşterea unui copil postum
• niciun moştenitor nu accepta moştenirea

66. Restricţii privind libertatea de a testa Testatorul

era obligat:
• să ii instituie ca moştenitori pe heredes sui sau să ii dezmoştenească expres, in termeni
solemni
• să lase rudelor sale apropiate măcar o parte din Moştenire

67. Acceptarea şi renunţarea la mostenire

Acceptarea
Dobandeau moştenirea de plin drept:
• heredes sui et necesarii
• heredes necesarii
Moştenitorii extranei sau voluntarii trebuia să aibă o manifestare de voinţă, aditio hereditatis,
pentru care aveau la dispoziţie un termen de 100 de zile, mai tarziu de un an, numit spatium
deliberandi. Dacă existau dubii cu privire la solvabilitatea moştenirii se putea recurge la
acceptarea sub beneficiu de inventar.
Renunţarea
Doar moştenitorii extranei sau voluntarii puteau renunţa la moştenire, renunţarea avand efecte
irevocabile. Dacă unicul instituit renunţă, testamentul nu este valabil şi se deschide
succesiunea legală. Daca sunt mai mulţi instituiţi şi doar unul renunţă, partea lui revine
celorlalţi, proporţional cu cota fiecăruia, in virtutea dreptului de acrescămant (ius
adcrescendi).
68. . Legatele = liberalităţi pe care testatorul le impune, in termeni sacramentali, cu titlu
particular, in testament, in sarcina unui moştenitor, pentru a gratifica o terţă persoană, numită
legatar
Forme:
• Legatul per vindicationem
• Legatul per damnationem
• Legatul sinendi modo
• Legatul per praeceptionem
Măsuri legislative referitoare la legate:
• Senatus consultul Neronian – reduce formalismul
• Legea Furia Testamentaria – interzicerea legatelor in valoare mai mare de 1000 de aşi
• Legea Voconia – interzicerea legatelor mai valoroase decat partea celui mai puţin favorizat
moştenitor
• Legea Falcidia – instituie quarta falcidica

69. Fideicomisele = liberalități apărute ca urmare a formlismului excesiv din materia

legatelor și a multiplelor incapacități în materie succesorală, ele se bazau inițial exclusiv pe
buna credință a părților, abia în cadrul procedurii extraordinare primind și o sancțiune
juridică.
Părţi:
• dispunător
• fiduciar
• fideicomisar Forme:
• fideicomisul particular – avea ca obiect bun privit ut singului
• fideicomisul de ereditate - avea ca obiect o universalitate

70. Acţiunile succesorale

- După dreptul civil
• acţiunile defunctului
• hereditas petition
- După dreptul pretorian
• interdictul quorum bonorum
• actio fictio se herede
• hereditas petitio possessoria

71. Noțiunea de obligație = raport juridic în temeiul căruia o persoană numită creditor
poate cere unei alte persoane numite debitor să execute o anumită prestaţie; dacă debitorul
refuză să execute el poate fi constrâns pe cale judiciară să-şi execute prestaţia .

Funcţia social-economică a acestei instituţii este aceea de a asigura păstrarea unui echilibru
patrimonial între membrii societăţii, contribuind la coeziunea socială. În acest sens trebuie
reglementate fenomene precum: circulaţia mărfurilor pe piaţă, circulaţia monetară, creditul,
repararea prejudiciilor. De aceea, instituţia obligaţiilor a devenit necesară, şi posibilă, doar
odată cu apariţia proprietăţii private şi a unei economii bazate pe comerţ, în cadrul căreia
circulaţia mărfurilor se realizează prin intermediul banilor. Moneda sau bancnota sunt
simboluri care reprezintă punerea în lucrare a forţelor sociale.

Cuvântul obligaţie, de origine latină, obligatio, ob-ligare însemna a lega în vederea unui
anumit scop, sens asupra căruia vom reveni. În dreptul civil contemporan termenul este folosit
în trei sensuri: sensul larg, de raport juridic care include atât latura activă cât şi pe cea pasivă;
un sens mai restrâns care desemnează doar datoria debitorului; un sens foarte restrâns, tehnic,
acela de înscris constatator al unei creanţe (obligaţiune).

72. Elementele raportului obligațional

Subiecţii – participanţii la raportul juridic

• creditor – reus credendi – subiectul activ
• debitor – reus debendi – subiectul pasiv
Obiectul – prestaţia pe care trebuie să o îndeplinească debitorul ◦
• dare – constituirea sau transferul de drepturi reale
• facere – săvîrşirea unui fapt
• praestare – procurarea folosinţei unui bun
Constrângerea – sancţiunea judiciară ce loveşte pe debitor în cazul neexecutării

73. Teorii magico religioase cu privire la geneza obligației

Autori precum J.G. Frazer, P. Huvelin, M. Mauss și H. Hubert au studiat problema legăturii
dintre magie și drept, evidențiind modul în care cele două au interacționat de-a lungul
timpului. În Roma şi în Grecia antică, noţiunea de obligaţie era legată de o idee morală şi 56
religioasă, idee căreia grecii i-au ataşat numele zeiţei Nemesis, zeiţa răzbunării, care pedepsea
crimele, conservând şi supraveghind ordinea şi echilibrul în univers sub raport moral, prin
cântărirea riguroasă a fericirii şi nenorocirii umane. În virtutea legii Fatalităţii (Μοΐρα), viaţa
fiecărei fiinţe este o tramă de lucruri bune şi rele, trasată dinainte de Destin şi pe care nimic
nu o poate schimba. Fiecare fiinţă primeşte la naştere partea sa, invariabilă, în sensul că
raportul elementelor care o compun trebuie să fie egal cu o sumă dată. De aici rezultă că, dacă
unul din termenii raportului se modifică, celălalt va trebui să varieze invers proporţional.

Libertatea umană constă în capacitatea de a face să varieze unul dintre aceşti termeni, cu
preţul variaţiei corelative a celuilalt, căci orice rupere a echilibrului, voluntară sau
involuntară, duce la o reechilibrare în sens invers (cine are noroc azi, va ispăşi mâine şi
viceversa). Pentru a evita loviturile soartei, un om înţelept şi prudent, ştia să echilibreze prin
sacrificii voluntare efectele ameninţătoare ale unei soarte prea favorabile. Acestei concepţii
fataliste a celor din vechime i se datorează primele sancţiuni penale – legea talionului. La
Roma, rolul zeiţei era jucat de aşa-zisele numina. Prin rituri magice şi religioase (care în
opinia autorului citat nu se diferenţiază decât de la o dată târzie), aceste entităţi supranaturale
puteau fi controlate de către om. Dacă ritualurile erau îndeplinite corect, ele duceau cu
necesitate la efectul dorit, astfel că au devenit prima sancţiune a obligaţiilor. În continuare,
cercetătorul francez face o analiză detaliată a diferitelor formule magice: devotiones şi
damnationes. Devotio era o formulă adresată zeilor de jos (dii inferi) în general, pentru a le
denunţa o persoană care a încălcat în folosul său legea echilibrului, şi a pune acea persoană la
discreţia lor, pentru a le da satisfacţie. Această formulă nu e licită decât dacă devotus a primit
deja contrariul sarcinii pe care devotio o face să treacă asupra lui (victima unui delict poate
utiliza formula împotriva autorului delictului, creditorul o poate folosi împotriva debitorului
recalcitrant, etc.). Sub acest aspect, devotio e comparabilă cu efectele de comerţ a căror
valabilitate e condiţionată de existenţa unui provizion. Utilizarea ilicită a formulelor magice,
pentru a vătăma pe altul, nu pentru a restabili echilibrul firesc al lucrurilor, era pedepsită de
Legea celor XII Table. Pe lângă acestă formă de bază (devotio privata pură şi simplă), existau
şi devotiones publicae sau devotiones afectate de modalităţi.
De asemenea, devotio putea îmbrăca atât forma orală, mai puţin eficace, cât şi pe cea scrisă.
Înscrisurile magice erau gravate pe piatră sau ceară ori pictate pe un papirus; cel mai adesea
erau însă scrijelite pe lame rectangulare de plumb (metal cu reputate calităţi magice), care
erau apoi împăturite şi străpunse de cuie de aramă pentru a le sigila. Cuiele, simbolizând
necesitatea, fixau voinţele. De la acest obicei de a sigila tabletele magice cu cuie (clavus
figere; tabulus defigere) vine şi denumirea acestora de defixiones. După sigilare, ele erau
plasate în locuri aflate în puterea zeilor de jos: în morminte sau, mai rar, pe fundul unei ape.

Ca o condiţie de fond, o devotio trebuia să conţină numele celui vizat (nomen). Se pare că
anticii considerau că numele este un fel de etichetă prin care se poate recunoaşte ce soartă i-a
fost rezervată fiecăruia de către Destin. Astfel că apropierea dintre cuvintele nomen, onoma
(όνομα) şi nomos, Nemesis (νόμος - distribuţia, împărţirea), nu e întâmplătoare. De asemenea
trebuie remarcat că latinescul pentru creanţă era nomen, ceea ce poate duce la concluzia că
nomen, înainte de a deveni o creanţă civilă, a avut un caracter magic. Un alt aspect interesant
e cel legat de nota censoria prin care cenzorul aplica sancţiunea ignominiei asupra unor nume
(nomina) înscrise în listele censului. Această teorie ar putea explica şi forţa obligatorie a
contractului literal nomina transscripticia, problemă foarte controversată a dreptului roman,
lipsită de o explicaţie mulţumitoare. Redactorul înscrisului magic declară de obicei expres că
îl leagă pe duşmanul său (obligo, perobligo, deligo). Se pare că obligare era un termen tehnic
obişnuit în cadrul conjuraţiilor magice iar obligare aliquem însemna a lega pe cineva prin
formule sau ceremonialuri magice. În strânsă legătură cu termenii obligare, obligatio erau
termenii damnare, damnatio. Damnatio pronunţată împotriva altuia era un fel de devotio
condiţională. Aşadar, formula damnas esto, atât de frecventă la Roma, era o formulă de
origine magică. Pentru a fi desfăcută o astfel de legătură, era necesară o “dezlegare” (solutio)
de aceeaşi natură. Aşadar, conform acestei teorii, încheierea contractelor, stingerea
obligaţiilor, garantarea executării acestora, nu aveau loc iniţial decât prin recurgerea la rituri
magice. În domeniul contractual, pentru a-l “lega” pe debitor, a fost utilizat modelul magic al
sus-numitelor devotiones. De altfel, se pare că blestemele magice pot fi regăsite frecvent în
contractele mai vechi sau mai recente. Spre exemplu, documente medievale din epoca
francilor (sec. VI-IX) conţin cataloage complete de anateme şi blesteme, menite să întărească
efectele contractelor. Elemente magice pot fi depistate şi în alte domenii juridice cum ar fi
gajul, jurământul (şi contractul verbal - sponsio), forma scrisă a contractelor. Deşi au existat şi
critici dure, lucrările autorilor citaţi nu lasă nici un dubiu asupra influenţei decisive a magiei
atât asupra structurii cât şi asupra sancţiunilor raporturilor juridice obligaţionale. Vechile
formalităţi, pe care le putem observa cel mai bine în dreptul roman, sunt foarte dificil de
explicat dacă nu acceptăm ideea că la baza lor au stat credinţe şi ritualuri magice. Prezenţa
unor elemente magice într-o instituţie juridică nu înseamnă însă că aceasta derivă în întregime
din magie. Elementele magice servesc, cel mai adesea, ca elemente tehnice de structurare a
unor instituţii al căror proces de geneză a fost determinat de factori diverşi (economici,
religioşi, etc.). Desigur că elementele magice s-au perpetuat în dreptul clasic doar sub aspect
formal, magia fiind la o anumită epocă chiar prohibită la Roma.

74. Teorii sociologice cu privire la geneza obligației

G. Davy a generat multe controverse în literatură prin lucrarea în care încearcă să abordeze
din punct de vedere sociologic problema formării legăturii contractuale, aşadar a obligaţiei. În
concepţia sa, nu putem înţelege obligaţiile în alt fel decât prin fenomenele precedente, care le
înglobează, analizând complexul din care fac parte. El leagă originea contractului de
fenomenele statutare din cadrul societăţilor primitive, precum raporturile de solidaritate
familială date de rudenie, căsătorie sau fenomenul numit „potlaci”, care conţine elemente
constitutive pentru ceea ce noi numim contract: distincţia şi identificarea părţilor, naşterea
unui raport între acestea.

Funcţia contractuală s-a exercitat înainte ca organul ei specific să apară, astfel că a fost
necesar să fie împrumutate singurele modalităţi de a crea legături între persoane: statutul
familial şi cel matrimonial precum şi statutul aşa-zis internaţional care reglementa relaţiile
dintre diferitele grupuri sociale (clanuri, fratrii etc.). Totul se desfăşura la nivel colectiv,
solidar. La început, voinţa individuală a părţilor nu a jucat nici un rol în acest proces de
formare a contractului. În concluzie, Davy stabileşte cum contractul a luat naştere din statut,
degajându-se puţin câte puţin, printr-un proces de separare, de reţeaua complexă şi totală a
obligaţiilor impuse de statut fie cu ocazia înrudirii fie a schimbărilor de status care necesitau
schimburi de prestaţii între fratrii.

Fenomenele specific contractuale au apărut odată cu potlaciul, pe măsură ce anumite

transformări sociale s-au realizat: transformarea totemismului, transformarea filiaţiei (din
maternă în paternă), afirmarea unui individualism masculin, susceptibilă de a produce o
suveranitate a subiecţilor individuali, prin uzurparea suveranităţii colective. M. Mauss a dus
studiile mai departe, demonstrând ce rol important a jucat mana în dezvoltarea schimburilor
şi, finalmente, în dreptul obligaţional. El începe prin a atrage atenţia asupra caracterului
voluntar, aparent liber şi gratuit, şi de fapt obligatoriu şi interesat al prestaţiilor, al darurilor.
Autorul se întreabă care este regula conform căreia, în societăţile primitive, darul primit
trebuie să fie înapoiat în mod obligatoriu? Sau, cu alte cuvinte, care este forţa din lucrul dăruit
care face ca donatarul să întoarcă la rândul său darul primit? Răspunsul este unul singur:
această forţă este mana magică a donatorului, care, impregnând lucrul dăruit, poate vătăma
persoana donatarului, dacă acesta nu are prevederea să acţioneze după principiul do ut des,
gratificându-l pe donator cu un element din propria-i mana, constând în lucrul dat în schimb.
Pentru a demonstra această teză, Mauss oferă o serie de exemple din tradiţia unor popoare
aflate într-un stadiu de civilizaţie primitivă.

Cel mai potrivit exemplu este ritualul denumit potlaci, la care s-a referit şi G. Davy.
Potlaciului îi sunt caracteristice trei obligaţii: a oferi, a primi şi a întoarce darul. Aceste
obligaţii se fundamentează pe legăturile magice dintre oameni şi lucruri.

Lucrurile schimbate nu vor fi niciodată complet detaşate de foştii lor stăpâni; legătura stabilită
prin impregnarea cu mana a subiecţilor şi a obiectelor e elastică (permiţând înstrăinarea) şi, în
acelaşi timp, indisolubilă; de aici şi caracterul obligatoriu al prestaţiilor. Aceasta este esenţa
teoriei maussiene. Autorul îşi extinde cercetările cu privire la toate cazurile de prestaţii totale
antagonice, pe care le semnalează la diferite populaţii din melanezia, Papua-Noua Guinee,
Polinezia, America de Sud, Africa. El îşi aplică însă teoria şi cu privire la drepturile unor
popoare ale antichităţii, îndeosebi la dreptul roman. În concluzie, sociologul francez stabileşte
că, în concepţia primitivă, “lucrurile vândute au un suflet al lor, mai sunt încă urmate de fostul
lor proprietar şi ele îl urmează la rândul lor”, ceea ce ar explica apariţia unor obligaţii de a da
sau de a face. Acest tip de mentalitate nu a dispărut cu totul nici în societăţile moderne, în
mediul rural mai ales. Deosebit de valoroasă, mai ales din punct de vedere sociologic şi
antropologic, teoria lui Marcel Mauss a exercitat o influenţă notabilă asupra specialiştilor în
domeniu. Meritul lui principal este încercarea de a descoperi, pe baza analizei schimburilor de
bunuri în societăţile primitive, regulile contractuale ascunse ale societăţilor moderne. Se poate
spune că oamenii au rămas tributari triplei obligaţii de a da, a primi şi a înapoia, statutul lor
social depinzând de felul în care se achită de aceste obligaţii. Au fost aduse însă şi unele
critici teoriei lui Mauss. Pornind de la unele informaţii despre popoare aflate într-un stadiu
mai puţin avansat al dezvoltării sociale, autorul citat foloseşte principiul analogiei pentru a-şi
extinde teoria şi cu privire la popoarele antice, inclusiv la romani. Nu avem însă nici o dovadă
istorică în susţinerea acestei ipoteze, iar în lipsa unor astfel de dovezi, generalizările
sociologice nu sunt suficiente pentru a argumenta valabilitatea celor afirmate pentru dreptul
roman. Sociologului francez i se mai reproşează faptul că utilizează limbajul juridic modern
pentru a desemna fenomene specifice societăţilor arhaice. Cl. Levi-Strauss a fost criticul dar şi
continuatorul operei lui Mauss. Cu privire la mana, el se întreabă dacă nu cumva ne aflăm în
faţa unei forme de gândire universală, permanentă, deloc caracteristică societăţilor arhaice.

Cuvinte precum mana, manitu, wakan, se folosesc pentru a vorbi despre nefamiliar, straniu,
despre nenumit, în genul cuvintelor „ceva, chestie”, la fel cum simbolurile algebrice
reprezintă o valoare de semnificaţie nedeterminată. Aşadar, cuvântul mana este gol de sens
prin sine şi susceptibil să primească orice sens. Noţiunile de tip mana ar fi expresia conştientă
a unei funcţii semantice, având rolul de a permite gândirii simbolice să se exercite. După
părerea lui Levi-Strauss, magia îşi datorează eficacitatea faptului că întreaga comunitate crede
profund într-un univers spiritual şi în forţa invizibilă a farmecelor.

Cea mai vagă îndoială în această privinţă este de ajuns ca să justifice eşecul unui rit, fără a fi
umbrită însă credinţa în eficacitatea magicianului. În concepţia structuralistă darul este înţeles
ca limbaj de comunicare. Însăşi societatea umană e fundamentată pe schimb: de femei
(rudenia), de bunuri (economia), de reprezentări şi cuvinte (cultura). Celebrul antropolog face
o paralelă între structurile de gândire arhaice şi gândirea copiilor. În acest registru, darul şi
reciprocitatea apar ca răspunsuri sociale ale necesităţii ancestrale a omului de siguranţă,
iubire, prietenie, comunicare cu cei din jur. Aşadar, în spatele reprezentărilor indigene şi al
practicii darului se regăsesc structurile inconştiente ale gândirii. Darul devine o specie dintrun
fapt mai vast care este în esenţă de natură intelectuală. Fiind o formă de schimb, darul
reprezintă un intermediar al alianţei.

75.Care credeți că a fost cel mai vechi izvor al obligațiilor (argumentați)?

Izvoarele obligaţiilor
• contractele
• delictele
• diferite alte cauze (variis causarum figuris)

76. Elementele esentiale ale contractului

Sunt acele elemente fără de care un contract nu poate lua naştere.
Elementele esenţiale ale contractului sunt:
 • 1.obiectul;
• 2.consimţămnântul;  3.capacitatea.
• 4.cauza
1. Obiectul
Obiectul contractului este susceptibil de două sensuri:
-în sens strict, obiectul contractului se confundă cu efectele contractului, cu raportul juridic
obligaţional, pentru că rolul contractului este acela de a da naştere unei obligaţii.
-în sens larg, obiectul contractului se confundă cu obiectul obligaţiei şi va consta din dare,
facere sau prestare.
2.. Consimţământul
Consimţământul este manifestarea de voinţă a uneia dintre părţi în sensul dorit de cealaltă
parte.
În dreptul roman există cauze care duc la inexistenţa consimţământului, precum şi cauze care
viciază consimţământul.
Cauzele care distrug consimţământul sunt:
-neseriozitatea;
-eroarea;
-violenţa fizică
Cauzele care viciază consimţământul sunt:
-teama (metus);
-dolul (dolus).
3.Capacitatea este aptitudinea unei persoane de a încheia acte juridice.
- Pentru ca o persoană să poată încheia un contract de drept civil sau de drept al ginţilor,
trebuia să aibă capacitate juridică.
-Cetăţeanul sui iuris poate încheia orice contract, pentru că avea capacitate juridică deplină.
-Persoanele alieni iuris nu pot încheia în nume propriu acte juridice, ci numai împrumutând
capacitatea lui pater familias.
-Peregrinii pot încheia contracte în conformitate cu dreptul ginţilor.
4. Cauza- nu constituia un element important al contractului totusi nu putea fi imorala sau
ilicita
77.Nexum- alături de contractele verbale si literale fac parte din categoria contractelor
formale si reprezenta un contract de imprumut realizat prin formalitatile mancipatiunii
Nexum se încheia, după cât se pare, în faţa magistratului, în forma unei declaraţii prin care
creditorul afirma că munca debitorului îi este aservită pentru un anumit număr de zile,
declaraţie ratificată de către magistrat prin pronunţarea cuvântului addico.Pe această cale,
debitorul era adus într-o stare de semiservitute.

În practică, debitorul era interesat să-şi aservească munca pentru un anumit număr de zile, căci
altminteri urma executarea silită care, în epoca veche, purta asupra persoanei şi ducea la
vânzarea sa în străinătate (trans Tiberim).

La rândul său, şi creditorul era interesat să recurgă la nexum,deoarece pe acestă cale îşi
procura forţa de muncă necesară într-o epocă în care marile războaie de expansiune nu
începuseră încă, iar numărul sclavilor era relativ redus.

Din cauza tratamentului inuman la care au fost suspuşi, nexi s-au răsculat în repetate rânduri,
ameninţând să zdruncine din temelie organizarea socială a Romei. Ca urmare, în anul 326
î.e.n., s-a dat legea Poetilia Papiria, prin care a fost interzisă aservirea debitorilor insolvabili.

78. Contractele verbale -tip de contract formal Imbraca

urmatoarele forme:
1. Stipulaţiunea-contractul încheiat în formă verbală,prin întrebare şi răspuns, la care au
acces şi peregrinii.
Trebuie reţinut faptul că stipulaţiunea are o funcţie generală, însensul că, prin intermediul
stipulaţiunii, orice convenţie poate produce efecte juridice. Prin intermediul stipulaţiunii se
puteau realiza numeroase operaţiuni juridice, precum un împrumut, garantarea unei datorii, o
novaţiune, operaţiunea juridică a arendării şi a locaţiunii,operaţia juridică a vânzării, etc.
Caracterele stipulaţiunii:
-este un act solemn, deoarece ia naştere prin pronunţarea anumitor cuvinte.
-este un act oral, deoarece se formează prin întrebare şi răspuns.
-presupune congruenţa (concordanţa) dintre suma de bani care figura în întrebare şi suma de
bani care figura în răspuns.
-este un act unilateral şi crează obligaţii numai pentru o parte,adică pentru promitent.
-este un act de drept strict, de riguroasă interpretare. Judecătorul cerceta numai dacă întrebarea
şi răspunsul au avut loc, fără a căuta să afle care a fost voinţa reală a părţilor.
-este un act continuu, căci răspunsul trebuia să urmeze întrebării.
-presupune unitate de timp şi de loc, astfel încât părţile contractante erau obligate să fie
prezente în localitatea în care se pretinde că ar fi avut loc întrebarea şi răspunsul întreaga zi.
2. Insiurandum liberti-este un contract prin care sclavul se obliga fata de fostul stapan sa
indeplineasca anumite prestatii
3. Dotis diction -contract verbal prin care se constituia dota viitoarei soţii. Această
constituire de dotă îmbracă forma unei declaraţii solemne, făcută de către viitoarea soţie, de
către debitorul ei, la ordinul acesteia sau de către ascendenţii săi pe linie paternă. În cazul
acestui contract verbal vorbeşte numai constituantul dotei;cealaltă parte, viitorul soţ, avea un
rol mut, în sensul că nu era necesar consimţământul său.

79.Contractele literale -Acest contract scris a luat naştere în legătură cu practica

bancherilor romani, ca şi a celor moderni, de a ţine anumite registre ale încasărilor şi plăţilor.
Un asemenea registru al bancherului sau al unui pater familiae avea două coloane distincte:
prima coloană se numea accepta, întrucât în acea coloană erau menţionate sumele încasate; a
doua coloană se numea expensa, deoarece în acea coloană erau menţionate plăţile făcute unor
terţe persoane.De regulă, asemenea registre erau utilizate în scopul probării unor datorii sau
creanţe izvorâte din alte contracte. Deoarece, în mod obişnuit, romanii încheiau contractele în
formă verbală, aveau tot interesul să asigure acelor contracte şi o probă în formă scrisă, prin
intermediul menţiunilor făcute în acel registru comercial.

În două cazuri determinate, registrul bancherului era generator de obligaţii, în sensul că prin
intermediul celor două menţiuni se puteau creea noi obligaţii: în cazul înlocuirii unui debitor
cu altul (novaţiunea cu schimbare de debitor) şi în cazul schimbării temeiului juridic al unei
obligaţii.

Forme: -Expensilatio-Chirographa-Sungrapha

80.Mutuum
Contractele reale se formează printr-o convenţie însoţită de remiterea materială a lucrului.
Contractele reale au apărut spre sfârşitul Republicii, în condiţiile dezvoltării economiei de
schimb, când ritmul tot mai alert al schimbului de mărfuri a impus forme juridice mai elastice
şi mai eficiente.

Forme ale contractele reale sunt:

1.mutuum
2.fiducia
3.gajul
4.comodatul
5.depozitul
Definitie:Mutuum este contractul prin care debitorul se obligă să transmită creditorului său
lucruri de acelaşi fel, de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate cu cele pe care le-a primit în
vederea consumaţiunii.

Conditie :Mutuum se formează prin convenţia părţilor, însoţită de remitereamaterială a

lucrului. Remiterea materială a lucrului este o condiţie de formă necesară pentru naşterea
contractului, şi nu un efect al acestuia.

Fiind destinate consumului, lucrurile împrumutate erau transmise de către creditor debitorului
cu titlu de proprietate. În scopul transmiterii proprietăţii, era utilizată tradiţiunea.

Caracterele lui mutuum:

1-este un contract real;

2-este un contract nesolemn;
3-este un contract unilateral, pentru că generează obligaţii numai în sarcina debitorului; 4-este
un contract de drept strict, spre deosebire de celelalte contracte reale care se interpretează cu
bună credinţă;
5-este un contract de drept al ginţilor, putând fi utilizat şi în raporturile dintre cetăţeni şi
peregrini;
6-este un contract destinat să dea formă juridică împrumutului gratuit.

81.Fiducia = transfer de proprietate (datio), însoţit de o convenţie prin care cel care a primit
lucrul se obliga să îl restituie alienatorului sau unei terţe persoane.
Încă din dreptul arhaic a fost cunoscut pactul de fiducie, care însoţea o mancipaţiune sau o in
iure cessio. Acest pact nu avea însă o sancţiune juridică, ci doar una morală, bazându-se, cum
arată şi denumirea, pe fides, buna credinţă a părţilor. Se pare că, în procedura legis acţiunilor,
fiducia a fost sancţionată printr-o judicis arbitrive postulatio, pe baza căreia a fost creată actio
fiduciae din procedura formulară. Aceasta era o acţiune infamantă, considerându-se că
debitorul fiduciar a trădat încrederea alienatorului.
Pactul de fiducie avea funcţii diverse, atât în legătură cu situaţia juridică a persoanelor cât şi
cu cea a bunurilor. În cadrul emancipării sau dării în adopţie a unui fiu de familie,
mancipaţiunile succesive la care acesta era supus erau însoţite de pacte de fiducie, prin care
cel căruia îi era mancipat fiul se angaja să îl elibereze. Femeile sui iuris puteau recurge la o
coemptio fiduciară, pentru a scăpa de sub autoritatea agnaţilor. Stăpânul uni sclav îl putea
mancipa pe acesta unui terţ care se angaja să îl elibereze după un anumit interval de timp
(fiducia manumissionis causa). Tot o formă de fiducie poate fi detectată şi în materie
succesorală: forma primitivă de testament numită mancipatio familiae, prin care de cuius
transmitea unui familiae emptor întreaga sa avere, cu rugămintea să o predea, după moarte lui,
celor indicaţi. Fiducia putea servi şi pentru realizarea unei donaţii mortis causa sau a uneia
prin interpunere de persoane.

Gaius ne spune că cele mai importante forme ale fiduciei erau fiducia cum creditore şi fiducia
cum amico. Prima formă avea ca finalitate constituirea unei garanţii reale. Un debitor
transmitea creditorului său proprietatea unui lucru, urmând ca în urma executării obligaţiei
garantate aceasta să-i fie restituită. Fiducia cum amico putea juca fie rolul de depozit, fie pe
cel de comodat.
Acest contract prezenta însă grave dezavantaje pentru creditor. Transmiţând însuşi dreptul de
proprietate asupra lucrului, el pierdea şi atributele de urmărire şi de preferinţă, aşa încât, în
caz de insolvabilitate a debitorului, trebuia să se mulţumească să utilizeze acţiunea personală
care nu îi dădea prea mulţi sorţi de izbândă în recuperarea creanţei. Pe lângă acestea, mai
trebuia să fie îndeplinite şi o serie de formalităţi greoaie, pentru transferul proprietăţii, care
erau accesibile doar cetăţenilor romani. Remediul acestor neajunsuri a fost găsit de practică.
Tradens renunţa să mai transfere proprietatea lui accipiens, predându-i acestuia doar
posesiunea sau detenţiunea lucrului. Păstrând proprietatea, alienatorul avea la dispoziţie
acţiunea în revendicare pentru a-şi recupera lucrul, chiar şi în cazul în care aceasta fusese
înstrăinat unui terţ.

82.Comodatul = împrumutul de folosinţă = contractul real, cu titlu gratuit, care consta în

predarea detenţiunii unui lucru de la o persoană numită comodant la una numită comodatar,
însoţită de o convenţie prin care comodatarul se obligă să folosească lucrul în anumite limite
şi să îl restituie la o dată stabilită.

Este vorba de împrumutul de folosinţă. În vechime se folosea denumirea de „utendum dare”,

expresia „commodare” fiind introdusă prin edictul pretorului.
Obiect al acestui contract puteau fi bunurile individual determinate, neconsumptibile, mobile
sau chiar şi imobile. În mod excepţional puteau fi date şi bunuri consumptibile, dar cu
condiţia să fie restituite aceleaşi bunuri (scopul nu era cel al consumului). Spre exemplu,
atunci când îi sunt împrumutate unui bancher nişte monede deosebite, pentru a le expune în
galantar.
Comodatarul avea următoarele obligații:
• să restituie la scadenţă lucrul împrumutat;
• să îl utilizeze numai în limitele stabilite prin contract, în caz contrar el comiţând un
furtum usus;
• să despăgubească pe comodant pentru orice pagube aduse lucrului chiar şi prin caz
fortuit (răspunde şi dacă lucrul a fost furat);
• să suporte cheltuielile de întreţinere a lucrului.
Împotriva lui, comodantul avea actio comodati directa.
Comodantul avea următoarele obligații:

• să ramburseze comodatarului eventualele cheltuieli de conservare făcute în legătură cu

lucrul;
• să repare prejudiciile cauzate comodatarului, dacă a împrumutat în mod conştient un
lucru atins de vicii (un animal bolnav, care a molipsit şi animalele comodatarului).
Împotriva lui, comodatarul avea actio comodati contraria.
Răspunderea mai severă a comodatarului se explică prin aceea că el beneficiază cu titlu gratuit
de detenţia unui bun şi de aceea el trebuie să manifeste o diligenţă sporită. Ubi emolumentum,
ibi onus.
83.Depozitul = acel contract real care consta în predarea detenţiunii unui lucru de la o
persoană numită deponent la o altă persoană numită depozitar, aceasta acceptând să îl
păstreze, cu titlu gratuit, o anumită perioadă de timp, fixată prin convenţie, şi să îl restituie la
cererea deponentului.
Depozitarul avea următoarele obligații:
• să păstreze lucrul respectiv, fără a se folosi de el, în caz contrar el comiţând un furtum
usus;
• să îl restituie la cererea deponentului, chiar dacă aceasta avea loc înainte de termen,
căci termenul era stabilit exclusiv în favoarea deponentului;
• să despăgubească pe deponent pentru prejudiciile produse din dol sau culpa lata.
Împotriva lui, deponentul avea actio depositi directa.
Deponentul trebuia să-l despăgubească pe depozitar pentru toate cheltuielile făcute în legătură
cu lucrul, indiferent de natura lor sau pentru eventualele prejudicii suferite din cauza unor
vicii ale lucrului. În acest sens, depozitarul avea un drept de retenţie asupra lucrului.
Împotriva lui, depozitarul avea actio depositi contraria.
Au existat şi trei forme speciale de depozit:
• Depozitul necesar (miserabile) apărea ca urmare a unor situaţii de criză precum un
incendiu, un naufragiu etc., astfel încât deponentul nu avea timp să se intereseze
despre persoana depozitarului. Exista astfel riscul predării lucrurilor unei om necinstit.
De aceea, pretorul a acordat în acest caz o acţiune la dublu împotriva depozitarului
care refuza restituirea lucrului.
• Depozitul sechestru avea ca obiect lucruri litigioase, date în păstrare unui terţ până la
stabilirea adevăratului proprietar. El trebuia să predea lucrul celui care a câştigat
procesul. Depozitarul sechestru putea primi posesiunea lucrului, pentru a putea
exercita el însuşi interdictele posesorii în caz de tulburare, în caz contrar el neştiind cui
să se adreseze.
• Depozitul neregulat era o formă particulară de contract, prin care depozitarul nu era
obligat să restituie aceleaşi bunuri pe care le-a primit în păstrare ci o cantitate egală de
bunuri de aceeaşi natură şi calitate, la fel ca în cazul împrumutului de consumaţie.
Obiect al acestei forme de depozit erau bunurile consumptibile, mai cu seamă banii. Se
 deosebea de mutuum prin aceea că era un contract de bună credinţă, prin care un om
de rând încredinţa o sumă de bani unui capitalist şi nu invers iar banii trebuia să fie
restituiţi la prima cerere. Destul de răspândită în regiunile elenistice din răsăritul
Imperiului, această forma a contractului a fost acceptată destul de târziu la Roma.
Iustinian a permis ca, printr-un simplu pact accesoriu, să se adauge o clauză privitoare
la dobânzi contractului de depozit neregulat.

84.Vânzarea-cumpărarea = emptio venditio = contract consensual în temeiul căruia o

persoană, numită vânzător, se obligă să-i transmită altei persoane, numite cumpărător, posesia
trainică şi liniştită asupra unui bun, în schimbul unei sume de bani, numite preţ

Pentru a exista vânzare-cumpărare era suficient să fie prezent consimţământul valabil al

părţilor cu privire la lucru şi la preţ, acestea fiind elementele esenţiale pentru formarea
contractului.
A) Lucrul vândut (merx), obiect al obligaţiei vânzătorului trebuia să întrunească toate
caracteristicile obiectului unei obligaţii în general: să fie posibil (fizic şi juridic), licit, moral,
suficient determinat şi să prezinte un interes pentru cumpărător. Puteau fi vândute lucruri de o
mare varietate: corporale sau incorporale, prezente sau viitoare, determinate în gen sau în
specie, proprii sau ale altuia. Intr-adevăr, vânzarea lucrului altuia era posibilă în dreptul
roman, deoarece efectul vânzării nu era transferul dreptului de proprietate ci doar a stăpânirii
asupra lucrului. S-a susţinut că nu era posibilă vânzarea lucrurilor determinate în gen, pentru a
căror înstrăinare ar fi fost necesară o stipulaţie. Există însă unele texte care relatează despre
vânzări ale unor cantităţi de mărfuri determinate în gen şi, dealtfel, natura operaţiunilor
comerciale ar fi împiedicat încheierea unor stipulaţii, pentru care era necesară prezenţa
părţilor. Se pare însă că acest tip de contract de vânzare-cumpărare devenea valabil doar în
momentul individualizării bunurilor. Vânzarea unui lucru viitor se putea concretiza în două
forme: emptio rei speratae, contract sub condiţia subînţeleasă că lucrul va lua fiinţă (spre
exemplu vânzarea recoltei viitoare) şi emptio spei “vânzarea speranţei”, contract pur şi
simplu, aleatoriu (spre exemplu se vinde tot ceea ce va prinde un pescar la următoarea
aruncare a plasei).
B) Preţul (pretium) este al doilea element esenţial al contractului de vânzarecumpărare.
Preţul trebuia să fie exprimat în bani; în caz contrar, prestaţiile celor două părţi nu ne vor mai
permite să deosebim pe vânzător de cumpărător, aflându-ne în prezenţa unui schimb
(permutatio). Sabinienii, văzând în schimb o modalitate a vânzării, au încercat însă admiterea
unui preţ care să constea în alte bunuri decât banii, fără a convinge însă. Preţul mai trebuia să
fie suficient determinat (certum) sau determinabil, prin elemente sigure, indicate în contract.
S-a admis chiar ca el să poată fi determinat de un terţ, dar în nici un caz nu putea fi lăsat la
aprecierea uneia dintre părţile contractante. Preţul mai trebuia să fie serios, nesimulat (verum),
în caz contrar având de-a face cu un alt act juridic (donaţie, fiducie). In dreptul bizantin,
trebuia ca preţul să corespundă cu valoarea lucrului vândut (să fie justum); astfel, dacă preţul
era inferior jumătăţii valorii lucrului (laesio enormis) vânzătorul avea dreptul să ceară
desfiinţarea contractului.
C) Consimţământul era al treilea element esenţial al contractului de vânzare-cumpărare.
Regula este aceea că, din momentul în care se ajunge la un acord cu privire la lucru şi la preţ,
contractul e perfect, având forţă obligatorie între părţi. De la această regulă existau şi unele
excepţii, în cazul cărora momentul naşterii contractului e amânat faţă de momentul încheierii
consimţământului. Am amintit deja despre vânzarea lucrurilor determinate în gen (quae
pondere numero mensurave constant), care devenea valabilă doar din momentul
individualizării prin măsurare, cântărire sau prin alte mijloace. Mai era practicată şi vânzarea
ad gustum, “pe gustate” în cazul căreia contractul ia fiinţă doar după ce cumpărătorul se
declară satisfăcut de calitatea mărfii. De asemenea, se amâna naşterea contractului în cazul în
care părţile conveneau asupra întocmirii unui înscris probatoriu (instrumentum); era
aşanumita venditio cum scriptura din dreptul imperial. O altă excepţie de la regulă exista în
cazul contractelor care cuprindeau o clauză de arvună (arrae, arrabo). Arvuna, instituţie venită
din Orient, era o mică sumă de bani sau un obiect (de exemplu un inel) pe care una din părţi
(de obicei cumpărătorul) o dădea celeilalte părţi. In dreptul clasic, această practică avea un rol
probatoriu (arra confirmatoria), indicând faptul că acordul de voinţe a fost realizat, contractul
fiind încheiat şi servind şi ca avans al preţului. Pe lângă acest rol, se pare că arvuna îndeplinea
şi alte funcţii. Ea putea servi ca un mijloc de garantare a executării contractelor, fiind un fel de
gaj.
Mai mult decât atât, unii autori consideră că arvuna avea un rol magic, remiterea unui lucru
personal echivalând în epoca primitivă cu abandonarea propriei persoane unei legături
magice, pentru a se libera de o legătură fizică. Arvunei i s-a dat însă, după modelul dreptului
elenistic, o funcţie şi mai importantă şi anume aceea de clauză de dezicere. Într-o asemenea
situaţie, contractul nu era perfect, aflându-ne în prezenţa unei faze precontractuale (super
facienda emptione), în caz de dezicere din partea cumpărătorului suma dată ca arvună
rămânea vânzătorului; în cazul în care vânzătorul era cel care renunţa la perfectarea
contractului, el trebuia să restituie dublul sumei primite ca arvună (arra poenitentialis).

Contractul de vânzare-cumpărare fiind distinct de mijloacele de dobândire a proprietăţii avea

ca efect doar naşterea de obligaţii, în sarcina ambelor părţi. Se consideră că la început nu
exista nici o legătură de dependenţă reciprocă între obligaţiile părţilor contractante însă, mai
târziu, caracterul sinalagmatic s-a extins, evoluţia nefiind totuşi niciodată completă.
Obligaţiile vânzătorului erau sancţionate prin actio empti iar cele ale cumpărătorului prin actio
venditi, ambele acţiuni de bună credinţă.
A) Obligaţiile vânzătorului erau de a păstra lucrul până la predare, de a-l preda şi de a garanta
pe cumpărător împotriva evicţiunii şi a viciilor ascunse.
a) Vânzătorul unui lucru cert avea obligaţia să-l păstreze până la predare. Din momentul
încheierii contractului, el trebuia să vegheze asupra lucrului, exercitând dacă era cazul acte de
conservare, asemeni unui administrator ideal (praestare talem diligentiam bonus pater familias
adhibet); va răspunde aşadar pentru culpa levis in abstracto. Această responsabilitate putea fi
atenuată prin convenţia părţilor, dar şi agravată (custodia – când se răspunde şi pentru caz
fortuit). In mod obişnuit, răspunderea vânzătorului nu se angaja când lucrul vândut pierea din
motive independente de voinţa sa (forţă majoră sau caz fortuit) obligaţiile sale stingându-se
prin pieirea fortuită a lucrului. In această situaţie se pune problema dacă obligaţia
cumpărătorului de a plăti preţul mai subzistă, cu alte cuvinte cine va suporta riscurile
contractuale?
Regula romană era clară: periculum est emptoris, adică riscurile vor fi suportate de
cumpărător, el trebuind să plătească preţul, chiar dacă bunul nu îi mai este predat din cauza
pieirii sale totale sau îi sunt predate resturile lucrului în cazul pieirii parţiale. Interesantă e
problema justificării acestei reguli atât de categorice. În cazul pieirii parţiale, cumpărătorul
primind resturile lucrului, putem considera că el suportă riscul diminuării valorii acestuia
deoarece tot el ar fi beneficiat şi de o de o eventuală creştere valorică. În cazul pieirii totale,
însă, justificarea regulii enunţate e mult mai dificilă. E adevărat că şi în dreptul actual riscurile
sunt suportate tot de cumpărător, dar aceasta se întâmplă ca urmare a aplicării regulii res perit
domino cât timp în dreptul roman vânzarea-cumpărarea nu avea efect translativ de proprietate.
In aceste condiţii, în ce temei i se impunea cumpărătorului o atât de inechitabilă răspundere?

Precum am arătat, unii autori găsesc explicaţia acestei reguli în faptul că vânzarea cumpărarea
a apărut la început în domeniul public, statul fiind vânzător şi particularii cumpărători; în
aceste circumstanţe, era firesc ca statul să profite de poziţia sa dominantă şi să impună unele
condiţii contractuale, chiar dacă erau inechitabile. Conform opiniei celei mai larg răspândite
se consideră că această regulă e o perpetuare a consecinţelor încheierii vânzării-cumpărării
prin intermediul a două stipulaţiuni care erau acte distincte şi independente, născătoare de
obligaţii ce trebuia să fie executate. Există însă unii autori care afirmă că, în epoca clasică,
riscurile erau în sarcina vânzătorului până în momentul predării lucrului.

Regula periculum est emptoris nu se aplica în următoarele cazuri: când părţile conveneau
expres ca riscurile să fie suportate de vânzător; în cazul vânzării condiţionale, când lucrul
pierea înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive; în cazul vânzării bunurilor generice
(genera non pereunt); în cazul în care vânzătorul este vinovat de pieirea lucrului; când
vânzătorul a fost pus în întârziere.

b) Principala obligaţie a vânzătorului era însă aceea de predare a lucrului.

Precum am arătat, contractul roman de vânzare-cumpărare nu era translativ de proprietate,
vânzătorul era obligat doar vacuam possessionem tradere (possessionem tradere, rem
praestare). A preda lucrul însemna a-l strămuta în posesia cumpărătorului în aşa fel încât
acesta să nu poată fi deposedat de un terţ pe cale interdictală. Vânzătorul nu avea aşadar o
obligaţie de a da (dare), de a face un transfer de proprietate. In consecinţă, putea fi vândut şi
lucrul altuia. Desigur că, în cazul lucrurilor mobile nec mancipi, simpla tradiţiune era
suficientă pentru a transfera însuşi dreptul de proprietate, dacă vânzătorul era proprietar.
c) O altă importantă obligaţie a vânzătorului era aceea de a-l garanta de evicţiune pe
cumpărător. In virtutea acestei obligaţii, vânzătorul trebuia să-l menţină pe cumpărător în
posesia lucrului pe care i l-a predat sau să-l despăgubească în cazul în care acesta pierdea
lucrul pe cale judiciară în favoarea unui terţ care avea un drept mai puternic decât al lui. Se
poate considera că, într-o asemenea situaţie, lucrul are un viciu juridic. In cazul în care
 vânzătorul a fost de rea credinţă, ştiind că vinde lucrul altuia, iar cumpărătorul de bună
credinţă, acesta putea chema la răspundere pe vânzător chiar înainte să fi suferit evicţiunea.
In celelalte cazuri, dacă era dat în judecată de un terţ care revendica lucrul, cumpărătorul
trebuia să cheme pe vânzător în ajutor (denuntiare). Dacă vânzătorul refuza să intervină în
proces (auctoritatem defugere) sau intervenţia lui era ineficientă, lucrul fiind pierdut, ne
aflăm în prezenţa unei evicţiuni, o pagubă imputabilă vânzătorului. In dreptul lui Iustinian,
cumpărătorul evins avea împotriva vânzătorului două acţiuni: actio empti (de bună
credinţă) şi actio duplae [ex stipulatu] (de drept strict).
Mai exista o stipulaţie de garanţie, ale cărei efecte erau direct copiate după acelea ale
obligaţiei de garanţie născute din mancipaţiune: stipulatio secundum mancipium. Prin
intermediul acesteia se puteau angaja, alături de alienator, garanţi ai executării obligaţiei;
putea fi folosită chiar şi în cazul mancipaţiunii. Obligaţia de garanţie contra evicţiunii nefiind
esenţială pentru contractul de vânzare-cumpărare, puteau fi convenite clauze de ne-garantare
care însă nu absolveau pe vânzător de răspunderea pentru dol.
d) Vânzătorul avea asupra sa şi sarcina garanţiei de vicii ascunse. Viciile lucrului sunt nişte
defecte care fie îl fac impropriu pentru îndeplinirea scopului cu care a fost cumpărat, fie îi
diminuează valoarea. Această obligaţie de garantare a cunoscut o evoluţie istorică mai
complexă decât în cazul garanţiei de evicţiune. In cadrul mancipaţiunii, alienatorul era
responsabil doar pentru declaraţiile false privitoare la întinderea imobilelor, sancţionate
prin actio de modo agri. În cazul vânzării sclavilor şi a animalelor se practica în epoca
veche stipularea de la vânzător a absenţei viciilor. Acestă stipulaţie era alăturată stipulaţiei
pentru evicţiune, ambele fiind denumite stipulatio duplae. În epoca clasică, cu privire la
sclavii şi animalele care se vindeau în pieţe sau târguri erau frecvente cazurile în care
negustorii, de obicei peregrini, tăinuiau unele defecte pe care acestea le aveau sau chiar
atribuiau lucrurilor calităţi false. Edilii curuli, magistraţi însărcinaţi cu poliţia pieţelor, au
luat măsuri împotriva acestor practici. In edictul lor, edilii au impus ca, în cazul vânzărilor
de sclavi, vânzătorul să declare care sunt viciile sclavului vândut (eventuale boli, dacă a
fugit sau a furat vreodată) şi, în cazul în care vor fi descoperite alte vicii, să restituie preţul.
Viciile sclavului trebuia de asemenea să fie înscrise pe o tăbliţă situată deasupra capului sau
atârnată la gâtul acestuia.
Mai târziu au fost luate măsuri similare şi cu privire la vânzările de animale.
Răspunderea vânzătorului se antrena indiferent dacă el fusese de bună sau de rea credinţă,
fiind aşadar o răspundere obiectivă. Cumpărătorului care descoperea vicii nedeclarate îi erau
acordate două acţiuni, chiar în absenţa unei stipulaţiuni exprese în acest sens: actio
redhibitoria şi actio aestimatoria (quanti minoris).
Acţiunea redhibitorie era o acţiune rezolutorie in factum care putea fi introdusă în termen de
şase luni. Se consideră că era o acţiune arbitrară şi penală, vânzătorul având posibilitatea să
restituie preţul, doar în caz de refuz el fiind condamnat la plata unei sume duble. Acţiunea
estimatorie urmărea doar diminuarea preţului în raport cu viciul descoperit şi putea fi intentată
în termen de un an. Pentru o mai mare eficienţă, edilii au impus încheierea aşa-numitelor
stipulaţii ediliciene, prin intermediul cărora vânzătorii promiteau că lucrul este lipsit de vicii.
Deoarece, în acelaşi timp, vânzătorii trebuia să promită dublul preţului pentru caz de
evicţiune, aceste stipulaţii s-au numit stipulatio duplae, dar, în cazul descoperirii unui viciu,
cumpărătorul nu avea dreptul, prin exercitarea actiunii ex stipulatu, decât la o despăgubire
calculată în raport cu paguba suferită.
Dispoziţiile edililor erau aplicabile însă numai operaţiunilor efectuate în pieţe şi având ca
obiect sclavi sau animale. In dreptul post-clasic, răspunderea pentru vicii se angajează în cazul
contractului de vânzare-cumpărare în virtutea obligaţiei vânzătorului de a fi de bună credinţă,
acesta fiind ţinut la plata de daune prin actio ex empto. Iustinian unifică prevederile dreptului
civil cu cele ale edictului edililor, înzestrând cumpărătorul care descoperă vicii ascunse ale
lucrului cumpărat cu trei acţiuni: actio redhibitoria, actio aestimatoria şi actio empti.

B) Obligaţiile cumpărătorului. Cumpărătorul era obligat la dare pretium, să transfere

proprietatea asupra sumei de bani care constituia preţul convenit. El mai trebuia să plătească
dobânzi percepute din momentul în care i-a fost predat lucrul, chiar fără punere în întârziere,
dacă nu achita la timp. De asemenea, trebuia să-l despăgubească pe vânzător pentru
cheltuielile făcute cu conservarea lucrului înainte de predare. In afară de cazul în care exista o
convenţie contrară, cumpărătorul putea să întârzie plata până în momentul predării lucrului,
având la dispoziţie exceptio non adimpleti contractus.
Contra cumpărătorului, vânzătorul avea o actio venditi, care nu dădea însă nici un fel de
garanţii împotriva insolvabilităţii debitorului. Trebuia aşadar să existe alte mijloace
asiguratorii. Vânzătorul avea un drept de retenţie asupra lucrului, el putând refuza predarea
până la plata preţului; pentru aceasta trebuia ca ambele obligaţii să fie exigibile. Dacă
vânzătorul făcea tradiţia înainte de a fi plătit, continuând însă a fi proprietar al lucrului, el
putea, în caz de neplată, să introducă o rei vindicatio. De asemenea, putea fi rezervată ipoteca
sau gajul asupra lucrului vândut. Totodată, putea fi prevăzută o lex comissoria prin care
vânzătorul îşi rezerva dreptul să desfiinţeze unilateral contractul în cazul în care cumpărătorul
nu plăteşte la timp.
Efectele contractului de vânzare-cumpărare puteau fi modificate prin convenţii sau pacte
anexe.
Pactum displicentiae era o convenţie în virtutea căreia momentul formării sau al producerii
efectelor contractului era amânat pentru un anumit termen, în care cumpărătorul să se declare
mulţumit de lucru (vânzare pe încercate sau gustate).
Addictio in diem era o vânzare în care lucrul nu era definitiv vândut primului cumpărător
decât dacă, într-un anumit termen, cumpărătorul nu găsea un nou cumpărător cu care să poată
contracta în condiţii mai avantajoase.
Lex comissoria era o convenţie foarte frecventă în practică, prin care vânzătorul îşi rezervă
dreptul să ceară rezoluţiunea contractului în cazul în care preţul nu este plătit într-un anumit
termen.
Pactum de retrovendendo permitea vânzătorului să-şi redobândească lucrul, într-un anumit
termen, cu condiţia să restituie cumpărătorului preţul şi spezele contractului (pactul de
răscumpărare).

85.Locaţiunea = locatio conductio = contract consensual prin care o persoană se obligă faţă
de alta să procure acesteia folosinţa vremelnică a unui lucru sau serviciile sale sau să-i execute
o anumită lucrare, în schimbul unei sume de bani (merces)

Locaţiunea prezintă unele asemănări cu vânzarea-cumpărarea însă, spre deosebire de aceasta,

înstrăinarea obiectului are un caracter temporar. De aceea vom studia şi modalităţile de
stingere a contractului.
Marea majoritate a autorilor moderni disting trei tipuri principale de locatioconductio:
• locatio rei, închirierea unui lucru;
• locatio operarum, închirierea serviciilor;
• locatio operis faciendi, contract de antrepriză prin care antreprenorul se obliga să
îndeplinească o lucrare oarecare asupra unui obiect aparţinând clientului.
Cele două părţi ale contractului se numesc locator şi conductor.
Locator este cel care plasează ceva într-un loc: în locatio rei închirietorul plasează lucrul său
chiriaşului; în locatio operarum muncitorul plasează serviciile sale unui patron; în locatio
operis faciendi proprietarul materialului încredinţează antreprenorului o anumită lucrare.
Conductor este cel care, respectiv, primeşte lucrul, beneficiază de muncă sau primeşte spre
ducere la îndeplinire o anumită lucrare. In primele două cazuri conductor plăteşte chiria
fixată; în cel din urmă situaţia e inversă.
Ca şi vânzarea, locaţiunea a fost la început o operaţiune cu plata pe loc, înainte de a deveni o
convenţie care naşte obligaţii ce se vor executa ulterior. Legea celor XII Table venea în
ajutorul celui care închiriase o vită a sa pentru a folosi suma obţinută în scop religios (să facă
un sacrificiu) acordându-i pignoris capio împotriva locatarului care nu a plătit suma
convenită. Se pare că în Roma primitivă nu era cunoscută decât locaţiunea animalelor şi a
sclavilor, închirierea imobilelor neexistând la o epocă la care fiecare cetăţean era proprietarul
casei sale şi a unui heredium. Doar transformările sociale de la începutul sec. al II-lea î.Hr. au
făcut să apară şi alte aplicaţii ale contractului de locaţiune. La Roma au început să sosească tot
mai mulţi străini şi, pentru a fi cazaţi, au fost construite mari imobile (insulae) în care li se
închiriau apartamente (coenacula). In acelaşi timp, oamenii bogaţi au acaparat porţiuni imense
din domeniul public, arendând parcele micilor agricultori. De asemenea, mâna de lucru fiind
de multe ori insuficientă, se utilizau adesea serviciile oamenilor liberi pentru a duce la
îndeplinire anumite munci. In vremea lui Cato cel Bătrân, în prima jumătate a sec. al II-lea î.
Hr., locaţiunea era practicată pe scară largă de agricultori. Închirierea unor lucruri frugifere
(teren agricol, turme) era încă privită ca o vânzare a fructelor obţinute într-un anumit termen.
Un rol important în cristalizarea contractului de locaţiune l-au avut, ca şi în cazul vânzării,
operaţiunile încheiate de stat.
Cert e că pe vremea lui Q. Mucius Scaevola locaţiunea era, asemeni vânzăriicumpărării,
cunoscută ca un contract consensual generator de acţiuni de bună credinţă: actio locati,
acordată lui locator şi actio conducti, acordată lui conductor.
A) Locatio rei era contractul prin care închirietorul se angaja să-i procure locatarului folosinţa
unui lucru pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unei sume de bani (merces).
a) Elementele esenţiale. Pentru ca acest contract să se formeze valabil era necesar
consimţământul părţilor cu referire expresă la lucrul închiriat şi la preţ.
Putea fi închiriat un lucru corporal, mobil sau imobil. Nu puteau fi închiriate servituţile
prediale, separate de fond, nici lucrurile consumptibile, afară de cazul când erau privite ca
lucruri certe. Putea fi însă închiriat lucrul altuia. In cazul închirierii lucrurilor rurale chiriaşul
se numea colonus, în cazul închirierii de locuinţe el se numea inquilinus. In funcţie de obiect,
puteau fi introduse clauze speciale în contract.
Preţul trebuia să prezinte aceleaşi caractere ca şi în cazul vânzării: să fie certum, verum şi, în
principiu să constea într-o sumă de bani. Excepţie puteau face locaţiunile de lucruri rurale, în
cazul cărora fermierul putea da, cu titlu de merces, o parte din fructele produse (colonia
partiaria).

b) Efecte. Fiind un contract sinalagmatic perfect, locaţiunea dădea naştere la obligaţii

reciproce în sarcina părţilor.
Locator avea, ca obligaţie principală, praestare rem, să livreze lucrul închiriat locatarului,
transmiţând detenţiunea printr-o simplă tradiţie. Conductor nu avea posesiunea lucrului
închiriat şi, în cazul în care suferea o tulburare în folosinţă, el trebuia să ceară ajutorul lui
locator. O altă obligaţie a lui locator era de a menţine pe conductor în stăpânirea lucrului pe
întreaga perioadă prevăzută în contract (praestare frui licere). In virtutea acestei obligaţii, el
trebuia să facă toate reparaţiile necesare pentru ca lucrul închiriat să fie în bună stare, să-l
despăgubească pe locatar în caz de evicţiune sau de vicii ale lucrului închiriat. Locator
răspundea de dol şi de culpa levis in abstracto. Obligaţiile sale erau sancţionate prin actio
conducti.
Principala obligaţie a lui conductor era să plătească preţul convenit, chirie sau arendă
(merces). Plata putea fi făcută uno ictu, la începutul sau la finele contractului, sau printr-un şir
de prestaţii periodice, fiecare numnită pensio şi exigibilă doar la termenul prestabilit.
Conductor trebuia să se comporte în folosirea lucrului ca un bonus pater familias, veghind la
conservarea acestuia şi răspunzând pentru orice pagubă pricinuită prin dol sau culpă. La finele
contractului, el trebuia să restituie lucrul în bună stare. Precum am arătat, obligaţiile lui
conductor erau sancţionate prin actio locati. In cazul închirierii de locuinţe, executarea
obligaţiilor lui conductor era garantată printr-un drept de gaj conferit lui locator asupra
mobilelor chiriaşului. De asemenea, în cazul contractului de închiriere a unor fonduri agicole,
plata arendei era garantată printr-un gaj asupra lucrurilor aduse de arendaş pentru exploatarea
agricolă (invecta et illata). In caz de neplată a arenzii, proprietarul fondului putea dobândi
posesia asupra acestor bunuri prin intermediul interdictului Salvian.
Riscurile contractuale erau în sarcina lui locator. Aşadar, în cazul în care lucrul închiriat
pierea fortuit înainte de finele contractului, conductor nu era ţinut să plătească pentru restul
perioadei rămase.

c) Încetare. După cum am precizat deja, contractul de locaţiune avea, cu necesitate, o durată
limitată în timp. Trebuie dintru început să distingem două ipoteze cu privire la stingerea
contractului: cazul în care părţile au prevăzut un termen extinctiv, şi cazul în care nu au
prevăzut un astfel de termen. Dacă nu era prevăzut un termen, regula romană permitea părţilor
să desfiinţeze unilateral contractul, în orice moment. Desigur că o asemenea posibilitate era de
evitat, astfel că în cele mai multe cazuri termenul era prevăzut încă de la încheierea
contractului. In cazul arendării, termenul obişnuit era de cinci ani, cu posibilitatea prelungirii
cu un an în cazul tăcerii părţilor (tacita reconductio). Părţile puteau însă conveni să pună capăt
contractului înainte de termen (mutuus disensus). Rezilierea contractului se putea face şi
unilateral pentru anumite cazuri determinate: de către locatarul care nu a fost pus în stăpânirea
lucrului sau nu îl mai putea folosi din pricina proastei întreţineri; de către locator în cazul în
care conductor abuza de folosinţa lucrului, nu se comporta ca un bonus pater familias sau în
cazul în care conductor nu plătea chiria sau arenda o anumită perioadă de timp (fixată în
timpul lui Iustinian la doi ani). Printr-o constituţie a lui Caracalla, sa decis că locator poate
rezilia unilateral contractul dacă are nevoie el însuşi de respectivul lucru. Printr-o constituţie a
lui Zenon, de la finele secolului al V-lea, s-a stabilit că ambele părţi au facultatea să rezilieze
unilateral contractul în timpul primului an de executare, fără a fi pasibili de plata de daune
interese. Dacă prima măsură era luată clar pentru a favoriza pe locator, care putea utiliza
abuziv dreptul său, ce-a de a doua era menită să-l protejeze pe cel care a contractat sub
constrângere.
Desigur, contractul putea înceta prin expirarea termenului stabilit de părţi sau prin pieirea
lucrului închiriat, el nu era însă desfiinţat în cazul decesului uneia dintre părţi, putând
continua cu moştenitorii.
B) Locatio operarum era contractul prin care muncitorii închiriau serviciile lor (operae suae)
unui patron, în schimbul plăţii unui salariu (merces); muncitorul care se plasează (se locat) la
un patron se obligă să-i furnizeze acestuia un anumit număr de zile de muncă. Acest adevărat
contract de muncă nu a avut niciodată la Roma o prea mare importanţă, deoarece era folosită
munca sclavilor şi a liberţilor care trebuia să presteze un anumit număr de zile de muncă pe an
(operae). Se consideră chiar că la început locaţiunea serviciilor avea aplicaţie principală în
cazul celebrării funeraliilor, acesta fiind singurul lux pe care şi-l permiteau romanii. In acest
sens, cetăţenii mai înstăriţi tratau cu diverse persoane care, în schimbul unei retribuţii,
contribuiau la fastul ceremoniei.

a) Elemente esenţiale. Locatio operarum putea avea ca obiect doar muncile necalificate,
prestaţii nedeterminate retribuite în funcţie de timpul lucrat. Aşa numitele operae liberales,
activităţi prestate de avocaţi, medici, arhitecţi, profesori nu puteau face obiectul unei locatio
operarum. De o astfel de înaltă pregătire puteau beneficia doar oamenii înstăriţi, a căror
morală îi împiedica să ceară o retribuţie pentru astfel de servicii. Dacă totuşi li se promitea o
retribuţie (honorarium), aceasta putea fi urmărită doar pe calea procedurii extra ordinem.
Serviciile calificate ale sclavilor puteau fi însă închiriate, căci se închiria de fapt însuşi
sclavul, fiind vorba de o locatio rei.

b) Efecte. Muncitorul trebuia să furnizeze munca sa întreg timpul convenit; dacă intra în
incapacitate de muncă, de pildă din cauză de boală sau de accident, el nu îşi mai putea cere
salariul. Dimpotrivă, dacă întreruperea lucrului nu îi era imputabilă, el ar fi trebuit să-şi
primească întrega retribuţie. In practică se deroga însă de la aceste reguli. Intr-un contract de
muncă descoperit la Roşia Montană se prevede posibilitatea reducerii remuneraţiei
proporţional cu numărul de zile nemuncite din pricina inundaţiilor în mină. De asemenea, sunt
prevăzute penalităţi pentru cazul în care muncitorul ar vrea să se retragă fără voia patronului.
Patronul (conductor) trebuia să plătească salariul muncitorului, acesta fiind de obicei fixat
global, pentru întreaga perioadă contractuală, dar plătit săptămânal sau chenzinal. De cele mai
multe ori, patronul trebuia să-şi asume şi obligaţia de a-l hrăni pe muncitor. Erau prevăzute de
regulă în contractele de locatio operarum clauze penale pentru cazurile de neîndeplinire a
obligaţiilor asumate de cele două părţi.
Astfel, în contractele cuprinse în Tripticele transilvane se prevede că muncitorul care lipseşte
de la muncă fără voia conductorului datorează o poena de 5 sesterţi pe zi. La fel, şi patronul
care întârzie plata salariului datorează tot 5 sesterţi pe zi de întârziere, el beneficiind însă de
un termen de graţie de trei zile pentru a-şi îndeplini obligaţia (exceptis cessatis tribus).

C) Locatio operis faciendi era “plasamentul unui lucru care trebuie să facă obiectul unei
lucrări care va fi dusă la îndeplinire de conductor”. In legătură cu această formă a contractului
de locaţiune şi diferenţierea ei de locatio operarum opiniile doctrinare sunt împărţite.

a) Elemente esenţiale. Se pare că în cadrul acestui contract, conductor se angaja să facă

antrepriza unei lucrări determinate, pentru care urma să fie remunerat. Remuneraţia consta
într-o sumă forfetară raportată la rezultatul activităţii şi nu la timpul lucrat. Locator comanda
lucrarea şi încredinţa lui conductor obiectul în cauză: marfa care trebuia să fie transportată,
materialele din care să fie construită o casă, aurul din care să fie lucrat un inel, hainele ce
trebuia să fie curăţate, un tânăr sclav pe care să-l înveţe o meserie, etc. In cazul în care
lucrarea era realizată cu materialul antreprenorului, nu era vorba de o locatio operis faciendi ci
de o vânzare cumpărare acompaniată de o locatio operarum. Autorii clasici considerau că
întro astfel de situaţie este pur şi simplu vorba de o vânzare-cumpărare.

b) Efecte. Iată aşadar că în cazul acestei varietăţi a contractului de locaţiune locator este cel
care plăteşte merces şi nu conductor, ca în celelalte cazuri. Dacă lucrul încredinţat este
deteriorat sau piere, înainte ca recepţia lucrării să fi fost făcută (probatio operis), riscurile vor
fi suportate de conductor. Dacă întârzierea recepţiei sa produs din vina lui locator, acesta,
aflându-se în mora creditoris, va suporta el riscurile. După ce lucrarea este aprobată de
locator, care a verificat buna execuţie, antreprenorul încetează de a mai fi responsabil.

c) Lex Rhodia de Iactu. Intre contractele locatio operis faciendi, se distingea ca importanţă
transportul maritim de mărfuri, căruia îi erau aplicabile câteva reguli speciale. Acestea au fost
edictate prin Lex Rhodia de iactu, o veche lege din insula Rhodos ce era în vigoare în întreg
bazinul mediteranean. Conform acestor reglementări, în cazul în care căpitanul unei nave
(magister navis), din pricina furtunii sau a unor avarii, era nevoit să sacrifice o parte a
încărcăturii pentru a salva restul de mărfuri, pierderea trebuia să fie suportată proporţional de
toţi proprietarii mărfurilor transportate. In virtutea contractului de locaţiune încheiat între
proprietarii mărfurilor pierdute şi transportator, cei dintâi vor introduce actio locati împotriva
căpitanului vasului pentru a obţine o despăgubire. La rândul său, căpitanul va introduce actio
conducti împotriva proprietarilor mărfurilor salvate, pentru a-i constrânge să contribuie la
această despăgubire. Iată cum, o regulă grecească era sancţionată prin procedee tehnice
romane.

Deşi prezintă reale asemănări cu contractul modern de locaţiune, nu putem afirma că

înţelegem pe deplin care era concepţia romană despre acest contract. Felul în care denumirile
de locator şi conductor îi desemnează pe subiecţii contractului, ne demonstrează că nu putem
adapta cu exactitate concepţia modernă despre locaţiune contractului roman..

86. Contractul nenumit - este o conventie anonima care da nastere unei actiuni
prescriptis civila si contractuala, in executarea conventiei. A inlocuit o actiune pretoriana in
factum sau una civia cvasicontractuala. Pe langa conditiile generale de valabilitate a
contractelor contractele nenumite trebuiau sa indeplineasca si doua conditii speciale: sa existe
o conventie sinalagmatica (sa se fi convenit prestatii reciproce) si una dintre parti sa-si fi
executat prestatia (causa data, care putea consta atât în transferul proprietăţii sau al posesiunii,
ca în cazul contractelor reale, cât şi într-un fapt pozitiv). Prin aceasta, contractele nenumite se
deosebesc atât de contractele consensuale, în cazul cărora e suficient acordul de voinţă al
părţilor, cât şi de cele reale, în cazul cărora trebuie să existe neapăratelementul res, predarea
unui bun.

Principalele contracte nenumite erau:

1. Schimbul -era contractul tipic do ut des.
2.Aestimatum era cuprins în edictul pretorului drept contractul nenumit tip, a fost probabil
recunoscut primul. În baza acestui contract, un comerciant en gros încredinţa o cantitate de
marfă unui detailist, mic vânzător stradal (circitor), pentru a fi vândută de acesta.
3. Donaţia cu sarcini (sub modo) prin care donatarul primea un bun cu obligaţia de a executa
o anumită prestaţie în favoarea donatorului sau a unui terţ.
4.Tranzacţia consta în convenţia prin care o persoană renunţa la un drept litigios, în schimbul
unei renunţări similare din partea cocontractantului sau în schimbul unei alte prestaţii pe care
cealaltă parte se obligă să o ducă la îndeplinire.
5. Precariul era contractul prin care un proprietar conceda posesiunea asupra anumitor
lucruri, cu titlu gratuit, unei alte persoane, sub rezerva restituirii acestora la prima cerere.

87.Furtul- sustragerea ilegală a unui bun mobil, făcută cu intenţia de îmbogăţire

Chiar înainte de apariţia Legii celor XII Table, dreptul cutumiar îl sancţiona pe cel surprins în
timp ce sustrăgea bunul altuia sau în timp ce se îndepărta de la locul faptei, purtând bunul
asupra lui (fur manifestus). Păgubitul care nu reuşeşte să-l surprindă pe hoţ asupra faptului şi
nici nu are probe suficiente pentru a purcede la o percheziţie lance et licio, va avea totuşi la
dispoziţie o acţiune penală împotriva celui bănuit de furt. Dacă pârâtul nu izbuteşte să
demonstreze că nu el a sustras bunul, va fi condamnat la plata unei amenzi egale cu de două
ori valoarea bunului furat. În caz de furtum manifestum, legea păstrează sancţiunile
cutumiare, fiind însă impusă intervenţia magistratului, în majoritatea cazurilor.
În mod excepţional, dacă hoţul, om liber şi puber, era surprins asupra faptului pe timp de
noapte, el putea fi ucis pe loc de către victimă; la fel şi dacă fapta se petrecea în timpul zilei,
dar hoţul se folosea de arme pentru a se apăra, nu înainte ca păgubitul să fi solicitat, prin
strigăte, ajutorul vecinilor. Mai târziu, sfera noţiunii de furtum a fost restrânsă, prin solicitarea
existenţei unui element material, contrectatio, şi a unuia subiectiv, animus furandi.
a) elementul material, contrectatio, presupunea o atingere, o manipulare a lucrului
Se distingeau trei tipuri de furtum, în funcţie de natura obiectului delictului:
- furtum ipsius rei era însuşirea unui lucru, în ansamblul său.
- furtum usus avea loc atunci când detentorul legitim al lucrului altuia îl folosea întrun mod
nepermis
- furtum possessionis putea fi comis de proprietarul care ia propriul său lucru, aflat în posesia
altuia

b) animus furandi, voinţa de a fura.

Pretorul a stabilit o amendă la cvadruplul valorii bunului furat, în caz de furtum manifestum,
urmăribilă prin actio furti manifesti. Capturarea hoţului conferea păgubitului o potestas, o
putere de drept asupra lui, fără a fi necesar nici un proces.
 Dacă furtul fusese comis de mai mulţi coautori, condictio ex causa furtiva nu se cumula
împotriva fiecăruia, fiind o acţiune reipersecutorie, dar ea putea fi intentată în schimb
împotriva moştenitorilor hoţului.

88. Paguba pricinuită pe nedrept = damnum iniuria datum = daună adusă lucrurilor
străine, fie cu intenţie, fie din neglijenţă. Acestea erau tratate în mod izolat, fiind stabilite
pentru fiecare în parte amenzi fixe sau echivalente cu prejudiciul produs. ex. Tăierea
intenţionată a unui arbore1 aparţinând altuia se sancţiona cu o amendă de 25 de aşi, urmăribilă
prin acţiunea de arboribus succisis.
Prin legea Aquilia au fost înlocuite nu numai multiplele prevederi disparate privitoare la
diferite pagube materiale, ci şi o formă de iniuria – os fractum a cărei victimă era un sclav.
.Deşi domeniul de aplicabilitate al legii era relativ larg, fiind reprimate pagubele aduse altuia
pe nedrept (damnum iniuria datum), ea făcea totuşi obiectul unei interpretări stricte şi nu
putea deci servi ca bază generală pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Erau
enumerate faptele prejudiciabile sancţionate: uciderea sclavului altuia sau a unui animal de
turmă; incendierea; distrugerea bunului altuia; deteriorarea bunului altuia (inclusiv sclavii şi
animalele); iertarea de datorie făcută de un stipulant accesoriu, în paguba stipulantului
principal. Cu toate acestea, prevederile legii Aquilia au pus bazele unei evoluţii istorice
deosebite care va duce finalmente la delictul civil din zilele noastre.
Legea era structurată în trei capitole:
1.primul capitol prevedea că fapta de a ucide, fără drept, un sclav sau un animal de turmă
atrage după sine plata unei amenzi egale cu cea mai mare valoare avută de sclavul sau
animalul ucis, în timpul anului care a precedat data comiterii delictului.
2.cel de-al doilea capitol sancţiona pe creditorul accesoriu (adstipulator) care face o remitere
de datorie în favoarea debitorului şi în dauna creditorului principal.
3.al treilea capitol al legii avea un câmp de aplicare mult mai larg, reprimând toate
daunele aduse prin deteriorarea lucrului altuia.
Legea stabilea că nu numai paguba imediată trebuia reparată ci şi pagubele eventuale, ce
apăreau într-un interval de 30 de zile de la comiterea delictului.
Delictul prevăzut în legea Aquilia a fost analizat de jurisconsulţii clasici, care au desprins
condiţiile de exercitare a actio legis Aquiliae, printr-o interpretare literală a textului legal.
a) Fapta cauzatoare de prejudicii să fi fost contrară legii (iniuria) şi să se încadreze într-una
dintre ipotezele stabilite, printr-un fapt pozitiv.
b)Pentru a se antrena răspunderea, autorul faptei prejudiciabile trebuia să aibă capacitate
delictuală.
c) Paguba suferită de reclamant, trebuia să fie urmarea unei atingeri materiale aduse bunului
respectiv.
Acţiunea putea fi intentată doar de proprietarul lucrului vătămat.
Legea Aquilia nu era iniţial aplicabilă şi în cazul leziunilor corporale produse persoanelor
libere.
Existau două varietăţi ale actio legis Aquiliae: prin formula confessoria, la simplu, care avea
ca obiect doar stabilirea cuantumului amenzii pe care trebuia să o plătească pârâtul care nu
nega comiterea faptei prejudiciabile şi cea prin formula infitiatoria, la dublu, în care
judecătorul trebuia să stabilească dacă pârâtul este sau nu autorul delictului.
Celelalte fapte păgubitoare erau în continuare sancţionate de Legea celor XII Table prin
delictele de iniuria sau furtum.
Având în vedere că în materie de furt s-a impuscondiţia scopului de îmbogăţire (animus lucri
faciendi), delictele împotrivapatrimoniului care nu îndeplineau această condiţie erau încadrate
la damnum iniuriadatum. Latura subiectivă a avut o însemnătate din ce în ce mai mare, culpa
fiind o condiţie de angajare a răspunderii. În perioada bizantină, acţiunea in factum a dobândit
caracterul de acţiune generală (in factum generalis actio ob indemnitatem), având un domeniu
de aplicare foarte larg.
Cu toate acestea, romanii nu au elaborat niciodată o regulă generală în materie de răspundere
civilă delictuală, de aceea existau suficiente situaţii în care cel păgubit nu avea la dispoziţie
nicio acţiune pentru a-şi recupera prejudiciul.

89.Iniuria = ofensă intenţionată şi ilicită adusă unei persoane libere prin vorbe sau prin
fapte.
Sub denumirea generică de iniuria au fost incluse în epoca clasică o serie de fapte îndreptate
împotriva persoanei. Sub numele de iniuria, Legea celor XII table sancţiona, cu o amendă fixă
de 25 de aşi, actele de lovire de mică gravitate, care nu produceau leziuni corporale. Erau
sancţionate, fireşte, şi violenţele mai grave însă acestea vor intra abia mai târziu în delictului
cu acelaşi nume. Legea stabilea tot amenzi fixe şi în caz de os fractum, acte de violenţă
 soldate cu ruperea unui os. Dacă victima era un om liber se plătea o sumă de 300 de aşi, dacă
era vorba de un sclav se plătea doar jumătate, adică 150 de aşi.

O altă categorie de fapte incluse de cercetători sub genericul iniuria erau practicile vrăjitoreşti
îndreptate împotriva vieţii sau sănătăţii unei persoane (malum carmen şi occentatio). Erau
necesare noi reglementari ale legi actionandu-se in acest sens pe doua cai:
a) Dreptul pretorian. Pretorul a creat o acţiune unică prin care sancţiona toate vătămările
aduse persoanelor, numită actio iniuriarum, inspirată se pare de dreptul grec. Judecarea
acestor cauze, cu formule in factum, intra în competenţa recuperatorilor. Existau o serie de
circumstanţe agravante, care atrăgeau calificativul de iniuria atrox, precum locul, timpul
comiterii faptei, persoana vătămată. O eventuală condamnare atrăgea şi infamia. Dacă, la
început, faptul prejudiciabil trebuia să fie contrar bunelor moravuri ale cetăţii (adversus bonos
mores), treptat s-a acceptat că trebuie ocrotit şi sentimentul personal de onoare al cetăţenilor.
Dacă victima unei iniuria era un sclav, se considera că stăpânul său este cel în mod indirect
ofensat. Persoanele libere aflate sub puterea altuia (fii de familie, soţia căsătorită cum manu,
persoanele in mancipium) erau protejate prin acţiune, pe care o puteau intenta chiar personal,
în absenţa şefului familiei.
b) Dreptul civil. Această lege pedepsea loviturile, rănirile şi violarea de domiciliu (pulsare,
verberare, vi domum introire) şi crea o nouă acţiune cu privire la iniuria. Deşi se exercita în
interes public şi era de competenţa unui juriu special (quaestio de iniuriis), actio iniuriarum a
legii Cornelia păstra totuşi un caracter privat. Dreptul de urmărire era rezervat victimei
delictului, această acţiune neintrând printre judicia publica

90. Delicte de drept pretorian

1. Violenţa = acte de constrângere materială sau morală, menite să insufle temerea (metus) unei
persoane, cu scopul de a o determina să încheie un act juridic dezavantajos ei. Pretorul a
intervine , stabilind în edictul său „quod metus causa gestum erit ratum non habeo” (nu voi
lua în considerare ceea ce s-a făcut sub imperiul fricii) şi acordând o restitutio in integrum.
Nu era necesară neapărat o violenţă fizică, fiind suficientă şi o violenţă morală, o ameninţare.
Actio metus causa era o acţiune personală care se acorda iniţial doar împotriva autorului
actelor de violenţă, mai târziu ea fiind extinsă şi împotriva terţilor care au avut de profitat,
chiar dacă ei nu participaseră efectiv la exercitarea violenţei.
Restitutio in integrum ob metum era un act de favoare acordat de către pretor, după o
prealabilă examinare a faptelor. El recomanda pârâtului să repună lucrurile în starea
anterioară, prin restituirea celor necesare, în caz de refuz acordând reclamantului o acţiune
care ducea la acelaşi rezultat.
Diferenţa dintre actio metus şi restitutio ob metum s-a estompat treptat ele fuzionând în final,
în dreptul lui Iustinian.
Exceptio metus era acordată în cazul în care obligaţia asumată sub imperiul violenţei nu
fusese încă executată şi permitea respingerea acţiunii intentate de către creditor.

2. Dolul = viclenia = dolus malus = manoperele frauduloase folosite pentru a înşela o

persoană şi pentru a o determina în consecinţă să-şi dea consimţământul la încheierea unui act
juridic. În epoca clasică, romanii deosebeau două forme de dol – dolus bonus şi dolus malus.
Prima era o formă licită, spre exemplu publicitatea făcută de un negustor produselor sale, care
implică fără îndoială o exagerare a valorii acestora. Dolus malus avea însă un caracter
fraudulos, fiind sancţionat ca atare de către pretor. Jurisconsulţii pre-clasici au definit delictul
ca un act de simulare sau înşelăciune. Ca şi în cazul violenţei, dolul era sancţionat printr-o
acţiune, o excepţiune şi o restitutio in integrum.
Exceptio doli, cunoscută din primii ani ai Imperiului, era acordată atunci când obligaţia
încheiată ca urmare a exercitării unor manopere frauduloase nu fusese încă executată.

3.Înstrăinarea în frauda creditorilor = săvârşirea frauduloasă de către debitor a acte cu

scopul de a păgubi pe creditor.
Debitorul rău platnic nu mai era ucis sau vândut ca sclav trans Tiberim, ci era executat doar
patrimoniul său, prin missio in possessionem şi venditio bonorum. Această nouă procedură
dădea însă posibilitatea debitorului să comită anumite fraude, căci obiectul vânzării la licitaţie
era patrimoniul său aşa cum se găsea la momentul trimiterii creditorului în posesie. Până
atunci, debitorul era liber să facă orice acte dorea, chiar dacă acestea îi sporeau gradul de
insolvabilitate şi, nemaifiind ameninţat de pericolul de a fi ucis sau vândut ca sclav, el
proceda de multe ori în aşa mod încât creditorul să nu mai aibă ce executa, diminuând activele
patrimoniale prin acte de înstrăinare, reale sau fictive.
Pretorul a intervenit pentru a limita libertatea debitorilor de a comite astfel de acte
frauduloase, creând delictul numit fraus creditorum. Pentru a se considera că o persoană a
comis delictul, trebuia să fie îndeplinite unele condiţii.
 • Actul pus în discuţie trebuia să fi avut ca efect o însărăcire efectivă a debitorului
• Actul să fie revocabil
• Debitorul trebuia să fie de rea credinţă (conscius fraudis) adică el să fi creat sausporit
starea de insolvabilitate în mod voluntar
• Terţii beneficiari trebuia să fie complici la fraudă (conscius fraudis). În prezenţa
acestor condiţii, pretorul acorda o acţiune, care avea ca scop
revocarea actelor frauduloase. Alături de această acţiune, pretorul a acordat nu numai o
excepţiune şi o restitutio in integrum, ca în cazul celorlalte delicte pretoriene, ci şi un
interdict, destinat obţinerii posesiunii lucrurilor înstrăinate.

91.Gestiunea de afaceri
Gestiunea de afaceri = negotiorum gestio = faptul unei persoane numite gerant (negotiorum
gestor) de a prelua cu bună ştiinţă, în tot sau în parte, administrarea patrimoniului altei
persoane, numite gerat (dominus), fără a exista un acord de voinţă între cele două persoane.
Foarte asemănătoare cu mandatul, gestiunea de afaceri, inclusă de Iustinian printre
cvasicontracte, a avut o evoluţie paralelă cu acesta. Iniţial, mandatul putea avea doar un
caracter special, în cazul în care o persoană era însărcinată să se ocupe de administrarea unui
patrimoniu sau a unei întregi afaceri, aceasta se numea procurator şi se considera că exercită o
negotiorum gestio.

Această practică era frecventă la Roma la finele republicii, când cetăţenii trebuia să plece
pentru perioade mai îndelungate de timp cu misiuni încredinţate de stat în calitate de
funcţionari sau de militari. Apoi, acest obicei a fost preluat şi de comercianţii care desfăşurau
activităţi ce necesitau deplasarea lor permanentă. Aceşti procuratores erau persoane de
încredere ale stăpânului, prieteni sau liberţi. Împotriva lor, încă din vremea lui Cicero, a fost
acordată o acţiune civilă de bună credinţă. Şi pretorul a acordat acţiuni in factum pentru
ipoteza în care un procurator numit sau instituit din proprie iniţiativă (voluntarius) prelua
gestiunea patrimoniului unei persoane absente sau a unei moşteniri aflate în suspensie
(hereditas iacens). Prin aceste acţiuni, stăpânul patrimoniului putea cere să fie despăgubit
pentru pagubele pricinuite printr-o gestiune necorespunzătoare iar procurator putea cere să i se
ramburseze cheltuielile utile făcute în legătură cu administrarea.

Treptat, odată cu acceptarea mandatului general şi cu transformarea procuratorului în

mandatar, s-a considerat că există gestiune de afaceri exclusiv atunci când un gerant intervine
în mod spontan în administrarea patrimoniului altuia sau chiar pentru anumite acte izolate,
precum reprezentarea într-un proces, plata unei datorii sau repararea unui imobil (gestiune
specială).

În dreptul clasic, pentru a exista gestiune de afaceri, erau solicitate o serie de condiţii, după
cum urmează:

• să aibă loc un act de imixtiune în afacerile altuia – acest element material,  de fapt,
putea consta atât în acte materiale (repararea acoperişului unei case, stingerea unui
incendiu) cât şi în acte juridice (plata unei datorii scadente, pentru a se evita o
executare silită asupra patrimoniului geratului);

• gerantul să acţioneze cu intenţia de a-l obliga pe gerat să-i ramburseze toate 

cheltuielile (animus obligandi), în caz contrar fiind vorba de un act cu titlu gratuit –
această condiţie presupune şi conştiinţa gerantului asupra faptului că realizează o
gestiune în favoarea altuia;

• geratul să nu aibă cunoştinţă despre actele de gestiune, în caz contrar  aflându-ne în

prezenţa unui contract de mandat – se pare că această condiţie nu a fost cerută decât la
o epocă târzie, iniţial fiind suficient să nu existe o opoziţie formală din partea
geratului.

În prezenţa acestor condiţii, erau acordate iniţial o acţiune civilă de bună credinţă în favoarea
geratului şi două acţiuni reciproce in factum, după cum am arătat mai sus. În procedura
extraordinară acţiunea civilă a fuzionat cu acţiunile in factum, iar în dreptul lui Iustinian
existau două acţiuni civile de bună credinţă reciproce: acţiunea negotiorum gestorum directa,
acordată geratului, şi acţiunea negotiorum gestorum contraria, acordată gerantului. Gerantul
trebuia să exercite actele de administrare cu diligenţa unui bonus pater familias. Odată
începute, acestea trebuia să fie duse la bun sfârşit, iar în cazul unei gestiuni generale, gerantul
nu putea să se limiteze doar la îndeplinirea anumitor tipuri acte. La finele gestiunii trebuia să
dea socoteală pentru modul cum a acţionat şi să treacă pe seama geratului beneficiile obţinute
pe numele său. Dominus trebuia să ramburseze gerantului toate cheltuielile necesare şi utile
făcute în legătură cu gestiunea şi să preia asupra lui toate obligaţiile asumate pentru ducerea la
îndeplinire a gestiunii, în măsura în care acestea erau utile. În cazul în care geratul, luând la
cunoştinţă despre gestiune, o ratifica, aceasta se preschimba în mandat, utilitatea acesteia
nemaiputând fi contestată.
92. Daunele interese
Daunele interese = despăgbiri plătite în bani pentru neexecutarea, executarea defectuoasă sau
cu întârziere a obligaţiei.

Evaluarea judiciară consta în determinarea cuantumului despăgubirilor de către judecător.

Această determinare se făcea în mod diferit, în funcţie de natura acţiunii utilizate. În cazul
obligaţiilor care aveau ca obiect chiar plata unei sume de bani se utiliza condictio certae
pecuniae, în formula căreia suma la care trebuie condamnat pârâtul era indicată exact de către
magistrat, printr-o condemnatio certa.

În celelalte cazuri îi revenea judecătorului misiunea de a stabili cuantumul sumei la care

trebuie condamnat pârâtul, fără a depăşi însă un plafon stabilit de magistrat prin formulă,
numit taxatio. Acest plafon era fixat în urma unei estimări făcute de către reclamant care, sub
jurământ, comunica magistratului suma la care considera că are dreptul. În cazul unei
condictio certae rei, cu privire la o obligaţie de a transfera proprietatea unui bun individual
determinat sau a unei cantităţi certe de bunuri determinate, judecătorul trebuia să se plaseze la
momentul lui litis contestatio pentru a evalua despăgubirile şi a limita condamnarea la
valoarea efectivă a lucrurilor: „quanti ea res est”. În acţiunile in factum condamnarea era
limitată tot de valoarea efectivă a lucrului, dar judecătorul trebuie să se plaseze, pentru
evaluare, în momentul judecăţii: „quanti ea res erit”. În acţiunile de bună credinţă şi în
acţiunea ex stipulatu acordată în legătură cu stipularea unui incertum, formula cuprindea
cuvintele „quidquid ob eam rem dare facere oportet”, judecătorul condamnând pe pârât la o
sumă echivalentă cu întreg prejudiciul cauzat prin neexecutare: „quanti interest”. Judecătorul
putea ţine cont, în evaluarea daunelor interese, nu numai de damnum emergens (pierderea
suferită) ci şi de lucrum cessans (profitul legitim nerealizat).
Dreptul lui Iustinian prescria judecătorilor să ţină cont doar de prejudiciile directe şi
previzibile. Tot Iustinian stabilea că suma la care va fi condamnat debitorul nu poate depăşi
dublul valorii bunului care făcea obiectul obligaţiei născute dintr-un contract precum
vânzarea-cumpărarea. Condamnarea putea include fructele lucrului datorat sau dobânzile
sumei de bani care făcea obiectul obligaţiei neexecutate.

Evaluarea convenţională avea loc atunci când părţile fixau în avans, încă din momentul
încheierii contractului, cuantumul despăgubirilor pe care va trebui să le plătească debitorul în
cazul neexecutării prestaţiei la care se îndatorează. Acest lucru se realiza prin încheierea
aşanumitei stipulatio poenae, clauza penală, care putea servi fie la evitarea aprecierii arbitrare
a judecătorului, fie pentru a da eficacitate unor contracte care nu erau valabile conform
dreptului roman, precum stipulaţia sau promisiunea pentru altul. Debitorul promitea că, în
cazul neexecutării prestaţiei sale, va plăti o anumită sumă de bani creditorului.

În Instituţiile lui Iustinian se recomandă ca părţile să adauge o clauză penală şi contractelor

care au ca obiect o prestaţie de a face sau de a nu face, pentru a se evita în acest mod
dificultăţile de probaţiune legate de prejudiciul suferit de creditor prin neexecutare.

93. Vinovăția

94. Forță majoră și cazul fortuit

95. Cesiunea de creanță

Transferul unei creante de catre creditorul ei, unei terte persoane prin acte intre vii.

96.Termenul = Evenimentul viitor si cert de care depinde stingerea obligatiei.

Termene:
• tacit/ expres;
• Fix/ incert;
• Suspensiv/ extinctiv
 97.Condiția= Evenimentul viitor si incert de care depinde nasterea sau stingerea unei
obligatii.
Tipuri de conditii:
• pozitiva sau negativa;
• cazuala, potestativa sau mixta;  imposibila, morala sau pur potestativa;  suspensiva
sau rezolutorie.

98. Garanții personale.

Garanţiile = raporturi juridice accesorii faţă de o obligaţie principală, servind să îl asigure pe
creditor, în eventualitatea insolvabilităţii debitorului, că va primi totuşi prestaţia ce i se
datorează
Garanții personale pot fi:

• Sponsio,  Fideipromissio  Fideiusiunea.

99.Garanții reale
Acestea pot fi:
• Fiducia,
• Gajul
• Ipoteca.
100.Plata= Indeplinirea prestatiei care formuleaza obiectul obligatiei. In cazul contractelor
formale, pentru stingerea raportului obligational este necesara indeplinirea unor formalitati:
- prestatia sa fie cea prevazuta initial; -
plata sa comporte asupra intregii datorii; -
sa se faca la locul convenit.